Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

sport

România este o țară în care pare că tinerii și-au pierdut busola, tot mai mulți dintre aceștia aplecâdu-se, în secolul XXI, spre zone superficiale de profesii sau spre job-uri online ce ridică mai multe semne de întrebare, cum ar fi cele de “influencer” sau de “content creator” pe platforme precum TikTok, YouTube sau Instagram.

În realitate, deși mulți tineri încă își caută inspirația, pasiunea sau talentul, modelele și valorile, identitatea sau atitudinea sub vraja noilor pseudo-ocupații și tehnologii, într-un număr considerabil există și tineri care și-au descoperit cu seriozitate vocațiile și modelele de la vârste fragede, ajungând să atingă performanțe înalte în adolescență, acum reprezentând nu doar viitorul țării, ci și surse vitale de inspirație și mândrie națională.

În (re)cunoaștere unor tineri de 10, cu care România defilează la începutul acestui secol, plecăm și îi amintim în cele ce urmează, aceștia contribuind la imaginea țării prin talentul și dăruirea lor în domeniile artistice sau sportive în care excelează și în care scriu istorie.

Prin munca, pasiunea, creativitatea și seriozitatea lor, au reușit să demonstreze că România poate oferi lumii, neîntrerupt, valori și modele care să lase amprente și să inspire. Ei joacă un rol important la schimbarea mentalităților interne, arătând că România poate concura la cel mai înalt nivel global. Aceștia influențează pozitiv generațiile următoare, dovedind că visele pot deveni realitate, chiar și într-un context mai dificil.

 

David Popovici

Cu 23 de medalii de aur câștigate, și-a rezervat un loc de vârf în istoria mondială a sportului. David Popovici, cu care presa internațională a considerat că se deschide o nouă eră, este cel mai celebru sportiv român al momentului. Specializat în stilul liber de natație, este campion mondial și european în 2022 (la 100 de metri și la 200 de metri).

Popovici, până la 22 de ani, a devenit cel mai tânăr campion mondial la proba de 200 m (liber, masculin) și unul dintre cei mai tineri campioni mondiali din istoria înotului. Deține recordul mondial de juniori la proba de 100 m liber, precum și recordul mondial la juniori, la 200 m liber.

 

La Jocurile Olimpice de vară de la Paris, din anul 2024, a cucerit medalia de aur (la 200 de metri în stil liber) și medalia de bronz (la 100 de metri în stil liber). Pentru ceea ce Popovici reprezintă pentru România, dar și pentru întreaga lume sportivă, Președintele României l-a decorat cu cel mai înalt ordin de stat – Ordinul Național „Steaua României”, în grad de cavaler. Legenda subțire, așa cum a fost numit de americani prin prisma performanțelor și fizicului, David a primit zeci de oferte de la peste 50 de universități din Statele Unite ale Americii, notează Forbes.ro, dar împreună cu familia sa a decis să își continue studiile în România.

Modest, dar ambițios, David Popovici, inclus în lista Forbes 30 sub 30, nu încetează să se antreneze pentru a se menține pe podiumul global. Acționând și în campanii caritabile la nivel național și internațional, a devenit o figură sportivă influentă pentru fani și pentru publicul larg.

 

 

Francesca Velicu

Cucerind scenele internaționale, Francesa Velicu este considerată una dintre cele mai talentate balerine ale tuturor timpurilor. Pentru rolul din „Le Sacre de Printemps”, un spectacol de răsunet mondial în anii 2017-2018, în care românca a fost apreciată în mod desosebit de presa internațională și de criticii renumiți, a câștigat, la doar 20 de ani, prestigiosul premiu Laurence Olivier 2018 pentru realizări remarcabile în dans, premiu care i-a fost conferit de renumitul balerin ucrainean Sergei Polunin.

Despre prestaţia elevei Liceului de Coregrafie „Floria Capsali” din Bucureşti, The Guardian a scris că performanța ei are forța și măiestria scenică a unui adult, dar teroarea plângătoare a unui copil, iar The Times a notat că dansul ritualic al morţii a lăsat-o pe ea, dar şi pe noi, fără respiraţie.

 

A câștigat mai multe competiții la New York și obținut o bursă de studii în orașul american. Remarcată de specialiștii ruși, a fost invitată să se perfecționeze apoi la Bolshoi Ballet Academy din Moscova, una dintre cele mai importante școli de balet din lume.

Selectată în lista Stars of the Corps a revistei Pointe și în lista Forbes 30 sub 30, Francesca este vedeta principală a mai multor spectacole din Marea Britanie, printre care celebrul „Spărgătorul de nuci”, în care are rolul principal, și „Giselle”, unde, de asemenea, are rolul principal – unul dintre cele mai râvnite în lumea baletului.

Cu mişcări în care se pot observa atât modernismul New York-ului, cât şi clasicismul rus, Francesca este prim-balerină a Baletului Naţional din Anglia, unde își trăiește visul alături de Alina Cojocaru, o altă faimoasă belerină din România.

București, Moscova, New York și Londra sunt doar câteva dintre orașele în care balerina Francesca Velicu a cucerit, până acum, spectatorii cu talentul său, arătând că munca și talentul sunt valori care pot naște legende, dar și valori ce sunt încă proprii tinerilor români.

 

Claudiu Dumitrache

Artist care leagă artele între ele și care s-a remarcat prin dedicare, sensibilitate și talent în domeniile literturii, muzicii și jurnalismului cultural, Mihai-Claudiu Dumitrache este considerat o personalitate unică în peisajul românesc și o adevărată stea a culturii europene de mari artiști și publicații din Statele Unite ale Americii. A susținut aproape trei mii de spectacole, fiindu-i conferit, încă din anul 2013, la Tinerimea Română, premiul pentru tehnică și expresivitate vocală de excepție de către marele dirijor Voicu Enăchescu. A a publicat opt cărți până la vârstă de 25 de ani, devenind cel mai prolific tânăr scriitor român, cel mai tânăr autor de autobiografie și, în istoria presei românești, cel mai tânăr laureat al Premiilor Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Realizările și recordurile sale ieșite din comun i-au adus titlul de Ambasador al Culturii la Euro Education Federation și aprecierea unor personalități precum Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, care-l consacră drept simbol pentru viitorul creației intelectuale și un intelectual care poate coagula suflete. Ultima recenzie a scriitorului Nicolae Dabija a fost atribuită poeziei lui Dumitrache, academicianul referindu-se la originilaitatea și unicitatea autorului în literatură, iar Christian W. Schenk il aseamănă pe Claudiu Dumitrache cu Mihai Eminescu, idem altor intelectuali, scriind că tânărul artist este mesajul poetului național al românilor în vălmășagul realităților contemporane.

 

În Republica Moldova, ziarul Literatura și Arta l-a desemnat, în anul 2021, printre personalitățile notorii ale culturii și vieții publice, ca laureat pentru poezie al publicației, iar în Statele Unite, în august 2024, Beverly Hills Magazine l-a numit artistul european al lunii. Este singurul român căruia i-a fost publicată o poezie în Hollywood Progressive, jurnalistul american William P. Barrett, de la Forbes și ChReporter.com, considerând, într-un articol intitulat „Eyes on România”, că românul pare să se ridice ca o speranță într-o țară care încă se confruntă cu corupția.

Activitatea sa muzicală și literară, turneele și călătoriile din Europa, Statele Unite și Asia, au făcut ca multiplele sale talente și abilități să fie recunoscute cu nenumărate premii și cu titlul de Cetățean de Onoare în localitatea sa dâmbovițeană, cu inlcluderea în dicționare, mongrafii, enciclopedii și antologii, dar și cu aprecieri deosebite venite din întreaga lume, de la membri ai comisiei Premiilor Grammy și ai consiliului Forbes, până la Kaven Girouard, chitaristul lui Celine Dion, Michaela Rose, Andrei Zincă, Jonathan Jackson, Miley Cyrus și alți renumiți artiști, oameni de cultură și de afaceri.

EB Davis, unul dintre cei mai mari cântăreți și compozitori de blues și R&B din lume, a scris că românul are o voce lină, puternică, foarte emoțională, și o adevărată prezență scenica, iar actorul american Michael Airington, pe când Claudiu era nominalizat pentru un premiu în Las Vegas, îl prezenta ca pe un interpret incredibil și ca pe un artist cu o perseverență ce l-a dus spre succes, americanul considerându-l pe român un pariu grozav. De asemenea, soprana Diana Pap, profesor la Facultatea de Jazz Richard Oschanitzky, a consemnat că Dumitrache este un tânăr cu un talent deosebit, care i-a atras atenţia datorită complexităţii sale artistice. Soprana a remarcat că Dumitrache scrie versuri, compune muzică, cântă cu multă pasiune şi are firul din barba lui Dumnezeu, acel ceva care te face să simţi lumina ce izvorăşte neîncetat din inima lui, lumină în care ne scăldăm toţi cei ce ajungem în contact cu el.

Un maratonist în cultură și un promotor al spiritualității și culturii românești, Claudiu Dumitrache a scris, în ultimii ani, mai multe articole și cărți care inspiră tinerii și îi stimulează la aprofundarea tradițiilor sau la urmarea valorilor autentice. Potrivit Wall-Street.ro, el a fondat trustul cultural de presă Myosotis Media Group, prin care a organizat unele dintre cele mai prestigioase evenimente culturale și educaționale din România, printre care Gala „Valori Contemporane”, sub patronajul Ministerului Culturii, și – alături de profesorul Răzvan Vișan – conferințele „Citește și Dăruiește” – organizate în mai multe ediții, care au oferit ocazia elevilor și studenților din București, Dâmbovița și Argeș să afle răspunsuri la întrebări care-i frământă în zilele nostre.

Considerat o revelație din Valahia în publicațiile de la Hollywood și din Chicago, creațiile lui au servit ca teme pentru studenți de la Universitatea din București, subliniidu-se, în lucrarea Identitatea Literaturii Române în Cultura Universală, că cele scrise de Claudiu Dumitrache sunt lucrări prețioase, opere inedite care, cu certitudine, vor rămâne înscrise pentru totdeauna în tezaurul cultural românesc.

 

 

Alexandru Costea

Peisajul românesc de muzică cultă este îmbogățit de contratenorul Alexandru Ioan Costea, în vârstă de 23 de ani, care reprezintă România în spectacole din întreaga lume, susținând până acum turnee importante în Europa și Asia.

 

Potrivit Forbes.ro, cariera sa a început la 13 ani, în corul de copii de la Opera Națională Bucureşti. Această colaborare l-a ajutat să-și valorifice talentul în rolul „II Pastore” (Păstorul) din opera „Tosca”, de Giacomo Puccini. Colaborator al Operelor Naționale din București și Cluj-Napoca, al mai multor filarmonici și al Teatro Sociale Rovigo, Italia, s-a remarcat cu succes răsunător, în anul 2022 la Opera Națională din Cluj-Napoca, în premiera europeană a spectacolului „Traiano in Dacia”, de Giuseppe Nicolini, în rolul lui Decebalo.

În același an, primește o bursă de studiu în Italia, la Conservatorul Arrigo Boito din Parma, studiind cu mari maeștri ai genului baroc. Tot la Opera Națională din Cluj-Napoca, a excelat în rolul Prințului Orlofsky (în „Liliacul” de J. Strauss), iar alte spectacole de prestigiu în care vocea sa inedită a atras aprecierile publicului și ale marilor critici sunt „La prova di un opera seria” de Francesco Gnecco, în rolul II Falsettista, la Teatrul Sociale Rovigo, și „Nunta lui Figaro”, de W.A. Mozart, în rolul lui Cherubino, la Opera Națională din Cluj-Napoca.

Apreciat în presa italiană ca o prezență extraterestră în scenă și plin de talent, Alexandru Costea este câștigătorul Marelui Premiu al Festivalului The „Emil Rotundu” Canto & Piano International (din 2020) și al Concursului Internațional „Remember Enescu” din 2019. Cu premii nenumărate, obținute încă din anii de liceu, în marea superficilialităților artistice, este considerat astăzi un simbol al rafinamentului muzical.

 

Radu Drăgușin

Unul dintre cei mai celebri sportivi români, fotbalistul Radu Drăgușin, reprezintă o emblemă a fotbalului datorită abilităților sale și performanțelor obținute până la vârsta de doar 22 de ani. Munca sa și prestigiul de care se bucură l-au făcut să devină cel mai scump fotbalist român transferat vreodată, notează Forbes.ro, care l-a inclus pe lista Forbes 30 sub 30.

 

Cunoscut și sub pseudonimul de „Dragonul”, a avut o ascensiune rapidă în fotbalul european, impresionând ca fundaș central și inspirând tinerele generații. Drăgușin joacă la unul dintre cele mai mari cluburi din Premier League (Tottenham Hotspur Football Club), dar este și un membru de bază al echipei naționale a României. Prin prisma evoluțiilor sale la Euro 2024, presa de specialitate a scris că Drăgușin este stâlpul defensivei României.

 

Un miliard de oameni cu dizabilități trăiesc astăzi în lume, dintre care peste 70 de milioane

doar în Uniunea Europeană.

 

Clubul Sportiv ,,Mereu Împreună pentru Oameni” anunță deschiderea înscrierilor pentru cea de-a opta ediție a Competiției de Biliard în Scaun Rulant (CBSR), care va avea loc vineri, 7 iunie 2024, la Clubul IDM din București (Splaiul Independenței 319B, București).

Perioada de înscrieri va fi deschisă către persoanele cu dizabilități, în 10 – 30 mai 2024. Înscrierea în Competiția de Biliard în Scaun Rulant se va face prin completarea unui formular: https://bit.ly/ÎnscrieriCampionatdeBiliardînScaunRulant. Competiția de Biliard în Scaun Rulant reprezintă cel mai mare eveniment sportiv indoor din România pentru persoanele cu dizabilități, deschis atât jucătorilor profesioniști de biliard, cât și amatorilor. Și de această dată, invitat special va fi Henrik Larsson din Suedia, campion mondial la biliard în scaun rulant. „Este o onoare să revin în România pentru a împărtăși dragostea pentru un sport ce joacă un rol central în viața mea de mai bine de 30 de ani. Voi încerca să-i inspir pe participanți cu viziunea mea și sper să le ofer instrumentele care să-i poată ajuta să-și construiască propriile cariere în biliard. Participarea persoanelor cu dizabilități la activități sportive le crește șansele la o viață sănătoasă, îi ajută în dezvoltarea personală, cu beneficii cognitive de tipul creșterii stimei de sine și le stimulează integrarea în societate”, a declarat Henrik Larsson.

Meciurile vor fi arbitrate de Sonia Simionov, campioană națională la biliard. Sonia a fost alături de CBSR încă de la prima ediție a competiției, în calitate de arbitru oficial, motor și suflet al evenimentului. „La Competiția de Biliard în Scaun Rulant nu e vorba doar de sport, deși nivelul competitorilor e uimitor, ci în primul rând de socializare. Oferim un spațiu sigur pentru persoanele cu dizabilități să iasă, să socializeze și să interacționeze. Căldura, prietenia și reziliența celor care vin aici merită să fie recunoscute de o țară întreagă. Ei vin să-și demonstreze lor și celor din jurul lor că în viață poți face orice dacă ești ambițios și decis să-ți împlinești visurile, indiferent de impedimente. Avem nevoie să lărgim accesul persoanelor cu dizabilități la activități sportive din multe puncte de vedere: de la planificarea politicilor în domeniile sportului pentru a le include nevoile la modificarea legislației sportului și regulamentelor de organizare a federațiilor de profil, care nu creează un cadru adecvat în vederea asigurării participării persoanelor cu dizabilități la activități sportive de masă (în sistemul școlar sau în cluburi sportive de amatori)” , a precizat Irina Văcărean, președinta Asociației Sportive Mereu Împreună pentru Oameni.

Persoanele cu dizabilități participă la activități sportive într-o măsură mult mai mică decât restul comunității. Cele mai mici rate de participare le înregistrează cei cu limitări severe: 93% dintre aceste persoane (și 97% atunci când locuiesc în mediul rural), nu au făcut timp de un an nicio activitate sportivă, conform raportului „Diagnoza situației persoanelor cu dizabilități în România”, realizat de Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Banca Mondială. La finalul Competiției, toți concurenții vor participa la tombola dotată cu numeroase premii, dar vor fi și premii financiare la alocarea locurilor câștigătoare pe podium.

