Daniel Petrilă provine dintr-o familie mixtă, cu un tată român și o mamă romă care, într-un moment al vieții lor, au decis să se separe. A rămas la tatăl său, apoi a fost crescut de către bunica de pe mamă, dar ambii l-au sprijinit să învețe, să meargă la școală, să se țină de carte pentru a se ridica deasupra unei vieți obișnuite.

Așa se și întâmplă lucrurile. A studiat la secțiile de limba și literatura romani – limba și literatura română în cadrul Facultății din București, a fost voluntar în mai multe organizații rome care l-au ajutat să se dezvolte într-un timp foarte scurt, iar contribuția aceasta își pune amprenta în parcursul său profesional.

În clasa a VI-a, începuse să participe la cursurile dedicate limbei romani, limbă străină lui până la acei ani. Nu știa să scrie în această limbă, nu știa să citească, nu cunoștea cultura, istoria neamului ce-l purta.  Adult fiind acum, scrie poezii în limba română și face traduceri destul de mult în limba rromani. Să-l cunoaștem pe Daniel Petrilă!

Moștenirea ta genetică se răsfrânge asupra poeziei. Cum ai vrea să se raporteze publicul la ea?

Eu, în primul rând, încerc să transmit idei sau sentimente. Este adevărat că nu pot șterge, nici măcar temporar, amprentele moștenirii mele genetice. Cred că mă preocupă acest aspect atât de mult, încât nu-i pot face față. Evadează tot timpul. Aș vrea ca publicul să rezoneze cu sentimentele respective, indiferent de culoarea pe care o au. Moștenirea genetică este cartea mea de vizită, sunt eu dincolo de perdeaua cuvintelor, un om viu, un om care se confruntă cu probleme cotidiene. Cred că e important ca cititorii să poată cunoaște și informații despre persoana care scrie, scrisul devenind astfel mai autentic.

De când scrii beletristică?

În anul 2012, în revista Adolescenţa Tini” a Colegiului Naţional „Arany Janos” din  Salonta (jud. Bihor) am publicat primele poezii, după ce participasem la Concursul național de creație literară “Ștefan Fuli”, un concurs dedicat elevilor rromi.

Am debutat în poezie cu adevărat odată cu publicarea unui mic volum în limbile rromani și română, memorrie şi infanterie (volum bilingv rromani – română),  Oradea: Editura Metropolis, 2017, pe urmă au mai urmat: am strigat-o pe mama de la capătul pământului, București: Editura Centrului Național de Cultură a Romilor – Romano Kher, 2018; picioare de lut, Slatina: Editura Alana, 2022. Am publicat poezie și în reviste precum „Literatura de azi”, „Rromano vak”, „Vatra veche“, “Monitorul de Poezie”, “Meridian Cultural Românesc”.

Care crezi că este principala menire și responsabilitate a ta în societate?

Nu știu care este cea mai importantă. Și lucrurile nici nu pot fi de impact. Îmi place interacțiunea, să cunosc oameni și să îi influențez în bine. Dar, pot la rândul meu, să învăț multe lucruri de la persoanele pe care le cunosc și să fiu influențat și eu în bine. Tot timpul există ceva de îmbunătățit, mai ales din punct de vedere profesional.

Ce atribuții ai în prezent, Daniel?

Pe scurt, formez oameni maturi. Sunt tot felul de provocări pe care le întâmpin, însă e important ca după terminarea unui capitol sunt dispus să accept noi provocări.

Cine crezi că a contribuit la educația ta? Dacă ar fi să te apleci cu mulțumirile, către cine le-ai îndrepta?

Părinții spirituali, adică profesorii care m-au format. În mod special îi mulțumesc doamnei Daniela Roxin, profesoara de limba și cultura rromani. M-a susținut în orice moment și este mândră de realizările pe care le-am avut împreună.

Crezi că la rândul tău impactezi?

Da, nu știu dacă foarte des. Dar am avut experiențe vaste și pot spune că da. Prefer să las să se vadă, nu să răspund în acest loc.

Avantaj sau dezavantaj faptul că faci parte dintr-o categorie minoritară?

Eu m-am născut așa și nu voi renunța vreodată la etnia mea indiferent de circumstanțe. Nu știu dacă, născându-mă într-o altă cultură, aș fi fost deschis către celelalte culturi. Cultura rromă reprezintă ceva aparte, nu se poate exprima în cuvinte.

