Tag

romgleză

În pragul venerabilei vârste de 100 de ani, România ar trebui să se bucure de realizările fiilor ei, şi mai ales de cele ale nepoţilor şi strănepoţilor ei. În schimb, bătrâna noastră doamnă prezintă semnele unei senilităţi avansate. Însănătoşirea ei trebuie să fie misiunea noastră sfântă.

La fel cum o căsătorie nu poate dura, dacă se construieşte exclusiv pe pasiunea pentru botox, tot astfel relaţia cu Ţara ta nu se poate construi pe aparenţe, pe simulacru şi pe neimplicare. La 100 de ani de când s-a făcut mare, iar adversarii ei au scăzut, România nu merită micimea flagrantă a multora şi nici ipocrizia şi venalitatea cu care nenumăraţi oportunişti (neofiţi şi experimentaţi) o vor gratula, în toamna marilor bugete (cursa a început, de luni bune). Nu merită bătăi în piept şi peroraţii fără substanţă şi fără convingere, nu merită să fie agresată de incultură, nu merită ca istoria-i să se ducă pe apa Sâmbetei, erodată de Alzheimerul nihilismului individual.

România se senilizează când suntem autosuficienţi şi ne credem buricul pământului, căci filistinismul e boală insidioasă şi agresivă. România se senilizează când vechi metehne se întăresc în mod de viaţă, când impostorii devin „influenceri”, când romgleza ia locul unei limbi cristaline, care şi-a curăţat matca sute de ani, dar e-acum hiper-poluată de importuri găunoase, care ascund sub un ambalaj aurit apucături fetide.

La fel cum o căsătorie nu poate dura, dacă se construieşte exclusiv pe pasiunea pentru botox, tot astfel relaţia cu Ţara ta nu se poate construi pe aparenţe, pe simulacru şi pe neimplicare

România se senilizează pentru că uită cine a fost şi unde îi e casa, pentru că fiii ei, în loc s-o viziteze, se îndrăgostesc şi apoi se mută în alte ţări, îşi schimbă numele şi nu mai dau nici un semn – ba, mai mult, o vorbesc de rău. România se senilizează fiindcă nu mai e nimeni să o întrebe ce mai face, căci toţi şi-au găsit mame-surogat, pretextând convenabil, după ce i-au supt ţâţa vreo 30 de ani, că patria e acolo unde ţi-e bine. România se senilizează pentru că a suferit mult şi rănile-i sunt adânci. Dar mai ales pentru că un copac bătrân se usucă, dacă e tăiat, în loc să fie udat.

Să ne bucurăm că România face 100 de ani, sau să ne îngrijorăm că senilizarea-i e ireversibilă?

Cu cât vom fi mai senini faţă de starea României, cu atât ea va fi mai senilă. Şi, cu cât vom fi mai indignaţi faţă de senilizarea ei galopantă, cu cât vom lucra mai mult la recuperarea ei, cu atât bătrânica asta minunată ne va zâmbi mai mult, ca soarele dreptăţii pe câmpia de la Blaj.

România 100 ar trebui să fie despre seninătate, nu despre senilitate în forme avansate.

 

Foto deschidere: Bătrână la balcon, Drobeta-Turnu Severin

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Mult mai gravă decât plagiatul este impostura, o problemă capitală a societăţii româneşti, generalizată şi instituţionalizată. Criza forţei de muncă este legată de aceasta. Avem oameni cu diplomă câţi vrei, majoritatea impostori, care nu ştiu să facă nimic.”

    Aşa grăit-a profesorul Marian Popescu, de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, la începutul Şcolii mele Doctorale. Omul ştie ce spune. A fost preşedintele Comisiei de Etică a Universităţii Bucureşti, predă cursul de Etică devenit obligatoriu, de anul acesta, pentru doctoranzi (mai bine mai târziu, decât niciodată), şi e un profesor cu destulă substanţă intelectuală pentru a-l lua în considerare.

    Acelaşi Marian Popescu ne recomanda, toamna trecută, o lucrare semnată de Alexandru Dobrescu, intitulată “Corsarii minţii”, publicată acum un deceniu, ce pune pe tapet originile plagiatului în România. Citind-o, veţi descoperi amuzaţi (sau, oripilaţi), că însuşi începutul luptei cu impostura, la noi, a fost o fraudă: prima carte românească despre proprietatea intelectuală, plagiat şi combatarea lui a plagiat, la rându-i, o lucrare franţuzească. Un secol mai târziu de la acest început funest, impostura face ravagii. Nu poţi spera la mântuire când începi Postul Mare cu o vizită la KFC.