 

Despre Asociația Sportivă Mereu Împreună pentru Oameni:

Asociația Sportivă Mereu Împreună pentru Oameni (ASMIO) este o organizație nonguvernamentală care din 2015 se dedică incluziunii prin sport, a persoanelor cu dizabilități, oferind ghidaj și sprijin pentru integrarea socio-comunitară, în mod echitabil și egal. Dezvoltăm programe și parteneriate care să permită sportivilor cu dizabilitate să participe la turnee și competiții sportive. Credem că împreună putem crea un ecosistem în jurul persoanelor cu dizabilități pentru a asigura egalitate de șanse și acces facil la viață și drepturi.

 

Despre Lions Club International:

Clubul Lions face parte din marea familie LIONS, reprezentată de Asociația Lions Clubs Internațional – cea mai mare organizație de servicii de voluntariat la nivel mondial. Este prezentă în peste 220 de țări, având peste 1.400.000 de membri. Serviciile au fost oferite la peste 275 milioane de oameni, efectuând peste 6 milioane de screeninguri oftalmologice gratuite la copii și tineri, donând peste 3 milioane de ochelari, oferind tratament pentru 9 milioane de oameni cu deficiență de vedere, asigurând la 15 milioane de oameni masă caldă, asistând 3 milioane de copii bolnavi de cancer si 2 milioane de copii bolnavi de diabet, impactând 600.000 de copii prin programul de învățare socio/emoțională Lions Quest și 2,3 milioane de copii prin programul de citire.

 

 

 

 

-Iar mi-a spus doamna învățătoare că Marina nu-și poate concentra atenția!

Și a spus că poate ar fi bine să o consulte un kinetoterapeut!

A spus că a observat că pur și simplu obosește des, că se culcă des pe bancă… Și m-a întrebat dacă aleargă mult în aer liber, face sport, zburdă….

Și…mi-am dat seama că…nu prea! Stă mult la birou, și apoi pe tabletă….

Hmmmm…..

Mama Marinei este puțin îngrijorată și a hotărât să urmeze sfaturile doamnei învățătoare.

 

Ce legătură are atenția cu o musculatură bună în copilărie?

 

Sună ciudat, nu-i așa? Ce legătură are musculatura tonifiată cu atenția?

Bucuroasă că ești intrigat!

 

Iată:

 

Deficiențe în stabilitatea mușchilor

 

Când copiii nu au o rezistență bună a mușchilor spatelui, au dificultăți să stea într-o poziție pentru perioade îndelungate de timp. Are sens, nu?

 

Nevoia de concentrare

 

Copiii cu mușchi neantrenați trebuie să acorde atât de multă atenție menținerii unei poziții verticale funcționale încât nu le mai rămâne prea multă concentrare pentru sarcinile academice și alte sarcini ale vieții de zi cu zi.

 

Frustrare și agitație

 

Pentru că lucrează atât de mult pentru a menține o postură bună, copiii devin adesea frustrați și agitați când li se prezintă sarcini și activități aparent simple. Pur și simplu nu au rezistența necesară să facă ambele lucruri! Sunt deja obosiți, așa este?

 

Dificultăți în coordonarea motorie fina

 

Când copiii nu au o bună stabilitate, se luptă adesea cu sarcini care necesită coordonare fină a mișcărilor, cum ar fi scrierea de mână, lucrul cu materiale didactice pentru matematică, geografie, abilități practice. Deoarece aceste activități sunt extrem de provocatoare pentru copiii cu slăbiciune musculară, ei pierd ușor interesul și atenția, își grăbesc munca sau renunță înainte de a încerca măcar.

 

Impactul posturii asupra atenției vizuale

 

Mușchii neantrenați înseamnă o postură defectuoasă, iar o postură defectuoasă face dificilă atenția vizuală în sarcini. Când un copil este înclinat, se încovoaie sau se culcă pe biroul său, pe banca sa, este mai puțin probabil să se uite la cadrul didactic care stă în fața clasei, la hartă, la panou și s-ar putea să aibă dificultăți în menținerea atenției vizuale spre hârtie, caiet sau proiectul de pe birou, de pe bancă.

 

Evitarea activităților fizice intense

 

Copiii cu musculatură neantrenată evită adesea activitățile de mișcare ale întregului corp (să urce, să sară, să se cațăre, să participe la sporturile de echipă) pentru că sunt pur și simplu prea provocatoare pentru ei. Prin urmare, acești copii sunt mai puțin susceptibili să primească stimularea senzorială de care au nevoie din activitățile de mișcare care îi pot ajuta să-și regleze atenția.

 

Da!

Sunt multe motive pentru care un copil nu își poate focusa atenția pentru timpul cuvenit!

 

Dar cum ar fi dacă am începe cercetarea și de aici?

 

Este fiul tău, fiica ta în echilibru motor? Se mișcă suficient, are o postură corectă? Se antrenează? Se bucură de orele de joacă?

 

Este timpul ca tu, părintele, să observi! Să ajuți, să susții!

Exact asta a făcut și mama Marinei! Și bine a făcut!

 

Theo Matican, deși s-a născut cu pareză cerebrală, este multiplu campion la ciclism. Sportul a însemnat recuperare, dar și valorizare. Pentru noi e puterea modelului care dăinuiește în viață dincolo de dizabilitate pe care, prin sprijin, a reușit să și-o transforme în abilitate.

Culmea, că tot ea, i-a dat un rol în societate. Este un sportiv de excelență cu titluri importante obținute pe brânci. Voci negative s-ar fi perindat pe lângă el, dar nu s-a lăsat deznădăjduit de ele. Nici nedreptățile nu l-au întors din drumul său sportiv. Și-ar fi dorit să ajungă la Jocurile Paralimpice de la Tokyo, dar i-a fost refuzat dreptul. A durut, dar s-a ridicat motivat ca un învingător. Are și stimulentul suprem în spate și anume titlurile obținute cu dârzenie pe când alții, la vârsta lui, poate încă se vaită atunci când dau de o greutate în viață. Să-l cunoaștem!

 

Theo, cum te găsesc în prezent? Cum arătă sufletul tău?

Fericit! Cum altfel?! Pot petrece câteva zile împreună cu toată familia, după un an extrem de greu, dar și frumos! Bucuros pentru rezultate și mulțumit pentru punctele UCI obținute pentru România.

 

 

De curând ai fost la un concurs. Ce-mi poți mărturisi despre această ultimă competiție?

Sunt sportiv la clubul CSA STEAUA, iar clubul nu putea rata oportunitatea participării mele la o cupa europeană intercluburi – veneam din postura de „singurul străin câștigător al trofeului” și, bineînțeles, să-mi apar titlul câștigat anul trecut. 2-eme Challenge Bretone este o competiție superbă care include 3 etape, în fapt sunt 3 Cupe Europene UCI independent ce se desfășoară în Ploermel, Pontireux, Plouay.
Francezii sunt gazde deosebite și organizează exemplar, iar această organizare te face să te simți foarte bine. Amiciția este sentimentul predominat.

Vă dau doar un exemplu – la Plouay, sosirea este pe stradă Campionatului Mondial…
Ultimii 500m sunt fantastici: reclamele sponsorilor, imagini în direct pe monitoare gigant, atmosfera suplimentată de un comentator entuziast, și vuietul spectatorilor. E wow! Sunt câteva sute de autorulote venite să susțină și să se bucure. Cum să nu fii fericit când câștigi într-o asemenea ambianță

 

Theo, ciclismul a devenit un mod de viață pentru ține. Ce-ți iei frumos din sport?

Sportul înseamnă sănătate!
Pentru mine, pe lângă recuperare medicală, sportul înseamnă valorizare.
Datorită Sportului eu sunt „Cetățean de Onoare al Municipiului Craiova”.
Datorită Sportului am absolvit Facultatea de Educație Fizică și Sport
Eu sunt un exemplu că sportul schimbă destine!

 

Care a fost momentul din viața ta care te-a determinat să te îndrepți către o activitate sportivă?

Totul a început cu activități de recuperare medicală – kinetoterapie, hidroterapie, etc.
Din bazinul de hidroterapie până la înot a fost doar un pas!

Eu mi-am dorit să învăț să schiez. Și am participat că amator la Cupa Sănătatea, la Rânca, la schi alpin, slalom. Și când organizatorii m-au premiat la categoria „Special Olympics” au declanșat dorința de a concura și bineînțeles, de a câștiga – primii pași spre sportul de performanță.

 

Doar ciclism faci sau ai cochetat cu mai multe sporturi, mai ales că e importantă în dezvoltarea ta?

Spuneam că prima competiție am început la Schi Alpin, slalom.

Au urmat competiții de înot – și îmi aduc aminte cu deosebită plăcere, ocazie pe care o folosesc să le mai trimit recunoștință și mulțumirile mele – alături de două mari doamne ale înotului românesc, Carmen Bunaciu și Anca Pătrășcoiu.

Am intrat apoi în „Familia”  Special Olympics, acolo unde chiar am făcut pași importanți spre marea performanță. De exemplu, la marea competiție „Clasică de la Hamburg”, la categoria biciclete speciale Special Olympics, pe care am câștigat-o a fost primul pas spre para-ciclism.

Doamna Prof. Cristieana Cojocaru mi-a călăuzit primii pași în atletism. Am fost Campion Național la Paratriathlon, disciplină Sprint iar acum, împreună cu Domnul Președinte al Federației Române de Triathon, Dl. Vlad Stoica, încercăm să reintroducem categoria triciclete la World Paratriathlon.

 

 

Ai avut vreodată și gândul de a abandona? Poate nedreptățile, câteodată, te-au determinat?

Nedreptăți au fost! Șefa Comitetului Național Paralimpic mi-a interzis să mai particip la competiții de schi alpin „ … până îmi faci mie dovadă că știi să schiezi!”. Am continuat să mă antrenez și să schiez. Însă, momentul cel mai greu a fost când Șefa Comitetului Național Paralimpic mi-a refuzat dreptul de a participa la Jocurile Paralimpice de la Tokyo.

 

Știu că ești puternic, de aceea îndrăznești te rog să mă conduci și către perioada cea mai grea din viața ta și nu mă refer neapărat la cea sportivă.

Când în clasa I-a, au venit la școală niște „antrenori” să facă o selecție la fotbal m-a durut când mi-a zis „Tu du-te la handicapați!”. Dar așa, împreună cu familia, și ulterior tată-antrenor am descoperit tricicletă – paraciclism.

Când unii „colegii” mi-au zis că iar am cumpărat medalii și trofee în momentul în care domnul Primar Mihai Genoiu mi-a acordat titlul de „Cetățean de Onoare”.

 

Dar dacă ar fi să mă iei de mână și să mă conduci în perioada când ai întâlnit cea mai mare dificultate pe care ai întâmpinat-o de când faci sport, care ar fi?

De departe cea mai mare nedreptate a fost când au mințit public că nu am puncte (n.r UCI) și nu pot merge la Tokyo! Acum, împreună cu ceilalți membri ai Lotului Național de Paraciclism, Federația Română de Ciclism se poate mândri cu faptul că este prima federație din România care a câștigat un slot pentru Paris 2024, încă din decembrie 2022. Și muncim pentru a mai obține încă un loc. Dar nu m-au doborât! Și am câștigat titlul de Maestru Emerit al Sportului!

 

Ce țări ai cucerit, Theo? Dacă ar fi să pomenești și despre cele mai importante premii, care ar fi acelea?

Dar să vorbim despre lucrurile frumoase:

Am câștigat 2 medalii de bronz la Campionatul European de Paraciclism

Am fost peste 12 săptămâni Nr. 1 în Clasamentul Modial, la categoria mea de dizabilitate

Am peste 30 de Cupe Europene câștigate

Cupa Internațională din Singapore are un loc aparte în inima mea!

Dar sunt atât de multe locuri… de la Tympaki (Cretă), Grecia la Stockholm, Suedia sau din Caceras, Spania în Thailanda – unde am niște prieteni fantastici, din Massa, Italia până în Bretania, Franța ultimului trofeu.

 

Te-ai născut cu paralizie cerebrală. Crezi că această boală pe care o porți de când te-ai născut te-a determinat să fii așa curajos și să arăți că se poate și în astfel de condiții?

Eu am vrut să arăt că se poate. Să facem sport! Cu ambiție și determinare, cu multă muncă, foarte multă muncă, și mulți oameni frumoși alături, și o paralizie cerebrală poate să schieze, să înoate, să alerge și cu tricicletă. Sportul chiar schimbă destine!

 

 

Theo, ce fel de oameni ai întâlnit în viața ta? Ai călcat pe pătura bunătății împreună cu cei mai mulți dintre ei sau ei pășesc pe un făgaș plin de răutate? Cum îi simți?

Aș vrea să mulțumesc tuturor celor care îmi sunt alături, mă susțin și mă încurajează, mă felicita și se bucură alături de mine!

Sportul ne face mai frumoși!

Vă doresc să aveți alături numai oameni frumoși!

 

 

Campioană olimpică la aruncarea discului și președinte al Comitetului Olimpic Român, marea atletă Lia Manoliu s-a născut la 25 aprilie 1932 la Chișinău, fiind fiica profesorilor de filosofie Alexandrina și Ion Manoliu. A început sa practice mai întâi tenisul de câmp, la vârsta de 13 ani. Au urmat tenisul de masă, voleiul și baschetul, la ultima disciplină fiind componentă a echipei Știința București. De altfel, la toate cele patru sporturi a depășit stadiul de amatoare, reușind să obțină rezultate notabile în campionatele naționale, menționează site-ul oficial al Comitetului Olimpic și Sportiv Român. Astfel, cu echipele de volei și de baschet devine campioană națională, la tenis de masă ajunge a treia jucătoare pe țară, iar la tenis de câmp este finalistă la campionatul național de junioare.

Începe să practice atletismul în 1947, sub îndrumarea profesoarei de educație fizică pe care o avea la liceul „Gheorghe Lazăr”. A cochetat cu săritura în lungime, iar apoi a abordat proba „aruncărilor”: mai întâi aruncarea greutății, după care a trecut la aruncarea discului, disciplină în care s-a specializat și a obținut rezultate de excepție până la vârsta de 40 de ani, când s-a retras din activitate.

 

 

Concomitent cu activitatea sportivă, de menționat că a absolvit, în 1954, Facultatea de Energetică din cadrul Institutului Politehnic București, a lucrat o perioadă ca inginer electroenergetician la IPROMET București și a absolvit o școală de ziariști sportivi organizată de ziarul „Sportul Popular”.

Revenind, însă, la activitatea sportivă – în 1949, stabilește primele recorduri naționale de junioare, iar până la retragerea sa din activitatea competițională, în 1972, a doborât de zeci de ori recordul național, „urcându-l” de la 41,44 m (1950) până la performanța de 62,06 m, la 13 mai 1972. A fost campioană națională de 12 ori și campioană balcanică de șapte ori. Consacrarea supremă i-au adus-o, însă, Jocurile Olimpice (JO), fiind prima sportivă care a participat la șase ediții consecutive (între anii 1952 și 1972). La Jocurile Olimpice de la Helsinki 1952, a ocupat locul 6, devenind prima atletă româncă finalistă la o ediție a competiției olimpice. De altfel, a fost prima sportivă din România care a obținut puncte pentru țara noastră la Jocurile Olimpice, menționează www.cosr.ro. De la o ediție la alta, performanțele sale la JO îi consolidează statutul de aruncătoare de disc de talie mondială. În această postură a cucerit: la JO de la Melbourne, în 1956 – locul 9; la JO de la Roma, în 1960 – medalia de bronz; la JO de la Tokyo, în 1964 – medalia de bronz; la JO de la Mexico-City, în 1968 – medalia de aur, stabilind un nou record olimpic din prima aruncare – 58,32 m; la JO de la München, în 1972 – locul 9. Cele șase participări consecutive la JO au constituit un nou record în lumea atletelor, fapt menționat și în Guiness Book of Records.