Scrii în limba rromani, nu în limba română. Nu o vei face și în limba română?

Deși traduc destul de mult în limba rromani, scriu mai mult în limba română. Este mai greu să exprimi anumite concepte în limba rromani. Plus că limba rromani se clasifică în mai multe dialecte sau subdialecte. Anumiți termeni au o anumită semantică și este dificil să reușești să ai o acoperire foarte largă. Avem, de mai mulți ani, o limbă rromani comună, însă nu este cunoscută de toată lumea și nici nu se vorbește decât în facultate și în câteva instituții guvernamentale. Dacă am fi mai mulți scriitori care să scriem în limba rromani comună, lucrurile ar sta altfel.

Mai întâlnești într-o Românie democratică încă oameni cu prejudecăți la braț?

Da, există prejudecăți la tot pasul. Prejudecăți despre rromi, despre români, despre evrei, maghiari, femei, bărbați etc.

Ai purtat vreodată gândul că mai bine nu aparțineai categoriei de rromi? Ai fost mânat în gândire de acest aspect?

Nu, niciodată. Mă bucur că aparțin rromilor și, sper, ca prin ceea ce fac să îmbunătățesc situația acestora. E un proces extrem de lung. Mai întâi trebuie schimbată mentalitatea. Și ar trebui ca toți intelectualii să se ocupe de acest aspect, indiferent de domeniul în care lucrează.

În 2020, George Cristhian Gogan a decis să se întoarcă în comunitatea unde s-a născut și să o apere. Contribuie la un bine comun prin implicarea sa majoră în activitatea de coordonare la Organizația Partida Romilor din regiunea Moldova, cu accent pe județul Bacău. Nu i-au plăcut notele muzicale. Nu a fost atras de ele, deși talentul artistic există în interiorul familiei sale.

George a fost condus de învățătură în viață. Mizează că educația este unealta potrivită pe care e imperios necesar să o ai mereu în mână pentru a-ți creiona un viitor strălucit. Latura sa pragmatică se observă în traseul său profesional, iar pasiunea pentru Științele Politice înflorește cu fiecare proiect pe care-l ia sub aripa sa. Să-l cunoaștem!

George, cu ce te ocupi în prezent în afara atribuțiilor de soț și tată pe care le ai în interiorul familiei tale?

În prezent, mă dedic cu pasiune și responsabilitate mai multor roluri în afară de cele de soț și tată în cadrul familiei mele. Sunt profund implicat în activitatea de coordonare la Organizația Partida Romilor în regiunea Moldova, cu accent deosebit pe județul Bacău. Aici, împreună cu echipa, lucrăm cu determinare pentru a aduce schimbări pozitive în comunitate și pentru a promova valorile noastre.
De asemenea, în timpul săptămânii, de la 8 dimineața până la 16:30, mă găsiți la birou și în teren, colaborând strâns cu președintele consiliului județean Bacău, Valentin Ivancea. Acest parteneriat mă motivează să continui să contribui la dezvoltarea județului și la binele comunității noastre.
Sunt mândru de fiecare aspect al vieții mele și sunt hotărât să folosesc fiecare oportunitate pentru a face o schimbare pozitivă în lumea din jurul meu.

Licențiat în Științe Politice. Perfecționat pe aceeași nișă în continuare. Cât de mult îți place ceea ce faci?

Alegerea mea de a studia Științe Politice și apoi de a mă perfecționa în această nișă a fost, într-un fel, o călătorie în care nișa m-a ales mai mult decât am ales-o eu. Cu fiecare pas pe această cale, am descoperit o pasiune și o chemare profundă pentru înțelegerea proceselor politice, pentru analizarea deciziilor care afectează societatea și pentru explorarea relațiilor complexe dintre actorii politici.
Ceea ce fac nu este doar o meserie, ci un mod de viață. Pasiunea pentru Științe Politice m-a făcut să văd lumea dintr-o perspectivă diferită, să îmi pun mereu întrebări, să caut soluții și să înțeleg profunzimile democrației și ale guvernării. Este o călătorie intelectuală continuă, iar fiecare zi aduce noi provocări și descoperiri.
Aș spune că ceea ce fac nu este doar un drum profesional, ci o călătorie personală de învățare și evoluție. Este pasiunea și curiozitatea mea pentru Științe Politice care mă motivează să continui să explorez, să înțeleg și să contribui la modul în care societatea noastră funcționează. Este un privilegiu să pot aduce o contribuție într-un domeniu care are un impact atât de profund asupra vieții noastre cotidiene.