    Nu poţi spera la mântuire când începi Postul Mare cu o vizită la KFC

    Un prieten care lucrează, asemeni altor sute de mii de români, în domeniul IT, îmi mărturisea deunăzi convingerea că „toţi oamenii calificaţi din România au ajuns să lucreze cu străinătatea”, pentru piaţa locală rămânând ca furnizori de servicii, cu precădere, impostorii, a se citi oamenii de slabă / mediocră calificare, şi cu o etică a muncii reprobabilă. Oamenii care uită să îşi seteze ceasul dimineaţa şi nu-şi fac apariţia la întâlniri, sau ratează termenele de predare. Oamenii care fac nazuri la muncă multă, dar cer din start 1000 de euro la angajare, în virtutea, probabil, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

    În acest timp, problemele impostorului sunt multe, chiar dacă efectul Dunning-Kruger îi dă încrederea şi ego-ul umflat al lui Donald Trump.

    Impostorul român nu ştie să scrie şi să vorbească corect româneşte, nu ştie nici engleză, dar e prolific în media socială, fără a-şi da seama de penibilul exhibiţiilor sale agramate.

    Impostorul român ţine să apară pe scene publice, chiar dacă are probleme evidente cu vorbitul în public. Pentru el, e important să fie acolo, să fie văzut, să se simtă cineva, cu un panou mare în spate, conţinând de regulă sigle celebre, din care vrea să îşi extragă legitimitatea (obicei împrumutat de la şedinţele foto ad-hoc la spider-ele din cluburi).

    Impostorul român are un CV în care centrul de greutate e permisul de conducere categoria B, cu o lungă listă de locuri de muncă obscure sau, cel mai adesea, fictive. Impostorul român ţine, însă, să aibă un CV lung, cu de toate.

    Impostorul român are un CV în care centrul de greutate e permisul de conducere categoria B. Impostorul român ţine, însă, să aibă un CV lung, cu de toate

    Impostorul român e om de echipă. Asta până distruge echipa din interior, primul scop cu care pleacă la drum în semi-maratonul lui către şefie.

    Impostorul român cere 2500 de euro unui patron de restaurant care-i solicită, telefonic, un tavan fals, doar pentru că e din Dorobanţi, şi numai 750 de euro când acelaşi om pretinde că e din Militari (caz real, pe care îl atest). Pentru că impostorul român umblă cu ocaua mică, iar suprapreţul e singura lui idee creativă, în viaţă.

    Impostorul român crede cu tărie în următorul principiu: “Dacă clientul nu era prost, nu lucra cu noi!”

    Impostorul român e blestemul patronului român (care nu mai are de unde alege grâul din neghină, pentru că totul e neghină), e spaima oamenilor de la Resurse Umane (asta, în rarele cazuri când nu sunt şi ei impostori), e flagelul sistemului românesc de pensii.

    Şi lista ar putea continua. Învăţaţi-vă copiii să nu fie impostori. Învăţaţi-i că e mai bine să fie mai puţin, cu onestitate, decât mai mult, înşelând viaţa şi pe cei de lângă ei. It only goes so far, zice englezul. Românii spun, mai plastic: undeva, tot ţi se înfundă, ca impostor.

    De la ce faci, bre? la ce faci, bro? e o distanţă mare, cam cât între limba engleză şi limba română, via romgleză. Silvia Iorgulescu dezbate – şi combate.

    Mai întâi de toate, două dedicații (acknowledgements) – exemplare și totodată complementare:

    Acknowledgements

    (Dedicaţii)

    Dialog între doi copii (jucători de Minecraft):

    – Ştii cum se spawnează oile?

    Nu. Cum?

    – Random.

    ***

    Conversație între nepoata de la București și mamaia „de la țară”:

    – Auzi, mamaie, că vin voucherele [de vacanță]!

    – Aoleu, maică, dar de ce?

    Să nu fie panică: termenul de „imperialism” aparţine britanicului Robert Phillipson, unul dintre cercetătorii noului val al planificării / politicilor lingvistice. Ştiinţa, aflată la intersecţia mai multor discipline – lingvistică, sociologie, ştiinţe politice – are ca scop studierea raporturilor care se generează între limbile aflate în contact / concurenţă într-un anumit spaţiu geografic şi într-un context temporal dat.

    Constatarea că, în dinamica mondializării, engleza devine o limbă din ce în ce mai răspândită la nivel internaţional a condus la ideea că acest avânt se concretizează în detrimentul folosirii limbilor locale. În cazuri extreme, engleza le poate reduce acestora importanţa sau grăbi dispariţia. Pe termen lung, efectele procesului sunt subminarea diversităţii lingvistice globale şi a „drepturilor lingvistice ale omului”, adică a libertății  de a-ţi cunoaşte şi utiliza limba maternă.

    Cum? Prin rolul de limba franca pe care limba engleză şi-l asumă într-un număr variat de domenii ale comunicării sociale, private, publice, comerciale sau ştiinţifice. Părintele conceptului de imperialism lingvistic arată că factorii care contribuie la instituirea englezei ca limbă dominantă şi la crearea unei ierarhii a limbilor sunt atât structurali (resursele materiale – investiţiile făcute în companii, produse, instituţii, învăţământ etc.), cât şi ideologici (părerile despre valoarea şi utilitatea unei limbi – de exemplu atunci când, pentru găsirea unui serviciu bine plătit, este obligatorie cunoașterea la nivel nativ a englezei).

    Este vizibil cu ochiul liber că engleza îşi adjudecă rolul de înlesnitor comunicaţional în mediul de afaceri şi companii, finanţe, cadrul academic, diplomaţie

    Este vizibil cu ochiul liber că engleza îşi adjudecă rolul de înlesnitor comunicaţional în mediul de afaceri şi companii, finanţe, cadrul academic, diplomaţie. Alături de ele, domenii considerate de mai mică importanţă, dar al căror impact este esenţial, construiesc continuu profilul de superputere lingvistică al englezei: IT, cinematografie, branduri şi etichete, vechile şi noile media.

    Şi dacă tot veni vorba (sau by the way), în 2005, iniţiativa B@BEL a UNESCO arăta că 90% din conţinutul disponibil pe internet era redactat în numai 12 limbi (dintre care 72% în engleză) şi că utilizatorii de limbi regionale sau minoritare erau pur şi simplu ignoraţi în spaţiul virtual, accesul la informaţie fiind obligatoriu mediat de folosirea unei limbi străine. Posibil ca oferta lingvistică a internetului să se fi schimbat, ponderea englezei rămânând însă majoră.

    Tot astfel, politică lingvistică, prin alegerea preferenţială a unei anumite limbi, fac şi comunicările scrise şi expuse de orice fel: mesajele publicitare, inscripţiile de pe tricouri, logourile şi motourile, signalistica urbană.

    Aplicând informaţiile de mai sus pe plan local, constatăm că „imperialismul” englezei are şi aici „soldaţii” săi. Se cunosc exemplele numeroase de barbarisme şi calcuri lingvistice fără noimă, adoptate cu bucurie şi puţin discernământ, în condiţiile în care româna are suficiente echivalente pentru multe dintre cuvintele noilor terminologii.

    Astfel, facilităţile au căpătat sensul de clădiri / construcţii / edificii, comisioanele nu mai sunt doar bancare şi contractuale, ci au devenit fostele treburi / chestii / alergături, iar a-ţi face cineva ziua nu înseamnă a te serba, ci a te amuza copios.

    Dar lucrurile devin mai interesante. Dacă surfezi pe un site de joburi, vei găsi numeroase oportunităţi de aplicare: key account, assistant manager, business assistant, php developer, inside sales representative. După un interviu cu cei de la HR, poţi să ajungi să lucrezi într-o multinaţională, unde mai înveţi şi alte cuvinte cool din jargonul profesiei și nu numai. În lunch break, dai cu badge-ul, ieși din building și te duci la cel mai apropiat restaurant, de unde îți iei o salată raw vegan, în timp ce răsfoiești o revistă glossy, de unde afli că „albul e noul negru, turcoazul este noul fuchsia etc.”, plus alte tips-uri, pros & cons și noile hituri must have ale sezonului. Și, azi așa, mâine așa, odată te trezeşti numind workflow distribuirea pachetelor la pomana de 40 de zile a lu’ tataie!

    Azi așa, mâine așa, odată te trezeşti numind «workflow» distribuirea pachetelor la pomana de 40 de zile a lu’ tataie!

    Dar, cum spune o vorbă românească, nu-i dracul chiar atât de negru. Profilul vorbitorilor şi scriitorilor de romgleză e comic. Dar asta nu înseamnă că e şi general. Adevărat, există categorii vulnerabile: copiii (a căror existență a fost complicată de YouTube, Xbox, jocuri online, ba chiar și rețele sociale); cei care – prin natura profesiei sau din motive variate – au un contact intens cu engleza (după 8 ore de gândit şi vorbit în altă limbă, transferurile între cele două coduri lingvistice sunt inevitabile) şi snobii. Dar nu e nici primul val de modă lingvistică şi nici cel mai intens. Şi, ca orice trend, trece. Nimeni nu mai zice azi protipendadă (fără să-i adauge o implicită nuanţă ironică), deşi, pe vremea numeroaselor importuri lingvistice neogreceşti, cuvântul făcea parte din vocabularul cotidian.

    Explicabil. Importurile intră în năvală zgomotoasă şi pleacă discret din lexic, cea mai permisivă şi mai schimbătoare componentă a limbii, câteodată fără să lase urme vizibile peste o sută sau două sute de ani. Ele părăsesc limba odată cu realităţile pe care le denumesc, cu descoperirea altei mode sau cu reîntoarcerea (ca replică a excesului) la cuvintele mai vechi părăsite. Unele – câteva, cu adevărat utile – rămân în limbă ca împrumuturi neologice, îmbogăţind-o. Dar ele nu schimbă grafia sau fonetica, nu adaugă noi conjugări, nu transformă, într-un cuvânt, „osatura” limbii.

    Şi dacă mania englezismelor atinge un nivel superficial al limbii, redus este şi numărul de utilizatori ai jargonului. Stridenţa barbarismelor creează impresia falsă a omniprezenței.

    Dar poate cel mai important este că, odată cu intrarea în vocabular de noi şi excesive cuvinte, se produce şi conştientizarea fenomenului, corespunzător sancţionată. Avem anticorpi, umorul, şi am produs şi antidotul: ironia.

    Importurile intră în năvală zgomotoasă şi pleacă discret din lexic, cea mai permisivă şi mai schimbătoare componentă a limbii, câteodată fără să lase urme vizibile peste o sută sau două sute de ani

    Cum procedăm? Nivelurile de acţiune sunt mai multe. Mai întâi, adăugarea de terminaţii româneşti în conjugarea verbelor (ne focusăm) şi formarea de substantive românizate prin analogie cu alte exemple de sufixare locale (nu bullying, ci bullyzare). Nu pare mult, dar transformările stârnesc râsul, cel care biciuieşte moravurile. În aceeași situație se află și construcțiile hibride, care pot fi percepute sever și critic sau apreciate pentru umorul lor, fie că e involuntar sau nu. Oricum ar fi, au o acțiune homeopatică: „otrava” lor face mai puțin rău decât bine, iar acțiunea curativă înseamnă tocmai conștientizarea alăturărilor nefirești: pup U e unul dintre cele mai noi fenomene. Dar aici practica e veche și folclorul urban are replici asemănătoare și referitoare la alte tipuri de excese de import, și la alte vremuri: mă f*ck că plouă; îmi pare cu I’m sorry; kakaia zdreanța, Othello?; c’est la vie, toujours parchive; cine bate noaptea la fenêtre moi?…

    de la ce faci bre la ce faci bro limba română romgleza şi limba engleză interior

    Un joc de cuvinte spune multe despre starea limbii şi „trendurile” lingvistice

    Ce ar mai fi? Adaptarea neaoşă a unor sintagme celebre şi promovarea lor pe acelaşi suport pe care au făcut carieră internaţională: şezi blând – keep calm – (cu emblema binecunoscută a coroanei britanice) apare, nediscriminatoriu, pe tricouri, căni şi  insigne. Un pas mai departe, jocurile de cuvinte arată asumarea conștientă a statutului de vorbitori ocazionali (ne-nativi), care văd din afară fenomenul şi îşi permit să intervină cu umor în desfăşurarea lui, punându-i în paranteze logica: someone call nine wine wine. Last, but not least, există parodierea maniei englezismelor prin crearea de cuvinte pornind de la vorbe româneşti cărora li se adaugă terminații tipice „limbii lui Shakespeare” (fenomenul invers al românizării englezei). Un superstar lingvistic creat local pe baza unei terminații engleze este genialul totuşily.

    Metode sunt, desigur, mai multe. Oricine poate adăuga din experienţă… și, cel mai probabil, deja a făcut-o.

    Limba noastră aur poartă, dar noi plătim tribut voluntar englezei. Într-un material amintind de Ambrose Bierce şi al său dicţionar satiric, Matricea Românească elogiază limba română, lovind nemilos în ceea ce se cheamă romgleză: o modă lingvistică dintre cele mai nefaste, ce ne sapă identitatea prin abuzul de englezisme.

    CEO, Manager şamd = Ispravnic

    Numit aşa pentru că poate isprăvi cu tine înainte să apuci să spui “bine, boss!”, ispravnicul e – uneori – băiat (sau fată) de ispravă, dovadă că româna are, prin conversiune, şi un adjectiv ispravnic, care înseamnă “de ispravă, harnic”. Mai aşteptaţi însă mult şi bine până ce veţi urma ateliere de Isprăvnicie 3.0 – pentru moment, toată lumea vrea să ajungă manager de top, nimeni nu vrea să fie ispravnic. Deşi, isprăvi-s-ar odată cu şefia, toţi CEO-ii mioritici asta sunt, în fapt.

    Project Manager = Pierde-vară

    Nimeni nu pare să ştie, în România, cu ce se ocupă un project manager, dar există un sentiment unanim acceptat în corporaţii că project manager-ul nu se ocupă, în realitate, cu nimic, rol ce le revine lefegiilor harnici de sub el. Adică, în 4 cazuri din 5, PM-ul e un pierde-vară cu o titulatură care îi maschează nepriceperea. Altfel spus, project manager-ul nu e, cel mai adesea, de nici o ispravă (vezi punctul anterior). E chiar indicat, însă, să ai câţiva project manageri în echipă, altfel afacerea nu pare serioasă.

    Catering = Fripturism

    Fripturismul neaoş („la plăcinte, înainte!”) nu şi-a ieşit niciodată din drepturi, dar e ruşinos să spui că ţi-e foame şi vrei să mănânci gratis, pe banii altora. Aşa că nu e nici o ruşine să te înfrupţi din catering, cât timp salvezi aparenţele. The best of both worlds – nu ştim cum se traduce în limba română. IOHO.

    Makes sense! ≠ face sens, dar = are noimă!

    În limba română, o limbă bogată în multe înţelesuri, lucrurile nu “fac sens”, cum ne e dat adesea să auzim, ci au noimă. OMG. Să auzi şi să nu crezi!

    Fee = Tarif

    Pentru a nu confunda artele cu cea mai veche meserie din lume, deşi cele două domenii au avut şi au în continuare, din păcate, interferenţe, pseudo-artiştii noştri, anglo-americanizaţi, nu mai au tarife, ci fee-uri. Românii, însă, au fii şi fiice, iar familia e nepreţuită.

    Networking = P.C.R. (Pile – Cunoştinţe – Relaţii)

    Vorba lui Păstorel Teodoreanu:

    Căpitane,

    Nu fi trist!

    Garda merge înainte,

    Prin Partidul Comunist!”

    Sistemul comunist a murit, capitalismul să trăiască! Pentru a fi politically correct şi a părea profesionişti, nu mai avem pile-cunoştinţe-relaţii, ci acum facem networking. Alexei Mateevici se răsuceşte în mormânt.

    “focusez” (eventual, pe accederea în carieră) = Mă concentrez

    E tot mai dificil să rămâi concentrat, într-o ţară cu atâţia oameni focusaţi. De regulă, să calce pe cadavre pentru bani şi poziţie socială, vezi modus operandi-ul lui Dinu Păturică în 2018.

    A targeta = A ţinti, a urmări

    Nu mai avem idealuri, avem însă target-uri anuale şi “targetăm” obsesiv succese efemere, pe care la începutul anului le însemnăm în bucket list. Ferească Dumnezeu. Sau God forbid, cum se zice mai nou în romgleză.

    Know-how = Pricepere, expertiză

    Ai know-how, ai parte! Ai carte, rămâi cu visele deşarte! Dacă ai numai pricepere, dar nu foloseşti cuvintele potrivite, ca alţii, rişti să rămâi jobless şi, în cazurile extreme, homeless. Dovadă că, azi, e mai puţin important ce ştii, cât ce dai iluzia că ştii. Lingvistica e prietena voastră, bossulicilor!

     

    Ilustraţie deschidere: montaj după sevilla.abc.es

    România 100: Între România senilă şi România senină

    6 Iulie 2018 |
    În pragul venerabilei vârste de 100 de ani, România ar trebui să se bucure de realizările fiilor ei, şi mai ales de cele ale nepoţilor şi strănepoţilor ei. În schimb, bătrâna noastră doamnă prezintă semnele unei senilităţi avansate. Însănătoşirea...