Despre Lia Manoliu se știe că era de o conștiinciozitate și tenacitate impresionante, respectând cu strictețe programul de pregătire. Toate acestea, alături de atributele unei inteligențe remarcabile, i-au adus rezultate de excepție chiar și în condiții neprielnice: în 1968, accidentată la cotul mâinii drepte cu doar două săptămâni înaintea concursului olimpic, Lia Manoliu nu a avut voie să facă aruncări de pregătire și a fost sfătuită ca în competiție să se bazeze doar pe prima aruncare. Timp de 14 zile, sportiva a efectuat doar simulări, iar prima sa aruncare în competiția mexicană a fost de 58,48 m, record olimpic, câștigând medalia de aur.

Grație experienței dobândite pe terenul de sport, culturii sale, dar și faptului că vorbea bine cinci limbi străine (franceză, engleză, germană, rusă, italiană), s-a putut afirma și prin activitatea desfășurată în diverse organisme sportive naționale și internaționale. Pe plan intern, în 1973 a devenit vicepreședinte al Comitetului Olimpic Român, iar în 1990 a fost aleasă în funcția de președinte al COR pe care a ocupat-o până la moartea sa, la 9 ianuarie 1998. Pe plan internațional, a ocupat funcțiile de membru al Comisiei pentru Academia Olimpică din cadrul CIO, președintele Grupei de lucru pentru problemele sportivilor de performantă din cadrul Asociației Comitetelor Olimpice Naționale, membru al Comitetului Executiv al Asociației Comitetelor Naționale Olimpice Europene, membru individual de onoare al ACNOE (din 1993), membru al Comitetului Feminin din forul internațional de atletism și membru al Comisiei de Competiții din cadrul Asociației Europene de Atletism.

 

 

Comitetul Internațional Olimpic i-a decernat Ordinul Olimpic Colanul de bronz – 1975, a obținut Trofeul Femeia în sport – 1990, Trofeul Centenarului – 1994. De asemenea, în anul 1975, directorul general UNESCO i-a înmânat Premiul Internațional Fair Play pentru anul 1974.

Lia Manoliu a murit în urma unui infarct, la București, la vârsta de 65 de ani, și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu din București. În onoarea sa, vechiul Stadion Național din București a fost denumit și „Lia Manoliu”, până în anul 2012, când fostul stadion a lăsat locul actualei Arene Naționale, inaugurată în același an.

Surse bibliografice: agerpres.ro; rador.ro; historia.ro

Surse foto: agerpres.ro; fra.ro

 

Ionuț Stancovici a renunțat la o carieră în finanțe pentru a se dedica clubului sportiv pe care l-a înființat din dragoste pentru caiac. Practică din vremurile copilăriei sale sport, deși niciunul nu l-a inspirat atât de tare precum caiacul. Prin ceea ce face, simte că se menține viu și se hrănește sufletește.

Nu vrea să treacă timpul pe lângă el fără să lase urme. I-a fost însămânțat în interiorul familiei că în viață trebuie să țină cont de un set de valori și astfel nu se abate de la acestea. Pe când unii aleargă după onoruri și faimă, el se apleacă asupra copiilor care provin din medii vulnerabile, ori asupra persoanelor cu dizabilități.

Clubul Caiac SMile în 2022-2023 și-a propus să pună 1000 de persoane cu probleme motorii pe schiuri. Echipa formată din monitori cu dizabilități, asistenți medicali și kinetoterapeuți va stabili și asigura un program de inițiere în schi adaptat dinamic, stimulant și competitiv, precum și asistență și suport fizic și moral. Formularul de înscriere încă este deschis, dar până atunci omul din spatele clubului a făcut împărtășiri pentru Matricea Românească.

Să-l cunoaștem!

 

 

Ionuț, când te-ai întâlnit prima dată cu sportul și când ți-ai oferit ocazia de a avea un „date oficial” cu el?

Practic sport de mic copil. Nu cred că există activitate sportivă pe care să nu o fi încercat, dar niciunul dintre sporturile practicate nu m-au captivat la fel de tare precum caiacul.

Aveam 20 și ceva de ani când am văzut un grup de băieți care treceau caiace de slalom de cealaltă parte a malului. Am lăsat tot ce am făcut și am alergat spre ei să îi întreb de echipament și de sport. Nu mai văzusem niciodată un caiac până atunci. Am stabilit o întâlnire cu ei. Voiam să mă ducă pe rău cu ei să îmi facă o demonstrație și să mă lase să încerc, să văd dacă îmi place. Le-am spus că dacă mă atrage vreau să cumpăr un caiac de la ei. Și așa am ajuns să am primul contact cu acest sport. Nu știam sa îl controlez foarte bine. După 3 ore în care m-am chinuit și m-am luptat mai mult decât să mă bucur de experiență, în timp ce băieții râdeau de mine, am ieșit din apă și le-am spus: „Vă mulțumesc frumos, vi-l cumpăr” fără să știu, câțiva ani mai târziu, urma să câștig campionate la caiac și să antrenez lotul României de Caiac Slalom și Extrem.

 

Ce îți dă ție frumos pentru suflet și minte sportul?

Sportul îmi oferă tot. Acum câțiva ani am aflat că sufăr de hernie. În ciuda a ceea ce mi-au zis medicii, am continuat să fac sport și acum simt că nu mai pot să mă opresc, pentru că sportul mă menține tare și nu îmi dă voie să îi cedez acestei condiții. Pentru suflet și minte, mă ajută să mă controlez, să îmi redresez mintea. E singurul mod prin care să mă liniștesc când simt că sunt tulburat și care îmi dă imaginație și mă încarcă atunci când simt că sunt epuizat.

 

 

Care este proiectul asociației Caiac SMile și ce se întâmplă sub egida acestuia?

Sub semnătura Caiac SMile au fost și vor fii multe proiecte mari și de impact. Proiectul principal sub care se află toate este acela de a crea sportivi și oameni puternici care știu să se adapteze oricărei situații indiferent cât le permite condiția lor fizică sau psihică, fapt pentru care am început să lucrez cu oameni cu dizabilități.

 

Cine a fost prima persoană care te-a sprijinit când ai decis să îți deschizi un club sportiv?

Familia și în special sora mea au fost un sprijin imens în momentul în care m-am decis să fac acest pas, și încă sunt.

 

Ușoară sau grea a fost reorientarea profesională?

Foarte ușoară. Odată ce mi-am dat seama care este scopul și misiunea mea în viață, nimic nu m-a mai putut opri din a merge pe drumul pe care l-am găsit.

 

Și dacă tot am pomenit de carieră, ce te recomandă diplomele de studii și unde ți-ai lăsat amprenta? În ce domenii de lucru?

În prima parte a vieții mele academice am studiat și am activat în domeniul bancar, aproape 11 ani. După 2018 când mi-am înființat asociația am început să studiez domeniul sportiv mai de aproape și mai serios. Am făcut facultatea de sport într-un final, după alte două facultăți terminate și diverse cursuri de formare și perfecționare în caiac, schi, antrenorat și arbitraj.

 

Au fost voci pe lângă tine care nu te-au încurajat să părăsești domeniul financiar de lucru pentru un club care, inițial, era doar o idee?

Nu, deoarece nu am avut influențe negative lângă mine. Toți oamenii care mi-au fost alături m-au sprijinit și m-au încurajat. Iar cei care nu au crezut în mine, s-au pierdut pe drum. Puterea mea și credința mea în ceea ce fac au selectat singure persoanele care trebuiau să rămână lângă mine pe noul meu drum.

 

 

Te-ai aplecat asupra copiilor care erau crescuți de statul român sau cei care proveneau din medii vulnerabile. Cum de?

Am văzut cât bine fac prin proiectele clubului meu și câtă bucurie le aduc copiilor taberele noastre de schi și caiac în natură. Orice copil are nevoie de terapia asta frumoasă prin care să creeze și să se bucure de apă, nisip sau zăpadă așa că am hotărât să oferim această bucurie și celor mai dezavantajați, care nu își permit sau nu prea sunt scoși din centre.

 

Dar de la ce întâmplare a plecat și ideea de a lucra și cu cei care poartă dizabilități locomotorii?

Ideea asta mi-a venit în cap într-un mod în care multora le este greu să înțeleagă pentru că eu nu am avut nicio interacțiune fizică sau nici măcar nu îi vedeam pe stradă pe acești oameni. Asta până m-am uitat întâmplător la un film, în care soldații întorși din misiuni, care ajungeau în scaun rulant în urma accidentelor de pe front, au încercat caiacul odată întorși din misiune. Vorbeau atât de frumos despre sportul care îmi era atât de drag mie.

Spuneau că e singurul sport pe care îl practicau și se simțeau din nou normali. Odată ce se puneau în caiac, nu le mai vedea nimeni dizabilitatea pentru că erau băgați în caiac de la brâu în jos. Povestea lor m-a inspirat să fac și eu asta și am început să studiez și să mă interesez cum pot să pun o persoană din scaun rulant în caiac.

 

Care e diferența din a învăța pe cei care sunt pe două picioare și cei care sunt pe patru picioare?

Nu văd o diferență prea mare între cei cu probleme și cei fără. Eu îi privesc pe ei din perspectiva unui antrenor, îi văd pe toți sportivi. Mă concentrez pe lucrurile pe care ei pot să le facă, nu pe cele pe care nu pot să le facă. Dacă nu poți merge pe picioare, te pun să mergi în mâini. Lucrând cu ei, mi-am dat seama că ei chiar de asta au nevoie, să fie văzuți pentru ce sunt capabili să facă. Mulți dintre sportivii mei în scaun duc viață mai activă decât cei care sunt sănătoși, pentru că totul pornește de la mentalitatea și de la voința de a trece peste orice obstacol pentru a învăța un sport nou.

 

Îți trebuie curaj ca instructor să lucrezi cu persoanele cu dizabilități sau de ce ingrediente ai nevoie ca să te apleci asupra lor și să-i integrezi în acest sport?

Dacă mă întrebi pe mine, ai nevoie de curaj pentru orice noutate pe care îți dorești să o faci. Curajul e important , dar nu mai important decât răbdarea, compasiunea și nebunia de a crede că orice lucru care nu s-a mai realizat până acum nu este imposibil.

 

De unde atâta bunătate în tine, Ionuț? 

De unde am și puterea, de la Dumnezeu.

 

Ai văzut bunătate și la oamenii de lângă prin faptul că ai avut nevoie de sprijin pentru a cumpăra scaune pentru persoanele cu dizabilități? Cum ai simțit tu asta?

Orice ajutor pe care îl primesc din partea oricui este foarte important și mă bucură enorm de mult. De la partenerii care se implică financiar, până la oamenii de pe pârtie care sar să ne ajute dacă văd vreun monoschi căzut. Faptul că alți oameni rezonează cu misiunea mea și au în ei puterea și voința de a face bine celor din jur îmi dă energie pentru a continua să fac ceea ce fac și siguranța că proiectele Caiac SMile vor continua să se multiplice și să se extindă peste tot în țară.

 

Simți că România este pregătită să sprijine din toate punctele de vedere sportivii cu dizabilități? Sunt sprijiniți cei în această situație? Există accesibilitate?

Eu zic că lucrurile merg spre bine. Nu stau să mă uit spre ceea ce nu se face la noi sau nu e accesibil pentru noi. Eu îmi cresc sportivii să se adapteze oricăror condiții. Dacă nu au lift sau rampă, vreau să fie destul de puternici să coboare sau să urce în cărucior scările. Toți sportivii mari și de succes au început cu ce au avut indiferent de condiții. Cu cât ei devin mai tari și mai vizibili, se autosesizează cei responsabili pentru locațiile în care ei merg. Pentru asta ei trebuie să aibă curajul de a ieși afară. Pentru ca lumea să îi ajute, trebuie mai întâi să îi vadă.

 

 

Marius Cozmiuc este unul dintre canotorii care a pus România pe harta sportului după mai bine de 25 de ani de la ultima medalie câștigată. În 2022, la proba masculină de dublu rame, a devenit unul dintre canotorii români campioni mondiali alături de colegul său.

Rezultatele sale în sportul pe care-l practică de mai bine de un deceniu jumătate nu au început să apară de acum. Încă de la primul concurs la care s-a prezentat, a adus cinste țării noastre. De atunci și până în prezent, s-a intonat imnul României în repetate rânduri. O medalie nu a câștigat-o decât cu eforturi multe, antrenamente aproape zilnic, cu determinare fără margini, nebătând din palme de la distanță, ci doar am înțeles că  Marius a făcut performanță cu răni în palme.

Să-i cunoaștem povestea aventurii sale sportive!

 

 

Suntem la un search distanță dacă vrem să aflăm performanțele sportivului Marius Cozmiuc, dar unii se întreabă cine este omul atunci când este singur, detașat de sportul pe care-l face?

Sunt un om simplu care are multe vise, căruia îi place să călătorească, să încerce experiențe noi în diferite domenii, să facă mișcare, să asculte muzică, să se distreze și să fie fericit.

 

Ce îți place la ține, Marius?

În primul rând îmi place că am răbdare, sunt omul care de obicei face un pas în spate privește în ansamblu și apoi acționează. Îmi place că am capacitatea de a mă adapta oricărei situații de orice fel.

 

 

Dacă ar fi să îmi împarți viața ta în perioade, pe culori, ce culori i-ai atribui și de ce?

Până la 14 ani când am început sportul, aș alege pentru această perioadă culoarea verde pentru că este culoarea mea preferată și această perioadă a fost cea mai frumoasă pentru mine, a fost copilăria mea. Apoi, aleg culoarea albastru deschis pentru că sportul pe care îl practic se desfășoară pe apă și de când am început acest sport aproape zilnic am fost înconjurat de apă, însă, dacă mă gândesc mai bine, pentru această perioadă aș alege două culori albastru și roșu pentru că viața în sport are suișuri și coborâșuri.

 

Prezentului, concretului, realității de acum ce culoare îi dai?

În prezent aș alege o combinație de culori dintre albastru închis și verde deoarece albastrul închis ar însemna pentru mine maturitatea și înțelepciunea, iar verdele, fericirea și împlinirea.

 

 

Hai să o luăm cu începutul pentru că aș dori puțin să-mi povestești despre aventura ta sportivă. Cine ți-a insuflat plăcerea pentru sport sau a fost dorință proprie să practici canotaj? Cum s-a întâmplat?

Mi-a plăcut sportul de mic copil și până să ajung la canotaj am încercat și alte sporturi, însă pentru mine  canotajul a fost ceva diferit, ceva nou de care nu știam absolut nimic, dar care mi-a atras mai mult atenția și m-a făcut curios să îl descopăr, iar acum, după șaisprezece ani de activitate,  îl consider cel mai frumos sport din lume!

 

Care e amintirea cea mai frumoasă odată cu urcarea ta într-o barcă?

Chiar dacă prima dată când am ieșit într-o barcă a fost chiar în următoarea zi după ce m-am apucat de acest sport și a fost într-o barcă de patru vâsle(4X), cu vâslele din lemn, cea mai frumoasă amintire o am de când am ieșit pentru prima dată în barcă de simplu(1X), eram doar eu și totul ținea doar de mine, eu dădeam înaintare bărcii și în funcție de cât de tare trăgeam barcă mergea mai repede sau mai ușor și trebuia să fiu foarte atent cu echilibrul bărcii că altfel mă puteam răsturna.

 

 

Ce știai despre acest sport atunci când ți-ai dat întâlnire cu el?

După cum am zis nu știam absolut nimic, dar cred că și din această cauză am fost atras și am fost foarte atent încă de la început de acest sport. Mi-am dorit să învăț să vâslesc și să descopăr toate tainele canotajului.

 

Te-ai fi gândit că se practică și se ajunge la nivel de performanță doar cu bătături în palmă?

Nu m-am gândit atunci, dar a fost interesantă prima experiență când am făcut bășici și bătături în palme. Nu știam de acest lucru, dar nu m-am plâns pentru că nu eram singurul care avea, toți ceilalți colegi ai mei aveau. Îmi aduc aminte cum ne adunam și ne uitam fiecare la ce bășici și bătături are și număram care are mai multe sau care are mai mari.