De ce nu muzică, George, având în vedere istoricul familiei tale?

Ei bine, vă întrebați de ce nu muzică, George, având în vedere istoricul familiei mele bogate în talente muzicale? Ei bine, răspunsul e simplu: am ales calea ușoară!
Știți cum se spune, muzica cere timp, răbdare, studiu asiduu și, uneori, sacrificiul unei copilării normale. În schimb, eu am preferat să mă duc la școală și să învăț bine. Nu că aș fi evitat complet munca grea, dar la mine, „Do Re Mi Fa Sol” s-au transformat în „A B C D E,” și asta m-a ajutat să mă simt mai aproape de alfabetele lumii reale.
Așadar, cântând doar sub duș și evitând notele false, am ales să las instrumentele în mâinile celor mai pricepuți, în timp ce eu învăț să construiesc viitorul în cu totul altă notă!

Cum definești parcursul tău în viață, George? A fost unul ușor sau greu?

Parcursul meu în viață este un adevărat paradox, un dans subtil între originile mele și contextul în care m-am dezvoltat. Provin dintr-o etnie rău blamată, dar acesta a fost unul dintre principalele mele avantaje. Sunt rezultatul unor contexte favorabile, iar eu aș numi asta un „râzgâiat” al sorții.
Au fost momente în viața mea când mi-a fost mai ușor decât celorlalți colegi, care făceau parte din majoritate, iar asta este o realitate. Cu toate acestea, în mare parte, am simțit că mi-a fost mult mai ușor decât celor din etnia mea. Acesta este un fapt notabil și merită reflecție.
Pot spune ca sunt un exemplu viu că avem capacitatea de a depăși stereotipurile și de a crea propria noastră cale în viață. Este important să înțelegem că istoria noastră și mediul în care ne dezvoltăm pot juca un rol semnificativ, dar suntem noi cei care decidem direcția în care ne îndreptăm.
Povestea mea de reușită poate fi o sursa de inspirație  pentru mulți, demonstrând că putem transforma adversitatea în oportunitate și că suntem sculptorii propriului nostru destin.

E bine sau nu e bine să fii implicat în mai multe proiecte odată? Te întreb pentru că tu faci asta.

Implicarea în mai multe proiecte în același timp poate aduce atât avantaje, cât și dezavantaje, și este o alegere personală cu multe nuanțe. Avantajele includ posibilitatea de a acumula experiență diversă, dezvoltarea abilităților de gestionare a timpului și de adaptare rapidă, și desigur, satisfacția de a contribui la mai multe domenii.
Cu toate acestea, există și dezavantaje notabile. Fiind mereu ocupat, poți simți uneori că timpul pentru familie, prieteni și relaxare este limitat. Dorul de a savura momente de „arta de a nu face nimic” poate deveni palpabil. Este important să găsești un echilibru și să acorzi atenție și timp aspectelor non-profesionale ale vieții tale.
În cele din urmă, a fi implicat în mai multe proiecte este o decizie personală și poate varia de la persoană la persoană. Importante sunt prioritățile tale, resursele disponibile și capacitatea ta de a gestiona toate aceste angajamente în mod eficient, menținând totuși un echilibru sănătos între viața profesională și cea personală.

Unde îți găsești resursele?

Resursele mele, în esență, provin din trei surse fundamentale care mă alimentează și mă inspiră. În primul rând, timpul petrecut alături de fetele mele și familia mea este o sursă inepuizabilă de energie și bucurie. Acele momente de conexiune și iubire mă încarcă cu o energie pozitivă care mă ajută să fac față provocărilor cotidiene.
În al doilea rând, rezultatele muncii mele sunt o sursă constantă de satisfacție și motivare. Când văd cum eforturile mele se transformă în realizări și contribuții valoroase în comunitate, simt că investiția mea înseamnă ceva cu adevărat special.
În sfârșit, bucuria și recunoștința oamenilor pe care îi ajut sunt o altă sursă importantă de resurse. Să știu că am adus un zâmbet pe chipul cuiva sau că am făcut o diferență în viața lor îmi întărește determinarea de a continua să ajut și să contribui la binele celor din jur.
Aceste surse interconectate îmi permit să mă simt împlinit și să îmi canalizez energia în direcții productive și pozitive.

