Ne aflăm la început de post și ne aducem aminte de cuvintele Sfintei Scripturi cum ne îndemnă Mântuitorul Hristos ca să postim, în predica de pe munte – ,,Iar când postiți nu fiți triști ca fățarnicii… tu însă când postești unge capul tău și fața ta o spală ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție.” Sf. Ev. Matei capitolul 6

Ce este postul?

Postul este înfrânarea de bună voie de la toate mâncărurile sau la caz de boală numai de la unele, de asemenea și de băuturi și de toate cele lumești. Pentru ca să poată creștinul să își facă rugăciunea lui mai cu înlesnire și să îi fie milostiv Dumnezeu și pentru a omorî poftele trupului și a primi harul lui Dumnezeu. Postul este o faptă de virtute, un exercițiu de înfrânare a poftelor trupului și a voinței, o formă de pocăință, deci mijloc de mântuire dar în același timp este și un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu pentru că El este o jertfă, adică o renunțare de bună voie la ceva care ne este îngăduit. Postul este și un mijloc de desăvârșire, un semn văzut al râvnei și sârguinței noastre, spre asemănarea cu Dumnezeu și îngerii. ,,Postul este lucrul lui Dumnezeu căci Lui nu îi trebuie hrana” spunea Sf. Simeon al Tesalonicului. ,,Este viața și petrecere îngerească, pentru că îngerii sunt fără hrană. Este omorârea sau înlăturarea poftelor trupului, că acesta hrănindu-se ne-a făcut morți”, spunea Sfântul.

Care este rostul și folosul postului?

Postul folosește și sufletului și trupului, pentru că întărește trupul, ușurează și curățește sufletul. Păstrează sănătatea trupului și dă aripi sufletului, de aceea în Vechiul Testament îl vedem că îl recomandă rânduiala cea sfântă din vremea aceea: ,,nu fii nesățios întru toată desfătarea și nu te apleca la mâncăruri multe, că în mâncărurile cele multe va fi durere și nesațiul va venii până la îngrețoșare, pentru nesațiu mulți au pierit iar cel înfrânat își va înmulți viața”, aflăm în înțelepciunea lui Sirah la capitolul 37. Mântuitorul Însuși a postit 40 de zile și 40 de nopți în pustiu înainte de a începe propovăduirea Evangheliei, cum vedem la Sf. Ev. Matei la capitolul 4. El ne învață cum să postim și ne spune că diavolul nu poate fi izgonit numai cu rugăciune și cu post la Sf. Ev. Matei cap. 17. Posteau de asemeni Sfinții Apostoli și ucencii lor, ei au și rânduit postul pentru toți creștinii, așa cum vedem în Constituțiile Apostolice în cartea 5-a. Sfinții părinți, laudă și recomandă postul cu stăruință. Spunea de pildă Sf. Ioan Gură de Aur – ,,Postul potolește zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curățește și înaripează sufletul, îl înălță și îl ușurează.”

De câte feluri este postul?

După asprimea lui postul poate fi de mai multe feluri:

Ajunarea desăvârșită, adică când nu mâncăm și nu bem nimic cel puțin o zi întreagă.

Postul aspru sau uscat, (xirofagia) sau ajunarea propriu-zisă, atunci când mâncăm mai pe seara mâncăruri uscate.

Postul obișnuit sau comun, când mâncăm la orele obișnuite dar numai mâncare de post, adică ne înfrânăm de la cele de dulce.

Postul ușor care are anumite dezlegări, când se dezleagă la vin, la pește, la icre și untdelemn, cum se vede în rânduiala tipiconală la anumite sărbători care cad în cursul posturilor de peste an.

După lungimea lui, de câte feluri poate fi postul?

Poate fi post de o zi sau post de mai multe zile. Posturile de o zi sunt posturile pe care le știm, miercurea și vinerea din fiecare săptămână în amintirea patimilor, Pătimirilor Domnului. Miercurea au făcut sfat cărturarii și arhiereii iudei că să prindă pe Hristos să îl omoare iar vinerea L-au răstignit pe cruce. Așa cum ne arată Sf. Petru al Alexandriei în canonul 15 de ce ținem noi post miercurea și vinerea. Tot în această zi, vinerea, se arată că Adam mâncase din pom, lucru pentru care a fost izgonit din rai spune Sf. Simeon al Tesalonicului.

Tot zi de post avem la 14 septembrie, ziua Înălțării Sf. Cruci în amintirea jertfei Mântuitorului Iisus Hristos pe Sf. Cruce.

Post de o zi avem și în ziua Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, 29 august, zi de post și de plângere pentru  cel care a fost cel mai zelos propovăduitor și împlinitor al postului și al pocăinței, despre care Iisus Mântuitorul a spus – ,,nimeni dintre cei născuți din femeie nu este mai mare decât Ioan Botezătorul.”

Zi de post, ajunul Bobotezei, 5 ianuarie, post așezat și rămas din vremea când catehumenii se pregăteau prin post și rugăciune pentru primirea botezului de a doua zi, se ajunează în orice zi ar cădea, se arată în canonul I al Sf. Teofil al Alexandriei, iar a doua zi se ia agheasma cea mare de Bobotează.

Cei ce vor să prisosească în evlavie sau să facă anumite făgăduințe față de Dumnezeu pentru diferite pricini pot să postească și în alte zile de peste săptămână cu voia duhovnicului decât cele orânduite de Sfânta Biserică, cea mai potrivită se arată că ar fi ziua de luni. Nu s-ar cuveni să postim sâmbăta sau duminica atunci când nu avem posturi. Postul de bună voie are însă valoare numai dacă păzim și celelalte zile de post orânduite de Sfânta biserică. Sunt și zile când nu se postește miercurea și vinerea și acestea sunt consemnate în calendar cu harți, care înseamnă dezlegare.

Sunt și posturi de mai multe zile din cursul anului. Postul Paștelui, postul Crăciunului, postul Adormirii Maicii Domnului și postul Sf. Petru.

Postul Crăciunului

Este postul de înaintea Nașterii Domnului. Ține 40 de zile, de la 15 noiembrie până la 25 decembrie, ziua Nașterii Domnului, CRĂCIUNUL. Lăsăm sec în seara de 14 noiembrie, ziua Sf. Ap. Filip și ziua Sf. Grigore Palama. Iar dacă această zi de 14 cade miercuri sau vineri începem postul cu o zi mai înainte. Este așezat pentru a ne pregăti cuviincioasa întâmpinare a Nașterii Domnului și  închipuie noaptea sau întunericul necunoștinței în care trăia omenirea de dinainte de venirea Mântuitorului Hristos, înainte de întruparea Lui. Când patriarhii și drepții legii vechi așteptau venirea Lui cu post și rugăciune. Așa și noi așteptăm venirea lui Hristos, sărbătoarea Crăciunului, în felul acesta cu post și rugăciune. Ne aduce aminte în deosebi de postul de 40 de zile, a lui Moise în pustiu înainte de primirea Legii, Tablelor Legii, cum vedem la Ieșire cap 34.

Se dezleagă la peste în ziua de 21 noiembrie, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. În ziua cea din urmă a Crăciunului se ajunează, adică nu se mănâncă nimic până la ivirea luceafărului de seară care închipuie steaua magilor, apoi mâncăm mâncare uscată. Sunt și zile în această perioadă când se poate mânca, dezlegare în anumite zile pe care le aflăm în calendar, în cartea de rugăciuni și în învățătura ortodoxă. De exemplu dacă în zilele de luni, miercuri și vineri prăznuim vrem un sfânt mare însemnat în calendar cu cruce neagră, mâncăm untdelemn și bem vin, iar de va cădea hramul bisericii sau sărbătoare însemnată în calendar cu cruce roșie atunci se dezleagă și la peste. Marțea și joia mâncăm pește și bem vin, numai dacă în aceste zile cade vreun sfânt mare, hramul sau sărbători cu roșu.

Învățătura Sfintei noastre biserici ne arată că ființa noastră este dotată cu un potențial spiritual biologic și ne ridică prin har pe treptele desăvârșirii ale asemănării cu Dumnezeu, este o lucrare și această lucrare de desăvârșire morală se desfășoară sub semnul renunțării voluntare ale ostenelilor și nevoințelor. La partea de nevoințe pe care o aduce credinciosul în formarea sa duhovnicească se adăugă harul divin prin sfintele taine și astfel prin împreună lucrare a acestora se realizează desăvârșirea morală creștină. Să nu uităm că Împărăția lui Dumnezeu se ia prin stăruință, aflăm în Sfintele Scripturi. Sf. Ap. Pavel spunea – ,,să ne luptăm lupta cea bună ca buni ostași a lui Hristos care nu se încurcă în treburile vieții.” Ne îndemnă să ne dezbrăcăm de omul cel vechi, de faptele trupului pentru a ne îmbrăca în omul cel nou, care este în Hristos și apoi să gustăm din roada duhului care este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția, cum aflăm în Epistola către Gălăteni la cap. 5. Trăind în felul aceste ne îndreptăm viață și trăim cu Hristos și în Hristos, în omul cel nou, al harului și al duhului.

,,Postul ocupă un loc de seamă în viața creștină.”

Scopul postului este dublu: religios și moral

În sens religios postul este un act de cult, de cinstire adus lui Dumnezeu, este o dăruire a ființei noastre lui Dumnezeu o jertfă izvorâtă din iubire, pe care vrem să o arătăm lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire. Jertfă adevărată este când te oferi pe tine trup și suflet, de aceea nu dai nimic până nu te dăruiești pe tine, adică nu dau ce am ci ceea ce sunt. Idealul este desăvârșirea morală în Iisus Hristos. În acest sens energiile, puterile noastre trupești și sufletești trebuiesc orientate spre scopul vieții noastre creștine, aceasta o realizăm spiritualizând viața noastră, instinctele noastre. Eliminând poftele, patimile care ruinează trupul și sufletul. Instinctul de hrană este canalizat spre realizarea idealului moral creștin  prin aprinderea voită de la mâncare pentru un anumit timp prin postire. Postul se realizează printr-un efort moral, prin stăpânirea de sine, este un act de voința un efort sufletesc înconjurat cu un efort trupesc. Este dovada unei vieți în care nu predomina instinctele și partea spirituală. Înainte de a posti trebuie realizată o înfrânare morală, se realizează altfel spus postul intern sau sufletesc de la toată răutatea, postul de la vorbe, de la tot ceea ne nu ne este folositor.

Viața omenească are o structură dihotomică, trup și suflet, ca atare la desăvârșirea morală trebuie să participe întreaga ființă a credinciosului, în acest caz postul sufletesc și trupesc se îmbină în felul acesta formând o unitate organică.

Dumnezeu iartă pe păcătos, îl mântuiește, dar fără conlucrarea omului, mântuirea este imposibilă, Dumnezeu nu dă decât celui care cere, care se roagă. Ori, cum cei morți, care se chinuie în iad nu mai pot face nimic pentru soarta lor, este de datoria celor vii, ca buni creștini, să se roage pentru ei.

De aceea, Biserica Ortodoxă are rugăciuni pentru cei răposați în toate Liturghiile sale începând de la Sfinții Iacov ruda Domnului (+44), Vasile cel Mare(+376), Ioan Gură de Aur(+407) până la Liturghia Sfântului Griogorie Dialogul(+604) și a rânduit și anumite zile speciale de pomenire a morților: sâmbetele morților (în special a II-a, a III-a, a IV-a din postul Paștelui, sâmbăta Rusaliilor – ,,moșii de vară” și sâmbăta lăsatului sec de carne – ,,moșii de iarnă”, dar și ,,moșii de toamnă”. (A se vedea Liturgica Generală și Specială), sâmbăta ȋnsemnând „odihnă”.

De fapt, Biserica Ortodoxă se roagă numai pentru cei care au murit în credința cea dreaptă și pentru cei care nu au avut păcate covârșitoare, de ură și dușmănie împotriva lui Dumnezeu. Căci spune Sfântul Evanghelist Ioan: ,,Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage și Dumnezeu va da viață acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este și păcat de moarte; nu zic să se roage pentru așa păcat” (I Ioan V, 16). Sau după cum spune Mântuitorul: ,,Cel ce va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui, dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu I se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei XI, 32). Pentru cei ce au săvârșit păcate grele Biserica se roagă numai în cazul când ei, regretându-și păcatele, au avut voința, intenția de a se curăți de ele, dar murind pe neașteptate (de exemplu moarte năpraznică) nu au avut posibilitatea de a se curăți de ele prin pocăință.

Pentru cei ce au murit cu păcate de moarte și nici în ultima clipă a vieții lor nu și-au regretat trecutul, nu s-au pocăit, pentru aceia Biserica nu se roagă. Deci Biserica nu se roagă pentru acei care au murit în necăință și nepietate, hulitori și care au stins în ei complet duhul lui Hristos ca și pentru sinucigași, eretici, nepocăiți (cf. Pr. Mitrofan, Viața repauzaților noștri și viața noastră după moarte, trad. de Iosif Mitropolitul Primat, București, 1989, p. 134).

Dar noi nu știm niciodată cu siguranță cine a murit cu păcate ușoare și cine cu păcate grele. Aceasta o știe numai Dumnezeu. Și tocmai pentru că lucrurile stau astfel, noi avem datoria de a ne ruga pentru toți creștinii ortodocși decedați. Dacă cei decedați au păcate ce pot fi iertate, Dumnezeu va primi rugăciunile noastre făcute pentru ei și-I va scăpa din suferințele, din ghinurile iadului. Dacă cei decedați sunt împovărați cu păcate ce nu pot fi iertate, Dumnezeu nu va primi rugăciunile noastre în favoarea lor, ci le va întoarce în folosul celor ce le fac (Matei X, 12-13), respectiv rugăciunile, milosteniile și jerfa euharistică.

Cu toată claritatea învățăturii creștine ortodoxe amintite, există o serie de contestatar, de creștini moștenitori ai învățăturilor protestante care neagă utilitatea, folosul rugăciunilor pentru cei morți, folosind chiar anumite texte din Sfânta Scriptură în susținerea afirmațiilor lor.

Unii dintre aceștia susțin că sufletul moare împreună cu trupul și învie la învierea generală. Deci, orice legătură cu morții este inoperantă și rugăciunile pentru ei inutile. Vechiul Testament ca și Noul Testament prin unele din versetele lor, sunt invocate de aceștia. Astfel se spune: ,,Să nu mâncați sângele nici unui trup, pentru că viața oricărui trup este în sângele lui: tot cel ce va mânca se va stârpi” (Levitic XVII, 14; Deut. XII, 23). Sau: ,,Tot ce se mișcă și ce trăiește să vă fie de mâncare… Numai carnea cu sângele ei, în care e viața ei să nu mâncați. Căci Eu și sângele în care e viața voastră, îl voi cere la orice fiară…” (Facere IX, 3-5).

Însă aici este vorba despre animale al căror duh de viață este sinonim cu viața biologică și care la ele se află în sânge. Odată cu trupul și sângele lor dispare întreaga lor ființă. Sângele omului în care este și ,,viața” lui (Facere IX, 5), viața biologică, dispare o dată cu trupul, dar nu și sufletul. Sufletul și trupul sunt două entități de sine stătătoare: trupul omului este făcut din țărână, pământ, iar sufletul din suflarea lui Dumnezeu: ,,Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facere II, 7; Cf. Deut. XXXII, 49-50; Matei XXII, 32), adică cu suflet viu (cf. I Cor. XV, 45).

Animalele au fost create în chip deosebit decât omul; ele au fost făcute din pământ, fără vreo remarcă asupra sufletului lor (Facere I, 24). Omul, precum s-a amintit, a fost zidit prin suflare dumnezeiască și are origine divină (Facere II, 7).

Ei mai consideră că de multe ori se afirmă în Sfânta Scriptură esența materială a sufletului și deci murind trupul se stinge și sufletul. Astfel, David spune lui Saul: ,,Tu însă cauți sufletul meu, ca să-l iei” (I Regi XXIV, 12), adică să-l omori. Sau în alt loc: ,,Pentru aceea, sufletul meu ar vrea mai bine ștreangul, mai bine moarte, decât aceste chinuri” (Iov VII, 15). Deci, moartea este egală cu nimicirea sufletului. Se mai invocă și expresiile din Noul Testament: ,,a murit săracul”, ,,a murit bogatul” (Luca XVI, 22). ,,Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit” (Iona VI, 49). Aceste expresii ar releva faptul că oamenii mor în întregime, cu suflet și trup (corp).

Însă, locurile unde se arată că sufletul moare nu sunt ceea ce vrea să se demonstreze, ci ele indică strânsa legătură dintre suflet și trup, în răstimpul vieții pâmântești, ca și expresiile ,,a murit săracul”, ,,bogatul”, ,,părinții voștri”. În Sfânta Scriptură se face distincție clară între suflet și trup: ,,Nu vă temeți de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; ci mai degrabă temeți-vă de acela (diavol) care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.” (Matei X, 28; II Corinteni V, 8-9).

Alți creștini afirmă că rugăciunile pentru morți sunt inutile, deoarece cei morți, până la judecata de apoi, de la sfârșitul lumii stau într-o stare de inconștiență și somnolență. Acest fapt îl arată Psalmistul: ,,Căci nu este întru moarte cel ce te pomenește pe tine și în iad cine te va lăuda pe tine” (Ps. VI, 5). Sau: ,,La fel și omul se culcă și nu se mai scoală și cât vor sta cerurile, el nu se mai deșteaptă și nu se mai trezește din somnul lui” (Iov XIV, 12). În sfârșit, un alt citat: ,,Tot ce mâna ta prinde să săvârșească fă cu hotărâre, căci în iadul în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici știință, nici înțelepciune” (Ecclesiast IX, 10).