 

 

Ce sentimente ai trăit odată cu primele rezultate remarcabile? Și apropo de acestea, care au fost printre primele titluri obținute?

Primele mele rezultate le-am avut încă de la primul meu concurs, la campionatul național am câștigat două medalii una de aur și una de argint, iar satisfacția primei medalii de aur câștigată a fost una măreață și așa a fost în continuare la următoarele concursuri, mai importante și la alte categorii de vârstă! Fiecare medalie mi-a adus o fericire și o mulțumire diferită. Primul rezultat remarcabil a fost la Campionatul mondial de juniori din Cehia 2010 unde am câștigat medalia de aur în proba de patru rame (4-), iar anul trecut tot în același loc, în Cehia, după 12 ani am reușit să obțin medalia de aur la campionatul mondial de seniori, doar că în barcă de dublu rame (2-),(prima medalie de aur din istorie pentru România), iar țările care au fost pe podium au fost aceleași ca și în 2010.

 

Ai adus prima medalie olimpică alături de colegul tău, Ciprian.  A fost cel mai spectaculos rezultat?

Da! A fost cel mai spectaculos rezultat pentru că am reușit împreună cu Ciprian Tudosă să obținem medalia olimpică după mai bine de 25 de ani de la ultima câștigată. Visul oricărui sportiv este să obțină medalia olimpică și am simțit că o voi obține. Știam că toată munca mea o să fie răsplătită și visul meu o să devină realitate. Am mai participat la două ediții ale Jocurilor Olimpice, dar am simțit că Tokyo îmi va aduce medalia mult dorită.

 

Cu ce v-ați diferențiat față de precedentele jocuri olimpice?

În primul rând am avut mult mai multă încredere în noi, o altă mentalitate, mai multă dorință și o echipă foarte bine pregătită. Echipa însemnând conducerea federației în frunte cu doamna Elisabeta Lipă, antrenorul principal Antonio Colamonici care a venit cu un program de antrenamente modern, ceilalți antrenori (secunzi) care au fost alături de noi în fiecare zi trup și suflet , staff-ul medical condus de Dr. Osean Vasile, ceilalți colegi sportivi care au ridicat nivelul de activitate în antrenamente și ne-au ajutat în evoluția noastră și nu în ultimul rând am avut parte de cele mai bune condiții de cantonament  oferite de „Complexul sportiv național Elisabeta Lipă” de la Siliștea Snagovului.

 

Ce nu se vede în acest sport? Un program, oare, de 7 zile din 7? Ce-mi poți relata?

Avem un program structurat pe etape, iar la finalul fiecărei etape avem o săptămână liberă (cu un antrenament pe zi pe care îl putem face de oriunde dorim atât timp cât avem la dispoziție un simulator de vâslit sau o bicicletă statică). O etapă are patru săptămâni cu liberul inclus, în rest într-o săptămână normală de antrenament avem doar o jumătate de zi liberă.

 

 

Sunt momente dificile în viața unui sportiv, cred eu. Tu ai simțit vreodată că nu mai poți și te-ai gândit să renunți?

Au fost multe momente, perioade dificile dar de fiecare dată satisfacția de după un concurs reușit a șters cu buretele tot. Dar chiar și un concurs nereușit mie mi-a adus mai multă motivație, motivație de a lucra mai responsabil și mai eficient ca să mă îndrept din nou către obiectivul meu, către visul meu. După atâția ani în care am întâmpinat tot felul de dificultăți am învățat că, „greul” face parte din viața mea de sportiv, iar un antrenament în care nu îl simți este un  antrenament nereușit. Eu accept „greul”, el nu mă acceptă pe mine pentru că îi fac față!

 

Coincid planurile de acum cu cele când erai copil?

Nu am apucat să îmi fac prea multe planuri în copilărie, deoarece  din clasa a VIII-a am plecat de acasă și de atunci am urmat drumul sportului.

 

Dacă nu ar fi sportul, ce ar fi făcut Marius în viață?

Fiindcă de mic am fost o fire sportivă și mi-a plăcut sportul, probabil aș fi făcut un liceu cu program sportiv și aș fi luat o decizie pentru viitor atunci la momentul respectiv însă eu cred că ce e menit să se întâmple se întâmplă iar mie mi-a fost menit canotajul!

 

 

Sportivul Sergiu Bejan este un colecționar de merite și medalii. Este unul dintre canotorii care pune România pe harta sportului. A încheiat anul ce tocmai a trecut cu bucuria și mândria de a fi devenit, alături de colegul său, primul echipaj de dublu rame masculin care au obținut titlul de campioni mondiali din istoria canotajului românesc.

Sergiu s-a născut cu o ambiție ieșită din comun, deși viața de vâslitor nu i s-a arătat ca fiind una ușoară. În spatele unui rezultat, stau palme muncite. Oricum e, nu dă înapoi. Se antrenează șapte zile din șapte departe de casă, pe hotarele altei țări, dar a înțeles că un sportiv care face performanță precum el și care își dorește să atingă cele mai înalte culmi, nu are încotro decât să se lase condus de aceeași motivație cu care a început, mai exact când abia ajunsese la prima carte de identitate. Ce l-a învățat sportul pe care-l practică și care este dorința cea mai arzătoare legată de el, aflăm direct de la sursă!

 

 

Sergiu, unde te găsesc în prezent?

Ce repede trece timpul! Parcă ieri povesteam despre cum decurge cantonamentul din Italia și despre așteptările pe care le am de la 2022. Iată-ne după un an fantastic, tot la Piediluco pregătindu-ne pentru anul care tocmai a început.

 

Ce ai luat frumos cu tine din 2022?

O să-mi reamintesc cu dor, drag și bucurie toate momentele pe care mi le-a oferit acest an fabulos. Ce am înmagazinat în acest an? Învățătura că viața ne poate surprinde fix atunci când te aștepți mai puțin și faptul că la un moment dat vei fi răsplătit pentru efortul pe care-l depui zi de zi.

 

 

Cum vrei să scrii 2023?

La începutul anului trecut, nu aveam habar cum se va termina, ce rezultate voi obține, dar ceea ce știu cu certitudine este faptul că am dat totul ca să fiu mulțumit la finalul antrenamentului. Îmi doresc să fiu sănătos, să reușesc să trec peste toate momentele dificile și am încredere că totul se va termina fix așa cum trebuie sau de ce nu, poate chiar mai bine.

 

Cum arată sufletul tău? În ce perioadă a vieții te găsesc?

Consider că sufletul îmi este la fel de frumos precum anul trecut. Am avut parte de multe experiențe pe toate planurile. Unele de vis, altele mai puțin plăcute, că așa este în viață precum valurile peste care vâslim zi de zi. Sunt bucuros, dar mai am de vâslit, atât în viața personală, cât și în cariera sportivă, până voi ajunge să mă simt împlinit cu adevărat.

 

 

Cât de mult te onorează locul și rolul pe care l-ai obținut în societate?

Aș spune că modestia este un cuvânt care mă caracterizează, de aceea am încercat să fiu tot eu. Același Sergiu cu care poți povesti, glumi și împărtăși experiențe indiferent de rezultatele pe care le-a obținut. Educația pe care am primit-o de la părinții mei mă ajută să rămân cu picioarele pe pământ și prin fiecare loc prin care pășesc, să las loc de „Bună ziua!” . În același timp, încerc să mă bucur de aceste clipe unice din viața mea.

 

Sergiu, cu ce noutăți vii către noi? Care sunt ultimele titluri pe care le-ai obținut și unde?

Am pășit în 2022 cu dreptul, dacă pot spune asta. La Memorialul Paolo D’Aloja din Italia am obținut 3 medalii de aur în luna Aprilie. A urmat prima competiție mai importantă din an, Cupa Mondială din Elveția, Lucerna unde împreună cu Marius Cozmiuc ne-am clasat pe locul 7.

Ne-am întors la Snagov, unde am început pregătirea pentru Campionatul European din Germania, Munchen acolo unde am cucerit titlul european împreună cu Marius. Fericirea a trecut repede pentru că urma o perioadă intensă, dar scurtă până la Campionatul Mondial din Cehia, Racice.

Ajungi în luna Septembrie, Marius Cozmiuc și cu mine am trecut primii lunia de sosire astfel devenind primul echipaj de dublu rame masculin care au obținut titlul de CAMPIONI MONDIALI din istoria canotajului românesc. Mândria a fost una de nedescris și sentimentele trăite acolo nu vor fi uitate curând.

Luna Octombrie a venit cu un proiect de suflet. Lansarea proiectului „ARIPI” în colaborare cu Diana Turcu și o mulțime de oameni frumoși care au stat în spatele pregătirii acestui eveniment. Cartea intitulata ” ARIPI” a ajuns în 15 grădinițe de stat din județul Cluj, astfel în momentul de față acești copii se pot bucura de un material didactic pentru studierea păsărilor fotografiate de mine de câțiva ani încoace. Așadar, anul 2022 a fost plin de momente memorabile!

 

 

Te-ai gândit atunci când erai la începuturile sportului pe care-l practici că vei ajunge să îmbrățișezi atât de multe diplome, titluri pe care le porți mândru, garantat?

Cu siguranță nu m-am gândit la numărul lor, însă știu sigur ca mi-am dorit să am și eu. Văzându-i pe colegii mai mari care tot primeau trofee și diplome la diferite evenimente, dorința m-a făcut să nu mă opresc nici până în ziua de azi.

 

Care este dorința ta cea mai mare legată de sportul pe care îl practici?

Îmi doresc să reușesc în continuare să mă surprind pe mine și cel puțin până în 2024 la Jocurile Olimpice de la Paris, să strâng cât mai multe amintiri frumoase demne de povestit nepoților.

 

Ce îți oferă sportul? Ce te-a învățat până acum?

Un lucru pe care îl apreciez este fără doar și poate disciplina. Sportul de performanță te pregătește atât pentru cariera sportivă, dar mai ales pentru viața de după aceasta. Pe de altă parte, mi-a oferit prietenii, învățături, perspective noi, bucurii, momente triste care ne întăresc și ne ajută să mergem mai departe. Și unul dintre cele mai importante lucruri, oportunitatea de a reuși să-mi fac familia mândră de mine!

 

Cât de dur este acest sport și nu se vede?

Sportul de performanță este dur în general. Aici putem vorbi de aproape orice ramură sportivă. Fie că stai în cantonament sau ești acasă cu familia ,dar mergi la antrenamente cu echipa, există într-o oarecare măsură niște sacrificii pe care le faci.

Eu cred că atunci când îți dorești cu adevărat să cucerești cea mai strălucitoare medalie, duritatea sportului pe care îl practici o resimți mai puțin. Cu cât totul este mai greu, cu atât plăcerea și mândria de la final este mai mare. Iar dacă stăm să o gândim altfel, este ceva ușor în viață? Nu prea.

 

 

Dacă nu ar fi fost performanța în canotaj, oare cu ce ți-ai fi ocupat viața? Când erai mic, ce visai că o să devii?

Am o vagă bănuială că era ceva legat de sport. În clasa a 8 a, am jucat handbal la echipa școlii și pe vremea aceea chiar mă prinsese. Mă duceam cu drag la antrenamente și îmi plăcea spiritul de echipă pe care-l descoperisem acolo.

 

Care sunt planurile unui tânăr care guvernează în jurul a ceea ce face?

Socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă, așadar în linii mari aștept Jocurile Olimpice de la Paris și descopăr natura prin obiectivul aparatului de fotografiat. Îmi doresc să fiu sănătos, apoi le fac pe toate la timpul lor.

 

Cu ce alte atribuții mai jonglezi în societate?

Viața sportivă îmi ocupă o mare parte din timp. Din când în când, mai ies la fotografiat, mă revăd cu prietenii și le ascult sfatul de a nu mă însura prea curând. Glumesc, o să mă însor într-o bună zi!

 

 

Ești fericit, Sergiu? Ce înseamnă pentru tine să atingi fericirea absolută?

Depinde cum percepe fiecare această fericire. Eu sunt fericit în fiecare dimineață! Sunt sănătos, văd lumina zilei și am parte de o viață pe care unii și-ar dori-o.

Mi-am petrecut sărbătorile de iarna acasă, cu familia. Ce poate fi mai frumos decât momentul în care îți strângi în brațe mama, stai la povești cu tata și cumnatul, răscolești amintiri cu sora mai mare și te joci cu nepoții până la epuizare? Să-mi văd familia sănătoasă, asta înseamnă fericire!

 

 

Dacă ar putea alege o singură frază prin care să determine toți elevii din România să practice la un sport, doamna profesor Bobe Camelia ar alege-o pe cea mai celebră: mens sana in corpore sano. Născută în Breaza, județul Prahova, a absolvit Facultate de Educație Fizică și Sport din București, specialitatea gimnastică. Din anul 2012 s-a alăturat corpului didactic al liceului pedagogic „Anastasia Popescu” din București, unde transmite, cu dedicare, tainele sportului.

 

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

În privința carierei de pedagog, cred – de fapt, sunt sigură – că dragostea pentru drumul acesta în viață mi-a fost insuflată chiar de mama, care este cadru didactic și m-a crescut, practic, printre copiii care o aveau pe dânsa profesoară. M-am jucat cu ei, am mers cu ei în tabere și am împărțit astfel bucuriile și descoperirile ca într-o mare familie. De aceea, orice activitate de anvergură cu elevii m-a atras, nu am avut temeri că nu voi avea răspunsul așteptat de la copii, fie ei mici sau mari. Dialogul cu orice vârstă mi s-a părut natural și nu „m-am temut” de elevi, cum știu că li se întâmplă adesea debutanților în cariera pedagogică.

 

 

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Rolul cadrului didactic nu se limitează la orele de la clasă și la materia predată, acest lucru este deja demonstrat. Avantajul de a „preda” orele de Educație fizică este unul major, fiindcă aproape că nu există elev care să nu îndrăgească mișcarea, jocul, activitățile pe care orice sport le presupune. Și, dacă descopăr pe cineva care preferă să fie sedentar, sau nu are anumite abilități, tot găsesc ceva care să îl implice, fiindcă e ușor să faci educație fizică doar cu cei talentați. Măiestria didactică – mi-a spus mie cineva – constă în a-i implica în ore pe cei mai puțin jucăuși. M-am străduit, așadar, să inventez jocuri didactice specifice diverselor categorii de vârstă și unor tipologii diferite de copii, astfel încât, atunci când, din motive de sănătate, am fost nevoită să lipsesc de la o oră și dna Monica Șerbănescu – fondatorul școlii – a avut ideea de a sta cu elevii, aceștia au derulat ora cu toate componentele, fără nicio fisură și fără a fi nevoie de vreo intervenție. Sigur, m-am bucurat că, într-un fel neașteptat, modul organizat de a lucra la clasă și-a spus cuvântul. Fiindcă ora se numește de „educație”, deci educăm nu doar corpul, ci și atitudinea, relațiile dintre elevi, capacitatea lor de a reacționa la stimuli, felul în care interiorizează diverse sarcini de lucru etc. De aceea, influența profesorului depășește activitățile școlare propriu-zise, pentru că acesta devine un model și, cum știm, modelul poate fi pozitiv sau negativ. De aici responsabilitatea oricărui cadru didactic, dar aș spune eu, în mod deosebit, a celui de „sport”, fiindcă aici poți fi uneori prea rigid, îndepărtându-i pe copii de bucuria orelor, sau prea „laissez faire”, ceea ce poate da sentimentul că nu există reguli sau, mai grav, că acestea pot fi încălcate cu ușurință. Tot ce se petrece la școală, în clasă, în sala de sport, pe teren, copiii vor transla în viața de zi cu zi. Deci responsabilitatea noastră este una majoră, categoric!

