Voia lui Dumnezeu manifestată în Vechiul Testament

Prima manifestare a voinței lui Dumnezeu în Vechiul Testament se regăsește, bineînțeles, în ce dintâi verset al cărții Facerea, unde este relatat începutul creației lumii văzute: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea 1, 1). Înfăptuirea creației văzute, potrivit planului divin existent din veșnicie, are dintru început un scop precis, arătat extrem de plastic de către Sfântul Ioan Hrisostom, într-o scriere a sa: „[…] prin spectacolul creației, Dumnezeu ne-a luat de mână pentru a ne conduce la cunoașterea Sa. Când v-am apucat nu de mână, ci cu gândul, pentru a vă preumbla prin toată creația, arătându-vă cerul, pământul, marea, mlaștinile, izvoarele, fluviile, oceanele întinse, pajiștile, grădinile, câmpurile pline de grâu stufos, copacii plini de fructe, vârfurile munților acoperite de păduri, când v-am vorbit îndelung despre semințe, ierburi, flori, plante care au sau nu fructe, despre animalele lipsite de rațiune – domestice sau sălbatice, din ape, de pe uscat sau de pe ambele tărâmuri -, despre cele care străbat aerul, despre cele care se târăsc, despre elementele din care sunt făcute toate, de fiecare dată, din moment ce gândirea noastră slăbea în fața infinitului acestei bogății și nu era capabilă să o perceapă în totalitatea ei, strigam cu toții împreună: «Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut!»”[1].

Îngerii ca agenți ai voinței divine:

Primele ființe, în ordinea referatului biblic al creației, al căror rol este prin excelență acela de agenți ai voinței divine, sunt îngerii. Numeroși autori biblici presupun existența unor ființe superioare omului în privința cunoașterii și puterii, care sunt însă subordonate și create de Dumnezeu. Aceste ființe sunt slujitori ai divinității, precum curtenii unui rege terestru, și totodată mesageri ai lui Dumnezeu, ducând cuvintele Sale oamenilor și împlinind voia Sa.

Termenul ebraic cel mai des folosit pentru a desemna ființele spirituale sau îngerii este cel de Mal’akh, care are semnificația de „mesager”, provenind din verbul ugaritean lak – „a trimite”, termen folosit adesea și pentru ființe umane ori în mod figurat[2].

Septuaginta a tradus aceste termen ebraic prin cel de angelos, având aproximativ aceleași înțelesuri ca și  Mal’akh, căpătând semnificația clară de înger numai o dată cu  adoptarea sa în Biblia latină și apoi de către limbile naționale europene. De asemenea, ebraica postbiblică a fixat ca sens precis pentru Mal’akh acela de mesager divin, întrebuințând alte noțiuni pentru mesagerii umani[3].

Unii exegeți au socotit că, în gândirea veterotestamentară, îngerul nu era perceput ca o ființă independentă, ci precum o manifestare a puterii și voinței divine. O altă opinie inclină spre ipoteza că, inițial, personajele biblice au vorbit direct cu Dumnezeu, scribii ulteriori temperând aceste viziuni prin interpolarea îngerilor[4].

Vechiul Testament mai prezintă însă și un alt aspect al raportului îngerilor cu Dumnezeu și cu oamenii, anume acela de agenți ai pedepsei divine – imagine estompată în decursul istoriei, așa cum concluzionează Andrei Pleșu: „Îngerul ca pedagog drastic, dispus, la nevoie, să inducă dezastrul, nu e inclus în iconografia noastră mentală”[5]. Îngerii în rolul de agenți ai dreptății divine, numiți malhcei raim – „îngeri ai calamității”[6], se regăsesc în mai multe texte veterotestamentare, precum: „Trimis-a asupra lor urgia mâniei Lui; mânie, urgie și necaz trimis-a prin îngeri nimicitori” (Psalmul 77, 54); „Apoi a răsunat la urechile mele un glas mare și a zis: „Apropiați-vă pedepsitorii cetății, având fiecare în mână unealta de nimicire!” Și iată dinspre poarta de sus, care dă spre miazănoapte, veneau șase bărbați, având fiecare în mână unealta sa ucigătoare: și între ei se afla unul, îmbrăcat cu haină de in, care avea la brâu unelte de scris. Aceștia, venind, s-au oprit la jertfelnicul cel de aramă” (Iezechiel 9, 1-2) – imaginea bărbatului evocată de profet o reprezintă pe căpetenia oștilor cerești, cunoscut în literatura ebraică drept Malac-Yahweh[7], menționat și în alte versete, precum: „Iar acela a răspuns: „Eu sunt căpetenia oștirii Domnului și am venit acum!” Atunci Iosua a căzut cu fața la pământ, s-a închinat și a cis către acela: „Stăpâne, ce poruncești slugii tale?” (Iosua 5, 4).