A fost etnia privită din unghiul tău privită ca un avantaj sau ca pe un dezavantaj?

Da, din punctul meu de vedere, aparținând etniei romilor a fost cel mai mare avantaj. Această apartenență etnică mi-a adus o perspectivă unică asupra lumii, m-a învățat despre rezistență, diversitate și valoarea comunității. Am avut oportunitatea de a învăța de la oameni cu experiențe variate și de a dezvolta un simț al empatiei și al solidarității.
Etnia mea a fost o sursă de inspirație pentru a lupta pentru educație și pentru drepturile oamenilor, și m-a motivat să încurajez schimbarea în comunitatea mea. Cu toate provocările pe care le-am întâlnit, consider că apartenența mea etnică a fost un factor care m-a ajutat să cresc și să mă dezvolt într-un individ mai înțelegător și mai deschis către lume.

Prieten sau dușman este privită etnia din cei din comunitatea ta? Cum simți?

În comunitatea mea, privirea asupra etniei variază în funcție de context și locație. Nu există un răspuns clar sau universal. Este important să luăm în considerare că fiecare individ are propriile experiențe și perspective, iar aceasta poate influența modul în care văd etnia celor din jurul lor. În cele din urmă, diversitatea de experiențe și opiniile fac parte din complexitatea umanității noastre.

Se spune că romii sunt cele mai dezavantajate categorii. Ești de acord cu această afirmație?

Este o întrebare complexă și este dificil să ofer un răspuns simplu da sau nu. Romii sunt, într-adevăr, una dintre cele mai dezavantajate categorii în multe societăți, inclusiv în România. Etnia romilor se confruntă cu obstacole majore în ceea ce privește accesul la educație, locuință, servicii medicale și oportunități de angajare. Aceste dezavantaje au persistat de-a lungul timpului, iar discriminarea și stigmatizarea încă sunt probleme reale.
Pe de altă parte, este important să recunoaștem că au fost făcute eforturi pentru a îmbunătăți situația romilor prin politici publice și proiecte sociale. Cu toate acestea, multe din aceste inițiative nu au avut un impact semnificativ sau nu au abordat cu succes problemele profunde cu care se confruntă această comunitate.
Un alt aspect important este că, în ciuda faptului că România poate fi văzută ca un stat tolerant în multe privințe, comunitatea romă nu a avut prea multă influență în procesul de luare a deciziilor politice și în definirea politicilor care îi afectează direct. Acest lucru poate contribui la perpetuarea problemelor cu care se confruntă.
În cele din urmă, viitorul este incert și este dificil de prezis cum se vor schimba lucrurile pentru comunitatea romă. Cu toate acestea, este esențial ca societatea să continue să abordeze aceste probleme cu sensibilitate și determinare, pentru a asigura o viață mai bună și mai egală pentru toți cetățenii săi.

Se spune foarte des că totul începe de la educația primită de acasă. Care consideri că sunt cele mai dăunătoare atitudini și preconcepții despre persoanele de etnie romă pe care părinții de etnie română continuă să le perpetueze copiilor lor?

Este crucial să înțelegem că prejudecățile și stereotipurile despre persoanele de etnie romă sunt greșite și dăunătoare. Aceste idei preconcepute nu au nicio bază în realitate și perpetuarea lor este extrem de injustă.
Părinții romi iubesc și îngrijesc de copiii lor la fel de mult ca oricare altă comunitate. A afirma că fac copii doar pentru alocație este o generalizare incorectă și insultătoare. Acești părinți doresc, ca oricare alții, să ofere o viață mai bună copiilor lor și să îi educe în spiritul valorilor familiei și comunității.
De asemenea, acuzația că părinții romi nu își trimit copiii la școală sau nu îi educa în spiritul legii este total falsă și nedreaptă. Ca orice părinți responsabili, ei își doresc ca copiii lor să aibă acces la educație de calitate și să învețe valorile corecte, inclusiv respectul pentru legile și regulile societății.
În comunitatea noastră, cel mai important lucru este cu siguranță copilul. Ei reprezintă viitorul și sunt considerați adevărate comori. Îi învățăm să fie responsabili, empatici și onești, pentru că știm că acestea sunt valori fundamentale care îi vor ghida spre un viitor mai strălucit.
În concluzie, este esențial să abandonăm stereotipurile și să ne concentrăm pe cunoașterea și înțelegerea reală a comunității rome. Numai astfel putem construi o societate mai tolerantă și mai justă pentru toată lumea.

„Eu sunt un om care își pune foarte multe întrebări. Probabil de aceea m-am și dus la Medicină”, sunt vorbele unui medic rezident în vârstă de 26 de ani, care a învățat „pe rupte” într-o Facultate deloc ușoară și care așteaptă cu emoție să devină tătic. Până aici, nimic nou sub soare, numai că Robert Popescu își continuă propria prezentare cu „sunt medic rom și sunt mândru de asta”. Cuvinte puține la număr, dar care subliniază lăudabila idee de asumare a identității minorității din care provine tânărul.

Robert, originar din Găești, județul Dâmbovița („acolo unde se fac frigiderele Arctic”), este primul medic din familia sa. Tatăl său a fost militar marin și în prezent este florar, iar mama a fost manichiuristă, acum fiind casnică. Tânărul cu care Matricea Românească a avut plăcerea să poarte o discuție revelatoare despre minoritatea din care el face parte are o mamă romă și un tată „ne-rom”. El a ales Medicina din considerente practice, des întâlnite la tinerii aidoma sa, aflați la cumpăna dintre alegerile în viață.

„Nu am ales Medicina pentru că am simțit o chemare sau pentru că am vrut să fiu erou, ci pentru că îmi doream o profesie cu o stabilitate financiară și cu un statut social. În provincie, lucrurile stau altfel în privința valorilor”, și-a început povestea tânărul care a îmbrățișat cariera de medic de familie.

Robert Popescu (26 de ani), medic rezident de familie Foto: Marius Donici

Mândria medicului rezident de a fi rom și de a declara acest lucru clar și răspicat, fără nicio ezitare, a devenit mai vie în urma unui documentar, „Sunt doctor rom”, pentru care și Robert a fost subiect. În cadrul proiectului, tânărul a aflat că există oameni la fel ca el – inteligenți, cu suflet mare, care și-au declarat etnia.

„La mine acasă, știam că suntem etnici romi sau țigani. Avem o familie foarte numeroasă și, de câte ori întrebam ceva, părinții îmi spuneau: «Suntem, dar nu suntem din ăia». Răspunsul acesta ne-a fost încontinuu livrat. Probabil se refereau la cerșetori, la regi autoproclamați, cum vedem la televizor. Toți avem idei preconcepute. Dar m-am întâlnit, în cadrul programului, cu altfel de oameni, cu o abordare diferită, oameni care și-au dat seama că este OK să fii diferit. Este bine să fii diferit, chiar dacă la un moment dat acest lucru este un handicap. Reușești să găsești o soluție.”

Pe perioada studiilor, etnia lui Robert nu a reprezentat un impediment sau un atu în fața colegilor sau a profesorilor. El a avut un parcurs normal al pregătirii.

„Din momentul în care ai ajuns la Medicină și îți dorești să fii doctor, contează doar ce știi. Omul din fața ta e atât de bătrân și a prins atâtea războaie, încât chiar nu îl interesează ce ești. (…) Dacă mergeți prin spitalele din București, veți vedea că pereții nu cad, pentru că sunt sprijiniți de către studenți. Dacă n-ar fi studenții, ar cădea.”

Când practicarea medicinei pornește de la înțelegerea pacientului

„În schimb, inevitabile erau discuțiile de la spital. Mergeai la spital și se întâmpla să ai pacienți sau paciente rome. Când se întâlneau o doctoriță ne-romă cu o pacientă romă, în cabinet apăreau discuții. Cum să reacționezi? Încercam să îmi provoc colegii – nu să le schimb părerea, pentru că nu m-a interesat asta niciodată – și să încerc să îi fac să gândească puțin mai departe. Nu le-am spus: «Pacienta romă nu este murdară, aveți voi o problemă cu simțul mirosului». Nu, pentru că ea chiar era murdară. E o problemă. Dar hai să ne punem întrebarea: «De ce e murdară? Voi mergeți murdari la spital? Nu. Și ce faceți?» «Ne spălăm.» «Credeți că femeia nu a vrut să se spele? Credeți că cineva a vrut să vină intenționat așa la spital? Nu.