 

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Felul în care mă raportez la elevii mei are la bază propria experiență de copil și de elevă, formarea mea academică de bază, dar, cu deosebire, formarea continuă, fiindcă mi s-a părut important să nu renunț niciodată la a învăța. Am participat de-a lungul anilor la diverse cursuri de formare, multe având loc la nivelul liceului nostru, unde avem constant întâlniri pe grupuri de lucru. În același timp, Inspectoratul este extrem de atent cu formarea noastră, cu organizarea și susținerea competițiilor sportive, aici chiar fiind necesar să subliniez că profesorii de educație fizică au un context foarte bun de activitate și sunt mereu încurajați și susținuți. De aceea, am considerat că trebuie să le cultiv constant și elevilor mei respect pentru sine și pentru ceilalți, o atitudine bazată pe sinceritate, să le dezvolt încrederea în forțele proprii și să îi găsesc fiecăruia calitatea pe care să o susțin, precum și modalitatea de a-i face să se ajute reciproc.

 

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

Așa cum am menționat, faptul că am crescut printre copii, în mijlocul activităților, mi-a atenuat „teama” firească pentru orice debutant la „catedră”. Totuși, abia ieșită de pe băncile scolii, când m-am trezit în fața unor adolescenți de-a XII- a, mai înalți decât mine, într-o clasa cu specializare handbal, mărturisesc că am avut emoții mari. Dar ne-am „împrietenit” repede și eu am păstrat o legătură strânsă cu acest joc, pe care generațiile mele de elevi ulterioare l-au practicat cu succes, sub îndrumarea mea.

 

 

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Printre calitățile pe care îi încurajez pe copiii cu care lucrez să și le dezvolte este autonomia, fiindcă am remarcat faptul că elevii cu această dimensiune de caracter sunt mai implicați în obținerea performantelor. De aceea, profesorul trebuie sa le lase libertatea de a alege modalitatea în care să rezolve tema lecției încurajându-i să participe la discuții libere și să găsească drumul potrivit fiecăruia. Acum vorbesc și din perspectiva dirigintei, care se alătură echipei didactice pentru a le construi copiilor caracterul, pentru a le da încredere și a-i orienta în parcursul școlar care îi așteaptă.

În acest sens, creșterea competenței poate fi rezultatul unui proces de autoformare, pe care să îl sprijinim prin oferirea unui feedback constructiv copiilor, ajutându-i constant să vizualizeze progresul pe care l-au făcut.

 

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Copiii din actuala generație sunt creativi, au personalități puternice, dar, în același timp, se resimte acut nevoia unui ghidaj din partea adulților care să îi orienteze în multitudinea de întrebări, soluții, oferte, care îi confruntă și pe care generațiile anterioare le-au cunoscut la o mai mică intensitate. Și, din nou, aduc vorba despre responsabilitatea cadrului didactic!

 

Care este sportul dvs. preferat și de ce?

Nu pot spune ca am un sport preferat, fiindcă mi-a plăcut sa încerc cât mai multe. Am crescut uitându-mă la Nadia și așa am ajuns să fac gimnastică, apoi am trecut la baschet, în „era Jordan”. Am avut o „atracție” pentru jocul de handbal, pe care la un moment dat l-am practicat cu mare plăcere eu însămi. Dar sunt la fel de aprigă susținătoare a copiilor care joacă tenis de masă, ori volei sau care merg la cluburi de călărie, de înot sau de fotbal.

 

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Copiii ne învață tot timpul câte ceva: de la a ne juca, până la a ne ține promisiunile pentru a nu-i dezamăgi.

 

 

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

La baza relației profesor-elev stau încrederea, sinceritatea, un anume fairplay, care fac să putem fi „citiți” imediat de către elevii noștri și cimentează o legătură solidă între mentor și învățăcel.

 

În ziua de astăzi, când adolescenții sunt din ce în ce mai atrași de tehnologie, care este rolul educației fizice și a sportului?

Din păcate, tehnologia a acaparat cu totul atenția elevilor din ziua de azi, iar practicarea exercițiilor fizice a rămas, pentru mulți dintre ei, pe locul doi. Dar cu perseverență din partea noastră și a părinților, putem să le readucem bucuria și beneficiul de a practica un sport. Este ceea ce facem cu cea mai mare constanță la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”. Un exemplu recent este Ziua Mondială a Educației, când absolut toate clasele au avut activități sportive, de la excursii, la campionate propriu-zise, care i-au entuziasmat pe copii și s-au bucurat de sprijinul părinților. Am sărbătorit Ziua Educației prin Educație de calitate și asta ne-a bucurat cel mai mult!

 

Dacă ați avea puterea ca printr-o singură frază să determinați toți elevii din România să facă mai mult sport, ce ați alege să le spuneți?

Cea mai celebră frază – pentru copiii Liceului nostru sigur este: „Mens sana in corpore sano!”.

 

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Cea mai dragă amintire… Când te întâlnești cu foștii elevi și vezi că nu te-au uitat, că povestesc cu drag cum se desfășurau orele de educație fizică – și că fac în continuare sport.

 

 

Laura Georgeta Ilie este campioană mondială, europeană, multiplă câștigătoare la tir sportiv, proba de 10 m pușcă aer comprimat. Ea a participat și la Jocurile Olimpice din 2020 de la Tokyo, unde a reprezentat România.

 

Cine este Laura Ilie?

Laura Ilie este cunoscută în lumea sportului ca fiind cea mai bună trăgătoare de pușcă din istorie. În viața din afara sportului este o femeie fericită, înconjurată de oamenii dragi ei.

 

Ce visa să devină micuța Laura Ilie? Ce fel de copilărie ai avut?

Nu pot să zic că visam să ajung ceva anume. Am schimbat multe meserii de-a lungul anilor. În schimb nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge sportivă de performanță.
Am avut o copilărie frumoasă. La școala nu am avut probleme niciodată. Nu depuneam vreun efort semnificativ pentru a avea note foarte bune. Aproape în fiecare seară ieșeam în spatele blocului cu prietenele mele. Erau alte vremuri, mă bucur că nu am avut acces la tehnologia de acum. Simt că am avut o copilărie mai frumoasă decât cea pe care o văd la copiii de azi. Îmi amintesc că jucam foarte multe jocuri, povesteam diverse întâmplări, râdeam foarte mult. Îmi amintesc cu plăcere de acei ani.

 

Sunt conștient că în spatele acestor rezultate sunt multe ore de muncă. Ne poți spune cum arată o zi din viața ta?

Așa este. Sunt multe ore de muncă în spatele performanțelor mele sportive, dar atât timp cât ceea ce fac încă este o plăcere, nu simt că muncesc o zi.
O zi obișnuită din viața mea începe în general după ora 8. Nu sunt o persoană matinală. Servesc destul de repede micul dejun, iar la ora 10 sunt la poligon. Termin antrenamentul în jurul orei 13:00, servesc prânzul și pornesc spre kinetoterapie. Dacă nu mă duc la kinetoterapie am pregătirea psihologică. Uneori le am pe amândouă. Programul meu depinde foarte mult de etapa de pregătire în care mă aflu. Uneori am și două antrenamente pe zi sau mă antrenez 6 zile din 7.

 

Cum este Laura – omul? Cum este Laura – câștigătoarea atâtor premii la tir sportiv feminin?

Laura, omul, este o persoană normală, empatică, sociabilă, prietenoasă. Nu pot să zic că este vreo diferență. Tind să cred că am un comportament exemplar indiferent de situație și că sunt la fel.

 

Sunt mulți tineri ce practică diferite sporturi, ce te-a făcut pe tine să alegi acest sport?

Când m-am apucat eu de acest sport nici nu știam că există. A fost o întâmplare întâlnirea mea cu tirul sportiv. Am fost selecționata în liceu și m-am dus doar pentru că luasem o notă mică la ora de sport și doream să îmi îndrept nota. Oarecum dacă veneam la tir, doamna profesoară ar fi ținut cont pentru notele ulterioare. Nu m-a fascinat tirul sportiv la început, dar am continuat să vin. Acum mă uit în urmă și mi se pare o poveste frumoasă care nu ar fi început fără acea notă mică.

 

Ne poți descrie ce sentimente ai trăit prima dată când ai urcat pe podium?

Am urcat pe podium la două săptămâni după ce am fost selecționată și am luat locul 3. Emoțiile și trăirile au început să apară după ce a început să îmi placă și mie ceea ce fac. La nivel național simțeam o satisfacție mare când eram pe prima treaptă a podiumului. La nivel internațional deja starea de bucurie reprezenta mult mai mult. Momentele petrecute pe podium mi-au dat tot timpul puterea de a mă autodepăși. Acele momente în care mi se cântă imnul mă motivau să vin acasă și să muncesc și mai mult.

 

Care sunt premiile cu care te mândrești și ce planuri ai pe viitor?

Mă mândresc în primul rând cu faptul că sunt prima femeie din istorie care s-a calificat la Jocurile Olimpice în proba pușcă 10 m aer comprimat. De asemenea, sunt multiplă campioană europeană, am doborât recorduri europene și mondiale, în 2018 am fost numărul 1 mondial, iar de atunci m-am tot menținut în top 5, am fost timp de 3 ani cea mai bună din Europa în clasament, am câștigat după o pauză de 60 de ani Universiada la tir, am câștigat numeroase cupe mondiale.
În perioada următoare voi participa la Campionatul Mondial. Obiectivul meu principal este să mă calific la Jocurile Olimpice de la Paris 2024.

 

Te rugăm să ne povestești cea mai frumoasă experiență trăită!

Am mai multe experiențe frumoase. Pe lângă cele sportive atunci când câștigi un concurs mare, cred că cea mai frumoasă experiența trăită este aceea în care mi-am cunoscut nepoata pentru prima dată, atunci când s-a născut. A fost ceva unic, iar relația noastră este una specială.

 

Care este provocarea ta cea mai mare în acest sport?

Provocarea mea cea mai mare este să fiu campioana olimpică.

 

Fiecare dintre noi avem un model în viață/carieră, pe tine cine te inspiră?

Pe mine mă inspiră toți cei de la care pot să învăț ceva. Nu am o persoană anume.

 

Pe lângă acest sport, ce pasiuni mai ne împărtășești?

Din păcate nu îmi mai rămâne mult timp și pentru alte pasiuni. Consider că ceea ce fac este pasiunea mea. Bineînțeles când pot să mă bucur de timp liber prefer să mă văd cu familia sau prietenii, să văd un film sau să mă plimb la pas prin oraș.

 

Te disciplinează sportul?

Orice sport te disciplinează. Pe mine sportul m-a disciplinat, m-a ținut departe de tentațiile tinereții, mi-a valorificat timpul, mi-a arătat lumea și m-a făcut un om mai bun.

 

Ne poți da un sfat pentru tinerii ce vor să se apuce de acest sport?

Îi sfătuiesc să încerce cât mai multe sporturi și să nu renunțe în a practica unul dintre ele. Dacă acela va fi tirul sportiv, îi sfătuiesc să aibă răbdare pentru că este mult mai complex decât pare, dar care le va schimba viața. Tirul sportiv îmbina tehnică bună, concentrarea, rezistența la presiune cu dorințele și așteptările celui care îl practică.

 

 

Nevăzător de la naștere, Alex Benchea este tânărul care cucerește cele mai înalte culmi de-a dreptul. Nu este special pentru că poartă o deficiență de vedere, ci pentru că zace în el o forță interioară fără limite. Are 23 de ani și tot de atâția ani nu vede, dar nu l-a împiedicat nimeni și nimic să-și urmeze pasiunea. Escaladează munții și ajunge pe cele mai înalte vârfuri, masivul Kilimanjaro fiind deja cucerit de către acesta în 2019, iar Elbrus în 2021. 

Este sportiv în cadrul lotului național de paraclimbing unde practică și escaladă sportivă. A fost la câteva concursuri până acum, însă marea sa pasiune rămâne tot muntele. Obiectivul lui Alex pe termen lung este proiectul Seven Summits și anume escaladarea fiecărui celui mai înalt munte de pe cele 7 continente.

Alex Benchea a devenit o voce și un exemplu de „așa da” în rândul oamenilor. Unii îl compătimesc, dar el menționează că nu trebuie să o facă. Militează pentru independență, nu se plânge că viața sa este întunecată, nici că a învățat într-o școală specială, deși avea dreptul să facă parte din învățământul de masă. Faptul că el nu vede ce este în fața lui, ci doar simte, doar l-a învățat să își depășească condiția.

 

 

Cine este omul Alex?

Alex este un tânăr la fel ca toți ceilalți, are 23 de ani și este originar din Adjudeni, județul Neamț. Acum locuiește în Cluj, pentru că aici a terminat facultatea de Geografie.

 

Dar sportivul Alex? Ce abilități deține?

Ambiție, hotărâre și pasiune. Acestea sunt câteva din abilitățile pe care le dețin. Acestea m-au ajutat să reușesc în tot ceea ce mi-an propus și consider că sunt potrivite oricărui om care vrea să reușească în orice domeniu.

 

În jurul căror cuvinte te perinzi?

Prietenie, pasiune, ambiție, minte deschisă, statornicie și viață. Acestea sunt câteva dintre piesele care compun puzzle-ul persoanei mele.

 

Ce-ți aduci aminte despre băiețelul Alex? Cum era? Te cățărai peste tot ca acum sau erai foarte liniștit?

Nu, de mic am iubit natura și aventurile. Am fost un copil tare energic și curios de a descoperi tot ce îl înconjoară, mai pe scurt un explorator. Pentru că provin dintr-o familie numeroasă, mai am 4 frați și o soră, pot spune că la ce sunt azi a contribuit și fratele meu geamăn cu care am început să explorez și să cunosc lumea aceasta.

 

 

Avem cu toții amintiri dragi din copilărie. Ce-ți amintești despre perioada copilăriei?

Un lucru care mă bucură când mă gândesc la copilărie este faptul că am avut norocul să mă nasc și să copilăresc la sat. Dacă ar fi fost altfel, probabil că parcursul meu ar fi fost altul. Sunt multe de povestit, dar cert este că eu eram cel cu ideile, năzbâtiile. Într-o vacanță de vară, fix după ce terminasem clasa a-VIII-a, l-am luat pe fratele meu și am plecat pe jos până în Târgu-Frumos, noaptea și fără să zicem nimănui ce avem de gând. Eram doar niște copii și când mă gândesc la asta îmi dau seama că eram tare curajoși dacă am ajuns să facem o așa nebunie.

 

Unde ai copilărit? Dar studiile unde le-ai făcut?

Am copilărit în Adjudeni, județul Neamț, un sat pitoresc de pe valea Siretului unde mă întorc cu drag de fiecare dată. Studiile le-am urmat în Târgu-Frumos, județul Iași, unde este un liceu care școlarizează elevi cu deficiențe de vedere. Am absolvit liceul în 2017, profil filologie, iar apoi am plecat la Cluj-Napoca unde am studiat un an istorie urmând ca mai apoi, în 2018, să mă înscriu la facultatea de geografie, deoarece aceasta era marea mea pasiune încă din clasa a-VI-a.

 

Ai fost într-o școală specială din cauza deficienței tale de vedere? Ce-mi spui despre escapada ta academică?

Da, așa a fost contextul, am studiat într-o școală specială, în Târgu-Frumos județul Iași, deși persoanele nevăzătoare au posibilitatea să studieze și în școala de masă. Însă, eu sunt mulțumit pentru că aici m-am format ca persoană, aici mi-am descoperit pasiunile pentru lectură, geografie și altele. Aici mi-am făcut prieteni pe viață și aici am avut profesori dedicați care au investit în noi.

 

Ți s-a spus că nu vei reuși în viață din cauza deficienței tale de vedere? Poate au fost copii răutăcioși, profesori care nu ofereau încurajări?

Nu-mi amintesc să-mi fi spus așa ceva. Desigur că se mai întâmplă să te mai lovești de oameni răutăcioși sau de situații neplăcute, dar consider că fiecare are puterea să aleagă cum se raportează la ce i se întâmplă. Pot menționa că uneori au existat oameni care mă descurajau în sensul că mă apostrofau că de ce umblu eu singur, că e greu și că am nevoie de însoțitor. De obicei acești oameni nu înțeleg că noi suntem capabili să ne descurcăm singur în foarte multe situații, că suntem oameni normali la fel ca ei.

 

 

Îndrăzneai să visezi că vei îmbrățișa o meserie? Ce visai că o să devii când vei crește mare?