Dar în locurile amintite nu e vorba despre sufletele oamenilor, ci despre trupurile lor. Psalmistul (Ps. VI, 5) cere ceva de la Dumnezeu să I se dea cât este în viață, căci după moarte nu se mai poate ruga, nu mai poate cere nimic. De asemenea și în celelalte citate se arată că odată omul coborât în mormânt nu mai poate lua parte nici la știință, nici la iubire, nici la înțelepciune. Cum că sufletele sunt conștiente după moarte și se bucură sau suferă, o demonstrează elocvent pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca XVI, 19-31), apariția lui Moise și Ilie la Schimbarea la Față a Mântuitorului (Matei XVII, 3) și pogorârea la iad a Domnului Hristos (I Petru III, 19-20), spre a „vesti” Evanghelia,precum și rugăciunile sfinților adresate Domnului Hristos (Apocalipsa V, 8; XI, 15-16), iar psalmistul David ne spune: ,,Viu va fi sufletul meu și Te va lăuda” (Ps. 118, 175).

Se mai afirmă de aceiași contestatari că rugăciunile pentru cei morți sunt inutile, deoarece Dumnezeu judecă și răsplătește fiecăruia fără mijlocire, ci după dreptate. ,,Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca fiecare să ia după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni V, 10). Sau: ,,Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei XVI, 27; cf. Galateni VI, 8).

Însă, în locurile invocate pentru respingerea rugăciunilor pentru morți este vorba nu despre judecata particulară, ci despre cea obștească. Care, chiar dacă n-ar fi vorba despre aceasta, nu înseamnă că ar fi cu totul exclus folosul de a ne ruga pentru morți. Căci în nenumărate locuri din Sfânta Scriptură se recomandă rugăciunile pentru semeni, fără a socoti că aceasta ar altera judecata divină: Iov se roagă pentru prietenii săi (Iov XLII, 8); Mântuitorul se roagă pentru Apostolul Petru (Luca XXII, 32) și pentru ceilalți Apostoli (Iona XVII, 9), precum și pentru Lazăr care era mort (Ioan XI, 41).

Cea mai întemeiată obiecție contra rugăciunilor pentru cei morți ar fi faptul că între locul de chin al păcătoșilor, iadul și cel de fericire al drepților, raiul, ar fi o prăpastie de netrecut și că nici dreptul Avraam n-a mai încercat și nici n-a voit să amelioreze suferințele bogatului din iad și nici să ajute spre îndreptarea fraților vii ai acestuia (Luca XVI, 24-31).

Este adevărat că dreptul Avraam spune că între iad și rai este o prăpastie de netrecut, însă, aici este vorba despre fapte petrecute în răstimpul Vechiului Testament. Prin venirea Domnului Hristos s-a desființat prăpastia dintre iad și rai, căci cu moartea Sa pe cruce, ,,a primit toată puterea în cer și pe pământ” (Matei XVIII, 18), a dobândit cheile iadului și ale morții (Apocalipsa I, 18), a eliberat din robie pe drepții Vechiului Testament, adică a iertat păcatele cu harul Său (I Petru III, 19) și a distrus prăpastia amintită. Prin aceasta a dat posibilitate Bisericii să intervină prin rugăciunile ei pentru ușurarea și iertarea celor din iad.

Cât despre faptul că Avraam n-a voit să ușureze soarta bogatului nemilostiv și nici a fraților acestuia se explică prin aceea că atât bogatul cât și frații lui se făcuseră vinovați de păcate grele, de păcate de moarte, pentru care n-au dovedit pocăință (Matei XII, 32). Ei erau deci „sortiți” chinurilor veșnice prin propria alegere. Pentru frații bogatului nu mai era posibilă nici o reîntoarcere chiar dacă ar fi înviat cineva din morți (Luca XVI, 31). Pentru bogat păcatele îi erau foarte grave, căci murise fără pocăință, fără credință, fără iubire de oameni (Luca XVI, 25). Deci, orice intervenție din afară era inutilă.

Se invocă contra rugăciunilor pentru morți afirmațiile Sfântului Apostol Pavel din I Corinteni, cap. VI, 9-10, unde citim: ,,Nu știți oare că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici sadomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu”. Deci, cei morți, trăind fără pocăință completă, deplină, nu vor moșteni împărăția cerurilor. Pentru aceștia este inutilă orice rugăciune, orice intervenție.

Totuși citatul amintit din Sfântul Apostol Pavel nu se referă nicidecum la rugăciunile pentru cei morți, ci la viața petrecută de 2 Corinteni, plină de păcatele amintite și că ei trebuie să fie foarte atenți, să nu mai recadă în asemenea păcate, căci în acea stare nu ar mai putea moșteni împărăția lui Dumnezeu. Dovadă versetul care urmează: ,,Și așa erați dar v-ați îndreptat în numele Domnului, Iisus Hristos și Duhul Dumnezeul nostru” (I Corinteni VI, 1)

Se mai citează de către unii contestatari și versete din Vechiul Testament, contra rugăciunilor pentru cei morți. Astfel, se citează din profetul Ieremia unde spune: ,,Și vor muri cei mari și cei mici în pământul acesta și nu vor fi îngropați și după ei nimeni nu va plânge, nimeni nu-și va face tăieturi, nici se va tunde pentru ei. Nu se va frânge pentru ei pâine de jale ca mângâiere pentru cel mort și nu li se va da cupa mângâierii ca să bea după tatăl lor și după mama lor” (Ieremia XVI, 6-7). Deci rugăciunile pentru morți sunt nefolositoare. Și în alt loc: ,,Așa zice Domnul: Blestemat să fie omul care se încrede în om și își face  sprijin din trup omenesc și al cărui inimă se depărtează de Domnul” (Ieremia XVII, 5). Așadar, Dumnezeu osândește pe acei oameni care se sprijină pe intervenția altor semeni de-ai lor în favoarea mântuirii lor.

Dar și de data a ceasta interpretarea este falsă și sunt eronate obiecțiile. Căci în primul rând citat este vorba despre păcatele grave pe care le făcuseră unii evrei – închinarea la idoli – și pentru care Dumnezeu îi pedepsește prin neîngropare, prin lipsa de jale și nefrângere de pâine pentru cei morți. Atât de mari erau păcatele lor încât nu erau vrednici de toate aceste practici pentru cei morți.

Totuși este lesne de înțeles că dacă cei căzuți în păcate grave erau nevrednici de aceste practici și mângâieri, cei mai puțin păcătoși aveau dreptul la ele. De unde reiese îndreptățirea rugăciunii și practicile noastre pentru cei decedați.

În al doilea citat, se vede clar că este vorba despre acei evrei care se încredeau și se închinau la idoli și nu lui Dumnezeu.

În legătură cu mijlocirea oamenilor la Dumnezeu pentru semenii lor, prin rugăciuni, Sfântul Apostol Pavel cere de foarte multe ori în epistolele sale să se roage pentru el și pentru alții. Astfel el spune: ,,Vă îndemn deci, înainte de toate să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii” (I Timotei II, 1). Sau: ,,Fraților, rugați-vă pentru noi” (I Tesaloniceni V, 25); ,,Stăruiți în rugăciune;…rugându-vă totodată și pentru noi” (Coloseni IV, 2-3).

Deci, rugăciunile de mijlocire pentru vii și pentru morți sunt recomandate și eficitente, respectiv de mare folos, fără să uităm de ceea ce ni se descoperă de Sf. Părinți cu privire la judecata sufletului după moarte (judecata particulară – la 40 de zile după moarte) și fără a uita de ,,vămile văzduhului” (ca teologumenă).

În sfârșit, se mai spune că dacă morții care se chinuie în iad și pentru care se fac rugăciuni, se mântuiesc, urmează că toți pentru care ne rugăm trebuie să se izbăvească.

S-a amintit că Biserica se roagă numai pentru cei care au murit ȋn credință, pentru cei care au murit cu păcate mai puțin grave, care nu au hulit (I Ioan V, 16). Totuși, în concret, faptic, noi nu știm pe cei care mor fără pocăință suficientă cu păcate grave nemărturisite, pe cei împietriți în erezii sau necredință. De aceea, noi facem rugăciuni pentru toți. Iar Dumnezeu, care știe faptele și gândurile tuturor, va ierta și va izbăvi din munci, din chinuri și dureri pe acel care merită, știind că la învierea lui Lazăr ne-a spus: ,,Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi” (Ioan XI, 25).

Oricum, rugăciunile pentru cei răposați nu sunt inutile. Ele izbăvesc din muncile iadului pe mulți din cei adormiți în credința în Dumnezeu și care n-au putut, din diferite împrejurări, să ducă o viață creștină spre a se bucura de fericirea raiului. Ele ajută și celor ce le săvârșesc din dragoste pentru semeni și credință în Domnul Hristos, pentru că prin ele își desăvârșesc viața lor creștină. Mai mult, simt o mângâiere față de pierderea celor plecați dintre noi și o strânsă comuniune cu ei și cu ceilalți membri ce formează Biserica creștină.

Așadar, rugăciunile pentru morți au o serioasă fundamentare scripturistică și patristică și sunt de un real folos pentru sufletul creștin, pentru cei adormiți ȋn Domnul.

Rugăciunile pentru cei răposați partea I

Bibliografie selectivă – alături de cea prezentată ȋn text:

ALEXA, Nicolae, Pr., „Temeiurile dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morți”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1978;

CONSTANTINESCU, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru cei morți”, în Glasul Bisericii, nr. 7-8;

DEHELEANU, P., Prot. Dr., Manual de Sectologie, la cap. XVI, Rugăciunile pentru morți, Tipografia Diecezană, Arad, 1948;

IONESCU-AMZA, Ioan, Pr., Rostul parastaselor, Tipografia ,,Cugetarea”, București, 1937;

IOANICESCU, Ioan Pr., „Rugăciunile pentru cei morți”, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2, 1975;

MITROFAN, Pr., „Viața repauzaților noștri și viața noastră după moarte”, trad. din franțuzește de Iosif Mitropolitul Primat, București, 1891, Ed. a II-a 1899;

PETREUȚĂ, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru morți”, Oradea, 1973;

PETREUȚĂ, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru morți”, Tipografia Diecezană, Oradea 1933;

PRESCURE, Vasile, Arhim. Prof., În duhul credinței și al evlaviei ortodoxe, la cap. XVI, Rugăciunile pentru cei morți, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006;

Cel care împlineşte în Propria Persoană statura de Dumnezeu Adevărat şi Om deplin este Fiul lui Dumnezeu Întrupat; coborârea din cer pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire (asemenea mărturisirii din crez) este consecinţa iubirii absolute ce nu a putut “suferi” căderea şi depărtarea făpturii create, chip al Său, chemată la asemănare şi dialog.

Element determinant înţelegerii cotidiene a umanului este viaţa, direct analogică cu moartea, care generează frică, temere; moartea, acest element pseudo-firesc al creației, apărut prin cădere, este transfigurata de Hristos, care reașează omul in starea naturala, așa cum el însuși din pământ a fost luat. Paradoxal, întregul proces de restaurare a umanităţii, foloseşte ca fundament moartea, “Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând”. Tensiunea, cunoștea apogeul atunci când la moarte este adus Însuși Dumnezeu,  care cunoștea un “cumplit conflict intre ispita respingerii si necesitatea ascultării fata de Tatăl, lupta aspra si stresanta, care ne arata cum omul Iisus are, in deplina libertate, posibilitatea, de a alege sustragerea de la aceasta încercare si ca iminenta Sa preamărire este premiul cuvenit fata de ascultarea Sa fata de Tatăl[1]”. (două momente sunt complet antonimice în Sfânta Scriptură creionând raportarea noastră la înţelegerea comuniunii celor două firi ale Mântuitorului Hristos: Schimbarea la Faţă pe Muntele Taborului, unde lumina necreată îl descoperă ca Fiu al lui Dumnezeu şi rugăciunea în Grădina Ghetsimani, unde intensitatea conflictului între asumarea Crucii şi lepădarea ei izvora picuri de sânge; ca mai apoi  pătimirile, răstignirea şi moartea să fie stricate prin Înviere şi Înălţare ).

Relația cu Tatăl este gestionata de Fiul folosind un canal de comunicare ce presupune adeziunea nu numai către un Dumnezeu, ci către un Tată “capabil” să se deschidă  omului si să-L înţeleagă. Însuşi Mântuitorul îi învaţă pe oameni in Rugăciunea domnească, modul de adreasare către Tatăl, ce presupune analogia cu relaţia de iubire familială, fundamentată pe îndrăzneală ( “Şi ne învrednicește pe noi Stăpâne cu îndrăznire  fără de osândă să cutezăm a te chema pe Tine…”). Prin jertfa Sa, Hristos, asumând deplin firea umană, cu nevoile şi afectele sale, o îndumnezeieşte şi  o arată prin Înălţarea la Cer şi aşezarea de-a dreapta Tatălui în starea deplină a asemănării cu Creatorul ei.

Sfântul Apostol Pavel vectorizează acest mesaj în Epistolele sale, pentru că mântuirea prin reabilitarea juridică înfăptuită de jertfă, este un dar al iubirii absolute; Fiul lui Dumnezeu s-a smerit făcându-se om deplin (fără de păcat), arătându-ne singura cale de a fi casnici în Împărăţia Cerurilor: asumarea Crucii şi urmarea Sa (Filipeni 2:8-11: La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi s-a fãcut ascultător până la moarte, şi încã moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L -a înălţat nespus de mult, şi I -a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Iisus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de supt pământ,  şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Hristos este Domnul.”)

Universalitatea păcatului este consecinţa continuităţii moştenirii genetice, pentru că toţi oamenii sunt din Adam, iar căderea lui este pervertirea chipului divin în fiecare om (Romani 5:12  De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit in el); dar în Adam cel Nou, toată orânduirea păcatului se surpă, pentru că păcatul neascultării protopărinţilor este şters de cel al ascultării Fiului lui Dumnezeu, care se foloseşte de moartea adusă prin cădere schimbând-o în înviere. Aşa cum căderea s-a făcut prin păcatul unui singur om, la fel şi ridicarea din această stare se face prin jertfa unui singur Om, fără de păcat- Fiul lui Dumnezeu. (Romani 5:15 Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l -a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Iisus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. Romani 5:19. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.)

Garantarea învierii noastre personale este dată de caracterul universal al Crucii Mântuitorului (mântuirea obiectivă), care în moarte aduce viaţă, pentru că împărtăşirea de Hristos este de fapt împărtăşirea de viaţă. Şi ca să avem viaţă, înviind odată cu El ne este necesară o transfuzionare cu Trupul şi Sângele lui Hristos, singura arvună a unei realităţi viitoare (1 Corinteni 15:21-23 Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos;  dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sânt ai lui Hristos.”)

Doar în Hristos omul primeşte împăcarea cu Dumnezeul său Creator, pentru că vrăjmăşia a fost călcată doar prin îndumnezeirea firii umane- acelaşi Trup având două firi: dumnezeiască şi umană. Actul de jertfă nu propune o perspectivă de înţelegere doar juridică, ci şi impropriere prin credinţă care reuneşte pe om indiferent de rasă, sex ori condiţie socială. (Efeseni 2:13-16 Dar acum, în Hristos Iisus, voi, cari odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăţia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.”)

 În Hristos se restabileşte egalitatea ce până atunci era utopică (înţeleasă ca judecată dreaptă în faţa lui Dumnezeu care consideră şi particularităţile noastre), poporul ales considerat a fi cel iudeu, se deschide tuturor celor care au primit botezul (Coloseni 2:13-14 Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne -a iertat toate greşalele. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l -a nimicit, pironindu -l pe cruce.”) Tăierea împrejur, criteriul apartenenţei la acesta este anulat, cu tăierea împrejur la nivel spiritual, duhovniceşte; „nicicodată el  nu spune că tăierea împrejur constă în cuţitul cu care se operează, ci în Însuşi Hristos, pentru că în această tăiere împrejur nu lucrează mâna ca acolo,  ci duhul, nu se taie numai o părticică a trupului, ci întregul om. Trup este şi acesta ca şi acela; unul însă se taie în carne, celălalt duhovniceşte; nu după cum se taie iudeii, nu carnea se leapădă ci însăşi păcatele. Când anume, şi unde? În botez. O astfel de tăiere împrejur, el o numeşte mormânt.”[2]

Afundarea în apa botezului este asemenea coborârii în mormânt, iar ridicarea din ea asemenea învierii, căci păcatele noastre se şterg şi  o viaţa nouă se deschide ca viitori casnici ai lui Dumnezeu. (“Romani 6:4  Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. Romani 6:9   întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui.”)