Omul raportat la voința divină în Vechiul Testament:

În vederea ajungerii la desăvârşire, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu toate puterile spirituale şi fizice necesare atingerii desăvârşirii, zidindu-l „după chipul și asemănarea Sa”.

Actul creator reprezintă în sine o problemă a manifestării voinței divine. Astfel, cuvântul „chip” (din ebraicul selem, însemnând copie exactă, reproducere, iar în contextul cărţii Facerea evocând o imagine antropomorfică[8]), cât şi sintagma „după chipul” reprezintă o problemă complexă a exegezei biblice. Atunci când autorul cărţii Facerea spune că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul şi asemănarea Sa”, este clar că nu se referă la o reprezentare fizică, un astfel de concept contravenind gândirii şi teologiei iudaice, ci mai degrabă o identitate în puterile spirituale[9]. Această ipoteză este confirmată de ulterior de gândirea patristică, prin opiniile unor Părinţi şi scriitori bisericeşti precum Clement Alexandrinul: „Cuvintele după chip şi asemănare nu se referă la chipul şi asemănarea după trup, ci la chipul şi asemănarea după spirit şi raţiune”[10], ori Ava Dorotei: „A zis după chipul pentru că Dumnezeu a făcut sufletul nestricăcios şi liber; a mai zis după asemănare adică după virtute; a mai zis după asemănare adică după virtute. Deci Dumnezeu ne-a dat în chip firesc virtuţile. Dar patimile nu le avem în chip firesc. Căci nu au vreo fiinţă, sau vreun ipostas; ci sunt ca întunericul care nu există (nu subzistă) după fiinţă”[11].

Pentru aceasta mai trebuia încă un examen moral, încercarea prin care, în mod conştient şi liber, să recunoască şi să manifeste supunerea şi recunoştinţa faţă de Creatorul său atotbun şi să-şi câştige, totodată, şi vrednicie personală, cuprinsă în desăvârşire, pe de o parte, iar pe de alta, pentru a fi ferit, întărit fiind, de mândria prin care căzuse diavolul. Căci nu „era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit şi încercat, ca să nu cadă în mândria şi osânda diavolului”[12], cum spune Sfântul Ioan Damaschin. Încercarea prealabilă apare ca necesară, căci cel neispitit şi neîncercat nu este vrednic de nimic (cf. Isus Sirah 34, 10). Astfel, porunca nu este semn de tiranie, ci manifestare a bunătăţii şi înţelepciunii din partea lui Dumnezeu, spre a-l ridica pe om la starea de libertate deplin întărită, iar nu pentru a-l robi. Căci puterea morală nu creşte decât prin exerciţiu şi după o normă morală aplicată în concret. Dumnezeu a dat omului porunca, spune Sfântul Grigorie Teologul, „spre a procura materie voinţei lui libere”[13], spre exercitarea şi întărirea calităţilor morale.

Importanţa poruncii date primilor oameni consta şi în aceea că, unică fiind, cuprindea în sine întreaga lege morală[14], comunicată lor de Dumnezeu. În felul comportării omului faţă de legea morală se arăta hotărârea conştientă şi liberă a lui faţă de Dumnezeu, prin încredere şi iubire faţă de Părintele Creator, sau, contrar, prin desprinderea de Acesta şi încercarea de înălţare prin puteri proprii.

În continuarea cărții Facerea, cât și în celelalte scrieri ale Vechiului Testament, sutn extrem de numeroase exemplele de manifestare ale voinței divine, atât în privința unor personalități individuale, cât și față de întregul popor ales, expunerea acestora necesitând un spațiu amplu.

Bibliografie:

Izvoare:

  1. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2005.
  2. Usca, Pr. Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008.

Lucrări generale:

  1. Encyclopaedia Judaica, vol. 2, Keter Publishing House, Ierusalim, 1972.
  2. Buzalic, Alexandru, Demonologia creștină, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2010.
  3. Brown, Raymond E., Fitzmyer, Joseph A., Murphy, Roland E. (coord.), Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură (trad. Pr. Dumitru Groşan), vol. II, Ed. Galaxia Gutenberg, 2007.
  4. Codrescu, Răzvan, Gâlceava dracului cu lumea, Ed. Nemira, București, 2005.
  5. Jacob, Edmond, Théologie de l’Ancien Testament, Éditions Delachaux et Niestlé, Neuchatel, 1968.
  6. Lemeni, Adrian, Adevăr și comuniune, Ed. BASILICA, București, 2011.
  7. Negoiță, Pr. Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. „Credința noastră”, București, 1992.
  8. Nola, Alfonso M. di, Diavolul, trad. Radu Gâdei, Ed. All, București.
  9. Pleșu, Andrei, Despre îngeri, Ed. Humanitas, București, 2003.

Articole:

  1. Brottier, Laurence, Sfântul Ioan Hrisostom: o creație ordonată și oferită ca spectacol omului, în: „Creația” (trad. Miruna Tătaru-Cazaban), Ed. Anastasia, București, 2003
  2. Caldwell, William, The Doctrine of Satan in the Old Testament (sursa: www.jstor.org/stable/3142352).
  3. Caldwell, William, The Doctrine of Satan II – Satan in extra-biblical apocalyptical literature (sursa: http://www.jstor.org/stable/3142425).
  4. Caldwell, William, The Doctrine of Satan in the New Testament (sursa:http://www.jstor.org/stable/3142755).

[1]Sfântul Ioan Gură de Aur, De Anna I, 2, PG 54, 634, cf. Laurence Brottier, Sfântul Ioan Hrisostom: o creație ordonată și oferită ca spectacol omului, în: „Creația” (trad. Miruna Tătaru-Cazaban), Ed. Anastasia, București, 2003, p. 56.

[2]Edmond Jacob, Théologie de l’Ancien Testament, Éditions Delachaux et Niestlé, Neuchatel, 1968, p. 54.

[3]Encyclopaedia Judaica, vol. 2, Keter Publishing House, Ierusalim, 1972, p. 954.

[4]Encyclopaedia Judaica, p. 955.

[5]Andrei Pleșu, Despre îngeri, Editura Humanitas, București, 2003, p. 101.

[6]Pr. Athanase Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. „Credința noastră”, București, 1992, p. 75.

[7]Pr. Athanase Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament, p. 75.

[8]Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy (coord.), Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură (trad. Pr. Dumitru Groşan), vol. II, Galaxia Gutenberg, 2007, p. 12.

[9]The Interpreters Bible, vol. I, Abingdon, Nashville, 1980, p. 485.

[10]Clement Alexandrinul, Stromate, II, 102, 6, cf. Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008, p. 26.

[11]Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, XII, 10, cf. Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, p. 26.

[12]Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 74.

[13]Cf. Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, editura Sofia, București, 2006, p. 55.

[14]Adrian Lemeni, Adevăr și comuniune, Ed. BASILICA, București, 2011, p. 71.

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

O primă apariție în cadrul colecției de drept canonic „Studia Canonica”
INTERVIU: Pr. Gheorghe Ispas, despre postul Crăciunului
Rugăciunile pentru cei răposați partea II-a
Divinitate și umanitate în Epistolele Sfântului Apostol Pavel