Datorită pasiunii mele pentru geografie, de mic mi-am dorit să devin profesor de geografie, însă acum sunt concentrat pe proiectele mele sportive. Poate că la un moment dat voi ajunge și la catedră.

 

Când ai gustat prima oară din acest sport? Cum ai aflat de el?

Lucrurile s-au legat într-un mod frumos. Datorită pasiunii mele pentru natură, sport, geografie și explorare pot spune că am ajuns să urc munți. Pot spune că au fost două contexte care au contribuit la evoluția mea: primul a fost atunci când l-am cunoscut pe mentorul meu Florin Năstase, de la care am preluat pasiunea pentru munte. Cu el am făcut prima mea ascensiune în Făgăraș, pe vârful Moldoveanu. Acest moment a cântărit foarte mult pentru că eram la prima mea ieșire pe munte mai serioasă, a contat faptul că a avut încredere în mine că am să reușesc, deși nu avea nicio experiență cu persoanele cu dizabilități până să mă cunoască pe mine.

A doua etapă a început atunci când am descoperit asociația Climb Again care mi-a oferit contextul de a evolua ca și sportiv, într-un cadru organizat și profesionist. Climb Again face terapie prin sport pentru persoanele cu dizabilități și pot spune că a funcționat și în cazul meu. Sportul are puterea de a te include social și de a-ți deschide foarte multe orizonturi.

 

Cât timp ți-a luat să fii numit campion?

Nu mă consider chiar un campion, dar mă bucur când oamenii din jurul meu apreciază ce fac și modul în care o fac. Este o muncă continuă și abia sunt la început, însă consider că e important să avem oameni care ne inspiră să ne depășim condiția.

 

 

Care sunt cele mai importante titluri și realizări ale tale?

Sunt sportiv în cadrul lotului național de paraclimbing unde practic și escalada sportivă. Am fost la câteva concursuri până acum. Am participat la campionatele mondiale din Franța și Federația rusă, un Master în Austria, însă anul acesta am participat la două competiții, una în Salt Lake City unde m-am clasat pe locul trei și a doua în Villars, Elveția, unde am ieșit pe locul patru. Însă marea mea pasiune rămâne tot muntele, obiectivul meu pe termen lung este proiectul Seven Summits (escaladarea celui mai înalt munte de pe cele 7 continente).

Am escaladat doi din cei șapte munți și anume Kilimanjaro în decembrie 2019 și Elbrus în august 2021. În afara țării am mai urcat pe Musala, Grossglockner și Mont Blanc. În România, am escaladat mulți munți, atât în Făgăraș, Bucegi, Retezat și Orientali sau Piatra Craiului, însă notabilă rămâne ascensiunea pe acele Morarului din Bucegi, ascensiune care a avut loc în luna iunie a acestui an.

 

Îți trebuie curaj, un strop mare de nebunie, curiozitate, dorință de a-ți depăși limitele pentru a practica acest sport?

Da, toate acestea și o documentare temeinică, pasiune. Însă, fără pasiune, probabil că șansele de a continua în acest sport ar fi fost mai mici.

Da, muntele este un mediu periculos și ostil uneori, sunt conștient de tot ce presupune escaladatul munților și că acest sport nu poate fi îmbrățișat chiar de ori cine. Însă, ce îmi place tare mult la această activitate, este faptul că mă face să simt că trăiesc cu adevărat. Este nevoie și de contextul potrivit și de oamenii potriviți pentru a practica acest sport, asta în cazul persoanelor în aceeași situație la fel ca mine.

 

Oare ai mai fi avut aceeași ambiție de a dobândi în viață dacă nu ai fi purtat cu tine această lipsă de vedere?

Nu se știe. Probabil că parcursul meu ar fi fost cu totul altul, însă eu sunt mulțumit și știu că se poate și mai rău. Nu îmi mai fac nicio grijă despre cum ar fi fost dacă aș fi văzut. Eu îmi trăiesc oricum viața la cote maxime, am călătorit în 17 țări și am urcat mulți munți și am practicat multe sporturi extreme, așadar lipsa vederii nu este un așa mare impediment. Eu iubesc viața asta așa cum este ea și mă bucur de toate experiențele și de prietenii mei.

 

 

Tu nu vezi deloc, Alex? Ți-ai imaginat vreodată sau ai visat că ți-a revenit vederea?

Nu văd deloc, dar am ajuns să înțeleg tot ce e în jurul meu făcându-mi o reprezentare 3D a tot ce mă înconjoară. Dacă oamenii obișnuiți au în memoria vizuală forma obiectelor la fel și eu am în memorie forma obiectelor, asta după ce le-am pipăit sau dacă mi-au fost descrise. Când visez, visez doar chestiuni cotidiene, fără ca vederea să aibă alt rol decât cel cunoscut, dar pentru a răspunde la întrebare menționez că încă nu am visat că mi-a revenit vederea. Un lucru care mă amuză strașnic este atunci când oamenii îmi spun că e bine că nu văd pentru că în lumea asta sunt foarte multe lucruri rele și ispite.

 

Ce ai învățat despre tine în toți acești ani?

Am învățat că nu tot ce ne propunem se și întâmplă și că trebuie să învățăm să acceptăm asta.  Am învățat că nu există o cale scurtă către vârf și că pentru a ajunge acolo este nevoie de timp, antrenament și sacrificii. Și am mai învățat că la rândul meu trebuie să dau mai departe și să ajut oamenii aflați în situații similare sau cei care sunt descurajați. Pe scurt, am învățat să ajut și să fiu un om mai bun.

 

Pentru ce te pregătești în perioada aceasta?

După cum spuneam obiectivul meu pe termen lung este proiectul Seven Summits. iar în calendarul de anul acesta este prevăzut Aconcagua 6962 m, cel mai înalt munte din America de Sud. Mai exact, ascensiunea este programată pentru luna decembrie.

 

 

În fiecare zi merge la antrenamente cu gândul la o medalie olimpică. Știe că se poate obține doar prin muncă, determinare și ambiție deși, la înscriere la liceul sportiv, a fost cu mama de mână. Doar l-a impulsionat să devină un nume în sport. Alexandru Novac și l-a construit în timp și își scrie povestea frumoasei escapade sportive zilnic, cu multă sudoare.

 

Campion la suliță, el s-a perindat în jurul sportului de mic. A cochetat cu fotbalul, ba cu handbalul, a încercat și puțin judo ca până la urmă să se identifice perfect cu atletismul. În 2006 se întâmpla asta, iar de atunci a ieșit în față doar cu rezultate remarcabile.

Ne-a reprezentat în 2014 la Jocurile Olimpice de Tineret din Naijing unde a luat medalia de argint. În anul 2018 a stabilit un nou record mondial, în reuniunea internațională de la Nembro cu o aruncare de 86,37 m. La Campionatul European de Tineret (U23) din 2019 de la Gavle a obținut medalia de argint. La Jocurile Olimpice de la Tokyo din 2020 a obținut locul 12. Apoi, a fost numit cel mai bun atlet român al anului de către Federația Română de Atletism. Să-l cunoaștem!

 

 

Alex, de unde vii, ce studii ai făcut și încotro te îndrepți?

Vin dintr-un orășel micuț numit Adjud situat în județul Vrancea, am terminat liceul și acum vreau să încep și facultatea de sport și cu timpul, poate, să încerc și altceva.

 

În jurul căror cuvinte guvernezi în viață?

Cuvintele cheie din viața mea sunt: pozitivitate, evoluție, sport.

 

Să facem un exercițiu: Cum era băiețelul Alex? Cum este azi Alex-omul?

Băiețelul Alex a fost și încă mai este și acum câteodată în anumite momente din viața mea. Am fost un copil care am știut mereu ce vreau și am încercat tot timpul să fac lucrurile în așa fel încât să meargă în favoarea mea. Acum am crescut, mă uit în spate și observ că de mic am știut ce vreau de la viață și că vreau să ajung pe cele mai înalte culmi ale sportului.

 

Cum e Alex ca sportiv?

Eu mă consider un om norocos, un sportiv norocos că am un talent extraordinar, dar fără muncă nu poți face nimic. Munca bate talentul. În fiecare zi merg la antrenament și muncesc cu gândul la o medalie olimpică.

 

În sânul familiei primim cea mai importantă educație și plecăm în viață cu un set de valori transmise de membrii familiei. Ce te-au învățat ai tăi?

Părinții mei mereu m-au învățat să vorbesc frumos, să respect oamenii din jurul meu, să apreciez munca celor din jurul meu și asta îmi prinde bine acum în viața mea de sportiv.

 

Au fost toți membrii familiei de acord cu acest sport? Mamele, fiind femei, de obicei sunt mai sensibile. Ce îmi poți spune?

Da, ambii părinți au fost de acord să fac acest sport. La înscriere pentru liceu am fost cu mama de mână la Bacău să dau probele sportive. Ambii părinți și-au dorit să continui cu sportul și m-au împins să plec de acasă de la o vârstă fragedă, să ajung ceea ce sunt astăzi. Chiar dacă sunt singurul lor copil, nu au optat pentru a mă ține lângă ei să urmez studiile la un liceu oarecare și să nu mai fac sport.

 

Când ai cochetat prima dată cu sportul?

Sport fac de mic. Prima dată am început cu fotbal, după cu handbal, apoi am sesizat că sunt o fire foarte competitivă și că nu pot face un sport de echipă. Am încercat puțin judo, dar nu a mers și în ultimul rând am mers să încerc și la atletism. Primii mei pași pe stadionul de atletism au început în anul 2006 și de atunci am rămas pe stadion.

 

Cum arată o zi de antrenamente?

O zi de antrenament este destul de complexă. Te trezești, mănânci, îți iei vitaminele, apoi pleci la primul antrenament. Depinde de ce ai în prima parte a zilei la acel antrenament. Eu stau la sală  2-3 ore, merg acasă, fac un duș, mănânc, apoi după amiază fac alt tip de antrenament unde stau tot undeva la 1-2 ore și după se încheie ziua așteptând ziua următoare de antrenament.

 

 

Te dedici total sportului și îl îndrăgești ca fiind parte din tine. Ce sentiment te-a învăluit când ai intrat prima dată pe un teren?

Sincer, nu mai țin minte acel sentiment când am intrat prima dată într-un stadion, dar vă pot spune atunci când am fost prima dată la un Campionat Mondial de Seniori unde erau 85000 de mii de oameni pe stadion și toți aplaudau. Este un sentiment care te face sa te simți cel mai împlinit om din lume și cel mai puternic.

 

Fiecare dintre noi avem persoane care ne inspiră în domeniul ales. Pe tine cine te impulsionează și te motivează prin experiența și performanțele sale?

Asta este o întrebare foarte bună. Cât am fost mic, voiam să ajung și încă îmi doresc să fiu ca Jan Zelezny. Este un aruncător de suliță din Cehia care a aruncat 98,48m, acesta fiind și recordul mondial. Acum stau și realizez că în fiecare zi merg la antrenament și vorbesc cu antrenoarea mea Mihaela Melinte și mereu îmi spune că vrea o medalie olimpică cu mine pentru că ea nu a putut să o obțină ca sportivă și vrea să trăiască acest sentiment prin mine și acest lucru mă motivează pe zi ce trece.

 

La câte concursuri ai participat și care sunt performanțele cu care te mândrești?

Am participat la foarte multe competiții și cele mai importante dintre ele sunt Jocurile Olimpice de Tineret Nanjing 2014 unde am luat medalia de argint, Campionatele Europene 2019 Gavle unde am obținut medalia de argint și cea mai importantă competiție din viața mea de până acum a fost atunci când am participat la Jocurile Olimpice de la Tokyo 2020.

 

Povestește cea mai frumoasă experiență trăită.

Cea mai frumoasă experiență trăită a fost în anul 2014 la Jocurile Olimpice de Tineret din Nanjing. Acolo am mers foarte mulți sportivi de la atletism unde toți aveau șanse la medalie, dar eu eram singurul rămas pe dinafară. A venit ziua calificărilor. Până atunci dintre colegii mei nimeni nu reușise să aducă o medalie. Intru pe stadion, ne încălzim și se dă start competiției. Îmi vine rândul să arunc prima aruncare 62 m, a doua 67 m. Mai aveam o aruncare și nu eram în primii 12 pentru a merge mai departe în finală. Cele din urmă, am reușit din ultima aruncare 77.61 m unde, cu aruncarea aceea, am trecut pe locul 1 în calificări și făcusem și record Național de Juniori 2. După două zile, vine marea finală unde acolo am reușit doar un rezultat de 73.98 m și am luat medalia de argint la care nu visam nici măcar eu.

 

Ce ai simțit când ai câștigat primul titlu?

Când am câștigat primul titlu național a fost cel mai frumos și fericit lucru trăit de mine. Nu realizam prea tare pe atunci. Antrenoarea mea era fericită, părinții mei la fel, dar eu nu îmi dădeam seama ce realizasem.

 

 

Care este provocarea ta cea mai mare în acest sport?

Cea mai mare provocare este să ajungi pe cea mai înaltă treaptă, dar să te menții acolo.

 

De ce să vină copiii sau adolescenții să practice acest sport? Un sfat pentru toți cei care se vor lăsa inspirați de tine.

În primul rând, baza oricărui sport este atletismul. Dacă nu știi să alergi sau să sari, nu poți practica foarte multe sporturi. Îndemn cât mai multă lume cel puțin 40-60 de minute să între pe un stadion, să alerge. Legat de copii, îi îndemn să înceapă prima dată cu atletismul pentru a-și dezvolta viteza, rezistența, abilitățile. Dacă nu o să le placă acest sport, să încerce și altceva, dar aici este prima treaptă indiferent de sportul practicat.

 

Cât de mult te onorează să fii numit ca fiind cel mai bun atlet român?

Este o mare bucurie să fii cel mai bun atlet al anului. Aici vezi exact că munca ta nu a fost în zadar și în fiecare an ești motivat să fii cel mai bun.

 

Cum a fost trecerea de la oină la suliță și cum s-a întâmplat?

Trebuie toată lumea să înțeleagă că eu nu am practicat sportul oină. În atletism, la o vârstă fragedă, nu poți pune un copil să arunce cu o suliță. Prima dată se aruncă cu mingea de oină să vezi abilitățile acelui copil dacă are explozie în braț și apoi peste doi ani poți începe să arunci cu sulița. Deci așa am început și eu, ca în exemplul de mai sus.

 

Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Care e cea mai mare mâhnire care îți vine cel mai des în gânduri? Dar cea mai mare bucurie?

Cea mai mare mâhnire a mea este când merg la o competiție de nivel internațional și nu reușesc să obțin acel rezultat dorit și mereu mă cert și-mi spun că nu am muncit mai mult. Însă, cea mai mare bucurie este când ajung la antrenament și începe doza de nebunie, să văd ce să fac ca să nu o mai dau în bară data viitoare.

 

Cine este Alex când este singur? Cum te descurci cu momentele tale dificile?

Aici nu este chiar așa simplu. Mereu mă gândesc că vreau să fiu cel mai bun, că vreau să ajung cel mai sus și nu las nici măcar o secundă un lucru să ajungă să fie dificil. Au mai fost și momente grele și mereu vorbesc cu mine și mă încurajez să merg mai departe, că altceva nu pot face.

 

Mai simți emoții înainte de un concurs? Dacă da, sunt normale?

Emoțiile sunt chiar și la anumite antrenamente. Dacă nu ar mai fi emoții, nu aș mai putea face sport. Emoțiile fac parte din succesul fiecărui sportiv. Fără ele nu am putea face nimic.

 

 

Pe lângă sport, ce pasiuni mai împărtășești?

Îmi place foarte mult în timpul liber să merg la pescuit și să merg pe motocicletă.

 

Cum te definești în câteva idei?

Sunt un om simplu, muncitor, visător și optimist.

 

Pe lângă titlul de campion la JO, ce altă dorință arzătoare mai ai?

Îmi doresc să fiu sănătos și să am putere de muncă tot restul vieții mele. Vreau să-mi întemeiez o familie frumoasă și să am o casă care să fie plină numai cu bucurii și fericire.