Voi, dacă ați avea doi-trei copii, o casă de întreținut și nu ați avea decât o găleată de apă pe zi, 10 litri, ce ați face cu ei: v-ați face duș, ați găti, ați spăla sau ați da-o copiilor să o bea?» Ei îmi spuneau: «Nu, dom‘le, nu există așa ceva», pentru că oamenii nu sunt ancorați în realitate. Ușor-ușor, au înțeles că nu e o soluție să discrimineze. Dar nici mila nu-i o soluție. Ci trebuie să îți pui întrebări: «Eu ce pot face? Dacă omul acela vine la mine, înseamnă că are neapărată nevoie». Aceasta este medicina adevărată, pentru că nimeni nu vine de drag la doctor.”

Oamenii simpli nu văd lucrurile frumos, urât sau politically correct, ci natural. Ei sunt naturali

Tot pe holurile spitalelor, rezidentul nu a putut să nu observe faptul că pacienții romi vorbeau între ei în limba romani într-un mod care i-a atras atenția: „Îi văd la spital că se simt rușinați că vorbesc în limba romani. Vorbesc încet. Ei realizează că medicul din fața lor se simte prost, așa cum tu te-ai simți în fața unor vorbitori de altă limbă. Crezi că îți ascund ceva. În privința lor este vorba, pur și simplu, despre comunicarea apropiată, personală. Este urât să faci asta, dar oamenii simpli nu văd lucrurile frumos, urât sau politically correct, ci natural. Ei sunt naturali”.

Chiar dacă ne-a mărturisit că în Facultate a fost foarte greu, Robert a avut o singură restanță, ceea ce arată seriozitatea și ambiția ce pot motiva un tânăr în încercarea lui de a-și obține o viață mai bună, el fiind conștient că doar educația îți asigură traiul decent de zi cu zi. Chiar dacă ești rom. Dar, pentru a-și descrie statutul, el folosește un joc de cuvinte interesant: „Eu sunt un rom între ne-romi și un român între romi”.

Robert este în primul an de rezidențiat

Tinerii ca Robert sunt numeroși, numai că, așa cum a punctat el, mulți dintre membrii societății noastre au, din păcate, inoculată ideea că romii nu merg la școală, cerșesc, fură sau își construiesc palate unde se autodeclară regi. Toate acestea, difuzate într-un mod bombastic la știrile pe care le urmăresc mii de români.

„Nu numai copiii romi abandonează școala. Dacă mergi pe Bulevardul Dacia, o să vezi un liceu bun. Cum sunt îmbrăcați copiii aceia? Bine, nu? Ați văzut unul dintre ei cu bluză de treining iarna? Dar mergeți în satul Românești din Dâmbovița, unde există o școală mare cu aproximativ 800 de copii. Dacă le duci un copil de la liceul de aici, ei o să spună că este cel puțin Justin Bieber. Diferența este atât de mare, încât nu ai cum să le reproșezi că au renunțat la școală. Unii spun că romii renunță la școală în mod preponderent. Nu e adevărat, doar că romii sunt mai vizibili.”

Din momentul în care ai ajuns la Medicină și îți dorești să fii doctor, contează doar ce știi. Omul din fața ta e atât de bătrân și a prins atâtea războaie, încât chiar nu îl interesează ce ești

Până în prezent, proaspătului rezident îi place specializarea pe care și-a ales-o, medicina de familie. Deși, la o primă vedere, această ramură nu pare foarte solicitantă, ați fi surprinși, pentru că Robert pleacă de la cabinet, în fiecare seară, foarte târziu.

„Dacă vrei să te evaluezi ca medic, ieși pe hol. Dacă la ușă sunt mulți pacienți, ești bun. Medicul de familie în România este precum cel din filmele cu Sherlock Holmes, care venea la pacient cu o geantă mare din piele, consulta, și zicea: «Nu am ce să îi fac. Mai are două luni de trăit». În România este cam așa, dar cu mici detalii în plus: medicul mai stă la calculator, nu îi merge sistemul și nu dă toate medicamentele cerute de către pacient”, se amuză Robert, după care continuă: „Am încredere în medicina românească, pentru că am crescut alături de o mână de oameni, colegi de-ai mei, la care v-aș trimite cu încredere”.

Robert Popescu a mai scos o cărămidă din zidul ideilor preconcepute despre romi și ne arată – motivându-ne totodată – că poți deveni orice dorești în viață, atâta timp cât ai voință și putere de muncă, valori independente de etnie, de culoarea pielii sau de limba vorbită acasă.