„Vrednic de crezare este cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom şi împăraţi împreună cu El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi. Dacă nu-I suntem credincioşi, El rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi. Aminteşte-le acestea şi îndeamnă stăruitor înaintea lui Dumnezeu să nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu foloseşte, decât la pierzarea ascultătorilor. (Timotei 2,11-14) „Aşadar, ca nimeni să nu cugete acestea, iată că îşi face cuvântul fără nici o îndoială, preîntâmpinând asemenea îndoieli şi dând dovezi, căci expresia: „Adu-ţi aminte de Domnul Iisus Hristos” aceasta înseamnă, că după moarte a înviat. Aici iarăşi învederează acest lucru, zicând: „Vrednic de crezare este cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El”. Cum este vrednic de crezare? „Dacă am murit împreună cu Hristos, împreună cu El vom şi învia”, zice. Căci spune-mi: Când noi ne împărtăşim cu El in cele triste şi in cele ce poartă cu sine osteneală, apoi in cele  nu ne vom împărtăşi? Iar aceasta nu ar face-o nici chiar omul, ca pe cel ales de a muri şi a fi muncit împreună cu el, să nu-l prefere de a fi părtaş cu el, când s-ar găsi vreodată in linişte.”[3]

Prin Hristos moartea pierde lupta cu viaţă; omul nu mai este robit de păcat ci este liber să aleagă între Împărăţie şi iad.  „Cum am murit împreună cu Hristos? Vorbeşte de moartea cea prin botez şi de cea prin patimi (suferinţe), căci zice: „Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus” (II Corinteni 4, 10), şi: „Ne-am îngropat împreună cu El, în moarte, prin botez”, şi: „omul nostru cel vechi a fost răstignit impreună cu El”, şi: „am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui” (Romani 6, 4-6). Aici însă spune mai multe despre moartea cea prin ispită şi necazuri. Deci, dacă pentru El murim, apoi oare nu vom învia pentru EI? Aceasta este fără nici o îndoială. „Dacă rămanem intru El, zice, vom şi împăraţi împreună cu El”. Nu e de-ajuns însă a muri o dată numai pentru El, căci fericitul Pavel in fiecare zi murea, ci este nevoie de multă răbdare, de care mai ales avea nevoie Timotei. Să nu-mi spui de cele de la început, ci dacă acele suferinţe vor fi continue.”[4]

În Hristos se unesc două firi: cea Dumnezeiască şi cea omenească, fără să se contopească; firea dumnezeiască ridică firea omenească până la asemănare, o desăvârşeşte, făcând-o exemplu celor ce vor să urmeze. Desăvârşirea Mântuitorului devine „etalon” şi reper de raportare continuă, căci fără de El nimeni nu poate cunoaşte „adevărul”. (Efeseni 4:11-13 “pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”)

Precum la 1 Corinteni 15:17 “ Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sânteţi încă în păcatele voastre”,  doar  moartea cu înviere este singura alternativă la păcat (moartea păcatului în botez).“ V-aţi sculat împreună cu Hristos, cele de sus căutaţi; căci acolo nu sunt observaţiuni ca aici pe pământ(…) dacă viaţa aceasta nu este viaţă, ci viaţa adevărată e ascunsă, apoi suntem datori de a trăi în viaţa aceasta ca nişte morţi”[5]

„Dacă noi vom crede că va fi inviere şi judecată, apoi pe toate acele credinţe deşarte vom putea să le scoatem din suflet”[6]. Învierea lui Hristos este fundamentul vieţii noastre; păcatul nostru este trăirea ca şi cum Hristos n-ar fi venit.

Suprimarea păcatului aduce mântuirea, care este de altfel urmarea Fiului lui Dumnezeu, Om Adevărat şi Dumnezeu Adevărat, Cel care a restabilit relaţia dialogală cu Dumnezeu, prin jertfa Sa pe Cruce.

Bibliografie:

1.Sfântul Ioan Gura de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Thesaloniceni, trad. de Teodosie Athanasiu Episcopul Romanului, Atelierele Grafice I.G. Socescu, Bucureşti

2.Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a II-a către Timotei, Tit, Filimon ale Sfântului Apostol Pavel, Editura Nemira, Bucureşti, 2005

3.Sfântul Ioan Hristostom, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, trad. de Teodosie Athanasiu Episcopul Romanului, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1923

4.Luigi Malantrucco, Cum a murit de fapt Iisus? , Investigațiile unui medic.trad. diac Ioan Ica Jr., ed. Deisis, Sibiu, 2004,

[1]Luigi Malantrucco, Cum a murit de fapt Iisus? , Investigatiile unui medic.trad. diac Ioan Ica Jr., ed. Deisis, Sibiu, 2004, pag 130

[2]Sfântul Ioan Gura de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Thesaloniceni, trad. de Teodosie Athanasiu Episcopul Romanului, Atelierele Grafice I.G. Socescu, Bucureşti, p. 70

[3]Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a II-a către Timotei, Tit, Filimon ale Sfântului Apostol Pavel, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 30

[4]Idem

[5]Sfântul Ioan Gura de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Thesaloniceni, trad. de Teodosie Athanasiu Episcopul Romanului, Atelierele Grafice I.G. Socescu, Bucureşti, pp.79-80

[6]Sfântul Ioan Hristostom, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, trad. de Teodosie Athanasiu Episcopul Romanului, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1923,p. 76

Prima manifestare a voinței lui Dumnezeu în Vechiul Testament se regăsește, bineînțeles, în ce dintâi verset al cărții Facerea, unde este relatat începutul creației lumii văzute: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea 1, 1). Înfăptuirea creației văzute, potrivit planului divin existent din veșnicie, are dintru început un scop precis, arătat extrem de plastic de către Sfântul Ioan Hrisostom, într-o scriere a sa: „[…] prin spectacolul creației, Dumnezeu ne-a luat de mână pentru a ne conduce la cunoașterea Sa. Când v-am apucat nu de mână, ci cu gândul, pentru a vă preumbla prin toată creația, arătându-vă cerul, pământul, marea, mlaștinile, izvoarele, fluviile, oceanele întinse, pajiștile, grădinile, câmpurile pline de grâu stufos, copacii plini de fructe, vârfurile munților acoperite de păduri, când v-am vorbit îndelung despre semințe, ierburi, flori, plante care au sau nu fructe, despre animalele lipsite de rațiune – domestice sau sălbatice, din ape, de pe uscat sau de pe ambele tărâmuri -, despre cele care străbat aerul, despre cele care se târăsc, despre elementele din care sunt făcute toate, de fiecare dată, din moment ce gândirea noastră slăbea în fața infinitului acestei bogății și nu era capabilă să o perceapă în totalitatea ei, strigam cu toții împreună: «Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut!»”[1].

Îngerii ca agenți ai voinței divine:

Primele ființe, în ordinea referatului biblic al creației, al căror rol este prin excelență acela de agenți ai voinței divine, sunt îngerii. Numeroși autori biblici presupun existența unor ființe superioare omului în privința cunoașterii și puterii, care sunt însă subordonate și create de Dumnezeu. Aceste ființe sunt slujitori ai divinității, precum curtenii unui rege terestru, și totodată mesageri ai lui Dumnezeu, ducând cuvintele Sale oamenilor și împlinind voia Sa.

Termenul ebraic cel mai des folosit pentru a desemna ființele spirituale sau îngerii este cel de Mal’akh, care are semnificația de „mesager”, provenind din verbul ugaritean lak – „a trimite”, termen folosit adesea și pentru ființe umane ori în mod figurat[2].

Septuaginta a tradus aceste termen ebraic prin cel de angelos, având aproximativ aceleași înțelesuri ca și  Mal’akh, căpătând semnificația clară de înger numai o dată cu  adoptarea sa în Biblia latină și apoi de către limbile naționale europene. De asemenea, ebraica postbiblică a fixat ca sens precis pentru Mal’akh acela de mesager divin, întrebuințând alte noțiuni pentru mesagerii umani[3].

Unii exegeți au socotit că, în gândirea veterotestamentară, îngerul nu era perceput ca o ființă independentă, ci precum o manifestare a puterii și voinței divine. O altă opinie inclină spre ipoteza că, inițial, personajele biblice au vorbit direct cu Dumnezeu, scribii ulteriori temperând aceste viziuni prin interpolarea îngerilor[4].

Vechiul Testament mai prezintă însă și un alt aspect al raportului îngerilor cu Dumnezeu și cu oamenii, anume acela de agenți ai pedepsei divine – imagine estompată în decursul istoriei, așa cum concluzionează Andrei Pleșu: „Îngerul ca pedagog drastic, dispus, la nevoie, să inducă dezastrul, nu e inclus în iconografia noastră mentală”[5]. Îngerii în rolul de agenți ai dreptății divine, numiți malhcei raim – „îngeri ai calamității”[6], se regăsesc în mai multe texte veterotestamentare, precum: „Trimis-a asupra lor urgia mâniei Lui; mânie, urgie și necaz trimis-a prin îngeri nimicitori” (Psalmul 77, 54); „Apoi a răsunat la urechile mele un glas mare și a zis: „Apropiați-vă pedepsitorii cetății, având fiecare în mână unealta de nimicire!” Și iată dinspre poarta de sus, care dă spre miazănoapte, veneau șase bărbați, având fiecare în mână unealta sa ucigătoare: și între ei se afla unul, îmbrăcat cu haină de in, care avea la brâu unelte de scris. Aceștia, venind, s-au oprit la jertfelnicul cel de aramă” (Iezechiel 9, 1-2) – imaginea bărbatului evocată de profet o reprezintă pe căpetenia oștilor cerești, cunoscut în literatura ebraică drept Malac-Yahweh[7], menționat și în alte versete, precum: „Iar acela a răspuns: „Eu sunt căpetenia oștirii Domnului și am venit acum!” Atunci Iosua a căzut cu fața la pământ, s-a închinat și a cis către acela: „Stăpâne, ce poruncești slugii tale?” (Iosua 5, 4).

Omul raportat la voința divină în Vechiul Testament:

În vederea ajungerii la desăvârşire, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu toate puterile spirituale şi fizice necesare atingerii desăvârşirii, zidindu-l „după chipul și asemănarea Sa”.

Actul creator reprezintă în sine o problemă a manifestării voinței divine. Astfel, cuvântul „chip” (din ebraicul selem, însemnând copie exactă, reproducere, iar în contextul cărţii Facerea evocând o imagine antropomorfică[8]), cât şi sintagma „după chipul” reprezintă o problemă complexă a exegezei biblice. Atunci când autorul cărţii Facerea spune că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul şi asemănarea Sa”, este clar că nu se referă la o reprezentare fizică, un astfel de concept contravenind gândirii şi teologiei iudaice, ci mai degrabă o identitate în puterile spirituale[9]. Această ipoteză este confirmată de ulterior de gândirea patristică, prin opiniile unor Părinţi şi scriitori bisericeşti precum Clement Alexandrinul: „Cuvintele după chip şi asemănare nu se referă la chipul şi asemănarea după trup, ci la chipul şi asemănarea după spirit şi raţiune”[10], ori Ava Dorotei: „A zis după chipul pentru că Dumnezeu a făcut sufletul nestricăcios şi liber; a mai zis după asemănare adică după virtute; a mai zis după asemănare adică după virtute. Deci Dumnezeu ne-a dat în chip firesc virtuţile. Dar patimile nu le avem în chip firesc. Căci nu au vreo fiinţă, sau vreun ipostas; ci sunt ca întunericul care nu există (nu subzistă) după fiinţă”[11].

Pentru aceasta mai trebuia încă un examen moral, încercarea prin care, în mod conştient şi liber, să recunoască şi să manifeste supunerea şi recunoştinţa faţă de Creatorul său atotbun şi să-şi câştige, totodată, şi vrednicie personală, cuprinsă în desăvârşire, pe de o parte, iar pe de alta, pentru a fi ferit, întărit fiind, de mândria prin care căzuse diavolul. Căci nu „era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit şi încercat, ca să nu cadă în mândria şi osânda diavolului”[12], cum spune Sfântul Ioan Damaschin. Încercarea prealabilă apare ca necesară, căci cel neispitit şi neîncercat nu este vrednic de nimic (cf. Isus Sirah 34, 10). Astfel, porunca nu este semn de tiranie, ci manifestare a bunătăţii şi înţelepciunii din partea lui Dumnezeu, spre a-l ridica pe om la starea de libertate deplin întărită, iar nu pentru a-l robi. Căci puterea morală nu creşte decât prin exerciţiu şi după o normă morală aplicată în concret. Dumnezeu a dat omului porunca, spune Sfântul Grigorie Teologul, „spre a procura materie voinţei lui libere”[13], spre exercitarea şi întărirea calităţilor morale.

Importanţa poruncii date primilor oameni consta şi în aceea că, unică fiind, cuprindea în sine întreaga lege morală[14], comunicată lor de Dumnezeu. În felul comportării omului faţă de legea morală se arăta hotărârea conştientă şi liberă a lui faţă de Dumnezeu, prin încredere şi iubire faţă de Părintele Creator, sau, contrar, prin desprinderea de Acesta şi încercarea de înălţare prin puteri proprii.

În continuarea cărții Facerea, cât și în celelalte scrieri ale Vechiului Testament, sutn extrem de numeroase exemplele de manifestare ale voinței divine, atât în privința unor personalități individuale, cât și față de întregul popor ales, expunerea acestora necesitând un spațiu amplu.

Bibliografie:

Izvoare:

1. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2005.
2. Usca, Pr. Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008.

Lucrări generale:

1. Encyclopaedia Judaica, vol. 2, Keter Publishing House, Ierusalim, 1972.
2. Buzalic, Alexandru, Demonologia creștină, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2010.
3. Brown, Raymond E., Fitzmyer, Joseph A., Murphy, Roland E. (coord.), Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură (trad. Pr. Dumitru Groşan), vol. II, Ed. Galaxia Gutenberg, 2007.
4. Codrescu, Răzvan, Gâlceava dracului cu lumea, Ed. Nemira, București, 2005.
5. Jacob, Edmond, Théologie de l’Ancien Testament, Éditions Delachaux et Niestlé, Neuchatel, 1968.
6. Lemeni, Adrian, Adevăr și comuniune, Ed. BASILICA, București, 2011.
7. Negoiță, Pr. Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. „Credința noastră”, București, 1992.
8. Nola, Alfonso M. di, Diavolul, trad. Radu Gâdei, Ed. All, București.
9. Pleșu, Andrei, Despre îngeri, Ed. Humanitas, București, 2003.

Articole:

1. Brottier, Laurence, Sfântul Ioan Hrisostom: o creație ordonată și oferită ca spectacol omului, în: „Creația” (trad. Miruna Tătaru-Cazaban), Ed. Anastasia, București, 2003
2. Caldwell, William, The Doctrine of Satan in the Old Testament (sursa: www.jstor.org/stable/3142352).
3. Caldwell, William, The Doctrine of Satan II – Satan in extra-biblical apocalyptical literature (sursa: http://www.jstor.org/stable/3142425).
4. Caldwell, William, The Doctrine of Satan in the New Testament (sursa:http://www.jstor.org/stable/3142755).

[1]Sfântul Ioan Gură de Aur, De Anna I, 2, PG 54, 634, cf. Laurence Brottier, Sfântul Ioan Hrisostom: o creație ordonată și oferită ca spectacol omului, în: „Creația” (trad. Miruna Tătaru-Cazaban), Ed. Anastasia, București, 2003, p. 56.

[2]Edmond Jacob, Théologie de l’Ancien Testament, Éditions Delachaux et Niestlé, Neuchatel, 1968, p. 54.

[3]Encyclopaedia Judaica, vol. 2, Keter Publishing House, Ierusalim, 1972, p. 954.

[4]Encyclopaedia Judaica, p. 955.

[5]Andrei Pleșu, Despre îngeri, Editura Humanitas, București, 2003, p. 101.

[6]Pr. Athanase Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. „Credința noastră”, București, 1992, p. 75.

[7]Pr. Athanase Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament, p. 75.

[8]Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy (coord.), Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură (trad. Pr. Dumitru Groşan), vol. II, Galaxia Gutenberg, 2007, p. 12.

[9]The Interpreter’s Bible, vol. I, Abingdon, Nashville, 1980, p. 485.

[10]Clement Alexandrinul, Stromate, II, 102, 6, cf. Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008, p. 26.

[11]Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, XII, 10, cf. Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, p. 26.

[12]Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 74.

[13]Cf. Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, editura Sofia, București, 2006, p. 55.

[14]Adrian Lemeni, Adevăr și comuniune, Ed. BASILICA, București, 2011, p. 71.

În Biserica noastră Ortodoxă rugăciunile pentru cei morți sunt într-o strânsă legătură cu cinstirea sfinților. Cultul morților face parte din capitolul eshatologic, al învățăturii noastre de credință, cu privire la moarte, a sufletul omenesc și la viața de dincolo de mormânt.

Învățătura creștină cu privire la cultul morților și îndeosebi cu privire la rugăciunile pentru cei răposați se bazează pe Sfânta Scriptură, pe Revelația divină și Tradiția sfântă a Bisericii.

Cu privire la moarte, fenomen universal și inerent naturii umane, Biserica creștină învață că ea a survenit, a intrat în lume în urma păcatului strămoșesc (Romani V, 12), dar ea nu înseamnă o distrugere completă a ființei umane, ci numai o despărțire a sufletului de trup[1]. Trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, precum spune Sfânta Scriptură: ,,În sudoarea feții tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat, că pământ ești și în pământ de vei întoarce.”(Facere III, 19). Sufletul, însă, se întoarce la Dumnezeu, de la care și-a primit existența, precum ne dă mărturie aceeași Carte Sfântă: ,,Și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat” (Ecclesiastul XII, 7). Deci trupul este muritor, iar sufletul nemuritor, veșnic, precum ne descoperă Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ,,Nu vă temeți de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”(Matei X, 28), iar despre învierea morților, Mântuitorul afirmă că toți sunt vii dincolo de moarte: ,,Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov. Nu este Dumnezeul morților, ci al viilor, că toți trăiesc întru El.” (Matei XXII, 32). Sufletul este mai de preț decât trupul și decât orice alte bunuri materiale: ,,Ce ar da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu VII, 36-37).

De altfel, nemurirea sufletului și dăinuirea lui în viața de dincolo de moarte, este adevărul fundamental prin care stă sau cade cultul morților și rugăciunile pentru morți. Mai mult, nemurirea sufletului (individuală) este strâns unită, după învățătura creștină și bazată pe revelația divină cu aceea de conștiință. Omul după moarte este în deplinătatea vieții sale sufletești, este conștient, bucurându-se sau suferind după felul cum a viețuit pe pământ, după cum vedem pe bogatul nemilostiv dincolo de moarte. (Luca XVI, 22-31).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne descoperă că, toți cei morți vor fi judecați și răsplătiți în conformitate cu faptele pe care le-au săvârșit în viață. Chiar și în Vechiul Testament învățătura despre judecata întregului neam omenesc este evident afirmată. Astfel, Psalmistul David spune: ,,Iar Domnul rămâne în veac; gătit-a scaunul Lui de judecată; și El va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele” (Psalm IX, 7-8). De asemenea și în Ecclesiast vedem ,,Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui! Acesta este lucrul cuvenit fiecărui om căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele” (Ecclesiastul XII, 13-14).

La Domnul nostru Iisus Hristos judecata și răsplătirea omului după moarte, învățătură de bază a doctrinei sale. Ea străbate ca un fir roșu toată învățătura sa. ,,Dar zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în ziua judecății, decât vouă” (Matei XI, 22). Sau: ,,Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei XVI, 27; XXV, 31-46). O afirmă și Sfinții Apostoli, ca o dogmă fundamentală a creștinismului. ,,Pentru că (Dumnezeu) a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate” (Fapte XVII, 31). Sau ,,Căci toți ne vom înfățișa înaintea judecății lui Dumnezeu” (Romani XIV, 10; II Corinteni V, 10; Evrei IX, 27). Biserica noastră a sintetizat dogma despre judecata de apoi (universală) în articolul din Simbolul Credinței: ,,Și iarăși va să vină (Domnul Hristos) cu mărire să judece viii și morții”. Iar, după judecată, toți vor primi răsplata conform faptelor pe care le-au săvârșit.

Însă cunoaștem că învățătura ortodoxă prezintă două judecăți, după săvârșirea din viața omului: judecata generală, obștească care va fi precedată de a doua venire a Mântuitorului Hristos. Despre aceasta din urmă se spune că la venirea Domnului toți cei morți vor învia, iar cei vii se vor schimba într-o clipă (I Corinteni XV, 51) și vor ieși în întâmpinarea Mântuitorului. Astfel, îmbrăcați în trupuri spiritualizate, vor fi judecați, într-o atmosferă de măreție și frică, fiind recompensați spre fericire sau chinuri veșnice (Matei XXV, 31-46). Deci, este vorba despre judecata universală de la sfârșitul lumii.

Însă, cu privire la rugăciunile pentru cei morți trebuie accentuată, fiind de o mare importanță, judecata particulară. Căci rugăciunile celor vii pentru cei decedați spre a li se ușura, starea dincolo de moarte, sau chiar iertarea completă, după cum vedem în Viețile Sfinților, se săvârșesc de Biserică după judecata particulară, între judecata particulară și cea generală (de apoi, la Parusie).

Judecata particulară este atestată în Sfânta Scriptură. Astfel Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Este rânduit o dată oamenilor să moară, iar după aceea, să fie judecata” (Evrei IX, 27). Întrucât în cuvintele acestea Sfântul Apostol Pavel nu pune nici un interval de timp între moarte și judecată, urmează că el exprimă prin ele ideea că sufletul îndată după despărțirea de trup este supus judecății particulare (cf. Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. II, E. I. B. M. O. București, 1958, p. 941); Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, unde fiecare după moarte este răsplătit (Luca XVI, 19-31), evident după judecată, este o dovadă a acesteia (cf. II Petru II, 4-9).

Și Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă precizează că există judecata particulară, deosebită de judecata de apoi (obștească). Nici drepții, nici păcătoșii n-au primit răsplata desăvârșită a faptelor lor (după judecata particulară), totuși nu sunt toți în aceeași stare și nu se trimit în același loc (Mărturisirea Ortodoxă, partea I, întreb. 61, p. 63).

Judecata particulară se săvârșește imediat după moartea omului, de către Domnul Hristos, în prezența îngerilor buni și răi, dintre care unii îl apără, iar ceilalți (diavolii) îl acuză. Evident, rolul hotărâtor îl are Mântuitorul Hristos, ca drept judecător[2]. (A se vedea și Învățătura de Credință Ortodoxă, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2002, pp. 159-161).

Judecata particulară este provizorie. Ea se face deocamdată asupra sufletului decedatului și nu asupra sufletului și trupului (înviat) care se va efectua la judecata obștească. Se mai numește provizorie căci soarta unora dintre păcătoșii pedepsiți pentru pedeapsa iadului nu este definitivă, pentru că ea poate fi modificată în bine prin rugăciunile Bisericii. Numai după judecata cea din urmă, universală, păcătoșii vor fi în munca veșnică a iadului.

Totuși, după judecata particulară sufletul decedatului se bucură în rai sau suferă în iad, în mod diferit după faptele săvârșite în viață. ,,În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt” (Ioan XIV, 2) se aplică la rai dar și la iad, adică se referă și la fericirea drepților din rai și la suferința păcătoșilor din iad (Romani II, 6-7).

Starea sufletelor după moarte și după judecata particulară este o stare de fericire sau nefericire, o stare conștientă (Luca XVI, 19-31). Cei buni se bucură de o serie de bunuri cerești, viețuind în lumină, în comuniune cu Dumnezeu, cu sfinții, iar păcătoșii sunt mustrați de conștiință, departe de Dumnezeu lipsit de dragoste și lumină . Însă, felul fericirii și nefericirii după judecata particulară este deosebit de acela de după judecata generală de la sfârșitul lumii.

Viața conștientă de după moarte nu se mai poate schimba după voința omului. Adică, el nu-și mai poate schimba caracterul, din bun să devină rău sau invers. Dincolo de mormânt această schimbare nu mai este posibilă. ,,Legați-l de picioare și de mâini și-l aruncați în întunericul cel mai din afară” (Matei XXII, 13). Deci sufletul nu este liber să înceapă o viață nouă. Doar viața de pe pământ este timpul de pregătire, iar cea de dincolo este răsplata, ,,recolta” aceleia de aici.

De aceea situația celor morți, hotărâți prin judecată chinurilor iadului nu se mai poate modifica prin propria lor voință ci numai prin rugăciunile celor vii, ale Bisericii. De aici, necesitatea rugăciunilor pentru cei morți.

De altfel, rugăciunile pentru cei morți existau și la păgâni, care se manifestau prin diferite practici mortuare: jertfe pe morminte și alte obiceiuri. Aceste rugăciuni existau și la evrei. Convingerea existenței vieții dincolo de mormânt și a necesității de a veni în ajutorul celor răposați (repauzați) reiese din îndemnurile de a săvârși fapte de milostenie pentru vii și pentru morți deopotrivă: ,,Dărnicia ta să atingă pe toți cei în viață și chiar morților fă-le parte de dărnicia ta” (Înțelepciunea lui Sirah, VII, 35). În același sens vorbește și Tobit, când, fiind pe patul de moarte, dădea sfaturi fiului său: ,,Fii darnic cu pâinea și cu vinul tău la mormântul celor drepți, dar păcătoșilor să nu dai” (Tobit IV, 17). Noemina, soacra lui Rut, auzind că Booz a îngăduit nurorii sale să strângă spice din țarina lui, l-a binecuvântat zicând: ,,Binecuvântat este el de Domnul, care n-a lipsit de mila Sa nici pe cei vii, nici pe cei morți” (Rut II, 20).

Locuitorii Galaadului au înmormântat trupul lui Saul și al fiilor săi, au plâns, s-au tânguit și au postit pentru Saul și cei din casa lui Israel care căzuseră de sabie în lupta cu Filistenii (II Regi I, 12). Profetul Ieremia poruncește că pentru cei ce l-au părăsit pe Dumnezeu să nu se frângă pentru ei pâine de jale, ca mângâiere pentru cei morți (Ieremia XVI, 7-11). Iar Iuda Macabeul a rânduit să se facă rugăciuni pentru cei morți în luptă, spre a fi sloboziți de păcate: ,,Și întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut ca de tot să se șteargă…Foarte bun și cuvios lucru pentru socotința învierii morților…Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat” (II Macabei XII, 42-46). Faptele de milostenie pentru sufletul celui răposat sunt expresia legăturii dragostei care-i unește și, în același timp a binecuvântării lui Dumnezeu.

În învățătura creștină, rugăciunile pentru morți au o fundamentare și mai precisă. Prin venirea în lume a Domnului Hristos, El a întemeiat Biserica Sa, din care fac parte toți creștinii, atât cei vii, cât și cei morți. ,,Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, iar dacă murim, pentru Domnul murim. Deci și dacă trăim și dacă murim ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți și peste vii” (Romani XIV, 8-9).

Creștinii formează un singur tot, Biserica, o entitate, un organism viu, un trup. ,,Așa și noi, cei mulți un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani XII, 5). Deci, în Biserica creștină între cei vii și cei morți nu este un zid despărțitor, ci constituind un singur organism viu, Biserica – cea una, sunt solidari împreună. ,,Căci dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună” (I Corinteni XII, 26). Uniți în aceeași credință (Efeseni IV, 5) și viețuind în același trup tainic al lui Hristos, membrii Bisericii își dezvoltă între ei dragostea creștină, cea mai mare poruncă a Mântuitorului. ,,Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi unul pe altul să vă iubiți” (Ioan XIII 34, 21-13; Romani XIII, 9-10; I Corinteni XIII). Iar Sfântul Evanghelist Ioan arăta că dragostea față de Domnul se concretizează și se vădește în iubirea aproapelui (I Ioan IV, 20; Iacov II, 15-16).

Într-adevăr, prin iubirea față de aproapele noi dorim semenilor binele moral și material; iar binele spiritual cel mai înalt este, fără îndoială, mântuirea sufletului, dobândirea împărăției lui Dumnezeu. Deci, rugăciunea spre îndreptarea celui rătăcit, pentru iertarea păcatelor lui fie viețuind în lume, fie în viața de după moarte este un act de iubire creștină. Rugăciunea este folositoare pentru semeni, căci spune Sfântul Iacov: ,,Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați, căci mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov V, 16), Sfântul Apostol Pavel adaugă: ,,Pentru că știu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre și cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos” (Filipeni I, 19)

Rugăciunile făcute cu credință pentru noi și pentru semeni, fie vii sau adormiți, sunt eficiente, au rezultat, căci Mântuitorul a spus: ,,Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Matei VII, 7). Sau: ,,Și toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi” (Matei XXI, 22; Marcu XI, 24; Ioan XIV, 13). Mai mult, Domnul Hristos și Apostolii Săi răspund faptic la rugăciunile ce li se fac și ajută pe acei pentru care sunt rugați. Astfel Domnul Hristos vindecă pe sluga sutașului (Matei VIII, 5-13), pe fiica cananeencei (Matei XV, 22-26), pe tânărul lunatic (Matei XVII, 14-18), înviază pe fiica lui Iair (Matei IX, 23-25). Toate aceste minuni Domnul Hristos le săvârșește datorită rugăciunilor celor apropiați. De asemenea și Sfântul Petru înviază pe Tavita la rugăciunile credincioșilor apropiați ei (Fapte IX, 40-41).

Deci, pe baza credinței și a rugăciunilor celor vii pornite din dragoste de aproapele sunt îndreptățite și rugăciunile pentru cei morți, pentru ca Domnul Hristos cu mila și cu harul Său să ajute și să ușureze chinurile celor păcătoși. Acestea sunt, de fapt, rodul iubirii noastre ce dăinuie peste hotarele vieții pământești.

Așa precum noi înălțăm rugăciuni către cei aleși, către sfinți ca să intervină la Dumnezeu prin rugăciunile lor pentru noi cei din Biserica luptătoare, cei vii, tot astfel bazați pe aceleași temeiuri, apelăm la Dumnezeu, Domnul Hristos și Sfinții Săi pentru ușurarea și iertarea celor adormiți.

În literatura patristică, ȋn lucrările Sfinților Părinți aflăm de asemenea mărturii, dovezi ce confimă practicarea rugăciunilor pentru cei răposați din cele mai vechi timpuri. Astfel Tertulian (+240) spunea: ,,Noi facem rugăciuni pentru cei morți în fiecare an la ziua morții lor” (De corona militis, c.3).

Sfântul Chiril al Ierusalimului (+386): ,,Noi ne rugăm pentru Sf. Părinți și episcopi adormiți și în general pentru toți cei mutați înainte de noi, crezând că e de foarte mult folos sufletelor pentru care se face rugăciunea atunci când stă înainte jertfa cea sfântă și înfricoșată” (Cateheza a V-a mistagogică, nr. 9)

Sfântul Ioan Hrisostom (+407): ,,Nu în zadar s-a orânduit prin Apostoli ca să se facă, înaintea înfricoșătoarelor taine pomenirea celor morți” (Omilia a III-a la ep. către Fil., n. 4).

Cu o deosebită claritate ne vorbesc despre pomenirea morților ,,Constituțiile Apostolice” (cartea a VIII-a). Aici (cap. 12, 13, 41, 42) aflăm atât rugăciuni pentru cei răposați la săvârșirea Liturghiei, cât și indicarea zilelor în care se cuvine a ne ruga și pomeni pe cei morți. Iar din Liturghia Sfântului Iacov (ruda Domnului), din care citează și Sfântul Chiril al Ierusalimului (în cateheza a V-a mistagogică), menționăm în mod deosebit: ,,Doamne, Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, pomenește pe cei binecredincioși pe care i-am pomenit și pe toți aceia pe care nu i-am pomenit, de la dreptul Abel până în ziua de astăzi. Însuți odihnește-i pe ei în locașurile celor vii, în împărăția Ta, în locurile plăcute ale raiului, în sânurile lui Avraam, Isaac și Iacov, strămoșii noștri, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul, unde este lumina feții Tale și luminează totdeauna” (ν. Λειτουργἰαι τῶν άγ. Πατέρον Ιακόβον, Paris, 1560, apud Pr. Ioan Ionescu – Amza, Rostul Parastaselor, Tipografia ,,Cugetarea”, București, 1937, p. 34).

Într-o cuvântare pentru cei răposați, Sfântul Ioan Damaschin (+749) a concentrat mărturisirile părinților bisericești de până la el astfel: ,,Păzitorii și martirii cuvântului, care au învins înconjurarea pământului, ucenicii și dumnezeieștii apostoli ai Mântuitorului, nu în zadar și fără cuvânt au instituit de a ne aminti – în timpul jertfei sfintei și preacuratei Euharistii – de cei repauzați, morți în credință. Acest îndemn de atunci și până în zilele noastre a fost cu tărie și evlavie păstrat în Biserica Apostolică și sobornicească a Domnului nostru Iisus Hristos, care domnește de la o margine a pământului și până la alta și se va păstra în ea până la sfârșitul veacurilor”. (Apud Pr. Ioan Ionescu – Amza, p. 42).

Deci, în ortodoxie, mântuirea nu este numai un act personal. Noi ne mântuim unii prin alții și invers, prin comuniune, prin conlucrare cu harul divin. De aceea nu slujim și nu ne rugăm numai pentru mântuirea noastră ci pentru ,,mântuirea tuturor.” Deci, iubirea și dreapta credință stau la baza rugăciunilor pentru cei morți, credința în nemurirea sufletului și în făgăduința Mântuitorului Hristos că ne va împlini rugăciunile și  pentru semenii noștri care sunt în suferințele iadului. Mai mult, noi știm că Domnul nostru Iisus Hristos a eliberat, a scos din iad pe drepții Vechiului Testament (I Petru III, 19) și are putere de a scoate din iad pe păcătoșii vrednici de acest dar, mai cu seamă prin rugăciunile pentru ei din cadrul Sfintei Liturghii dimpreună cu parastasele.

[1] ,,Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii” (Înțelepciunea lui Solomon I, 13)

[2] Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evrei IX, 27)

Rugăciunile pentru cei răposați partea II-a

Bibliografie selectivă – alături de cea prezentată în text:

ALEXA, Nicolae, Pr., „Temeiurile dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morți”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1978;

CONSTANTINESCU, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru cei morți”, în Glasul Bisericii, nr. 7-8;

DEHELEANU, P., Prot. Dr., Manual de Sectologie, la cap. XVI, Rugăciunile pentru morți, Tipografia Diecezană, Arad, 1948;

IONESCU-AMZA, Ioan, Pr., Rostul parastaselor, Tipografia ,,Cugetarea”, București, 1937;

IOANICESCU, Ioan Pr., „Rugăciunile pentru cei morți”, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2, 1975;

MITROFAN, Pr., „Viața repauzaților noștri și viața noastră după moarte”, trad. din franțuzește de Iosif Mitropolitul Primat, București, 1891, Ed. a II-a 1899;

PETREUȚĂ, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru morți”, Oradea, 1973;

PETREUȚĂ, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru morți”, Tipografia Diecezană, Oradea 1933; PRESCURE, Vasile, Arhim. Prof., În duhul credinței și al evlaviei ortodoxe, la cap. XVI, Rugăciunile pentru cei morți, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006;

Încercarea de conturare a unui discurs privitor la patimi poate urmări două direcţii legate ontologic, dar cu rezultate diferite ca intensitate a cunoaşterii; conceptualizarea termenului, rezumarea acestuia doar la nivel teoretic, asumând doar elementele cuantificabile dar exterioare experienţei luptei cu păcatul, şi una practică care se fundamentează pe factori empirici, profunzi, ce nu urmăreşte măsurarea ci vindecarea, manifestă imaginea războiului autentic pentru moştenirea Împărăţiei. Deşi sunt foarte apropiate ca şi formă, fondul referă raţiunea în primul caz, şi întreaga fiinţă în cel de-al II-lea, ele sunt necesare contopite, pentru că imaginea rezultată ca şi diagnostic al bolii poate fi esenţială întregului proces de tratare a bolnavului.

De altfel, analogiile care au consecinţe asupra accentuării diferenţelor (spre exemplu, pentru a observa cât de alb ori de negru, ori în ce direcţie se află pe o scară de măsură alb-negru culoarea ta, ai nevoie de albul „perfect” şi de „negrul perfect”) sunt necesare pentru a înţelege „prăpastia” dintre păcat şi realitatea firească conform chemăriii de la creaţie; nu putem analiza o faptă rea decât în comparaţie directă cu una bună, şi nu  putem înţelege patimile decât dacă folosim paralela virtuţilor (mândria va fi surpată prin atitudine smerită, ori cea a fumatului cu rugăciunea)

În timp ce virtutea este scară către cer, păcatul odată săvârşit pătează haina primită la botez; şi pentru ca un păcat să devină patimă el trebuie să sufere repetare, astfel încât subjugarea sa este direct proporţională cu frecvenţa săvârşirii acestuia.

 „Cuvântul patimă este omonim. Se numeşte patimă, patima trupească, spre exemplu: bolile şi rănile. Se numeşte iarăşi patimă, patima sufletească, spre exemplu: pofta şi mânia. îndeobşte şi în general, patima animală este aceea căreia îi urmează plăcere sau  durere. Durerea urmează patimii, dar nu însăşi patima este durere, căci cele nesimţitoare deşi pătimesc, totuşi nu simt durere. Prin urmare patima nu este identică cu durerea, ci durerea este simţirea patimii. De aceea patima, ca să cadă sub simţuri, trebuie să fie considerabilă, adică mare. Definiţia patimilor sufleteşti este aceasta: patima sufletească este o mişcare sensibilă a puterii apetitive, provocată de reprezentarea unui bine sau rău. Sau altfel: patima sufletească este o mişcare iraţională a sufletului, provocată de ideea de bine sau de rău. Ideea de bine provoacă pofta; ideea de rău provoacă mânia. Dar patima generală adică comună se defineşte astfel: patima este o mişcare care se petrece în cineva, provocată de altcineva.”[1]

Patima ca frecvenţă a păcatului are ca şi consecinţă durerea, ca depărtare de Treimea Creatoare şi de firescul creaţiei, dar sentimentul plăcerii este cel care guvernează modul de raportare la o astfel de faptă; plăcerea este o trăire de moment, una molipsitoare şi creatoare de dependenţă, care poate cauza apariţia altor păcate. Durerea devine veşnică atunci când sentinţa judecăţii lui Dumnezeu este afirmată.

Astfel, conform chipului lui Dumnezeu în om  „activitatea este o mişcare în conformitate cu firea, iar patima o mişcare contra firii. Potrivit acestei definiţii activitatea se numeşte patimă când nu se mişcă potrivit firii, fie că este provocată prin ea însăşi, fie că este provocată prin altul.”[2]

„Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ei. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva”

Sf.Ioan Damaschin

Cel care cauzează patima, este în general omul care abuzează de libertatea sa, înţeleasă detaşat de tiparul creştin, neînţelegând pătimirea lui Hristos, moartea şi Învierea, ca temelii ale vieţii sale; aspectul egocentrist promovat de societatea contemporană creează premisele potrivite culturii vechilor patimi, dar şi dezvoltarea de altele noi. Pervertirea firii umane nu este consecinţa doar a unui mod defectuos de asumare a libertăţii, ci şi a existenţei şi implicării active în viaţa noastră a vrăjmaşului.  „Patima orbeşte, iar vrăjmaşul bagă în ceaţă. Şi se chinuie omul, şi stai de te minunezi că-i place să se chinuie şi nu vrea să se depărteze de chinul său”[3] Trupul este cel care se lasă convins de nevoia plăcerii cu care se hrăneşte, cu care se îmbracă pentru că e mult mai uşoară această cale,  decât purtarea jugului Crucii; „cum ajută pământul la creştere şi la rodnicie, când îl îngraşi şi-l dregi cu gunoi, tot aşa şi trupul nostru odrăsleşte mărăcinii patimilor, când îl îngraşi cu multe mâncăruri şi băuturi.”[4] „La rândul său, sufletul trăieşte de pe urma trupului; iau naştere în acest fel patimile”[5]

Vrăjmaşul este cel care ispiteşte pe om şi afundă în întuneric pe cel căzut, astfel încât ridicarea devine tot mai grea. „Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ei. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva”[6], ispiterea fiind singurul mod prin care călim dragostea către aproape şi Dumnezeu, ne arătăm sau nu vrednici de a numi pe Creator- Tată; „ pentru a fi tăiată o patimă, trebuie ca omul să nu se îndreptăţească pe sine însuşi, ci să se smerească. De pildă, dacă spune : Eu am dragoste în firea mea, în timp ce altul are, şi nu se nevoieşte să o dobândească, cum va spori? Nu sporeşti fără luptă.”[7]

Cel care este cuprins de patimă are ca simţămând general frica, se simte umil şi nu demn, nu se manifestă cu iubire ci presiunea nevoilor sale primează lucrarea mântuirii.

 Dacă modul de cădere în patimă priveşte atitudinea solitară a omului, ridicarea urmăreşte ajutorul divin, singurul care are puterea de a restabili pe cel căzut, urmând rugăciunea Sfântului Teodor Studitul: „Domnul Dumnezeul nostru să ne izbăvească de toată răutatea şi patima, prin dumnezeieştile lui Scripturi, şi să ne îndemne spre toată fapta bună”[8]

Patima cea mai apăsătoare şi care izvorăşte alte păcate este cea mândriei; mândria este manifestarea autosuficienţei, a credinţei că sinele deţine monopolul dreptăţii, şi că aproapele este deseori căzut în inferioritate. „Mândria este patimă cu multe feţe şi se manifestă în slavă deşartă, laudă, preţuire de sine, fastuozitate, lăudăroşenie, aroganţă, ifos, înfumurare, îndrăzneală, înălţare de sine, megalomanie, iubire de slavă, iubire de sine, egoism, cochetărie, importanţă de sine, autoritarism, iubirea de stăpânire, exhibiţionism, obrăznicie, necuviinţă, insolenţă, laşitate, impertinenţă, împotrivire în cuvânt, neascultare, violenţă, repezire, insistenţă, încăpăţânare, ironie, ipocrizie, invidie, des-considerare, lovire, osândire, excentricitate, perfecţionism, hipersensibilitate.

Toate patimile amintite mai sus sunt urmaşe ale aceleiaşi maici: mândria. Accentuăm că nu există rău mai înfricoşător decât mândria: Aceasta singură este de ajuns pentru a ne osândi veşnic. Mândria, căreia îi premerge părerea de sine, când ajunge la autojustificare, conduce spre nepocăinţă, lucru care închide poarta dumnezeieştii milostiviri. Mândria 1-a dus pe Lucifer la cădere şi la nepocăinţă.”[9]

„Bun lucru este şi postul, că smereşte patimile trupului şi-l supune sufletului”

Sf.Teodor Studitul

Prin mândrie omul se depărtează de aproapele, nu poate înţelege duhul comunitar al Bisericii, în care fiecare mădular lucrează în parte mântuirea subiectivă, dar unde lucrarea unuia ajută lucrării celuilalt; mândria destramă puterea de comuniune, împărtăşirea cu aproapele nu se poate fundamenta pe egoismul şi dorinţa de superioritate şi nici nu poate împropria porunca Mântuitorului de a ne „iubi unii pe alţii”.

Mândria este antonimică dragostei, „pentru că unde este dragostea, acolo este şi legătura păcii şi toată răutatea se izgoneşte, iar unde nu este dragostea, acolo este urâciunea şi diavolul şi vorbele în zadar şi toate patimile.”[10] Dragostea este starea firească de comuniune socială, omul fiind chemat nu doar să primească iubire ci să emane iubire, şi mai ales să asemene cu Dumnezeu în iubire. Lipsa dragostei este concretizată în atitudinea mândră, iar mândria va naşte alte patimi;  „ atunci când Îl rugăm pe Dumnezeu cu toată inima noastră să ne ajute să ne izbăvim de o patimă, iar El nu ne ajută, trebuie să înţelegem îndată că în spatele acestei patimi se ascunde o alta mai mare, care este mândria.”[11] Dacă surpăm păcatul de la rădăcină, atunci efectele sale vor dispărea, iar singurele metode eficiente sunt rugăciunea şi postul. Prin rugăciune ne adresăm direct lui Dumnezeu, îi cerem sau îi mulţumim, dar aceasta va fi ascultată dacă condiţiile sincerităţii, a atitudinii de jertfă şi a iubirii sunt prezente. „Bun lucru este şi postul, că smereşte patimile trupului şi-l supune sufletului”[12] şi ajută păstrarea stării rugătoare.

O consecinţă dramatică a mândriei este deznădejdea, care prezintă incapacitatea omului de a se încrede în sine sau în ceilalţi, după ce anterior s-a depărtat de Dumnezeu şi a îndreptat întreaga sa atenţie elementului egocentrist (Iubirea de sine „ a face pe plac omului tău celui vechi, adică a-l iubi pe omul tău cel vechi. Şi lăcomia pântecelui, şi egoismul şi încăpăţânarea şi invidia se trag din iubirea de sine. Şi, vezi, unul din iubire de sine caută confortul, tihna personală, fără a ţine cont de nimeni.”[13]) . Dacă schimbăm mândria cu smerenie, egoismul cu iubire, atunci nu vom cunoaşte cădere şi nici ispita deznădejdii nu va fi primejdioasă. Omul smerit se află la un nivel „confortabil” prin care meritele faptelor sale sunt atribuite lui Dumnezeu şi aproapelui, iar căderea de la mică înălţime nu-l poate vătăma.

Patima este semnul slăbiciunii noastre, al nevoilor şi al frământărilor, al depărtării de Dumnezeu şi al chipului pervertit; dacă patimile noastre le ştergem şi le înlocuim cu cununa virtuţilor, atunci scopul asemănării cu Creatorul se înfăptuieşte.

Bibliografie

1.Arhim. Atanasie Anastasiou, Spovedania Îndrumar, Editura Sofia, Bucureşti, 2004

2.Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuţi, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007

3.Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucuresti, 1993

4.Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2006

5.Sf.Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2004,

6.Sf.Teodor Studitul, Cuvântări duhovniceşti, Editura Apologeticum, Alba Iulia, 2004

Crucea constituie o realitate indispensabilă a bisericii. Suntem obișnuiți ca la finalul unei rugăciuni sau lecturi biblice, să ne face semnul crucii. În primele comunități creștine, nu exista o practică universală în ceea ce privește închinarea. Cei care adoptau credința în Iisus erau recunoscuți mai degrabă prin semnul peștelui decât prin cel al crucii. În secolul al IV-lea, împărăteasa Elena descoperă crucea pe care fusese răstignit Iisus Hristos, iar din acel moment, crucea ia locul vechilor simboluri, cristalizându-se și o interpretare duhovnicească a acesteia. Cum vedeau creștinii primelor secole crucea? Se închinau toți la fel? De când au început să fie întrebuințate trei degete în ritualul închinării? Iată doar câteva din multele întrebări la care vom încerca să aflăm răspuns.

La început a fost…peștele

La o lectură mai atentă a Sfintei Scripturi, vom găsi unele dovezi care atestă importanța crucii ca simbol religios: ”Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit“ (I Cor. 1,23). Cu toate acestea, în creștinismul primar existau alte simboluri prin care adepții lui Iisus se recunoșteau între ei, un exemplu ar fi peștele. Importanța acestuia nu era dată de elementul vizual, ci de faptul că el servea ca acrostih pentru expresia “Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor”, care în limba greacă este redat prin cuvântul “pește”. Dar, în prima fază, creștinismul nu s-a răspândit în cercurile sociale înalte, ci în păturile de jos formate din pescari, tâmplari, tăbăcari și sclavi. Numărul celor care știau să citească și să scrie era foarte mic, în definitiv, nu puteau interioriza un acrostih. Pentru ei, era mult mai ușor să-și exprime credința printr-un semn decât prin lecturi religioase.

În acele vremuri, cea mai utilizată metodă de închinare era însemnarea frunții, cel mai probabil cu degetul mare. Ritualul însemnării nu era de proveniență creștină. Referirile la o pecete pusă pe frunte sunt prezente atât în Sfintele Scripturi, cât și în civilizațiile precreștine. În scrierile vechi testamentare, pecetea are o conotație negativă, Iahve pune un semn asupra lui Cain după ce își ucisese fratele, dar în Apocalipsă, pecetea este privită ca un semn de identificare a celor care sunt de partea Domnului. În capitolele 12 și 14, pecetea de pe frunte este numele lui Dumnezeu, adică litera ebraică tau (T), care se aseamănă cu o cruce. Fiind ultima literă din alfabetul ebraic, tau a fost interpretată ca desăvârșire a tuturor lucrurilor, cea după care nu mai există nimic și a fost folosită ca un simbol pentru Iahve. Origen pleacă de la tradiția ebraică și remarcă: “[Litera tau] este asemănătoare cu imaginea crucii, iar această profeție (Iezechiel 9,4) pare că privește semnul făcut de creștini pe fruntea lor și pe care toți credincioșii îl fac indiferent de munca pe care o încep, dar în special la începutul rugăciunilor și citirilor.“

Crucea, simbol imperial și arma monahilor

Odată cu scurgerea timpului, crucea începe să câștige din ce în ce mai mult teren. În debutul secolului al II-lea, creștinismul cunoaște noi teritorii, iar crucea începe să fie utilizată tot mai des. Două secole mai târziu, Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, va descoperi la Ierusalim, adevărata cruce pe care fusese răstignit Iisus Hristos. În lucrarea “Viața lui Constantin“, istoricul Eusebiu de Cezareea prezintă episodul apariției unei cruci luminoase pe cer, însoțită de inscripția “In hoc signo vinces” (Prin acest semn vei învinge). Evenimentul duce la convertirea lui Constantin, iar crucea este adoptată ca simbol militar. Mai mult de atât, însemnele imperiale vor cuprinde primele litere grecești X și P, care se află la începutul numelui Hristos, astfel, crucea și hristograma și-au găsit loc pe steaguri, monede și alte simboluri ale vremii.

Tabloul Visione della croce

În secolul al IV-lea, odată cu dezvoltarea monahismului, semnul crucii a fost adoptat în totalitate. Călugărul egiptean Pahomie, a pus pe picioare o formă de organizare ce se asemăna cu stilul militar. În acest context, crucea devenea pecetea prin care se identificau comunitățile monahale, sau armata lui Dumnezeu. Călugării au văzut în cruce una din cele mai puternice arme în lupta cu demonii și ispitele. Purtarea crucii pe frunte amintea de pecetea din Apocalipsă.

Însemnarea cu două, trei, sau cinci degete?

Dar, când s-a trecut de la însemnarea funții, la crucea pe care o facem astăzi? Documentele istorice nu aduc prea multă lumină în acest caz, iar autorii moderni sugerează că însemnarea din zilele noastre ar fi apărut în timpul crizei monofizite din secolele V și VI. Referitor la numărul degetelor, ei bine, părinții din perioada primară nu ne oferă prea multe informații, pentru că în viața bisericii de atunci, numărul degetelor nu avea vreun simbolism anume. Mai târziu, sfântul Petru Damaschin vorbește despre utilizarea celor două degete întinse, simbolizând cele două naturi ale lui Hristos. Obiceiul de a folosi două degete pentru închinare era de sorginte romană, de fiecare dată când o persoană dorea să țină un discurs trebuia să ridice două degete.

Însemnarea în Apus (stânga) și însemnarea în Răsărit (dreapta)

Sfinții Ioan și Petru Damaschin, au trăit sub dominație islamică, astfel, pentru puținii creștini din acea zonă, cele două degete erau un semn distinctiv. Când se rugau lui Dumnezeu pentru iertare, musulmanii ridicau un deget, dar prin utilizarea celor două degete, creștinii mărturiseau credința contribuind totodată la conservarea caracterului identitar. Practica celor două degete a rămas neschimbată multă vreme, dar în Apus, pe la mijlocul secolului al IX-lea, se statornicise un obicei nou: însemnarea cu trei degete. Răsăritenii au adoptat noua practică în urma controversei Filoque, care afirma că Duhul Sfânt ar purcede de la Dumnezeu Tatăl și de la Dumnezeu Fiul. Tot discutând în contradictoriu despre relația dintre Persoanele Sfintei Treimi, ambele tabere au decis să evidențieze dimensiune treimică prin corelarea cu semnul crucii. Ulterior, apusenii au început să practice însemnarea cu mâna deschisă de la stânga la dreapta, cele cinci degete utilizate simbolizând cele cinci răni ale lui Iisus.

Monah ce poartă pe frunte semnul crucii

Asumarea crucii și înțelesul ei

De-a lungul istoriei, semnul crucii a stat, și stă în strânsă legătură cu identitatea creștină. Crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos rămâne pentru creștini o relicvă de o însemnătate capitală, pentru că ea a intrat în contact direct cu Trupul și Sângele lui Iisus. Pecetluirea trupului cu semnul crucii reprezintă o formă de binecuvântare a propriei persoane, care reflectă binecuvântarea preotului. Ne facem cruce când Îl chemăm pe Dumnezeu, când Îl rugăm să purifice ființa noastră de orice fel de întinăciune, pentru ca trupul nostru să devină sălaș al Duhului Sfânt. Semnul crucii este o asumare a Jertfei lui Iisus Hristos, iar când o îl facem cu evlavie și deplină conștiință luăm asupra noastră o cruce pe care ne răstignim egoul, poftele, patimile, împlinind totodată cuvintele lui Iisus: “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“ (Matei 16,24).

Surse: Pr. Andreas Andreopoulos, “Semnul crucii: gest, taină, istoric”, Ed. Sophia, 2013.

Vatra satului românesc cunoaște multe tradiții legate de praznicul Sfinților Petru și Pavel. În miez de noapte, norii se deschid, iar Sânpetru poate fi zărit la masa împărătească de-a dreapta lui Dumnezeu. Țăranii îl percep ca pe unul de-al lor. Este îmbrăcat în straie țărănești, se îndeletnicește cu munca pământului și creșterea animalelor. Pentru aceasta, Dumnezeu îl răpește la cer și îi încredințează cheile raiului.

Petru, pescar de oameni și stâlpul apostoliei

Simon, fiul lui Iona și frate cu Apostolul Andrei, provenea din Betsaida, o localitate în apropierea Lacului Tiberiadei. Era căsătorit, iar pâinea de toate zilele și-o câștiga din meseria de pescar. Numele de Petru (în greacă Pétros) l-a primit de la Iisus Hristos când i-a spus: ”Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea“ (Matei 16,18). A fost alături de Iisus în cele mai importante momente ale activității de propovăduire și a fost martorul multor vindecări miraculoase. Din grupul celor doisprezece apostoli, Petru era cel mai în vârstă, de aceea în multe situații când ucenicii nu înțeleg cuvintele Învățătorului, el pune întrebări și cere lămuriri.

Statuia Sfântului Petru din Vatican

În Joia Mare, Petru făgăduiește că nu-L va abandona pe Iisus în momentul răstignirii. Cu toate acestea, slăbiciunea firii umane îl face să se lepede nu odată, ci de trei ori. Evenimentul este urmat de pocăința amarnică a discipolului, iar după înviere, este printre primii ucenici care aleargă la mormânt. Mântuitorul vede căința sinceră de care a dat dovadă și îl repune în demnitatea de apostol, prin cuvintele:  ”Paște oile Mele” (Ioan 21,17). Momentul în care Petru începe să-și exercite apostolia este la Cincizecime. Teama ce-l stăpânea altădată dispare pentru totdeauna. Plin de Duhul Sfânt, acesta ține o cuvântare magistrală în fața israeliților, în urma căreia se botează aproape trei mii de suflete.

Activitatea misionară  începe în Ierusalim, ca mai apoi să ajungă până în Iudeea, Samaria, Asia Mică, Babilon, iar în ultima partea a vieții la Roma. Împăratul Nero declanșează o persecuție în masă împotriva creștinilor, aceștia erau acuzați pe nedrept de incendierea Romei în anul 64 d.Hr. Apostolul Domnului a fost condamnat la moarte și executat în anul 67 d.Hr, prin răstignirea cu capul în jos.

Pavel, din prigonitor înrăit devine “Apostolul Neamurilor”

Saul s-a născut în Tarsul Ciliciei într-o familie de evrei descendentă a tribului lui Beniamin. De la tatăl său ar fi deprins meșteșugul făuririi corturilor. A primit o educație aleasă, desăvârșindu-și studiile la Ierusalim sub directa îndrumarea a rabinului Gamaliel. Era un aprig contestatar al creștinilor și a dobândit rapid un loc de frunte în prigoana celor care urmau învățătura lui Iisus Hristos. După ce asistă la asasinarea arhidiaconului Ștefan, Saul primește scrisori de împuternicire de la marele preot. Pornește spre Damasc însoțit de o gardă dată de Sinedriu. Pe drum se întâmplă un lucru care îl va schimba pentru totdeauna. Ziua, în amiaza mare, într-o lumină strălucitoare, i s-a arătat Iisus și i-a spus: “Saule, Saule, de ce mă prigonești?” (Fapte 9,4). Rămâne fără vedere timp de trei zile, apoi este botezat de Anania și primește numele Pavel.

Asemeni lui Petru, Pavel își asumă sarcina propovăduirii. La început nu-l credea nimeni. Iudeii sunt iritați și doresc să-l omoare, însă este salvat de ucenici într-un coș. Când lucrurile se mai liniștesc, pleacă în prima călătorie misionară alături de Barnaba și evanghelistul Marcu. Totalizează trei mari incursiuni misionare, întemeiază comunități creștine și scrie 14 epistole.

Este arestat la Nicopole și apoi dus la Roma. Datorită cetățeniei romane pe care o dobândise din partea tatălui său, Pavel este purtat prin tribunale și audiat. În cel din urmă este trimis în detenție, iar din porunca aceluiași Nero, primește cununa martiriului prin decapitare în anul 67 d.Hr.

Obiceiuri populare de Sânpetru

Praznicul care amintește de viața și jertfa celor doi corifei ai creștinătății este cunoscut în popor sub numele de Sânpetru. În concepția țăranului român, Sânpetru, poate fi zărit la masa împărătească de-a dreapta lui Dumnezeu. Țăranii îl percep ca pe unul de-al lor. Este îmbrăcat în straie țărănești, se îndeletnicește cu munca pământului și creșterea animalelor. Pentru aceasta, Dumnezeu îl răpește la cer și îi încredințează cheile raiului. Acolo, este mai mare peste cămările cerești și împarte hrană animalelor sălbatice. Tot în popor se  spune că sfântul este responsabil cu fierberea grindinei, ca atunci când pică din cer să nu mai fie atât de periculoasă.

La marile sărbători, în miez de noapte, cerurile se deschid, iar Sânpetru poate fi zărit la masa împărătească, de-a dreapta lui Dumnezeu. Tot acum, sfântul pocneşte din bici, iar scânteile care apar se transformă în licurici meniți să-i călăuzească pe călătorii rătăciţi pe drumuri de munte.

În ziua praznicului, sătenii aduc la biserică mere, colivă, colaci și miere în faguri, pentru a fi sfințite. La finalul slujbei sunt date săracilor spre pomenirea celor care au plecat din această lume. Din acest motiv, sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel mai poartă și numele de Moșii de Sânpetru. Dacă tună și fulgeră în ziua praznicului, nucile și alunele vor fi viermănoase. Oamenii cu pistrui trebuie să se spele pe față la miezul nopții odată cu cântatul cocoșului. Tradiția spune că astfel, pistruii vor înceta să se înmulțească.

Vasile Postolachi a știut de mic ce vrea să fie: profesor. În copilărie îi aduna laolaltă pe colegii de pe strada sa și le ținea o oră de religie. Putea să fie profesor de oraș, însă a ales să fie profesor de religie în satul Rădăuți-Prut, județul Botoșani, în colțul de nord-est al țării. Vasile este un dascăl atipic pentru zilele noastre: caută donații pentru a-și duce în excursii elevii care nu au posibilități, desfășoară programe caritabile și educaționale care implică oameni din România, Republica Moldova și Ucraina.

Două țări, aceeași vorbă

Născut într-o familie care număra nu mai puțin de opt copii, profesorul Postolachi își amintește momentele din timpul verii când pe la ora prânzului mergea cu vacile la Prut și stătea de vorbă cu copiii de pe celălalt mal. “Era un sentiment ciudat pentru mine: cum noi, copii din țări diferite vorbeam aceeași limbă. Ulterior am aflat din poveștile bunicii că pe vremuri între satul meu și Basarabia era un pod, iar oamenii se vizitau“, a spus Vasile Postolachi.

Profesorul nu este doar o mașină de transmis informații

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Iași, apoi masteratul, iar acum este doctorand. Vasile Postolachi e de părere că ora de religie nu trebuie să fie o simplă predare a unor norme reci și inaplicabile, ci trebuie să fie ceva mai mult. “Eu încerc să merg pe metoda tradițională de predare, încerc să aduc la clasă și istorisiri cu care elevul să rămână pentru întreaga viață. Din proprie experiență vă spun că profesorul joacă un rol foarte important în formarea unui tânăr. Profesorul nu este doar o mașină de transmis informații. El trebuie să fie un prieten al elevilor, și un ghid pe drumul întortocheat al vieții“.

A adus carte românească în bibliotecile din Basarabia

Profesorul din Rădăuți-Prut a socotit că meseria de la catedră trebuie să aibă și o dimensiune socială. Așa a început împreună cu un grup de profesori proiectul “Cartea care unește inimi“. “Proiectul a luant naștere în anul Centenarului Unirii. De fapt în 2014 am trecut Prutul împreună cu doamna directoare și o mână de profesori. Ne-am oprit la prima școală ieșită în cale: Liceul Teoretic Lipcani. Prin acest proiect am adus carte românească în Basarabia și în nordul Bucovinei. Am unit în cadrul unor activități comune românii din aceste teritorii“, a spus Vasile Postolachi pentru Matricea Românească.

Dacă elevul s-a deschis câtuși de puțin spre nevoile celuilalt, atunci ora de religie și-a atins scopul

Succesul pe care l-a înregistrat proiectul a stârnit interesul mai multor instituții care s-au implicat pe rând. “Cu timpul ni s-au alăturat și alte școli din Republica Moldova, instituții din Ucraina, dar și școli din România. Pe lângă donații de cărți, proiectul și-a propus ca în anul Centenarului să organizeze o excursie care să unească elevi din trei țări: România, Moldova și Ucraina. Am vrut ca elevii să-și cunoască istoria și să consolidăm legăturile frățești dintre noi. Succesul a fost atât de mare, încât anul acesta am organizat cea de-a doua excursie de acest fel. La finalul proiectului elevii au redactat revista Cartea care unește inimi,  în care se regăsesc creații comune“, a zis Vasile Postolachi.

Elevi și profesori uniți pentru a aduce bucurie

În timpul săptămânii Școala Altfel, Vasile le-a propus elevilor săi o altă idee, de astă dată pe principiul filantropiei. Săptămâna respectivă trecea de obicei ca un fel de semi-vacanță, sau cel mult câteva zile de școală cu jocuri în clasă.

”Mi-a venit în minte un nou proiect: Omul care dăruiește, bucurie-n dar primește. În această activitate nu mi-am luat doar elevii mei, ci și pe cei de la Liceul Teoretic Lipcani cu tot cu profesori. Atât în preajma Crăciunului cât și a Paștelui ne-am implicat voluntar pentru a aduce o bucurie oamenilor cu o situație financiară precară. Elevii, dar și noi profesorii de pe ambele maluri ale Prutului am fost extrem de fericiți să vedem că puținul dăruit cu dragoste a adus o lacrimă de bucurie pe obrazul atâtor oameni“, își amintește Vasile Postolachi.

Omenește vorbind a fost greu, însă dincolo de asta pot spune că în toate a fost lucrarea lui Dumnezeu

Puțini știu că toate aceste proiecte s-au realizat cu multă jertfă. Astfel, pentru a-i duce doi ani la rând pe elevi în excursii la care nici nu visau, Vasile Postolachi s-a împrumutat la bancă. Ulterior văzând că banii nu sunt de ajuns, a hotărât să-și doneze bursa primită la doctorat pentru cea de-a doua excursie, iar în paralel a adunat donații de la oameni mărinimoși. L-am întrebat pe profesorul Postolachi cât de greu a fost să strângă aceste donații. “Omenește vorbind a fost greu. Unii au promis, dar nu s-au mai implicat, însă dincolo de asta pot spune că în toate a fost lucrarea lui Dumnezeu. El a scos oamenii potriviți la locul potrivit“.

Petre Guran este istoric specializat în civilizație bizantină. Și-a făcut doctoratul la Paris, la École des Hautes Études en Sciences Sociales. I-am cerut un punct de vedere în urma incendiului de la Catedrala Nôtre Dame, întrucât este unul dintre cei mai buni cunoscători ai locului marilor edificii în cultura europeană.

De ce credeți că emoția a fost atât de puternică atunci când televiziunile au difuzat imagini cu incendiul?

Nôtre Dame are semnificații în multe planuri. Trebuie amintit că ea este amplasată pe locul unde probabil din Neolitic s-au ridicat succesive temple religioase. Această insulă dintre cele două brațe ale Senei are deci o semnificație sacră încă de la începuturile umanității. Dar Nôtre Dame este însăși Catedrala Franței, catedrala care a dat tonul artei și dezvoltării cultural-artistice în Europa. Este din prima generație de monumente gotice, are dimensiuni impresionante. Nôtre Dame se leagă și de istoria regală a Franței. Nu este singura, pentru că de exemplu încoronările regale se făceau la Reims, dar Nôtre Dame este catedrala-pandant a palatului regal medieval. Așa cum Sfânta Sofia era pandantul palatului regal de la Constantinopol. Iar prin statuile de pe frontispiciu, din istoria Vechiului Testament, semnifică o continuitate a poporului creștin, noul Israel, cu poporul ales. Deci este din toate punctele de vedere un monument al conștiinței culturale și al spiritualității europene. Și atunci, sigur, ne punem problema cum a fost posibil, cum s-a ajuns la un astfel de accident, cu efecte atât de grave, care să nu poată fi stăpânit chiar prin acțiunea atât de energică a pompierilor.

Petre Guran. Credit foto: Doxologia.ro

Ne putem aștepta la o solidarizare a francezilor, poate a europenilor, cu ocazia acestui eveniment nefericit? Deja sunt anunțate donații impresionant de mari.

Toată gama interpretărilor este posibilă. De la semn apocaliptic până la semnul unei renașteri. Vom vedea cum va evolua sentimentul în anii care urmează. Să nu uităm, la catedrală s-a lucrat aproape două sute de ani! Deci restaurarea nu va putea fi făcută foarte repede. Dar eu îmi pun o altă întrebare: ce simbol va fi, al cărei renașteri europene? Pentru că există și varianta în care zidurile  Nôtre Dame se vor desprinde de identitatea lor creștină și vor deveni pur și simplu un monument, așa cum este Parthenonul la Atena. Se vor da multe lupte asupra acestui simbol.

E prea mult să ne așteptăm cu acest prilej la o redefinire a identității europene?

Nôtre Dame este o biserică a Maicii Domnului, înainte de a fi un monument istoric, este un loc de întâlnire a credincioșilor catolici. Așa că va fi de urmărit cum va evolua lupta pentru acest simbol. În moștenirea franceză, lăcașurile de cult sunt proprietatea statului și sunt concesionate spre cult Bisericii Catolice, cel puțin monumentele istorice. Deci sigur, mi-aș dori să existe un sentiment de solidaritate și mi-aș dori să nu se speculeze prea mult pe acest accident. Și este posibil ca donatorii să aibă și ei un cuvânt de spus în privința valorificării monumentului pe viitor.

Cum sunt interpretate astfel de evenimente tragice în istoria credințelor religioase?

De-a lungul timpului, oamenii au citit astfel de evenimente ca profetice. Acum poate suntem noi atât de secularizați încât nu mai citim nimic în accidentele de tipul acesta? Nu-mi dau seama. Spre exemplu, multe legende au circulat în Bizanț despre cum ”îndepărtarea îngerului” marei basilici a Sfintei Sofii a premers cuceririi Constantinopolului în 1453. Ba chiar se vorbea despre ”îndepărtarea harului” de biserica Înțelepciunii lui Dumnezeu. Acesta este un mecanism al mentalității noastre, de a citi semne și de a căuta prorociri. Dar mie mi-e greu să fac o astfel de apreciere, sunt încă sub impresia imaginilor care au fost foarte dureroase. Îmi rezerv un răgaz să înțeleg și eu ce s-a întâmplat.

La Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu se face educaţie nu numai pentru următorul ciclu, ci mai ales pentru următoarea generaţie de români. Povestea acestei nobile instituţii de învăţământ, mai jos.

Motto: “J’ai toujours pensé que l’école, c’était d’abord les professeurs” (Chagrin d’école – Daniel Pennac)

Cu peste douăzeci de ani în urmă, apăreau în peisajul școlii româneşti, mai întâi, Grădinița  Arc-en-Ciel, apoi, când copiii au crescut, Școala Anastasia Popescu, purtând numele celei dintâi profesoare de religie a celor mici.

Formula, cu totul nouă, a acestor unități de învățământ particular, propunea, avant la lettre, așezarea, în prim-planul tuturor activităților și intereselor școlii, a elevului, cu nevoile, talentul, neîmplinirile, ezitările, izbânzile sale, precum și o viziune creștin-ortodoxă în care se oglindea cu discreție, întreaga viață a comunității.

Ca atare, primul impact al acestei viziuni a fost asupra dascălilor si asupra părinților, pe care, trebuie să o spunem, i-a uimit la început curajul programului grădiniței și apoi al școlii, de a aborda predarea a trei limbi străine – franceza, germana și engleza – tuturor copiilor, în programul comun, ca și îndrăzneala de a aduce în sălile de grupă și de clase primare mai mulți profesori, care să predea, fiecare în parte, disciplinele în care era specializat, în timp ce educatoarei și învățătoarei le reveneau doar coordonarea colectivelor de copii și sarcina de a realiza integrarea informațiilor in proiecte multi și transdisciplinare.

Corul „Sfânta Elisabeta”, la Radio România Cultural

Copiii au crescut, au ajuns la vârsta gimnaziului, iar școala a crescut odată cu ei. S-au adunat multe premii la concursuri și olimpiade, proiecte, reviste scrise în și pentru școală, premii naționale și internaționale.

Un Liceu Pedagogic care duce mai departe valorile Şcolii

Părinții întrebau acum dacă nu este cazul să proiectăm liceul. Nu era o decizie ușor de luat, câtă vreme absolvenții clasei a VIII-a strângeau, an de an, buchete din note de 10 la Evaluarea Națională și își propuneau să nu abandoneze studiul limbilor străine, dar să continue aprofundarea, mai cu seamă, a științelor exacte. Liceele glorioase ale Capitalei îi primeau cu brațele deschise, iar părinții și profesorii își făceau un titlu de mândrie din aceste reușite.

Și totuși, unii copii și-ar fi dorit altceva. Mai multă înțelegere din partea profesorilor nou întâlniți. Mai multă căldură. Mai multă empatie. Reveneau la școală, se alintau din nou alături de dascălii care îi știau de mici și, nu de puține ori, se alăturau echipei de profesori pentru proiectele noi, în Școlile de Vară, ori în tabere. Erau cei mai pricepuți voluntari. Puteau fi cei mai buni profesori. Și iată că gândul acesta a prins contur: de ce nu, un liceu pedagogic, care să ducă mai departe valorile școlii – valorile de credință, de respect pentru copii, de grijă pentru tot ce ne înconjoară…

Începând, așadar, din anul școlar 2016-2017, Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu și-a deschis primele clase, întâmpinându-și elevii pe care  i-ar dori viitori dascăli dedicați, iubitori și atenți la nevoile copiilor – viitori învățăcei. Fiecare promoție va purta numele unui dascăl de vocație. Primele clase aduc astfel un omagiu distinsei profesoare Laetitia Leonte, pedagogul – model, care şi-a dedicat întreaga viață valorilor fundamentale pe care le reunesc Biserica, Familia si Școala și profesorului dăruit școlii și elevilor săi, Constantin Nițulescu. Tinerii care împărtăşesc valorile credinței, ale iubirii pentru tradițiile românești, ale respectului pentru creația lui Dumnezeu, sunt așteptați cu bucurie de confrații lor mai mari, care le vor fi călăuze pe parcursul celor patru ani de liceu.

Împreună vor descoperi nu doar literatura și științele, ci și jocurile copilăriei, tainele pedagogiei și ale didacticii, bogăția meșteșugurilor tradiționale, eleganța dansului popular, mlădierea cântului și armoniile pianului, ori ale viorii.  Vor desluși de la înaintașa lor, profesoara Anastasia Popescu, felul în care îi pot apropia pe cei mici de Hristos, vor face cunoștință cu mari pedagogi români, ori de pe alte meleaguri, își vor șlefui expresia în limbile străine pe care, acum, vor avea prilejul să le aprofundeze și să le practice nemijlocit.

Viața de licean este plină de bucurie și de împliniri, când elevul vede că poate dărui deja celor mai mici ca el parte din tot ce știe și are ocazia de a-și pune cunoștințele în practică, dacă antrenează noianul de cunoștințe, care, astfel, nu mai rămân doar la nivel teoretic, ci pot prinde contur, pot deveni viață.

Când, la finalul liceului, vor gândi spre ce carieră se pot îndrepta, unii dintre tineri vor putea alege să înceapă deja să lucreze, chiar în unitatea de învățământ ai cărei absolvenți sunt, la nivelul grădiniței  și al școlii primare, putând astfel fi, din punct de vedere material, deja independenți. Își vor urma studiile, în paralel cu această activitate, care le poate permite suficientă libertate pentru a-și desăvârși propria formare.

Daca vor prefera să fie doar studenți, tot ce au acumulat de-a lungul liceului le va fi de un folos real, mai cu seamă pentru cei care se vor orienta către filologie, ori stiințe socio-umane. Și dacă, în fine, vor prefera o carieră într-o cu totul altă direcție, nu putem ignora beneficiul pe care anii de liceu au a-l aduce la împlinirea fiecăruia ca persoană şi personalitate, ajutându-i în structurarea propriilor valori, în fundamentarea familiei și chiar în parcursul de viitori părinți, cunoscători îndeaproape ai psihologiei copilului.

Ne vom bucura pentru reușita fiecăruia și ii așteptăm an de an, cu inimile deschise, pe cei care clădesc „o școală pentru viitor”!

Prof. Monica Şerbănescu
Preşedinte Fondator – Director General
Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu

Mai multe detalii despre proiectul Şcolii şi Liceului Pedagogic Anastasia Popescu puteţi afla printr-un click pe imaginea de mai jos:

Continuăm aclamata serie de autor Nae Ionescu printr-o binevenită pastilă de spiritualitate: Ce e Predania, articol despre Biserica Ortodoxă Română şi tradiţia ei, scris la 1937.

Una din cele mai mari primejdii care amenință ortodoxia românească – și cu ea însăș așezarea spirituală a poporului nostru în structura lui intimă – este nevoia de „înoire” pe care o simt din ce în ce mai stăruitor anumite cercuri teologice de la noi. Dacă această nevoie s’ar face simțită numai în unele personagii ridicule, scăpate în bălăriile teologiei rumânești, cari s’ar simți dezonorate dacă nu ar fi în stare să valorifice pe Fouillée sau chiar pe Ernst Haeckel pentru învățătura dumnezeiască, chestiunea nu ar fi tocmai așa de gravă. Se întâmplă însă că o problemă a „înoirii” există realmente în orice viață religioasă. Astfel încât o cercetare atentă a situației, obligată a se ține deopotrivă departe atât de „științificitatea” inovatorilor, cât și de „ortodoxia” habotnicilor, e datoare să stabilească cu precisie sensul și limitele acestei înoiri.

Îmi îngădui să cred că, în ciuda frecvenței și gravității excepționale a erorilor în cari a căzut neliniștea reformatorilor, există un îndreptar sigur, aș zice: infailibil, în problema „actualizării” bisericii; și că numai ignorarea acestui îndreptar a făcut, aiurea și la noi, posibile toate greșelile pe cari le-am trăit sau le ispășim. Acest îndreptar este PREDANIA. Adică sfânta tradiție a Bisericii.

1. Orice învățătură religioasă, deci și învățătura lui Christos, este trăită de oameni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spațială și timporală, constitue într’un fel viața însăș a învățăturii. Căci învățătura nu este un adevăr oarecare, pe care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi într’o tablă de aramă și l-a pus undeva sub sticlă, ca să se uite lumea la el – sau chiar să i se închine. Ci e mai degrabă ca o sămânță; care e pusă în pământ, încolțește și dă roadă. La învățătura lui Christos se adaugă, deci, într’un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învățătură pur și simplu, ci învățătura care a rodit în noi, învățătură rodită.

Astfel fiind însă, învățătura este un fapt, cu o istorie a lui, cu diverse momente cari se înscriu pe o curbă. Curba aceasta e însăș legea de desfășurare a posibilităților cuprinse în învățătură. Iar înscrierea la conștient, formularea diverselor momente, e ceia ce numim noi PREDANIE sau TRADIȚIE.

2. Dacă însă orice așezare religioasă se definește prin învățătura inițială plus formula de identificare a creșterii ei, două primejdii amenință, permanent, o asemenea definiție: a) se poate ca o învățătură să crească strâmb; b) se poate ca o învățătură, chiar normal crescută, să fie fals formulată. Există oare garanții împotriva unor asemenea primejdii, și cari ar fi ele?

Răspundem: în creștinătatea ortodoxă ele există. Și anume, iată-le: adevărurile religiei creștine ortodoxe nu sunt adevăruri individuale. Viața lor se desfășoară într’o comunitate, – și anume în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcționează normal, este exclus ca creșterea învățăturii să fie strâmbă.

Asta despre creștere. Dar formularea? Formularea se face, la noi, în sinoade, de către sinoade, plecându-se de la principiul absolut just că adevărul creștin, chiar atunci când e vorba de înțelegerea cuvântului lui Christos e de natură conciliară, și nu rațională – rațiunea individuală neavând nimic de spus într’o asemenea problemă. Cum însă un sinod funcționând normal nu poate da formulări eronate, și cum în biserica noastră există indicațiuni precise în privința condițiilor în cari trebue să funcționeze un sinod, însemnează că noi putem ști care formulare e justă și care nu.

[pullquote]Creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. (…) Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație[/pullquote]

Garanția creșterii drepte a învățăturii și a formulării juste a acestei creșteri stă, deci, în normalitatea funcționării comunității de iubire și a sinodului, normalitate care este suficient indicată în ortodoxie. Iar dacă, prin imposibil, asta nu e încă deajuns, atunci mai există încă o garanție.

În adevăr: spuneam că viața, creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. Curba aceasta, chiar dacă nu poate fi calculată, poate fi în orice caz desemnată, cel puțin pentru ceea ce se leagă cu trecutul. Fiecare moment al ei trebue să stea, structural, într’un raport organic cu toate celelalte, să se integreze în unitatea organică a curbei. Nu e locul să stăruim aci asupra chestiunii. Cine a făcut însă morfologie istorică sau mecanică, își dă seama cât de ușor e să stabilești dacă un moment oarecare se integrează organic într’o curbă sau nu. Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație.

Cu alte cuvinte: garanția valabilității creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșteri stă în organicitatea ei, – adică în concordanța ei cu tradiția.

3. Inaderența structurală a unui neam sau unei culturi la o formulă de viață religioasă sfârșește, mai curând sau mai târziu, prin desprinderea acelui neam sau acelei culturi de religia respectivă. Ea poate lua însă, provizoriu, și alte forme, cum ar fi de pildă încercarea de a reface învățătura. Așa au făcut, de pildă, protestanții, – cari au luat drumul întoarcerii la origine.

Întoarcerea la origine este, însă, o operație imposibilă pentrucă ea însemnează pur și simplu înlăturarea predaniei, adică ignorarea caracterului viu și deci a creșterii învățăturii. E ca și cum, punând în pământ un bob de grâu și părânduți-se ție că a crescut rău, ai vrea să anulezi creșterea și… să te întorci la bobul neîncolțit. Încercând întoarcerea la origine protestanții ignorează faptul elementar că învățătura lui Christos nu mai este astăzi ceea ce stă scris în Evanghelie, ci această Evanghelie așa cum este ea înfățișată de Biserică, adică de sfinții părinți, de sinoadele ecumenice, – cu alte cuvinte: Evanghelia trăită și crescută normal în comunitatea de iubire a Bisericii.

4. Acum știm însă ce e înoire: înoire nu poate să însemneze schimbare pur și simplu, ci creștere firească. Introducerea luminii electrice o fi înoire, – dar creșterea firească nu e. Pentru că lumânarea care arde în biserică nu este un instrument de luminare (altfel nu ar arde și ziua!), ci o jertfă omagială. Și nici retipărirea bibliei, ca promovare a religiozității, nu e creștere firească, – pentru că nu biblia ne mântuiește, ci Biserica.

Știm, deci, acum ce e înoire firească, pentru că știm ce e predania, măsura ori cărei înoiri, legea de creștere a învățăturii creștine.

1 Martie 1937

În episodul următor: “Muntenia care unifică” (1928)

Sursa: Nae Ionescu, “Ce e Predania”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

View this post on Instagram

Dăm startul seriei #NaeIonescu pe @matricearomaneasca. Urmăriţi-ne! #SerieDeAutor #NaeIonescu #Generația27 #filosofieromânească #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 14, 2018 at 3:05am PST

Seria Întâlnirile Matricei a programat recent o conferință despre spirit, umanitate și tehnologie: „1Mb de credință: sunt spiritul și tehnologia compatibile?”. Aflați detaliile acestei dezbateri, în materialul de mai jos.

Tehnologiile informaționale și credința nu sunt tocmai termenii cei mai compatibili, mai ales când ne aflăm într-o perioadă de tranziție evolutivă. Prinși într-o continuă mișcare de progres științific, am devenit prizonieri ai aparatelor ”neînsuflețite” și ai facilităților care vin la pachet cu infuzia galopantă de tehnologie. Pe de altă parte, nu putem renunța la comoditățile unei dezvoltări firești, în favoarea unui ascetism fanatic. Cât loc rămâne pentru suflet, spirit și umanitate într-o lume tot mai dezumanizată? Acest subiect a fost  disecat la o conferinţă cu tema ”1 Mb de credință: sunt spiritul și tehnologia compatibile? Răspunsuri din perspectiva viitorului postuman al lumii noastre”, organizate de Asociația Culturală Matricea Românească ca parte a ciclului Întâlnirile Matricei, la sediul Bulboacă & Asociații, în data de 15 noiembrie. Matricea Românească este proiectul cultural naţional al B&A.

Întâlnirile Matricei, la un nou episod. În deschiderea conferinței a luat cuvântul Teodor Burnar, Vicepreședintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească

Deciși să răscolim adevărul, am apelat la trei specialiști din domenii, aparent, de opoziție. I-am avut în față pe domnul Răzvan Bologa, conferențiar universitar, profesor la Academia de Studii Economice din București, pe Bogdan Opreanu, doctorand la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti cu teza: “Axiologia fiinţei umane între Umanism şi Post-umanism”, dar și pe părintele diacon Sorin Mihalache, de la Iaşi, cel care a demonstrat că tehnologia poate crea punți și micșora distanțe, fiind parte a evenimentului grație unei teleconferințe.

Întreg dialogul a pornit, așa cum a subliniat moderatorul Nicolae Dima, jurnalist şi preot, de la angoasele tot mai vizibile ale oamenilor moderni cu privire la tehnologie – și a adăugat pe final altele, la fel de pertinente și elocvente în raport cu subiectul.

Aşa cum era de aşteptat, discuția a avut gradul ei de polarizare. Astfel, reprezentanții ecleziastici au creat un probatoriu, care ar demonstra o anumită doză de nocivitate a tehnologiilor avansate, însă fără a diminua importanța acestora în anumite segmente. Așa cum nota părintele Sorin Mihalache, ”tehnologiile avansate ar putea înlocui oamenii în anumite domenii de risc înalt, dar”, și aici vorbitorul a fost destul de tranșant, ”acest lucru nu ar trebui să permită o generalizare”, adică o înlocuire totală a omului cu mașini.

[pullquote]Știința și tehnologia nu produc bunuri care ar veni împotriva destinației lor de funcționare, ele pun în mâna oamenilor potențialități, lăsându-le libertatea de a le folosi[/pullquote]

Factorul de echilibru al serii, cel care a încercat să creeze liantul între reprezentanții celor două «tabere», a fost doctorandul în postumanism Opreanu, cel care ne-a oferit o incursiune în evoluția istorică a raporturilor dintre credință și rațiune, ajungând până la apariția acelei inteligențe artificiale, care este privită cu reticență de societate. Pornind de la Antichitatea greco-romană, în care lumea era finită și nu exista o divinitate transcendentă, și ajungând până la postmodernitate, ”unde orice este posibil, totul este relativ, nu există bine și rău, totul este discutabil”, specialistul a remarcat transformarea Divinității dintr-un centru al sistemului valoric, într-o entitate exilată la periferia conștiinței noastre spirituale. Pesimist sau nu, istoricul a conchis cu realitatea unei axiome, aceea că ”în dezvoltarea inteligenței, etapa umană este doar una tranzitorie”.

Partea «rațiunii reci» a serii i-a revenit ciberneticianului Bologa, adeptul fervent al tehnologiilor avansate, acesta făcând aserțiuni care dau de gândit, precum aceea că ”65% dintre locurile de muncă ale copiilor noștri încă nu s-au inventat”. Cert este că Răzvan Bologa a militat, pe toată durata dezbaterii, pentru necesitatea implementării tehnologiilor informaționale, care mai devreme sau mai târziu vor elibera omul de „munca de rutină, ierarhii, şefi, – toate, produsele societăţii industriale„, dându-i o şansă la libertate şi la o nouă spiritualitate. Informaticianul a calmat (sau a inflamat şi mai mult) spiritele anti-tehnologie, subliniind efectele pozitive ale evoluției, cum ar fi sporirea timpului liber, creșterea duratei medii de viață și, de ce nu, dobândirea banilor fără efort (prin venitul universal garantat).

În contextul în care lumea se află în pragul unei noi revoluții majore, și anume intrarea în era informațională, interlocutorii savantului Bologa au evidenţiat acel iminent pericol, personificat în singularitatea inteligenței artificiale, temeri întemeiate de altfel, dar care au fost spulberate, într-o anumită măsură, de calmul profesorului de la ASE, care a demonstrat că, în prezentele circumstanțe, omenirea este mult prea departe de o astfel de realizare, aceasta rămânând o ipoteză speculativă, nerecunoscută încă într-un cerc larg de specialiști.

Conferința „1MB de credință: Sunt spiritul şi credinţa compatibile? Răspunsuri din perspectiva viitorului postuman al lumii noastre” – o dezbatere despre spirit, umanitate și tehnologie

Dacă, din perspectiva profesorului cibernetician, lucrurile ar cunoaşte o îmbunătăţire accentuată, de cealaltă parte părintele Sorin Mihalache consideră că „știința și tehnologia nu produc bunuri care ar veni împotriva destinației lor de funcționare, ele pun în mâna oamenilor potențialități, lăsându-le libertatea de a le folosi”. Un consens al serii a fost că ”tehnologia poate fi utilizată în sens edificator sau nociv, iar spiritualitatea vine să dezvăluie comportamentele dezirabile”.

Specialistul în postumanism Bogdan Opreanu a reiterat că, în definitiv, ”contează doar cum este folosită tehnologia, dar aici avem nevoie de discernământ, iar acesta se folosește de un sistem de valori. Dacă e un sistem de inspirație religioasă, va avea polarizare clasică între bine și rău. Dacă se bazează pe valori materiale, pe marketing, atunci discernământul se va forma în baza acelor valori relative, vandabile”. Ce este de preferat între acel sistem centrat pe Dumnezeu, și sistemul celălalt, al lumii moderne? Această întrebare face postumanismul neuniform, ridicând dubii de ordin etic, a precizat Opreanu.

[pullquote class=”left”]Tehnologia poate fi utilizată în sens edificator sau nociv, iar spiritualitatea vine să dezvăluie comportamentele dezirabile[/pullquote]

Surprinzător sau nu, şi ciberneticianul Bologa a subliniat legătura dintre tehnologie și spiritualitate, făcând apel la teoria lui Alvin Toffler despre «vârtejul spiritual», care ”presupune apariția a tot mai multe curente, religii și manifestări, care traversează ecranul conștiinței umane, fiecare cu sacerdoțiul lui și cu noi guru”. În aceeași ordine de idei, profesorul a catalogat, pe bună dreptate, evoluția tehnologică ca un drept al umanității, al generațiilor care vin. Dar, deşi oamenii care trăiesc în lumea informației sunt tot mai mult proiectanții propriei lor evoluții, ei nu trebuie să uite că aceasta nu implică un război cu natura, ci dimpotrivă, o apropiere de tot ce e firesc, natural.

Dar cât de firească poate fi apropierea de zona acorporală, atâta timp cât etica în sine ține de corporalitate, notează Bogdan Opreanu, iar tinerii care depind de tehnologie și rețele sociale tind tot mai mult spre distopia decorporalizării, șlefuindu-și personalitățile pentru o imagine virtuală impecabilă? Etica ajunge în acest punct să fie privită ca o stare desuetă, afectând și sistemul uman de valori. Revenindu-ne însă statutul de generație limitrofă, suntem în exact momentul propice de modificare a acestor valori, a punctat profesorul Bologa.

Nu știm ce ne va aduce viitorul, sau dacă scenariile științifico-fantastice cu care ne-au educat regizorii de la Hollywood vor deveni realitate, dar este în sarcina noastră să ne definim parcursul evolutiv. Să devenim mai buni, mai eficienți, sau dimpotrivă mai răi, este doar prerogativa alegerilor noastre. Or, a da vina pe tehnologie pentru metehnele noastre umane este cel puțin o demonstrație de feblețe. Lăsăm această judecată la latitudinea fiecărui om în parte.

Întâlnirile Matricei, la un nou episod: Conferința „1Mb de credință: sunt spiritul și tehnologia compatibile? Răspunsuri din pespectiva viitorului postuman al lumii noastre”, noiembrie 2017

Matricea Românească prezintă Basarabia așa cum este ea, la intersecția dintre mit și realitate, spulberând idei preconcepute despre felul în care basarabenii se raportează la familie, cultură și muncă.

Atunci când treci Prutul pe malul său drept, de la bun început vii cu eticheta de imigrant, indiferent dacă ai sau nu cetățenie română sau dacă te simți în suflet parte a acestei națiuni. Cert este că basarabenii sunt – nu e cazul să ne ascundem după cireși – văzuți ca niște oportuniști de anvergură, oricât de dureros ar suna asta.

Pentru a risipi anumite mituri învechite despre Basarabia și despre locuitorii săi, am decis că este cazul să ridic cortina și să scriu despre Patria mea, așa cum este ea în realitate.

Limba vorbită

Iată una din problemele dureroase ale națiunii noastre, mai ales pentru că suntem bilingvi forțat. Vorbim limba rusă, care de facto aparține unei minorități majoritare (paradoxal – nu?), cam peste tot: în localuri, în magazine și chiar la medic. Deși limba națională este prevăzută în Constituție ca fiind cea moldovenească, în realitate majoritatea populației se pronunță ca fiind vorbitoare de limbă română. Acest fapt trezește anumite disonanțe în societate, dar nu ne oprește să fim convinși de propriile valori lingvistice.

Totuși, aceasta nu exclude apariția anumitor rusisme în limbajul curent, fapt pentru care nu ne scuz, dar înțeleg că este inevitabil, mai ales dacă ai o grilă de programe TV înțesată cu programe ruse și mulți vorbitori nativi în mediul social.

Suntem sau nu patrioți?

Și asta este una din veșnicile iscodiri ale Occidentului. Dar întrebarea este echivocă, deoarece pe de o parte trăim cu un anume sâmbur de naționalism, care însă nu poate da roade, atâta timp cât suntem inhibați de factorii economici vitregi. O să vedeți că la mitingurile din Piața Marii Adunări Naționale mai ies doar tinerii, mânați probabil de o dorință acută de a-și revendica bucățica de pâine, sau ultimii bătrâni rămași, care mai au în sânge simțul demnității și al onoarei.

Privind exodul ultimilor ani, ar părea că fugim de pe o corabie în derivă, însă așa cum fiecare visează la o viață ușoară, așa și basarabenii sunt nevoiți să își abandoneze căminele familiale, părinții bătrâni pe prispa casei și copiii, care vor ajunge să trăiască comuniunea cu ei doar în mediul virtual.

Religie

După câteva săptămâni de trai în București, am putut deja să observ anumite diferențe de ordin religios. România este mult mai aproape de cult și credință, pe când în Basarabia acestea rămân a fi prerogativa oamenilor în vârstă. Tineretul basarabean, în ultima perioadă de timp, dă dovadă de o tot mai crescândă nevoie de ateism. Acest lucru pare a fi dictat de o tensionare a relațiilor dintre Biserică, pe de o parte, și societatea civilă, pe de altă parte. Prima merge tot mai des pe drumul luxului, iar cea de-a doua pe condamnarea evidentă a acestui comportament.

View this post on Instagram

Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil din Durlești -un bastion al credinței ortodoxe basarabene. Cum a rezistat locașul de cult "potopului roșu" și valului de ateism, aflați în noul material publicat. Vezi link în profil pentru mai multe detalii #matricearomaneasca #spiritualitate #cultură #credință #Basarabia

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Oct 23, 2017 at 5:35am PDT

În aceeași ordine de idei, Basarabia are două Mitropolii oficiale, și anume Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, subordonată Patriarhiei Ortodoxe Ruse, și Mitropolia Basarabiei, ultima fiind parte a Patriarhiei Române. Și Bisericile au o subordonare distinctă, acest lucru influențând calendarul bisericesc, iată de ce avem stil vechi (majoritar) și stil nou. Dacă în România Crăciunul este sărbătorit pe data de 25 decembrie, în Chișinău acesta vine tocmai pe data de 7 ianuarie.

Munca

Basarabenii, la fel ca și frații români de peste Prut, au munca înscrisă în codul ADN, mai ales cei din mediul rural, care trudesc pe glia țării, dând cele mai bune sorturi de poamă, mere sau pere. De obicei, munca sezonieră este epuizantă prin definiție, căci începe din momentul când se desprimăvărează și continuă până la căderea primei brume.

La orașe, situația este un pic altfel, căci avem cam toți program fix și n-o să prea găsiți funcționari publici care să muncească peste program. Important e că facem totul cu devotament și perseverență. Sunt puțini la număr basarabenii care vor renunța ușor la a atinge un scop, indiferent de cât timp ne ia asta.

Totuși, în ciuda hărniciei și a perseverenței, basarabenii sunt o națiune a contrastelor, care poate canaliza rezultatele muncii sale în achiziții superflue, precum mașini luxoase sau haine de firmă, în loc să investească în educație, cultură sau, de ce nu, călătorii.

Relațiile interumane

La acest capitol, Basarabia câștigă detașat față de alte țări, deoarece la noi neamurile și prieteniile se încheagă într-un mod atât de firesc, încât adeseori ajungem să pierdem firul rubedeniilor de-a lungul anilor. Acest lucru a permis, desigur, și consolidarea diasporei, care așa cum e firesc a devenit o familie împrăștiată în lume. Așa că, în situații dificile, comunitatea externă a țării sare în ajutorul confraților abia sosiți, care vor să își ia viața de la zero.

În interiorul țării oamenii sunt prietenoși, gata oricând să pună pe masă ultima bucățică de pâine sau să răstoarne o mămăliguță caldă cu friptură și mujdei de usturoi, toate însoțite de un ulcior cu vin roșu răcoros, proaspăt adus din beci.

Mămăliguță și vin rece: două ingrediente indispensabile pentru seri în familie. Foto: bucătarul.tv

În ciuda faptului că suntem mai săraci decât europenii, ne place să avem belșug în case și să primim oaspeți. Sărbătorile sunt reuniuni sfinte, la care participă rude împrăștiate în diferite colțuri ale Basarabiei și chiar dincolo de hotarele ei. Adesea, aceștia se adună pentru a-și aminti copilăriile îmbelșugate, dificultățile îndurate și pentru a construi planuri de viitor.

Ținem mult la bunicii noștri și încercăm în fel și chip să îi înconjurăm de iubire și respect. Le ducem telefoane ca să scurtăm distanța, iar ei încearcă sârguincioși să se împrietenească cu tehnologiile avansate și, chiar dacă începutul li se pare insurmontabil, în final reușesc să butoneze numerele noastre și să ne rupă din gâlceava vieții cu o povață de spirit.

Bunica ne așteaptă, de fiecare dată, cu drag acasă. Foto: timpul.md

Poate că Basarabia pare ruptă de realitățile ”bătrânului continent”, poate avem o politică defectuoasă și o economie precară, dar suntem oameni de omenie, pentru care cuvântul rostit și făgăduințele date sunt o datorie sfântă. Cred că doar asta ne salvează de la un final trist și ne ține pe linia de plutire a sorții.

Foto deschidere: costiceni.blogspot.com

În urmă cu câteva luni, un preot mi-a spus, printre multe alte cuvinte înțelepte, faptul că Biserica însăși este un spital care oblojește sufletul omului. În urma unei scurte vizite în istoricul oraș Alba Iulia, am trecut pragul unui loc despre care pot spune, fără teama de a greși, că reuneşte ambele instituții: în incinta primului spital militar din România a fost inaugurat un muzeu al icoanei și cărții religioase. Museikon este singurul muzeu de artă religioasă din țară, precum și noua instituție de care albaiulienii se pot bucura și prin care își pot îmbogăți atât intelectul, cât și duhul. Matricea Românească a fost invitată vineri, 28 aprilie, la inaugurarea acestui pol cultural, născut în urma proiectului „MUSEIKON. Un nou muzeu al icoanei revitalizează o clădire monument istoric restaurată în Alba Iulia”, finanțat printr-un grant oferit de Islanda, Liechtenstein și Norvegia.

Cu toate că, în spațiul românesc, granița dintre patrimoniul cultural și cel religios este fină, ba pe alocuri chiar inexistentă, pentru că adesea cele două se întrepătrund, la Museikon vizitatorii sunt invitați să cunoască icoana transilvană, să rezoneze la nivel spiritual cu ea, dar și să aibă contact cu cărțile de cult, acesta fiind unul dintre principalele scopuri ale entității nou înființate.

Și pentru că semnificația cea profundă a icoanei este aceea a comuniunii omului cu Dumnezeu, la inaugurarea Museikon a avut loc și sfințirea acestui spațiu, de către Arhiepiscopul Alba Iuliei, Irineu. Evenimentul de vineri a fost organizat de Consiliul Județean (CJ) Alba, Muzeul Național al Unirii, Arhiepiscopia Ortodoxă a Alba Iuliei și de Muzeul Universității din Bergen (Norvegia).

Museikon, primul muzeu al icoanei și cărții religioase din România, va găzdui mii de obiecte de patrimoniu religios

„E ciudat cum județul actual a reușit să concentreze cele mai importante figuri de artiști români transilvăneni, și nu numai, care au venit și au lucrat pentru comunitățile de aici. De ce aici și nu pentru altele, aș avea un răspuns: pentru că aici au fost oameni mai cu dare de mână, au putut plăti mai mult, au avut mai din timp șansa să-și înfrumusețeze bisericile, au fost mai luminați și și-au dat seama că trebuie să facă ceva și pentru Casa lui Dumnezeu. Asta a adus la apariția unei colecții incredibile, și trebuia făcut ceva cu ea. Suntem la începutul mileniului III, vorbim de patrimoniu cu aplomb și suntem foarte entuziasmați de ce o fi aia, «vai de mine!». Dar clădirile pică pe noi, obiectele se sfărâmă și ce facem, facem cu banii altora. Așa a fost și în această situație”, a declarat, pentru Matricea Românească, muzeograful Ana Dumitran, de la Muzeul Național al Unirii.

„La icoană te rogi şi dacă eşti credincios, şi dacă nu eşti”

Unul dintre motivele pentru care acest proiect s-a născut a fost acela al prezenței tradiției de iconari în Alba, una ce merită conservată şi promovată, întrucât meșterii sunt din ce în ce mai puţini. Ion Dumitrel, președintele CJ Alba, a dezvăluit auditoriului că, odată cu restaurarea vechiului spital în care se află Museikon, se va da startul la amenajările multor alte instituții culturale din oraș, care au nevoie de atenție: Sala Unirii, Muzeul Unirii sau Cercul Militar.

Icoana rămâne centrală pentru spiritualitatea transilvană

„Am început cu icoana, pentru că în tot ceea ce ne dorim să facem pentru acest loc minunat al României, trebuie să începem cu o rugăciune, întotdeauna în fața icoanei. Cât de credincios sau necredincios este cineva, când trece prin fața icoanei, tot se roagă. Sunt convins că și colegii s-au rugat”, a mărturisit Dumitrel.

„Un patrimoniu cultural este o cultură vie doar dacă este experimentat, comunicat, înțeles și folosit”

Muzeul va fi populat cu toate obiectele de patrimoniu din arhivă în câteva luni, întrucât normele în vigoare spun că piesele trebuie găzduite de un spațiu nou creat abia după jumătate de an, pentru a nu fi afectate de umiditate. Însă din toamnă – tot atunci când va avea acces şi publicul -, încăperile răcoroase și albe vor cuprinde tezaur, icoane pe sticlă sau pe lemn și cărți rare bisericești, din colecțiile Arhiepiscopiei locale și ale Muzeului Național al Unirii. Faptul că icoana este una dintre cel mai des întâlnite mărturii ale istoriei românești, întrucât a rezistat trecerii anilor în comparație cu alte vestigii, nu mai este o surpriză pentru nimeni. De aceea, Museikon îmbină istoria cu religia.

La inaugurarea muzeului au participat personalități locale, dar și fețe bisericești

Însă nici prezentul nu a fost ignorat, întrucât vizitatorii au la dispoziție și echipament digital modern, prin intermediul căruia pot cunoaște taina și arta iconografiei. Mai mult, elevii, dar și adulţii, sunt așteptați la atelierul de pictură pe sticlă și pe hârtie, unde vor învăța să picteze icoane, pe care le vor lua acasă.

Vizibil încântat de concretizarea proiectului, Henrik von Achen, directorul Muzeului Universității din Bergen (Norvegia), a subliniat că Museikon are menirea de a salvgarda patrimoniul religios, reprezentat de icoanele transilvănene: „Pentru a păstra patrimoniul cultural este extrem de important ca acesta să rămână viu și accesibil. De aceea muzeul este atât de important: un patrimoniu cultural este o cultură vie doar dacă este experimentat, comunicat, înțeles și folosit. Patrimoniul religios nu poate fi înțeles fără credința care îl exprimă și îl definește. Avem de-a face, aici, cu dimensiunea relaționară a icoanei”.

Ce sensuri are Învierea la români? O explicaţie furnizată, pentru platforma noastră culturală, de către preotul Florin Marica, din cadrul Patriarhiei Române.

Pentru că ne aflăm în Săptămâna Patimilor, Biserica ne îndeamnă să ne aplecăm mai mult asupra sufletelor noastre, asupra păcatelor și virtuților, și să încercăm să înțelegem, la nivel spiritual, ce înseamnă cu adevărat evenimentele care au avut loc în urmă cu 2000 de ani, dincolo de contextul istoric pe care-l cunoaștem cu toții.

Mesajul a fost reiterat de către pr. dr. Florin Marica, consilier patriarhal în cadrul Patriarhiei Române, într-o prelegere cu tema „Bucuria sărbătorii Învierii la români”, organizată de „Bulboacă și Asociații SCA” și Matricea Românească.

Părintele Marica a subliniat că Paștele, cea mai mare sărbătoare a creștinilor, îi dă sufletului omului un sens, o direcție.

„Cum poți să te numești creștin, dacă nu te identifici cu Învierea? Învierea este locul, destinația pe care ne-o dorim. Mergem la sărbătoarea Învierii, la sărbătoarea Paștelui, dar trebuie să mergem cu nădejdea și cu credința că și noi vom învia. Nu participăm ca la un eveniment istoric petrecut acum 2000 de ani, ci participăm cu nădejdea personală că și noi vom învia. Asta ne face să fim diferiți de cei care nu cred în Înviere, pentru că viața noastră nu se termină aici, ea continuă dincolo. (…)

Preotul Florin Marica îndeamnă credincioșii să se aplece mai mult asupra sufletelor lor

De ce este nevoie ca, în fiecare an, să repetăm aceste Sărbători? Doar știm de existența lor, putem să ni le însușim în sensul cunoașterii, și gata, am terminat. Nu! Tocmai aceasta este ceea ce ne face să fim cu adevărat creștini și să ne bucurăm de aceste Sărbători – faptul că putem să descoperim de fiecare dată un alt sens. Cel pe care-l simțim într-un an nu este acela pe care îl simțim anul viitor sau cel pe care l-am trăit anul trecut. De ce? Pentru că starea noastră interioară nu este aceeași în fiecare zi. Noi nu ne trezim în fiecare zi la fel, ci altfel. Și atunci, starea pe care o trăim din însușirea acestor evenimente la care participăm activ ne face să înțelegem de fiecare dată mai mult. Nu se termină izvorul, care este Dumnezeu.”

Românii trăiesc altfel o sărbătoare religioasă

Una dintre cele mai frumoase trăsături ale românilor este aceea că suntem oameni care știu să se bucure de fiecare moment trăit, fapt care iese în evidență la sărbătorile religioase. Părintele Marica a explicat că sărbătorile sunt trăite de către români în mod diferit de alte popoare, de aceea, atunci când suntem departe de casă, printre străini, un astfel de eveniment nu ne implică atât de mult la nivel spiritual.

Cum poți să te numești creștin, dacă nu te identifici cu Învierea? Învierea la români este locul, destinația pe care ne-o dorim

„Sărbătorile la români au un sens extrem de autentic, pentru că românii de la țară, în simplitatea lor, cei care nu au avut școală – știm cu toții cum a evoluat școala în țara noastră – au avut capacitatea de a înțelege aceste evenimente într-un mod cât se poate de profund, de autentic. Colindele de Crăciun sunt de o profunzime, dar și de o corectitudine teologică extraordinară. Ne arată că oamenii aceia, fără școală, au înțeles teologia mai bine decât noi, cei care cunoaștem mai multe limbi străine și care am citit mai multe biblioteci. Oamenii aceia au înțeles prin trăire, iar sărbătoarea are sensul de comuniune – noi între noi, avându-L în centru pe Hristos.”