 

Ești sportiv, campion, fiu, prieten. Care apelativ te mai onorează?

Aici sunt mai multe lucruri, nu doar unul. Sunt un om iubitor, un om care ajută și un om fericit și cu zâmbetul pe buze mereu.

 

Deschide sportul uși?

Sportul, în general, da, deschide uși și te face să fii văzut altfel în viața socială. Pe unde treci, toată lumea vrea să stea măcar cinci minute cu tine de vorbă și să-ți ofere oportunități după sau în timpul sportului.

 

Ce ai învățat în toți acești ani de când practici sport, pe lângă faptul că el te disciplinează?

Am învățat că trebuie să gândesc ca un campion. De când mă trezesc până mă pun să dorm, nu mă abat de la a fi un om care pune suflet, un om cu caracter și nu în ultimul rând un exemplu pentru pentru restul oamenilor.

 

 

Ca orice copil, Ionuț Filișan visa să devină ba pilot, ba astronaut, ba doctor. Nicidecum, dizabilitatea pe care o avea nu l-a împiedicat să aspire că va îmbrățișa una dintre aceste meserii sau o alta la fel de frumoasă și care îi va aduce la fel de multe satisfacții sufletești. Culmea, nici etnia romă de care aparținea. Târziu, undeva pe la 23 de ani, a început să cocheteze cu tenisul și s-a identificat perfect cu acest sport practicându-l la nivel de performanță. Din ipostaza de voluntar la începuturi a ajuns antrenor pentru copii în interiorul clubului CS Dinamo. 

Până la acei ani, nu a știut că poate să practice un sport la un nivel atât de înalt și atunci când ești într-un scaun rulant sau când te folosești de proteze pentru a te deplasa. Ionuț Filișan, la trei ani, a suferit un accident de mașină în urma căruia i-au fost amputate picioarele, dar a trecut orice obstacol. În timp ce unii poate, se vaită din nimicuri, el nu a găsit timp pentru a se plânge. A muncit ca să ajungă să  poarte cu mândrie drapelul nostru în țări din Europa, chiar și Africa de Sud. A devenit campion internațional, lăsând ocheadele deoparte și sfidând situația fizică care, de fapt, s-a dovedit a fi un impediment doar în mintea unora. Este posibil să ne întrebăm cum se poate. Răspunsul îl găsim la Ionuț Filișan, campion prin definiție.

 

 

Ionuț, cât de mult îți place rolul tău în societate, acela de antrenor de tenis la Clubul Dinamo?

Încerc să mă bucur de el cu fiecare clipă. Nu credeam că o să ajung să am un rol în viața atâtor copii și că o să ajung să influențez măcar 1% din viața lor.

 

Când ai început să cochetezi cu tenisul?

Am început destul de târziu, la vârsta de 23 ani. Mi-ar fi plăcut să încep mult mai devreme, având în vedere că eu am avut accidentul la vârsta de 3 ani. Până la acea vârstă eu nu am știut că se poate practica sportul de performanță și într-un scaun rulant sau folosind niște proteze. Întotdeauna mi-a plăcut sportul și îl practicam de plăcere din școala generala, deși nu aveam voie deoarece puteam să mă accidentez sau să-mi stric protezele. Culmea, s-a și întâmplat de vreo două ori.

 

Ce ai studiat și unde? Dorință proprie sau îndrumare venită de la părinți?

Am studiat limbi străine în cadrul FLLS și a fost din proprie inițiativă. Părinții și-ar fi dorit să fiu notar, dar, din păcate pentru ei, nu mi-a plăcut niciodată acel gen de muncă de birou.

 

A îndrăznit vreodată să viseze băiețelul Ionuț că va ajunge antrenor?

Băiețelul Ionuț era destul de visător și cu capul în nori, dar nu m-am gândit niciodată că o să ajung antrenor. Nici măcar în facultate nu mă gândeam că o să ajung să lucrez cu atâția copii. Eram cumva puțin self-aware si mă gândeam că o să-mi fie greu să-i fac să se concentreze pe ce au de învățat de la mine și nu pe mine și de ce nu am picioare. Nu știu când s-a produs exact schimbarea și-am început să vreau să lucrez cu copii, dar mă bucur că s-a întâmplat și că mă aflu înconjurat zilnic de zeci de copii.

 

Ce vise purtai când era mic?

Cred că visam să fac chestii ca orice alt copil, să fiu doctor, astronaut, pilot și tot ce mai vedeam pe la televizor. Dar cel mai mult, cred că îmi doream să devin un supererou. Mai târziu, am aflat cine sunt cu adevărat eroii și ce fac ei. Și sper să ajung și eu cândva o inspirație pentru cei din jurul meu.

 

 

Să fie acesta lucrul cel mai curajos pe care l-ai făcut în viață având în vedere că majoritatea oamenilor se miră de faptul că aparții unui scaun rulant?

S-ar putea să fie, dar mi-aș dori ca pe viitor aceste lucruri să devină normale. Nu ar trebui definită munca sau competența unui om de scaunul rulant. Poate că sunt primul care are parte de o asemenea oportunitate, dar vreau să profit de ea, să arăt cât mai multor angajatori că poți să muncești, să dezvolți și să educi și dintr-un scaun rulant sau dacă este nevăzător și orice alta dizabilitate am avea. Din păcate, noi vedem doar dizabilitatea doar la cei care sunt în scaun rulant și e evident acest fapt, dar sunt dizabilități diferite și toți ar trebui tratați la fel și incluși în activități sociale.

 

Apropo de scaun rulant, cum e viața din el?

Normală de multe ori, ușoară uneori și grea de foarte puține ori. În general, nu am probleme nici în a-l folosi, nici a în a mă deplasa cu el, dar mai sunt momente când ajung la anumite instituții sau clădiri fără rampă sau lift și devine mai grea puțin.  Încerc să mă  descurc singur sau cu ajutorul celor din jur. Și este și foarte ușoară pentru că eu tot timpul vin cu scaunul la purtător, stau tot timpul jos, nu trebuie să ocup loc pe banca sau la masă și mă strecor între doua locuri.

 

Ai îndrăznit de multe ori sau de puține ori să te imaginezi cum e fără acest scaun având în vedere că tu știi, să zicem relativ, doar trei ani din viața ta cum e să mergi pe picioare?

Pe picioare am mers 25 de ani, doar că nu pe ale mele. Eu am folosit constant protezele în prima parte a vieții mele, altfel mi-era mai greu să termin facultate. Învățam la etajul 2 fără lift.

Dar ca să răspund și la ce m-ai întrebat exact, m-am gândit la un moment dat cum ar fi fost dacă nu avea loc accidentul și am ajuns la concluzia că acel eveniment m-a făcut să fiu exact omul care sunt astăzi și îmi place cum sunt și unde sunt și nu as schimba nimic, sincer. Accidentul mi-a arătat lumea și posibilitățile ei, m-a făcut pe mine și pe toți cei de lângă mine să fiu mai open-minded, m-a învățat să fiu un luptător. Nu știu unde ajungeam sau cum eram dacă nu exista accidentul, dar unde sunt și cum sunt e perfect pentru mine.

 

Ai prezentat pentru unii de-a lungul existenței tale milă? Ai auzit des replica „ce milă îmi este! Vrei o mână de ajutor?”

Nu mi-a plăcut niciodată să am parte de mila cuiva și de aceea multe lucruri am încercat să le fac singur. Acum am învățat să nu mai fiu atât de categoric, le mulțumesc pentru ajutor sau ce vor ei să facă și le zic ca nu este nevoie. Când eram mai tânăr, mă enerva să mă tot ajute lumea, dar am înțeles că ei, în general, asociază oamenii în scaun rulant cu neputință sau cu oamenii sărmani și poate că este adevărat pentru mulți. Eu încerc să le arăt că nu este cazul de fiecare dată și că sunt și oameni care se descurcă și că nu trebuie să fiu definit doar prin prisma scaunului.

 

 

Care e reacția de impuls la auzul acestor întrebări?

Cum am zis și mai devreme, încerc să-i înțeleg și să le apreciez încercarea de ajutor, dar de cele mai multe ori o refuz pentru că îmi place să-mi fac lucrurile de unul singur chiar dacă lor li se pare că mă chinui sau mi-e mai greu.

 

Ai simțit discriminare, marginalizare în toți acești ani? Ai simțit că pentru unii ești și rom, ești și cu o dizabilitate și că în ochii lor nu ai putea înfăptui prea multe-n viață?

Sunt sigur că au fost, dar eu am un defect sau o calitate, nu știu exact ce este, în care nu observ lucrurile negative, sau mai bine zis nu le iau în seama. Încerc să mă alătur de oameni care mă susțin și mă încurajează. Sunt sigur că au fost oameni care nu aveau încredere și că  nu voi reuși, dar pentru mine părerea acelor oameni nu conta.

 

Dacă ar fi să alegi câteva cuvinte și să le pui în câteva propoziții despre cum îți descrii viața, care ar fi acelea?

Iubesc ceea ce fac, iubesc oamenii din jurul meu, mă bucur de momentele astea. Aș putea să rezum la două cuvinte: fericit și îndeplinit.

 

Ionuț, unde te vom găsi în perioada următoare? Ce competiții ticluiești?

Mă veți găsi aproape zilnic la Dinamo alături de copiii pe care îi antrenez și la Centrul Național de Tenis unde mă antrenez pentru următoarele turnee ce vor avea loc chiar în România la București și Pitești.

 

 

Apropo de competiții, care au fost ultimele la care ai participat și cu ce rezultate te-ai întors acasă?

Ultimul turneu la care am participat au fost Europenele de tenis în scaun rulant, dar, din păcate, anul acesta nu am avut rezultatele dorite. Știu doar că am luptat pentru fiecare punct și mă bucur că pot să particip la o asemenea competiție în care să reprezint România.

 

Ești campion și ai reprezentat România. În ce țări ai obținut cele mai importante titluri?

Am reprezentat România din 2014 până în ziua de astăzi la toate concursurile la care am participat. În lotul național am fost de  șase ori, am fost și căpitanul echipei naționale, ne-am clasat pe locul 5 la un campionat regional, o clasare extraordinară pentru noi. Individual, am participat în aproape toată Europa și în Africa de Sud, iar cele mai importante trofee le-am obținut în Croația, Lituania și Grecia.

 

 

Mișcare, lectură, ieșiri cu prietenii, cu alte cuvinte, o copilărie fericită și lipsită de griji. Dar în anul 2016 o durere la picior nu-i dădea pace. După un timp, a crescut în intensitate, motiv pentru care au trecut pragul doctorului. Problema depășea competența medicilor din Iași. Au urmat drumuri la București, investigații, analize, iar în cele din urmă a fost pus diagnosticul: cancer osos. Maya avea doar opt ani la aflarea veștii. Au urmat luni de chimioterapie, tratamente, care s-au soldat cu amputarea piciorului stâng. Acum, Maya este complet refăcută și uimește prin tot ceea ce face. Este olimpică la limba română și engleză, se dă cu  snowboardul de aproape doi ani, înoată de patru ani, iar în viitor vrea să devină chirurg ortoped.

 

Interviul pe scurt:

Când viața îți socate în cale un diagnostic crunt: “Sincer nu cred că realizam atunci cât de grav este. Știu doar că eram supărată și agitată pentru că așa erau și părinții mei. Când am aflat diagnosticul eram cu sora mea. Mama a stat tot timpul cu mine la spital, iar tata venea și el odată la două trei săptămâni. Cred că ce m-a motivat să lupt în continuare au fost părinții și sora mea, știam că trebuie să fiu puternică pentru ei.”

Pe placa de snowboard cu proteza: “Prima dată pe placă mi-a fost atât de frică încât tremuram din toate încheieturile. Neavând stabilitate pe picior aveam tendința să mă las mai mult pe dreptul ceea ce nu era deloc bine. Prima săptămână am stat numai cu nasul în zăpadă.”

Puterea de a merge mai departe: “Faptul că acum patru ani stăteam la pat într-un salon de spital și acum sunt pe pârtie în vârf de munte dând ce e mai bun. După ce m-am îmbolnăvit mi-a dat seama că lucrurile se pot schimba într-o fracțiune de secundă și este bine să ne bucurăm de tot ce avem în jurul nostru indiferent de cât de mici ar fi acele lucruri.”

 

 

Dacă viața te provocă, lupți

Născută pe meleaguri ieșene, Maya este un copil care debordează de energie, talent, ambiție și muncă. Înainte ca destinul să o provoace la luptă, tânăra visa să devină profesoară de înot. Când nu se preocupa de școală era ba la alergat, ba cu prietenii, citea, cu alte cuvinte, lucruri normale pentru acea vârstă. Prin anul 2016 au început să apară dureri la laba piciorului.  A urmat o vizită la medic, care le-a asigurat că nu au de ce să se îngrijoreze. După un timp, durerea a crescut în intensitate, motiv pentru care au trecut din nou pragul medicului. Problema depășea competența doctorilor din Iași. Au urmat drumuri la București, investigații, analize, iar în cele din urmă a fost pus diagnosticul: cancer osos. “Sincer nu cred că realizam atunci cât de grav este. Știu doar că eram supărată și agitată pentru că așa erau și părinții mei. Când am aflat diagnosticul eram cu sora mea. Mama a stat tot timpul cu mine la spital, iar tata venea și el odată la două trei săptămâni. Cred că ce m-a motivat să lupt în continuare au fost părinții și sora mea, știam că trebuie să fiu puternică pentru ei”, spune Maya Păduraru.

 

,,Tot timpul am fost o fire competitivă și am vrut să fiu în top, să fiu cea mai bună versiune a mea”

 

Au urmat luni de chimioterapie, tratamente, iar în cele din urmă amputarea piciorului stâng. Cum a fost acel moment? “La început nu mi-am dat seama cât de mult se va schimba viața mea și nu cred că eram destul de pregătită pentru asta deoarece nu mi s-a spus dinainte. Momentul în care am înțeles cât de diferită sunt a fost când am ajuns acasă și am văzut cum mă tratau ceilalți și cum se uita lumea la mine prin oraș.” Procesul de vindecare a fost grăbit și de psihicul Mayei. “Tot timpul am fost o fire competitivă și am vrut să fiu în top, să fiu cea mai bună versiune a mea, iar asta a ajutat în lupta cu boala. Starea ta psihică contează foarte mult în procesul de vindecare. Sunt momente în care singura persoană care te poate împinge de la spate ești chiar tu. Momente în care trebuie să te încurajezi singur și să-ți dai motive să lupți pentru că trebuie să ieși învingător.”

 

 

Din spital direct pe placa de snowboard

Au urmat optsprezece cure de chimioterapie în urma cărora analizele Mayei începeau să se îmbunătățească. După un timp a revenit la Iași, a început să se recupereze încet, dar sigur. Iubește foarte mult școala, nu degeaba e olimpică la română și engleză, iar momentul când a putut reveni în bancă a fost trăit cu sufletul la gură. “Colegii au fost tot timpul drăguți cu mine și m-au ajutat în toate. La început erau mai grijulii și nu mă lăsau niciodată singură, dar după ce au văzut că mă descurc se comportau cu mine ca și cu un copil normal.” Dragostea pe care a regăsit-o din partea colegilor nu a s-a reflectat și în societate. Obișnuiți să pună etichete și să emită judecăți false, oamenii au stigmatizat-o. “S-a întâmplat să vreau să-mi fac prieteni și când au văzut că nu sunt ca ei m-au evitat, iar chestia asta mă afecta foarte mult înainte. Dar am realizat că pur și simplu ei nu sunt învățați să accepte acest lucru”, lămurește Maya Păduraru.

 

,,Prima săptămână am stat numai cu nasul în zăpadă”

 

Chiar dacă a trecut prin boală Maya nu se menajează. Aleargă, merge cu bicicleta, cu rolele, înoată, iar de ceva ani face și snowboarding. Am fost curios să aflu cum a pornit pasiunea pentru acest sport de iarnă. “Eram la prietena mea Gabriela în Ploiești, când ne-a sunat mama și ne-a spus că a vorbit cu tehnicianul care mi-a făcut proteza. Acesta fusese contactat de paralimpicul la snowboarding Mihăiță Papară, care l-a rugat să vorbească cu câteva fete cu amputație pentru că voia să facă un camp de snowboarding dedicat persoanelor cu dizabilități. Normal că nu am putut refuza și de atunci mi-am dat seama că a doua mea iubire este snowboardingul. Prima dată pe placă mi-a fost atât de frică încât tremuram din toate încheieturile. Neavând stabilitate pe picior aveam tendința să mă las mai mult pe dreptul ceea ce nu era deloc bine. Prima săptămână am stat numai cu nasul în zăpadă, dar după m-am apucat de exerciții fizice acasă, mi-am întărit musculatura, am mai căpătat un pic de  încredere în proteză și asta m-a ajutat foarte mult la următoarele campuri”, precizează Maya.

 

 

Viitorul sună bine

Se antrenează pe unde și când poate, mânată de un singur gând: participarea la Paralimpiada din 2026. Cu toate acestea, școala este în prim plan pentru că în viitor vrea să devină chirurg ortoped. Maya îmi vorbește despre depășirea limitelor, despre curaj, boală și perseverență, cu o maturitate extrem de rară la copiii de vârsta ei. O întreb ce o motivează să meargă mai departe și ce lecții a tras din câte a trăit până acum. “Faptul că acum patru ani stăteam la pat într-un salon de spital și acum sunt pe pârtie în vârf de munte dând ce e mai bun. După ce m-am îmbolnăvit mi-a dat seama că lucrurile se pot schimba într-o fracțiune de secundă și este bine să ne bucurăm de tot ce avem în jurul nostru indiferent de cât de mici ar fi acele lucrurile. Consider că o persoană cu dizabilitate înseamnă de multe ori ambiție și determinare. O persoană cu dizabilitate a dat de valorile vieții și vrea să ajungă cât mai departe indiferent de lipsa pe care o are”, conchide Maya Păduraru.

 

Martie 2003, orașul Sfântul Gheorghe, zi de muncă. Ciprian era pe acoperișul unei hale. Un pas greșit, iar viața nu a mai fost ca înainte. Au urmat clipe de luptă, recuperare fizică, psihică, ani în care a tras de el pentru a reveni la normal. În ciuda efortului, destinul l-a invitat să ia loc într-un scaun rulant. Prin 2007, era la Fundația Motivation unde coordona o tabără de tenis. Terenul era liber, Ciprian se așează într-un scaun rulant, schimbă câteva mingi și se îndrăgostește pe loc. Cu timpul devine campion național la tenis de câmp. În 2017 ocupă locul 119 din 700 de sportivi din toată lumea, iar în prezent este vicepreședinte și ambasador al Comitetului Paralimpic Român.

 

Articolul pe scurt:
  • Destinul ridică mingea la fileu: ”Eram cu tata și lucram pe acoperișul unei hale. Mergeam pe niște scânduri, iar la un moment dat am călcat pe lângă și am căzut de la șapte metri”
  • Primul antrenor de tenis din țară în scaun rulant: “Mi-a plăcut să fiu util, așa m-am apucat de antrenorat (…) Cumva, menirea mea este să fiu un exemplu și să-i ajut pe cei cu handicap să se autodepășească“
  • Misiunea în cadrul Comitetului Paralimpic Român: “Rolul meu principal este de a recruta persoane cu handicap și de a mări efectivul echipelor pe care le avem. Pe lângă acest lucru, mă ocup și de alte chestiuni care țin de administrație “

 

1

 

Când viața te provoacă la o partidă

Sportul a fost o prezență constantă în viața lui Ciprian. A practicat handbal vreo trei ani, judo vreo șase, era instructor și lucra cu copii. La 20 de ani termină serviciul militar, continuă să facă sport și decide să lucreze în construcții alături de tatăl său. “Cochetam cu ideea de a fi cât mai independent. Doream să-mi iau o motocicletă, să locuiesc singur, iar aceste dorințe nu se puteau împlini fără bani“, povestește Ciprian Anton pentru Matricea Românească.

 

Mergeam pe niște scânduri, iar la un moment dat am călcat pe lângă și am căzut de la șapte metri

 

A lucrat în multe locuri, dar în iarna lui 2002, lucrurile au început să scârțâie. “Abia prin martie 2003 am reușit să găsim ceva. Eram cu tata și lucram pe acoperișul unei hale. Mergeam pe niște scânduri, iar la un moment dat am călcat pe lângă și am căzut de la șapte metri. A venit Salvarea, m-au dus repede la Spitalul din Sfântu Gheorghe, apoi m-au trimis la Brașov, iar în cele din urmă am ajuns la Spitalul Bagdasar din București“, își amintește Ciprian.

 

2

 

Tenisul, dragoste la primul schimb de mingi

A urmat o perioadă extrem de complicată. Recuperare fizică, psihică, ușor au început să-și facă loc anumite complexe, iar doi ani de zile, nu a ieșit din casă. “Mi-am propus să muncesc în fiecare zi acasă, pe saltea. În urma efortului depus mi-am recuperat în totalitate brațul drept. În decembrie 2006, cineva de la Fundația Motivation București, mi-a dat un telefon și m-a invitat la un stagiu de recuperare. Pentru că aveam ceva cunoștințe în ceea ce privește organismul, am început să conduc programul de dimineață și eram alături de cei care făceau recuperare“, spune Ciprian Anton.

 

Când au plecat de pe teren, m-am așezat într-un scaun de tenis, am schimbat câteva mingi și mi-a plăcut

 

Cei de la fundație l-au îndrăgit pe Ciprian și i-au propus să devină instructor. Misiunea nu era deloc ușoară. Trebuia să locuiască într-o casă de tip familial cu alte opt persoane în scaun rulant și să le ajute să-și recapete independența. “În anul 2007, eram într-o tabără organizată de cei de la Motivation, unde instruiam alte cincisprezece persoane. La un moment dat când au plecat de pe teren, m-am așezat într-un scaun de tenis, am schimbat câteva mingi și mi-a plăcut“, a spus Ciprian Anton.

 

3

 

Participă la competiții și devine primul antrenor în scaun rulant

Nici nu trece bine un an, că Ciprian participă la primele competiții peste hotare. Pe plan intern devine multiplu campion, apoi triumfă la Praga. În 2017 ocupă locul 119 din 700 de sportivi din întreaga lume. Am fost curios să aflu mentalitatea cu care abordează concursurile și cum a ajuns primul antrenor de tenis din țară în scaun rulant. “Eram atât de motivat încât doream să arăt oamenilor că merit susținerea lor. Asta punea o presiune enormă pe umerii mei și nu mai jucam relaxat. Mi-a plăcut să fiu util, așa m-am apucat de antrenorat. Am reușit să inițiez câțiva copii și mă bucur că unul dintre ei joacă tenis la un nivel foarte bun. Cumva, menirea mea este să fiu un exemplu și să-i ajut pe cei cu handicap să se autodepășească“, a zis Ciprian.

 

Menirea mea este să fiu un exemplu și să-i ajut pe cei cu handicap să se autodepășească

 

Dar, Ciprian Anton nu este numai un sportiv de mare finețe, ci și scriitor. Împreună cu psihoterapeutul Mariana State, a scris Ghidul persoanelor cu traumatism vertebro-medular. “Făceam recuperare la Techirghiol, iar între timp acumulasem ceva informații din punct de vedere medical. Doamna State m-a îndemnat să le pun pe hârtie. Am lucrat vreo doi ani și am pus totul cap la cap. Rezultatul a fost acest ghid, care se vrea a fi o carte pe înțelesul tuturor. Inițial primele 500 de exemplare le-am oferit gratuit mai multor spitale și fundații“, menționează Ciprian.

 

4

 

România în drum spre jocurile Paralimpice de la Tokyo

Acum este vicepreședinte și ambasador al Comitetului Paralimpic Român. L-am întrebat pe Ciprian care este rolul său în cadrul acestei structuri. “Rolul meu principal este de a recruta persoane cu handicap și de a mări efectivul echipelor pe care le avem. Pe lângă acest lucru, mă ocup și de alte chestiuni care țin de administrație. Din pricina pandemiei, Jocurile Paralimpice au fost amânate pentru 23 iulie 2021, însă pregătirea continuă. Vom concura la judo, unde îl avem pe Alex Bologa, număr unu mondial, apoi avem sportivi la tenis de masă, ciclism și înot“, precizează Ciprian.

 

Rolul meu principal este de a recruta persoane cu handicap și de a mări efectivul echipelor

 

Ciprian nu va renunța la competiții. Speră ca în viitorul apropiat să ne reprezinte în Ungaria și Praga. Cu toții știm că tenisul e un sport scump, cu atât mai mult cu cât ești nevoit să-ți procuri echipamente adaptate. La acest capitol, sportivii de talia lui Ciprian au nevoie de sprijinul nostru. Pasionați de tenis, am pomenit pe final de discuție tripleta Nadal, Djokovici, Federer, pe care am analizat-o puțin.“Nadal mă impresionează cu energia de care dă dovadă, cu rotația pe care o imprimă mingii. Djokovici, mă uimește cu modul lui de gândire, are o putere fantastică de a reveni în meci, iar Federer, pe departe cel mai elegant și calculat sportiv dinte toți.“

 

 

Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”, grăia George Călinescu la dispariția lui Mihai Eminescu. Astăzi, la 131 de ani de când “Luceafărul poeziei românești” a plecat dintre noi, descoperim o latură mai puțin cunoscută publicului larg.

 

Ultimele clipe într-o lume efemeră

În 1889, lungit pe un pat metalic în sanatoriul doctorului Șuțu, Mihai Eminescu își trăiește ultimele clipe. Cu un gest tacticos, ce trăda o stare acută de epuizare, poetul îi cere medicului de gardă un ultim favor, mai precis un pahar cu lapte și o vorbă bună. După un timp, vizeta se deschide, iar medicul strecoară sfios băutura albicioasă. Un oftat amarnic acompaniază ultimele cuvinte ale poetului: “Sunt năruit!“.

Pe 15 iunie 1889, ceasornicul din cameră bate ora patru dimineața. Întins pe spate, cu ochii fixați în tavan, Eminescu își dă ultima suflare. Medicii socotesc drept cauză oficială a morții stopul cardio-respirator provocat de o intoxicaţie cu mercur. Unii specialiști merg mai departe și spun că scriitorul a fost victima unui nebun ucigaș care l-ar fi lovit cu o scândură în moalele capului. Au trecut 131 de ani de atunci, iar în ciuda explicațiilor oferite de diverși eminescologi, decesul rămâne învăluit în mister.

 

Poza nr 1

 

Este prohodit la biserica Sfântul Gheorghe. Scriitorul Grigore Ventura ține un discurs, apoi carul funebru pornește pe traseu. Prima oprire este la Universitate, unde gazetarul Dimitrie Laurian rostește o nouă alocuțiune în cinstea Eminului. Cortegiul traversează Calea Victoriei, Calea Rahovei și ajunge la cimitirul Șerban Vodă, actualul Bellu. Sicriul este purtat de patru elevi ai Școlii Normala de Institutori din București, apoi coborât în groapă.

 

Fotbalist de clasă și înotător desăvârșit

Bogăția operei literare și profunzimea ideilor, au făcut din Mihai Eminescu o conștiință națională. Mai puțin cunoscut este zelul cu care se dedica sportului. Fie că vorbim de fotbal, înot, șah sau ridicatul greutăților, Eminescu își lăsa mască privitorii. Colegul și prietenul Teodor Stefanelli, scriitorul Ștefan Cacoveanu, dar și criticul George Călinescu, depun mărturie despre apetitul sportiv al poetului.

Între 1865 și 1869, Mihai este elev al Liceului German din Cernăuți, singura instituție de învățământ liceal din Ducatul Bucovinei. Apropiații îl vedeau adesea pe terenul de fotbal unde dovedea reale calități pentru jocul cu mingea. Se pare că Eminescu a deprins tainele sportului rege de la Aron Pumnul, profesorul său din perioada adolescenței. Meciurile aveau loc pe “toloaca“ Cernăuțiului. Acolo se înfruntau echipele de calfe ale meşteşugarilor cu cele ale “studenţilor” gimnazişti. Iată ce spune Theodor Stefanelli despre confruntările de odinioară: ”Eu am locuit mulţi ani în strada Cuciur Mare şi înaintea locuinţei mele se întindea aşa numita toloacă a oraşului, unde studenţii jucau adese în orele libere mingea. Şi Eminescu era adese printre noi şi juca cu noi mingea“.

 

Poza nr 2

 

Pe la 16-17 ani, balta de la Ipotești și Prutul de la Cernăuți, i-au slujit dept bazin de antrenament. Nimeni nu se putea ține după el, era ca peștele în apă. Dibăcia Eminului întrece orice limite și stârnea admirația pe loc. Ștefan Cacoveanu mărturisea: “Făcea tot felul de isteţii nautice, intrînd în apă într-un loc şi ieşind tîrziu unde nici nu te aşteptai, spre admiraţia chiar a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulţi înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu nici unul nu se putea ţinea“.

 

Gimnastică la mănăstire, apoi șah în spital

Eminescu era foarte grijuliu cu aspectul său fizic. Îi plăcea să facă sport în natură și să se întreacă cu cei tineri. Mărturie stau escapadele sportive de la Mănăstirea Văratec. Maica Epraxia care l-a cunoscut în adolescență pe scriitor, depune următoare mărturie: “Era frumos. Dimineaţa făcea gimnastică şi ridica nişte greutăţi. Eminescu se lua la întrecere cu ceilalţi studenţi găzduiţi la masa monahei Ştefania Lungulesei şi ridicau, dintr-o dată, «bombele de piatră» (gantere, greutăţi)“.

 

Mănăstirea Văratec, locul în care Eminescu făcea gimanstică și ridica greutăți

Mănăstirea Văratec, locul în care Eminescu făcea gimnastică și ridica greutăți

 

Un om de o asemenea dimensiune culturală nu putea să neglijeze sportul minții. În 1884, sănătatea îi joacă feste și este internat la Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. “Era vizitat des de prieteni, de Pompiliu, Burlă, Humpel îndeosebi, jucînd şah”, spune George Călinescu în lucrarea “Viața lui Eminescu“.

 

 

Surse: 1) George Călinescu ,“Viața lui Eminescu“; 2) Theodor V. Stefanelli ,”Amintiri despre Eminescu”.

 

sport

În (re)cunoașterea valorilor: 5 tineri români de 10

16 octombrie 2024 |
România este o țară în care pare că tinerii și-au pierdut busola, tot mai mulți dintre aceștia aplecâdu-se, în secolul XXI, spre zone superficiale de profesii sau spre job-uri online ce ridică mai multe semne de întrebare, cum ar fi cele de “influencer”...


Despre atenție și musculatură formată în perioada copilăriei

12 aprilie 2024 |
-Iar mi-a spus doamna învățătoare că Marina nu-și poate concentra atenția! Și a spus că poate ar fi bine să o consulte un kinetoterapeut! A spus că a observat că pur și simplu obosește des, că se culcă des pe bancă... Și m-a întrebat dacă...






Interviu Camelia Bobe, profesor de educație fizică și sport: „De la copii avem tot timpul câte ceva de învățat – de la a ne juca până la a ne ține promisiunile, pentru a nu-i dezamăgi.”

7 octombrie 2022 |
Dacă ar putea alege o singură frază prin care să determine toți elevii din România să practice la un sport, doamna profesor Bobe Camelia ar alege-o pe cea mai celebră: mens sana in corpore sano. Născută în Breaza, județul Prahova, a absolvit Facultate de...





Maya Păduraru, fetița care învis cancerul, iar acum se pregătește pentru Paralimpiadă. ,,Tot timpul am fost o fire competitivă și am vrut să fiu în top, să fiu cea mai bună versiune a mea”

27 septembrie 2021 |
Mișcare, lectură, ieșiri cu prietenii, cu alte cuvinte, o copilărie fericită și lipsită de griji. Dar în anul 2016 o durere la picior nu-i dădea pace. După un timp, a crescut în intensitate, motiv pentru care au trecut pragul doctorului. Problema depășea...



 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează