În perioada 21-26, 28 februarie, orele 10:00 – 17:00, Învie Tradiția te așteaptă cu o colecție de mărțișoare lucrate manual de către meșterii noștri populari. Modelele sunt variate si reprezentative pentru toate zonele geografice ale țării, așadar vei avea de unde alege.

Despre Învie Tradiția: Învie Tradiția susține și încurajează meșteșugurile vechi de secole, născute la sat, care fac parte din bogățiile și patrimoniul cultural al României.

Autenticitatea și singularitatea acestor opere de artă ieșite din mâinile meșterilor populari sunt date de tehnicile unice și diferite de la zonă la zonă, de motivele decorative folosite, de cromatica și materialele folosite, de calitatea și eleganța lor. Mai multe detalii despre misiunea proiectului poți afla pe site-ul organizatorului.

Cine nu are timp să ajungă, poate comanda mărțișoarele de aici.

În copaci, în curte, pe câmp, pe uliță, Raluca nu se mai oprea din cântat. Imaginația o purta pe felurite scene în compania orchestrei. Într-o zi, unchiul a tras cu urechea și a simțit că puștoaica mustește de talent. Au început să lucreze, și ușor, ușor, a devenit membră a Grupului Folcloric Mugurel. În anul 2008 a făcut pasul către universul muzicii corale luând preselecția organizată de Corala Fantasia din Vaslui. Cei șapte ani petrecuți în compania muzicii corale, i-au adus turnee prin Macedonia, Turcia, Cehia, Germania, Franța, Spania, etc. La individual, Raluca devenise abonată la trofee, atât pe plan național cât și internațional. Ajunsă la vremea studenției, tânăra a făcut pasul către Facultatea de Litere, secția Etnologie și Folclor din cadrul Universității București. Dar explozia pe plan profesional a venit odată cu participarea la emisiunea Vedeta Populară de la TVR, când vasluianca a fost răsplătită cu un loc pe podium. Din acel moment a colaborat cu mari orchestre, a încântat pe marile scene, a realizat mai multe colaborări și nu are de gând să se oprească. Despre debut, crez artistic, experiențe de viață și multe altele, povestim pe larg cu Raluca Radu.

 Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• Muzica cea de toate zilele. Ce, cum și de ce cântam?
• Povești de prin concursuri
• Viața după show-ul Vedeta Populară
• Autentic vs kitsch. Părerea etnologului
• Portretul unui artist creionat de Raluca Radu

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra de mai jos. Ce mai stai?

Primele tangențe cu muzica au apărut în copilărie, când audia sunetul  pianului de la biserică. Naiul a venit în viața lui pe calea undelor radio, iar emoția i-a inundat sufletul. Timid, Ioan a început să facă ore de muzică, să acumuleze noi cunoștințe și să aprofundeze tainele acestui instrument. Ajuns la vârsta studenției s-a îndreptat către Conservatorul din Seul, ca mai apoi să servească în orchestra armatei, dar de această dată la flaut. În timpul serviciului militar, Ioan s-a gândit că trebuie să ducă pasiunea pentru nai la un alt nivel, așa că a decis să vină în România mânat de gândul că aici se află maestrul Gheorghe Zamfir. În prezent, a terminat un master la Universitatea de Muzică din București și este unul dintre ucenicii maestrului Zamfir. Iubește la nebunie doinele și sârbele românești, iar pe viitor vrea să le ducă în țara natală pentru a le face cunoscute compatrioților. Despre anii copilăriei, studii, concerte, crez artistic și multe altele, povestim pe larg cu naistul Ioan Jung.

Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• Copilăria în Seul și drumul către România
• Coreeanul fermecat de folclorul românesc
• The Lonely Shepherd în interpretarea naistului Ioan Jung
• De ce iubesc România și românii?
• Cum este să fii ucenicul lui Gheorghe Zamfir?
• Esența artei și misia artistului

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra de mai jos. Ce mai stai?

De profesie inginer, Anca și-a petrecut optsprezece ani în forfota multinaționalelor. A fost o perioadă presărată cu multe învățături în care a legat relații și s-a dezvoltat din toate punctele de vedere. Dar cu toate acestea, își dorea cu ardoare să facă pasul către propria afacere. După calcule, planuri și momente de reflecție, și-a dat demisia. Avea 47 de ani și se pregătea să pună pe picioare un business cu covoare tradiționale. În 2014 a înființat firma, apoi a început să-și scrie proiectul pentru a accesa fonduri europene. Cu banii obținuți, a deschis un atelier de țesătorie în comuna Măceșu de Jos, unde femei cu har pun în valoare frumusețea covorului oltenesc. Am stat de vorbă cu doamna Anca Lozan Dumitrescu și am povestit despre puterea de a te reinventa, debutul în business, cum diferențiem autenticul de kitsch, ce este un antreprenor și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Vise capitaliste în comunism: “Mi-am dorit din totdeauna să am afacerea mea, dar în viață nu faci mereu ceea ce îți dorești. Fiind acele vremuri, a trebuit să accept pentru o perioadă să fiu angajată (…) M-am gândit foarte bine, am pus totul pe hârtie, am urmărit businessuri, plus că am mai făcut și un studiu de piață. Lucrând într-o firmă care oferea consultanță pentru accesarea fondurilor europene am zis că merită să aplic și eu.”
• Ispita de a pune lacătul pe ușă: “Afacerea asta e ca propriul meu copil și niciodată nu îți poți abandona copilul. Afacerea acesta este hrană pentru sufletul meu. Îmi place să simt că trăiesc și nu pot sta pasivă așteptând să treacă timpul. Am această posibilitate de a crea lucruri frumoase.”
• Profilul antreprenorului prin ochii Ancăi: “Antreprenorul este acea persoană care nu are nici zi, nici noapte, nici weekend și nici concediu. Cât timp am fost angajată am avut weekend-urile libere și mai mulți bani în buzunar decât acum. Dar am satisfacția că am schimbat destinele unor oameni.”

Pentru toate există un timp prielnic

Când era mică, Anca își dorea o casă de modă. Fascinată de țesături, a învățat croitorie la școală și își făcea singură haine. Pe lângă acestea, mama tricota, cosea, iar bunica teșea niște, covoare, adevărate opere de artă. Totul se petrece sub epoca cenușiului cu nuanțe roșiatice de comunism, în care dorințele capitaliste nu-și aveau loc. “Mi-am dorit din totdeauna să am afacerea mea, dar în viață nu faci mereu ceea ce îți dorești. Fiind acele vremuri, a trebuit să  accept pentru o perioadă să fiu angajată. După revoluție, am lucrat în multinaționale și a fost cea mai frumoasă perioadă. Acolo am învățat să fiu și antreprenor, am avut posibilitatea să mă dezvolt și să leg relații. Țin minte că la angajare am fost peste 150 de candidați pentru patru posturi. Am lucrat acolo nouă ani de zile, am urmat traininguri, ori pentru anul 1999 asta era ceva de domeniul fantasticului”, povestește Anca Lozan Dumitrescu pentru Matricea Românească.

,,Mi-am dorit din totdeauna să am afacerea mea”

După calcule, planuri și momente de reflecție, Anca și-a luat inima în dinți și a demisionat. Avea 47 de ani și se pregătea să pună pe picioare visul de o viață. “M-am gândit foarte bine, am pus totul pe hârtie, am urmărit businessuri, plus că am mai făcut și un studiu de piață. Lucrând într-o firmă care oferea consultanță pentru accesarea fondurilor europene am zis că merită să aplic și eu. În anul 2014 am înființat firma și încet încet mi-am scris proiectul pentru a accesa fonduri. Țin minte că am depus proiectul în prima lună de depunere și am primit o finanțare de 70 de mii de euro.”

Un business și provocările aferente

Cu finanțarea obținută și cu entuziasmul la cote maxime, Anca a deschis un atelier de țesătorie în comuna Măceșu de Jos. Primul hop era trecut, dar urma altul și anume, recrutarea personalului calificat. “Aici a fost foarte greu. Numai un om nebun ca mine se putea angaja la așa ceva. Am știut de la bun început că nu mai sunt oameni care practică țesătoria. Pe lângă asta este și o meserie grea care nu se învață în două zile. Acest meșteșug se învață undeva pe o perioadă de un an, asta numai dacă ai abilități. În prima lună am început să facem cursuri, am achiziționat echipamente, am cumpărat materia primă, tot mobilierul necesar, am recrutat persoane și pe 1 august 2016 am debutat”, rememorează Anca Lozan Dumitrescu.

,,Îmi place să simt că trăiesc și nu pot sta pasivă așteptând să treacă timpul”

Acum la atelierul din Măceșu de Jos sunt trei angajate. Din pricina numărului mare de comenzi și a lucrului migălos ce ține de făurirea unui covor, capacitatea de producție este cu mult depășită. Sunt luni în care Anca refuză să-și mai facă reclamă pentru că nu poate onora toate cererile. Cu toate acestea, covorul oltenesc țesut la Măceșu a ajuns prin SUA, Canada, Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, China, Israel și în mai toate țările din Europa. În cele ce urmează, o întreb pe Anca dacă au fost momente în care și-a dorit să pună lacătul. “Da, au fost. Însă afacerea asta e ca propriul meu copil și niciodată nu îți poți abandona copilul. Afacerea acesta este hrană pentru sufletul meu. Îmi place să simt că trăiesc și nu pot sta pasivă așteptând să treacă timpul. Am această posibilitate de a crea lucruri frumoase. Modelele sunt create la noi în atelier și fiecare client în parte vrea un anumit model. Utilizăm motive florale, zoomorfe, numai că noi le dăm o notă aparte. La mine în atelier două țesătoare nu lucrează la fel, pentru că fiecare are propria percepție”, lămurește Anca.

Autentic vs kitsch. Cum le distingem?

Și pentru că tot vorbim de lucruri încărcate de autentic, o întreb pe Anca cum putem distinge un covor lucrat manual de un kitsch chinezesc. “În primul rând să ne uităm la preț. Acesta este dat de durata de lucru. Un produs care este ieftin se face foarte repede și nu este lucrat manual. Un lucru făcut manual nu poate fi produs în cantități mari. Când văd pe stoc cinci bucăți identice, acolo clar e un produs făcut de mașină. Un alt aspect ține de liniile care sunt prea perfecte. Acolo e clar că aveam de-a face cu un produs făcut de mașină. Motivele foarte mici de pe covoare sunt o altă dovadă că aveam de-a face cu un lucru făcut la mașină. Deci, covoarele care sunt ieftine, multe pe stoc și au motive cu linii perfecte, acestea sunt făcute la mașină și nu poartă nicio urmă de autentic”, ne lămurește Anca.

,,Bunăstarea nu stă în mașini luxoase sau în case mari”

În ciuda vicisitudinilor pandemice, activitatea atelierului nu fost sistată. Angajatele au țesut de acasă și chiar dacă numărul comenzilor destinate exportului a scăzut, ei bine, cererea din țară a crescut semnificativ. Tot ce se realizează la Măceșu de Jos este datorită simțului antreprenorial de care Anca dă dovadă. În cele ce urmează vreau să aflu cum vede olteanca noastră profilul antreprenorului de azi. “Antreprenorul este acea persoană care nu are nici zi, nici noapte, nici weekend și nici concediu. Cât timp am fost angajată am avut weekend-urile libere și mai mulți bani în buzunar decât acum. Dar am satisfacția că am schimbat destinele unor oameni, pentru că în acești cinci ani, angajatele care au fost în firmă s-au dezvoltat și au înțeles că se poate trăi mult mai bine dacă ai un serviciu. Bunăstarea nu stă în mașini luxoase sau în case mari, nu. Bunăstarea stă într-o minte armonioasă și o familie echilibrată.”

Am ajuns la finalul dialogului nostru. Nu pun punct acestor rândui până nu aflu care sunt planurile Ancăi pentru viitorul apropiat. “Vrem ca pe viitor să ne dezvoltăm pe mai multe planurile. Am început să mai iau lângă mine persoane din alte județe și aș vrea să amenajez casa bunicilor și să organizăm acolo tabere de creație și șezători.”

Septembrie 1995 a fost ziua când Ayako a respirat pentru prima dată aerul țării noastre. Avea numai 25 de ani și dorea să afle cât mai multe despre România. De pe aeroport, s-a îmbarcat în tren, iar vreme de două săptămâni a luat la pas mănăstirile din Moldova, apoi Maramureș, Borșa, Săpânța, Cluj, Sighișoara, etc. Reîntoarcerea acasă a fost presărată de un sentiment ciudat. Parcă lăsase ceva în România și simțea că trebuie să revină. Ne-a vizitat țara an de an, asemeni unui copil care merge în vacanță la bunici, iar în anul 2000 a decis că trebuie să aleagă: Japonia sau România? Ne-a ales pe noi! De atunci Ayako Funatsu simte și trăiește românește. Iubește portul popular, tradițiile, sărbătorile, dar cel mai mult pe Mihai Eminescu. Și de parcă nu ar fi  de ajuns, japoneza noastră a pus pe picioare un business prin care își dorește să aducă în viețile oamenilor frumosul în feluritele lui forme și texturi.  

Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat:

• Venirea în România și adaptarea la cultura noastră
• Cum sună o poezie de-a lui Mihai Eminescu din gura unei japoneze?
• Despre tradiții, portul popular și primul Paște la Mănăstirea Rădăuți
• Aventurile unei japoneze la o facultate în Timișoara
• Natsuko, mai mult decât un business
• Români vs japonezi. Avem de învățat unii de la alții?

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra Soundcloud de mai jos. Ce mai stai?

S-a născut pe meleagurile Basarabiei, mai precis în orașul Drochia. A început să fredoneze primele melodii dintr-o joacă, după care treaba a început să devină din ce în ce mai serioasă. Părinții și pedagogii au simțit talentul candid, prin urmare, l-au investit cu maximum de încredere, iar rezultatele au început să se vadă de la un concurs la altul. Cum era firesc, Damian a pășit pe cărările muzicii, mai întâi la Școala de muzica din Drochia, apoi la Colegiul de Muzică “Ștefan Neaga” din Chișinău. După liceu, și-a pus visele într-o valiză, a trecut Prutul și a poposit la Cluj, unde studiază la Academia de Muzică ”Gheorghe Dima”. Despre mentalitatea unui artist, concursuri și provocări muzicale, aflăm de la tânărul interpret Damian Spinei.

Interviul pe scurt:

• Despre menirea unui artist: “În viziunea mea orice artist trebuie să aibă vocaţie, adică acea chemare către lumea sublimului. Este primordial ca mesajul creaţiilor artistice să ajungă la public. Imaginile vii pe care le făureşte un muzician trebuie să rămână în memoria fiecăruia ca un strop de bucurie, nostalgie și tandreţe.”
• La ce ne mai poate folosi arta azi?: ”Am o privire aparte asupra folosului adus de artă în societate, prin raportarea la întreaga istorie a omenirii. Dar ca să fiu succint, aş spune că însăşi viaţa este o artă, fără de care nu putem exista, fiindcă ne regăsim în profunzimea ei prin exprimarea gândurilor, năzuinţelor, convingerilor și sentimentelor noastre.”
• Tinerii și tradițiile. Război sau pace?: ”Sunt multe cauze care au dus la ruptura tinerilor de tradiţii. Spre exemplu tehnologia folosită de la o vârstă fragedă a adus o serie de avantaje şi dezavantaje. De menţionat faptul că ei îşi doresc să fie în pas cu trendul, sunt tentaţi să consume muzică comercială.”

La început de drum și de carieră

Este un veritabil “Moldovean din talpă!”. Născut și crescut în orașul Drochia din Republica Moldova, Damian s-a împrietenit cu muzica de timpuriu. Cânta tot felul de imnuri religioase și se gândea că într-o bună zi va lua calea preoției, însă destinul avea alte planuri cu el. “Atunci părinții mei și-au dat seama că am un dar, care urma să încolțească și să dea roade în timp. Următorul pas a fost înscrierea la Școala de Muzică din oraș, secțiunea chitară, dar adevărata simbioză, dacă e să o numesc așa, s-a realizat prin prisma Colegiului de Muzică “Ștefan Neaga” din Chișinău”, își începe povestea Damian Spinei.

,,Merg la concursuri cu  gândul de a-mi îndeplini misiunea de interpret”

După absolvirea liceului, și-a pus visele într-o valiză, a trecut Prutul și a poposit la Cluj, unde studiază la Academia de Muzică ”Gheorghe Dima”. Abordează o paletă largă de genuri, însă muzica populară i s-a cuibărit în suflet. Fidelitatea față de cânt, munca permanentă și seriozitatea, i-au însoțit participările la festivaluri naționale și internaționale. În țară a cântat și încântat pe scenele din Sibiu, Brașov, Piatra-Neamț, București, iar peste hotare la Moscova, unde a obținut medalia bronz la Jocurile Delfice. În continuare, vorbim despre mentalitatea cu care Damian pregătește un concurs. Este genul de concurent chitit să obțină cu orice preț un loc pe podium sau din contră? “Pregătirea mea începe cu partea practică, fiindcă muzica nu-i numai teorie și atât. Merg la concursuri cu  gândul de a-mi îndeplini misiunea de interpret, de a mă prezenta la un nivel înalt. În aceeaşi ordine de idei premiile obţinute, a căror cifră se ridică la circa 40, întruchipează rodul talentului și a inspiraţiei”, lămurește Damian.

Arta, necesitate sau simplu moft?

În zilele noaste este lesne să fii catalogat artist. Fie că ai o carte la activ, un film, sau o melodie, societatea se întrece în reverențe și laude. Dar, ce îți conferă pecetea de artist? Calitatea sau cantitatea operei? “În viziunea mea orice artist trebuie să aibă vocaţie, adică acea chemare către lumea sublimului. Este primordial ca mesajul creaţiilor artistice să ajungă la public. Imaginile vii pe care le făureşte un muzician trebuie să rămână în memoria fiecăruia ca un strop de bucurie, nostalgie și tandreţe. În zadar obţii premii la concursuri, absolvi şcoli de specialitate, dacă nu reprezinţi prin personalitatea ta acel titlu onorific. În privinţa calităţii şi cantităţii operei, eu optez mai mult pentru calitate.”

,,Arta ne ajută să-i înţelegem şi să-i acceptăm pe cei din jur”

Experiența pandemiei ne-a arătat încă odată care sunt prioritățile către care tinde omul în situații de criză. În această ecuație a supraviețuirii, arta a ieșit destul de șifonată. Îl întreb pe Damian Spinei dacă este cu putință să trăim fără frumosul din artă. “Am o privire aparte asupra folosului adus de artă în societate, prin raportarea la întreaga istorie a omenirii. Dar ca să fiu succint, aş spune că însăşi viaţa este o artă, fără de care nu putem exista, fiindcă ne regăsim în profunzimea ei prin exprimarea gândurilor, năzuinţelor, convingerilor și sentimentelor noastre. Arta ne ajută să-i înţelegem şi să-i acceptăm pe cei din jur, ne modelează caracterul, ne educă, apropiindu-ne de o lume mai inocentă. «Arta purifică sufletul de praful vieţii de fiecare zi», spunea Pablo Picasso.”

Tradițiile prin filtrul noii generații

Ca reprezentant de seamă al tinerei generații de interpreți, Damian respectă decizia colegilor care au decis să îmbrățișeze alte genuri muzicale. Nu-i judecă și privește în profunzime la ceea ce se întâmplă azi cu generația Tik Tok. “Sunt multe cauze care au dus la ruptura tinerilor de tradiţii. Spre exemplu tehnologia folosită de la o vârstă fragedă a adus o serie de avantaje şi dezavantaje. De menţionat faptul că ei îşi doresc să fie în pas cu trendul, sunt tentaţi să consume muzică comercială. Aceste schimbări de mentalitate în unele cazuri sunt benefice, în altele mai puţin, dar neglijarea pe termen lung a folclorului poate duce la dispariţia lui. Fără cultură orice popor e sortit pieirii. O soluţie salvatoare ar fi să se pună mai mult accent pe învăţarea şi descoperirea tradiţiilor acestui neam.”

,,Sunt multe cauze care au dus la ruptura tinerilor de tradiţii”

Cu siguranță vom mai auzi de Damian. Înainte de a pune punct acestui dialog, vreau să aflu ce planuri are pentru viitorul apropiat. “Mi-am propus să-mi continui studiile la masterat și să-mi aprofundez cunoştinţele în domeniul muzicii. Vreau să-mi înnoiesc repertoriul pentru a vă bucura auzul cu ceva deosebit. Intenţionez să readuc la viaţă cântecele tradiţionale din Basarabia care stau uitate de ani buni în arhiva Institutului de folclor ”Constantin Brăiloiu” și voi continua să contribui la dezvoltarea societăţii prin intermediul activităţilor de voluntariat la care iau parte“, conchide Damian Spinei.

Părăsise de mult locurile natale, iar gândul de a reveni era cu totul străin. Întâmplare face ca în anul 1994 să revină la matcă, în comuna Vama, pentru concediul de maternitate. Într-o cameră, familia Letiției păstra la loc de cinste obiecte tradiționale: icoane, costume populare, covoare, obiecte decorative, etc. Ulterior, grupuri de turiști francezi și belgieni au trecut pragul casei și au rămas uimiți de ce văzuseră. Mai mult de atât, vizitatorii au dorit să achiziționeze obiecte. Refuzând categoric să vândă ce avea mai de preț, a început să facă primele reproduceri după ouăle încondeiate din covata familiei. A urmat participarea la prima expoziție românească de la Angers și Nantes, prilej cu care a descoperit noi dimensiuni ale artei încondeierii. În prezent, profesoara Letiția Orșivschi Heiser este singurul artist încondeietor român recunoscut la nivel internaţional și administrează cu succes Muzeul Oului din Vama cel mai mare muzeu de acest gen din România.

Interviul pe scurt:

• Un loc care adăpostea un tezaur: “Era o cameră în care mama adunase icoane vechi, costume tradiționale, covoare, obiecte decorative, etc. Turiștii au rămas uimiți de ce văzuseră. În colecție exista o covată veche cu ouă pe care bunicii și străbunicii le-au păstrat și am început să fac primele demonstrații turiștilor străini.”
• Oul în tradiția populară: “Fiind un simbol al vieții și al fertilității din perioada precreștină, oul a fost folosit în diverse ritualuri și superstiții populare. La creștini, oul roșu este oul Pascal și datează de două mii de ani (…) Așa au început să apară în Bucovina ouăle cu motiv religios din ce în ce mai elaborat, ouă cu motive care reprezentau ocupațiile tradiționale pentru a sublinia hărnicia locuitorilor din zonă, ouă cu reprezentări ale elementelor naturii.”
• Culoare mănăstirilor în viața comunității: “Cu timpul, au apărut în Bucovina mănăstirile, iar femeile din zonă considerau culoarea mănăstirii drept culoare protectoare. Așa apar ouă cu albastru de Voroneț, albastrul fiind considerat culoarea liniștii sufletești, cu verde la Sucevița, verdele fiind socotit culoarea sănătății și a speranței.”

Credit foto: muzeuloului-vama.com

Comoara din odaia familiei

S-a născut pe meleagurile Bucovinei, în comuna Vama. La vremea cuvenită, a părăsit locurile natale pentru a studia la Facultatea de Textile și nu gândea că va reveni prea curând. Făcuse un curs de turism rural în Franța, avea diferite colaborări în desfășurare, însă iureșul vieții începuse să se mai domolească în 1994 când s-a auzit un scâncet de copil. “După ce s-a născut fiul meu am ajuns la Vama pentru perioada concediului de maternitate. Aici se dezvoltase o asociație, Opération Villages Roumains de care se ocupau câțiva profesori din zonă. Fiind vorbitoare de limbă franceză, am condus delegația la muzeul familiei. Era o cameră în care mama adunase icoane vechi, costume tradiționale, covoare, obiecte decorative, etc. Turiștii au rămas uimiți de ce văzuseră. În colecție exista o covată veche cu ouă pe care bunicii și străbunicii le-au păstrat și am început să fac primele demonstrații turiștilor străini. Așa am început să creez primele ouă, dar nu îmi doream o carieră în acest domeniu”, povestește Letiția Orșivschi Heiser pentru Matricea Românească.

,,Turiștii au rămas uimiți de ce văzuseră”

După ce a realizat câteva replici, a participat la prima expoziție românească de la Angers și Nantes, unde a descoperit artiști din diferite colțuri ale lumii care expun ouă încondeiate. “Bănuiam că doar în Estul Europei există ouă Pascale, dar despre Vest nu aveam prea multe cunoștințe. Ulterior, am reprezentat România la saloane și expoziții internaționale. Mi-am dorit să știu mai mult despre tradițiile țărilor participante, iar o întrebare fundamentală era legată de obiceiul decorării oului Pascal și spun decorare pentru că doar la noi se închistrește oul cu ceară, în restul lumii sunt ouă perforate sau șlefuite. Eu când am revenit la Vama, făcusem pasul către învățământ și în timpul vacanțelor de vară călătoream în țări cât mai îndepărtate ca să aduc la muzeu diferite tipuri de ouă”, spune Letiția.

Demonstrație în fața unui grup de turiști străini    Credit foto: muzeuloului-vama.com

Despre simbolistica oului în viață țăranului și în tradiția bisericii

În prezent, Muzeul Oului din Vama adăpostește peste 11000 de ouă din toată lumea, lucrate în tehnici diferite, pe mai multe tipuri de suport. Ouă perforate din Cehia, ouă zgâriate din Germania, ouă tradiţionale slovace cu paie decupate sau fire metalice aplicate, ouă de emu, nandu, tinamu, ouă de broască țestoasă, de crocodil, de flamingo sunt doar câteva din vedetele colecției care vă așteaptă la muzeu. În continuare, vreau să aflu de la doamna Letiția Orșivschi Heiser care este simbolismul oului în tradiția populară și în cea bisericească. “Fiind un simbol al vieții și al fertilității din perioada precreștină, oul a fost folosit în diverse ritualuri și superstiții populare. La creștini, oul roșu este oul Pascal și datează de două mii de ani. Celelalte ouă care au pe ele desenate o cruce se sfințesc la biserică și nu se sparg. În funcție de tradiția și obiceiurile locului, oul a preluat elemente din zona respectivă. Așa au început să apară în Bucovina ouăle cu motiv religios din ce în ce mai elaborat, ouă cu motive care reprezentau ocupațiile tradiționale pentru a sublinia hărnicia locuitorilor din zonă, ouă cu reprezentări ale elementelor naturii pentru că de multe ori erau îngropate la capetele ogoarelor ca să fie rod bogat, să apere pământul de grindină. Unii puneau oul sfințit deasupra tocului ușii ca să apere fata de deochi sau casa de ochiul rău.”

,,La creștini, oul roșu este oul Pascal și datează de două mii de ani”

Nici culoarea ouălelor nu este una obișnuită. În spatele nuanțelor de roșu, galben și negru stau ascunse simboluri profunde. “Tehnica scufundării oului în trei băi de culoare este foarte veche. Fiecare culoare este protejată cu ceară naturală de albine, iar culorile galben, roșu și negru au următoare semnificație: prima este pâinea noastră cea de toate zilele, roșul este culoare Pascală prin excelență, iar negrul este infinitul. Împreună, cele trei culori sunt considerate ca o protecție a Sfintei Treimi. Din acest motiv în vechea tehnică nu se combină alte culori. De precizat faptul că toate aceste culori se obțineau din fierturi de plante, coji de ceapă, sfeclă roșie și cărbune. Cu timpul, au apărut în Bucovina mănăstirile, iar femeile din zonă considerau culoarea mănăstirii drept culoare protectoare. Așa apar ouă cu albastru de Voroneț, albastrul fiind considerat culoarea liniștii sufletești, cu verde la Sucevița, verdele fiind socotit culoarea sănătății și a speranței. Deci ouăle lucrate cu alte culori decât cele menționate la început, au apărut doar în zona mănăstirilor acolo unde culoarea mănăstirii era considerată culoarea protectoare pentru comunitate”, precizează Letiția Orșivschi Heiser.

Credit foto: muzeuloului-vama.com

Paleta de simboluri nu se răsfrânge doar asupra culorii. Liniile, curbele, zig zagurile prezente pe ouă ascund și ele o poveste. “Linia verticală reprezintă urcușul, viața. Se spune că linia orizontală ar fi linia de demarcație, de trecere. Ori, linia verticală cu cea orizontală puse împreună creează crucea. Apoi, tot ce înseamnă linie în diagonală, reprezintă scara vieții, o viață pe care o urci treaptă cu treaptă până când ajungi în vârf, iar liniile curbe sugerează de obicei obstacolele cu care te întâlnești.”

Generațiile tinere și obiceiurile vechi

Tradiția spune că ouălele trebuie înroșite în Joia Mare, pentru că numai așa vor prinde culoare și nu se vor crăpa. Însă acest ritual a suferit transformări odată cu trecerea timpului. Curios din fire, vreau să aflu dacă generația tânără mai pune preț pe obiceiul încondeierii ouălelor. “La noi sunt interesați, este un obicei care a intrat în sânge. Fiind profesor de artă textilă și decorativă și având atât de multe generații care mi-au trecut prin mână pot să vă spun că am elevi care și în ziua de azi îmi trimit fotografii cu creațiile lor. Deci obiceiul nu moarte, încă există o legătură cu tradiția și sper să nu se piardă.”

Suntem la finalul dialogului. Înainte de a pune punct, o întreb pe doamna Letiția Orșivschi Heiser care sunt planurile în viitorul apropiat. “Intenționez să deschid încă o zonă dedicată demonstrațiilor, iar ca noutate pentru acest Paște am inaugurat o sală care reunește toate creațiile mele.”

A moștenit pasiunea pentru cusut de la bunica din partea tatălui. Pe când era în clasa a VII-a, Stela a făurit prima ie, însă fără a cunoaște ceva despre istoria și semnificația acestui veșmânt. Odată cu trecerea timpului, a descoperit grupul Semne cusute, coordonat de Ioana Corduneanu, iar din acea clipă pasiunea și entuziasmul din inima ei, au dat naștere următoarei dileme: cum poți scoate ia dintr-un spațiu muzeal și să o prezinți într-un alt context? În 2017 a organizat prima expoziție, iar de atunci Stela, Nadia, Diana, Cristina și Parascovia, membrele fondatoare ale grupului MăiestrIA, au strâns o comunitate din care fac parte șase mii de membri, plus un grup de lucru în care sunt peste 100 de femei pasionate de tradiție și cusut. Clubul MăiestriA în acțiune a purtat cămașa tradițională de la Tokyo până la Madrid, a editat volume de specialitate și de ceva vreme oferă cursuri celor care doresc să-și cultive pasiunea pentru cusut și frumos. Astăzi, poposim în Republica Moldova unde ne este gazdă Stela Moldovanu și povestim despre arta cusutului, semnificația din spatele iei și proiecte de viitor.

Interviul pe scurt:

• O întâlnire providențială: “Atunci am înțeles că o cămașă tradițională este mai mult decât un simplu ornament (…) De aici a pornit această dorință de a descoperi ia autentică, de a vedea care este diferența dintre o cămașă tradițională și una de duzină.”
• Când oamenii se lasă cuprinși de frumos: ”Suntem o comunitate care se bazează pe ajutor reciproc unde învățăm una de la cealaltă, și asta ne face să evoluăm și să creștem. Tot ceea ce facem este îndreptat către generațiile viitoare, prin urmare trebuie să le vorbim pe limba lor.”
• Autentic vs Fake: “O ie autentică are ornamente geometrice abstracte care poartă o anumită semnificație. Modelele de azi cu trandafiri sau diferite floricele, sunt rezultatul inspirației moderne pentru că oamenii preferă să cumpere ceea ce înțeleg mai ușor (…) Atunci când vorbim de o ie autentică, vorbim de un lucru care poartă un mesaj.”

Ediția în română și cea în engleză a volumului “MăiestriIA-povestea cusută a iei”

Croindu-și drum prin viață

Născută și crescută peste Prut, Stela și-a manifestat pasiunea pentru broderie de timpuriu. O vedea adesea pe bunica din partea tatălui cum broda sau lucra cu croșeta și era fascinată de capodoperele care îi ieșea din mâini. “De fapt, am învățat să cos la școală. Am avut o profesoară de educație tehnologică care era foarte pasionată de cusut și ne-a transmis această dragoste. Prima ie pe care am cusut-o a fost în clasa a VII-a, era un model cu floricele, nu mi-a zis nimeni atunci despre semnificații mai profunde. Țin minte că folosisem un ornament de pe o cămașă veche, iar la mâneci făcusem un ajur de la perdeluța bunicii mele” povestește Stela Moldovanu pentru Matricea Românească.

,,Atunci am înțeles că o cămașă tradițională este mai mult decât un simplu ornament”

Timpul se așezase ca o zgură peste acel episod. Stela crescuse, se luase cu alte treburi și abia dacă se mai gândea la acea ie. În 2004 a pus pe picioare Moldeco, o companie privată specializată în domeniul serviciilor de înrămare a operelor de artă plastică. Toate bune și frumoase, până când, într-o zi, s-a schimbat ceva. “Am dat peste grupul Semne Cusute în acțiune coordonat de Ioana Corduneanu. Acolo am văzut o cămașă din Transnistria și am fost fascinată de povestea ei. Atunci am înțeles că o cămașă tradițională este mai mult decât un simplu ornament, că ea are un rost, o valoare pe care trebuie să o descoperim. De aici a pornit această dorință de a promova ia autentică, de a vedea care este diferența dintre o cămașă tradițională și una de duzină”.

Cele cinci membre fondatoarea ale grupului MăiestrIA

MăiestrIA sau frumusețea meșteșugului în prezent

În anul 2017, cu un car de vise și o ambiție de neclintit, Stela a organizat primul concurs de ie cusută manual desfășurat în afara unui spațiu muzeal. Pe de o parte a fost o încercare de a prezenta ia într-un context diferit, iar pe cealaltă, dorința de a forma un grup de femei pasionate de cusut. Rezultatul? “Acum avem o comunitate care are peste șase mii de membri, plus un grup de lucru unde sunt peste 100 de doamne care cos sub îndrumarea noastră. Am lansat recent și un curs online pentru începători, un curs gratuit la care s-au înscris peste șapte mii de persoane”, afirmă Stela Modovanu.

,,Tot ceea ce facem este îndreptat către generațiile viitoare”

Cele cinci membre fondatoare ale grupului MăiestrIA, au închegat o comunitate de femei care activează în diferite domenii, de la juridic, medical, educațional, mergând până la cel antreprenorial. Am fost curios să aflu ce le-a făcut să vină în rândurile acestui grup. “Cred că le-a atras această posibilitate de a-și descoperi identitatea, de a se conecta cu rădăcinile lor și de a încerca să înțeleagă faptul că există un rost dincolo de ceea ce cunoaștem. Aceste descoperiri îți dau forța de a merge mai departe cu verticalitate, îți arată că nu ești o frunză purtată de vânt, că faci parte dintr-un neam cu o moștenire care trebuie dusă mai departe. Suntem o comunitate care se bazează pe ajutor reciproc, unde învățăm una de la cealaltă, și asta ne face să evoluăm. Tot ceea ce facem este îndreptat către generațiile viitoare, prin urmare trebuie să vorbim pe limba lor. Clar nu mai putem comunica așa cum era pe vremea bunicilor noștri, ne-am schimbat, s-au schimbat ocupațiile noastre, ritmul vieții, nu mai avem atât de mult timp cum aveau ele“, lămurește Stela.

Portul popular prin lume

Pandemia a izolat în mediul online întâlnirile Clubului MăiestrIA în acțiune. Cu toate acestea, anul 2020 a prilejuit o nouă expoziție în care douăzeci de cămăși lucrate manual au stat la un click distanță. Și pentru că am pomenit de expoziții, vreau să aflu de la Stela Moldovanu pe unde au colindat cămășile MăiestrIA. “Am expus în România, la Muzeul Astra din Sibiu, apoi în București la Muzeul Țăranului Român. Cinci cămăși cusute de fetele fondatoare au participat în cadrul proiectului “Ia Aievea” inițiat de Ioana Corduneanu, iar ulterior au fost expuse la Tokyo. Cea mai recentă ieșire a fost la Madrid, unde cu sprijinul Ambasadei Republicii Moldova, am expus în Senatul Spaniei două zeci de cămăși cusute de membrele grupului nostru.”

,,Cinci cămăși cusute de fetele fondatoare (…) au fost expuse la Tokyo”

Pe lângă toate acestea, Stela este autoarea volumului “MăiestriIA-povestea cusută a iei” o carte gen enciclopedie, în care se face o incursiune în istoria iei, se relatează procesul de creație, sunt analizate croiuri, simboluri și tehnici de cusut. “Ideea acestei cărți a venit în urma expozițiilor noastre. Nu mi-am propus să creez o lucrare academică, pentru că etnografia nu este domeniul meu, am realizat mai degrabă un album de frumusețe, care să te inspire să-ți dorești să coși o ie cu mâna ta. Din munca de un an de zile a ieșit o lucrare de 448 de pagini, iar anul trecut a apărut și ediția în limba engleză la care am mai adăugat două zeci și opt de pagini cu cămăși realizate în ultimul an“, lămurește Stela.

Cum distingem o ie autentică de un kitsch

Profit la maxim de dialog și aduc în discuție următorul subiect: ia și kitsch-ul chinezesc. O rog pe Stela să ne spună care sunt indiciile după care putem distingem o ie autentică de una contrafăcută. “O ie autentică este lucrată 100% manual și este cusută pe pânză de in, cânepă sau bumbac, având în general ornamente geometrice abstracte. Modelele pe care le vedem azi cu trandafiri sau diverse floricele, sunt rezultatul inspirației moderne pentru că oamenii preferă să cumpere ceea ce înțeleg mai ușor. Apoi, o ie autentică nu are niciodată mânecile scurte, ea trebuie să fie strânsă la gât și nu cum vedem azi că se poartă lăsată pe umeri. Culorile pe care le găsim pe ia autentică sunt de obicei culori naturale, monocrome sau combinații de nuanțe care există în natură. Atunci când vorbim de o ie autentică, vorbim de un veșmânt care poartă un mesaj.”

Finalul interviului bate la ușă, dar nu închei fără a descoperi care sunt planurile pentru viitorul apropiat. “Ne dorim să organizăm un curs practic de cusut online în cadrul căruia cursantele vor lucra în paralel cu profesoarele, iar în final să realizăm fiecare o cămașă cusută de noi și eventual să facem și o expoziție cu toate acestea”, conchide Stela Moldovanu.

Un bulgăre de optimism, muncă și sensibilitate, așa se autodescrie Ana. A deprins tainele muzicii  la strana bisericii unde își acompania tatăl, apoi lucrurile au început să capete contur. Odată cu trecerea timpului, a participat la diferite concursuri de la care nu venea cu mâna goală. Cu toate că abordează o paletă largă de genuri, muzica populară îi bucură cel mai mult inima, așa că a decis să dea mai departe un strop din ce simte atunci când cântă. În 2019, tânăra a pus pe picioare un centru de pregătire unde le predă copiilor tainele muzicii. Acum, este în ultimul an la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, iar pe viitor își dorește o carieră în sfera pedagogiei. Astăzi facem cunoștință cu Ana Dragu și povestim despre muzica populară, cum văd tinerii tradițiile și ce planuri are pentru viitor.

Interviul pe scurt:

• Cum se împacă spiritualitatea cu muzica: “Eu cred că muzica este legătura omului cu Dumnezeu și consider că talentul de a cânta nu îmi aparține mie, este un dar pe care îl folosesc pentru a bucura oamenii.”
• Latura pedagogiei muzicale:“Iubesc foarte mult copii și îmi doresc să le insuflu dragostea pentru muzică. În 2019, cu ajutorul familie și al celor de la Casa de Cultură din Târgu Neamț, am deschis un atelier de muzică unde facem pregătire cu copii cu vârste cuprinse între 4 și 18 ani.”
• Artistul și stările care îl încearcă: “Fiecare piesă pe care o cânt exprimă o trăire unică și vreau ca publicul să înțeleagă și să simtă ceea ce este în sufletul meu. Noi artiștii ne cântăm sufletul, iar dacă nu avem grijă de el, atunci nu mai avem ce cânta.”

Muzica, un dar ceresc

Muzica a fost o prezență constantă în mijlocul familie Dragu. Părinții Anei s-au cunoscut datorită muzicii, așa că nu au ezitat să dea mai departe această pasiune. “La noi s-a cântat din totdeauna asta pentru că tatăl meu este cântăreț bisericesc, iar mama a fost alături de el la strană. Am făcut cunoștință cu muzica la biserică, cântând lui Dumnezeu. Ulterior, la grădiniță doamna educatoare a văzut că am potențial și m-a înscris la un concurs la Piatra Neamț de unde m-am întors cu marele premiu. De acolo, părinții mei au văzut că potențialul meu este recunoscut și am început să iau lucrurile în serios”, povestește Ana Dragu pentru Matricea Românească.

,,Muzica este legătura omului cu Dumnezeu…”

Ușor, ușor, copila de atunci a trecut din concurs în concurs, traversând o creștere fără cusur. Abordează cu ușurință o gamă largă de genuri muzicale, de la cel clasic până la muzică ușoară. Cu toate acestea, muzica populară are un loc special în inima Anei oferindu-i cele mai mari satisfacții. În cele ce urmează, vreau să aflu cum vede tânăra moldoveancă relația dintre spiritualitate și muzică. “Eu cred că muzica este legătura omului cu Dumnezeu și consider că talentul de a cânta nu îmi aparține mie, este un dar pe care îl folosesc pentru a bucura oamenii.”

Mentalități artistice

Concursurile și recitalurile sunt ocazii prielnice de dărui emoție spectatorilor. Ceea ce diferă aici este starea artistului și mentalitatea cu care se urcă pe scenă. “Când merg la un concurs cred că eu sunt propriul meu adversar. Concursurile sunt subiective pentru că fiecare solist, fiecare voce, are ceva special, dar părerea juriului este eminamente subiectivă. Când particip la un concurs mă interesează mai mult să ,,fur” din ceea ce văd la ceilalți concurenți tocmai pentru a mă depăși pe mine și de ce nu, pentru a încânta publicul. Mă simt mai bine când sunt într-un recital pentru că la un concurs este o presiune mai mare, ai de-a face cu un public mai avizat” spune Ana.

,,Fiecare piesă pe care o cânt exprimă o trăire unică și vreau ca publicul să înțeleagă…”

Trăirile de pe scenă diferă de la un spectacol la altul. Chiar dacă ar cânta același cântec, emoția care întâmpină spectatorul este alta de fiecare dată. O întreb pe Ana Dragu ce își propune să le transmită oamenilor prin cântecele sale. “Fiecare piesă pe care o cânt exprimă o trăire unică și vreau ca publicul să înțeleagă și să simtă ceea ce este în sufletul meu. Noi artiștii ne cântăm sufletul, iar dacă nu avem grijă de el, atunci nu mai avem ce cânta.”

Dragostea pentru muzică împărtășită celor mici

În prezent, este în ultimul an la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, specializarea pedagogia învățământului primar și preșcolar, iar pe viitor își dorește o carieră în acest domeniu. “Iubesc foarte mult copii și îmi doresc să le insuflu dragostea pentru muzică. În 2019, cu ajutorul familie și al celor de la Casa de Cultură din Târgu Neamț, am deschis un atelier de muzică unde facem pregătire cu copii cu vârste cuprinse între 4 și 18 ani. Anul trecut din martie până în mai am fost nevoiță să suspendăm activitatea, dar din luna iunie am reluat-o și continuă până în prezent”, afirmă cu bucurie Ana Dragu.

,,Ca pedagog, consider că ai datoria de a-l ajuta pe ucenic să pună în practică  cunoștințele dobândite…”

 

Cu timp și fără timp, Ana îi îndrumă pe tinerii care îi trec pragul către lumea frumosului. Le simte pasiunea pe care o au și observă cu încântare evoluția lor. “Mă bucur foarte tare când văd că munca dă roade, și pot spune cu mâna pe inimă că tinerii de azi sunt pasionați de muzică și tradiție. Ca pedagog, consider că ai datoria de a-l ajuta pe ucenic să pună în practică  cunoștințele dobândite, este mult mai mult decât o simplă achiziție de informații.”

Când o întreb cu ce ochi vede exilul culturii în online, moldoveanca noastră cade pe gânduri. Un artist nu poate trăi în online. Chiar dacă noile mijloace îți oferă posibilitatea de a filma o secvență de nenumărate ori, Ana spune că emoția nu este aceeași ca într-o reprezentație live. Pe final vreau să încheiem într-o notă optimistă și întreb care sunt planurile în viitorul apropiat. “În plan educațional sunt preocupată de finalizarea lucrării de licență și totodată mă pregătesc pentru admiterea la Conservator, secția canto clasic. Îmi doresc să-mi dedic viața pregătirii muzicale a celor mici și să îmi încât publicul care mă ascultă.”

Vacanțele de vară ale Alexandrei au fost presărate cu momente unice. Trezitul la cinci dimineața, mersul la câmp, hrănitul animalelor, toate acestea se petreceau în satul Talpa Ogrăzile din județul Teleorman. Era o lume în care dăinuia rânduiala, iar munca era făcută spre lauda lui Dumnezeu. Când bunica Alexandrei a urcat la cer, tânăra a început să-i caute costumul cu gândul de a păstra vie amintirea mediului în care crescuse. Atunci a început o căutare în urma căreia a salvat numeroase piese populare. Am stat de vorbă cu Alexandra Negrilă despre începuturi, lumea satului și proiectele pe care le pregătește.

Articolul pe scurt:

• Universul țăranului român: “Era o viață care își avea propria rânduială. O lume în care țăranul era respectat, iar munca avea un rol foarte important. Oamenii erau cu frică de Dumnezeu, un lucru pe care nu l-am mai întâlnit în ultimii ani“
• Costumul popular transcede moartea: “Eram în Apuseni și am întâlnit o doamnă care avea un costum superb era costumul ei de mireasă. Dânsa dorea să fie îngropată cu el, iar eu am întrebat de ce vrea să facă acest lucru. S-a uitat la mine și a zis: cum o să mă recunoască bărbatul meu pe lumea cealaltă? Soțul dânsei murise când era tânăr”
• Răspândirea tradițiilor în secolul tehnologiei: “Trebuie să găsim o formă actuală prin care să-i apropiem pe copiii secolului XXI, de aceste valori (…) Din punctul meu de vedere o fotografie va dăinui mai mult decât costumul în sine. Piesa poate fi mâncată de molii, poate să fie mistuită de un incendiu, dar fotografia, mai ales în acest secol în care tehnologia e la un click distanță, va rămâne acolo”

Mireasă din Sălaj  Foto: Ileana Rădulescu

Amintiri dintr-o copilărie la țară

Vacanța, poate cea mai așteptată perioadă din an. Copiii uită de manuale, ghiozdane, caiete, și plecă în diferite excursii. Pentru Alexandra, această perioadă era presărată cu munca la câmp și trezitul de la ora cinci. “Am început școala la București, dar tot ce însemna vacanță era la țară. Colegii mei mergeau la munte, la mare, în străinătate, iar eu cu fratele meu făceam vacanța la țară. Ne trezeam la cinci dimineața mergeam la sapă la porumb, trebuia să dăm de mâncare la animale, nu era comod. Acum parcă regret că nu am petrecut mai mult timp la sat“, spune Alexandra Negrilă pentru Matricea Românească.

Oamenii erau cu frică de Dumnezeu, un lucru pe care nu l-am mai întâlnit în ultimii ani

Când vorbește de lumea satului, Alexandra se transformă. Tonul vocii emană candoare, ochii sclipesc, iar în minte încep să-ți vină tot felul de imagini menite să te poarte în universul țăranului român. “Era o viață care își avea propria rânduială. O lume în care țăranul era respectat, iar munca avea un rol foarte important. Oamenii erau cu frică de Dumnezeu, un lucru pe care nu l-am mai întâlnit în ultimii ani. Orice activitate, fie că tăia un animal sau făcea pâine, toate erau făcute pentru Dumnezeu. Apoi inteligența țăranului, chiar dacă erau oameni care avea o singură clasă, ei bine aveau o înțelepciune, care, din păcate a dispărut“, povestește Alexandra.

Costum din Teleorman -Talpa   Fotograf: Patricia Toma

Portul popular, marcă identitară a țăranului

Acum opt ani de zile, bunica Alexandrei a plecat la cer. Momentul nu a fost deloc ușor. Nu dispărea numai un om, dispărea o lume impregnată de tradiții. “Atunci, de dorul ei am început să-i caut costumul, dar nu l-am mai găsit. Am încercat să păstrez undeva amintirea bunicii și a mediului în care a crescut. Acesta a fost momentul care m-a făcut să colectez piese populare“, a zis Alexandra Negrilă.

Oamenii din satul românesc se recunoșteau după portul pe care îl aveau

Inițial mergea prin sate și se interesa dacă oamenii mai au costume populare. Ce a văzut nu a fost deloc îmbucurător. Piese vechi erau fie aruncate, fie folosite ca preș la intrare, fie puse așternut pentru câini. “Am avut cazuri în care oamenii mi-au oferit costumele cu tot dragul, dar și cazuri în care nu au vrut să se despartă de ele. Mă bucur enorm când văd bătrâne care vor să se îngroape cu aceste costume. Inițial nu înțelegeam. De ce să îngropi patrimoniul textil al României? La un moment dat eram în Apuseni și am întâlnit o doamnă care avea un costum superb era costumul ei de mireasă. Dânsa dorea să fie îngropată cu el, iar eu am întrebat de ce vrea să facă acest lucru. S-a uitat la mine și a zis: cum o să mă recunoască bărbatul meu pe lumea cealaltă? Soțul dânsei murise când era tânăr. Oamenii din satul românesc se recunoșteau după portul pe care îl aveau“, lămurește Alexandra.

Costume din Bihor   Foto: Ileana Rădulescu

Despre întâlniri și viitoare proiecte

În 2016, Alexandra făcea un master în turism. Acolo a întâlnit-o pe Ileana Rădulescu, o tânără pasionată de istorie și fotografie. “Din vorbă în vorbă, Ileana mi-a spus că își dorește să pozeze pe cineva îmbrăcat în ie, iar eu i-am spus că am mai multe cămăși. Am făcut câteva poze și le-am urcat în mediul online. Reacțiile au fost peste așteptări, așa că am vrut să aflu mai multe despre cămășile pe care le purtam. O căutare pe Google, dar nu am găsit nimic. Am vorbit cu Ileana și am zis să facem noi ceva în această direcție pentru că nu e ok să nu ai informații“, spune Alexandra.

Mă consider un om care are ceva de lăsat în urma lui

Și-au pus mintea la treabă și au gândit un ONG prin care să-i atragă pe oamenii mari, dar și pe cei mici, către istoria portului și a satului românesc. “Trebuie să găsim o formă actuală prin care să-i apropiem pe copiii secolului XXI, de aceste valori. Pentru început vom lansa în această toamnă un catalog în parteneriat cu Muzeul din Alexandria. Prima parte a catalogului are un format plăcut ochiului, un format care să placă atât copiilor cât și adulților. Mă consider un om care are ceva de lăsat în urma lui. Din punctul meu de vedere o fotografie va dăinui mai mult decât costumul în sine. Piesa poate fi mâncată de molii, poate să fie mistuită de un incendiu, dar fotografia, mai ales în acest secol în care tehnologia e la un click distanță, va rămâne acolo“, conchide optimistă Alexandra Negrilă.

Vatra satului românesc cunoaște multe tradiții legate de praznicul Sfinților Petru și Pavel. În miez de noapte, norii se deschid, iar Sânpetru poate fi zărit la masa împărătească de-a dreapta lui Dumnezeu. Țăranii îl percep ca pe unul de-al lor. Este îmbrăcat în straie țărănești, se îndeletnicește cu munca pământului și creșterea animalelor. Pentru aceasta, Dumnezeu îl răpește la cer și îi încredințează cheile raiului.

Petru, pescar de oameni și stâlpul apostoliei

Simon, fiul lui Iona și frate cu Apostolul Andrei, provenea din Betsaida, o localitate în apropierea Lacului Tiberiadei. Era căsătorit, iar pâinea de toate zilele și-o câștiga din meseria de pescar. Numele de Petru (în greacă Pétros) l-a primit de la Iisus Hristos când i-a spus: ”Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea“ (Matei 16,18). A fost alături de Iisus în cele mai importante momente ale activității de propovăduire și a fost martorul multor vindecări miraculoase. Din grupul celor doisprezece apostoli, Petru era cel mai în vârstă, de aceea în multe situații când ucenicii nu înțeleg cuvintele Învățătorului, el pune întrebări și cere lămuriri.

Statuia Sfântului Petru din Vatican

În Joia Mare, Petru făgăduiește că nu-L va abandona pe Iisus în momentul răstignirii. Cu toate acestea, slăbiciunea firii umane îl face să se lepede nu odată, ci de trei ori. Evenimentul este urmat de pocăința amarnică a discipolului, iar după înviere, este printre primii ucenici care aleargă la mormânt. Mântuitorul vede căința sinceră de care a dat dovadă și îl repune în demnitatea de apostol, prin cuvintele:  ”Paște oile Mele” (Ioan 21,17). Momentul în care Petru începe să-și exercite apostolia este la Cincizecime. Teama ce-l stăpânea altădată dispare pentru totdeauna. Plin de Duhul Sfânt, acesta ține o cuvântare magistrală în fața israeliților, în urma căreia se botează aproape trei mii de suflete.

Activitatea misionară  începe în Ierusalim, ca mai apoi să ajungă până în Iudeea, Samaria, Asia Mică, Babilon, iar în ultima partea a vieții la Roma. Împăratul Nero declanșează o persecuție în masă împotriva creștinilor, aceștia erau acuzați pe nedrept de incendierea Romei în anul 64 d.Hr. Apostolul Domnului a fost condamnat la moarte și executat în anul 67 d.Hr, prin răstignirea cu capul în jos.

Pavel, din prigonitor înrăit devine “Apostolul Neamurilor”

Saul s-a născut în Tarsul Ciliciei într-o familie de evrei descendentă a tribului lui Beniamin. De la tatăl său ar fi deprins meșteșugul făuririi corturilor. A primit o educație aleasă, desăvârșindu-și studiile la Ierusalim sub directa îndrumarea a rabinului Gamaliel. Era un aprig contestatar al creștinilor și a dobândit rapid un loc de frunte în prigoana celor care urmau învățătura lui Iisus Hristos. După ce asistă la asasinarea arhidiaconului Ștefan, Saul primește scrisori de împuternicire de la marele preot. Pornește spre Damasc însoțit de o gardă dată de Sinedriu. Pe drum se întâmplă un lucru care îl va schimba pentru totdeauna. Ziua, în amiaza mare, într-o lumină strălucitoare, i s-a arătat Iisus și i-a spus: “Saule, Saule, de ce mă prigonești?” (Fapte 9,4). Rămâne fără vedere timp de trei zile, apoi este botezat de Anania și primește numele Pavel.

Asemeni lui Petru, Pavel își asumă sarcina propovăduirii. La început nu-l credea nimeni. Iudeii sunt iritați și doresc să-l omoare, însă este salvat de ucenici într-un coș. Când lucrurile se mai liniștesc, pleacă în prima călătorie misionară alături de Barnaba și evanghelistul Marcu. Totalizează trei mari incursiuni misionare, întemeiază comunități creștine și scrie 14 epistole.

Este arestat la Nicopole și apoi dus la Roma. Datorită cetățeniei romane pe care o dobândise din partea tatălui său, Pavel este purtat prin tribunale și audiat. În cel din urmă este trimis în detenție, iar din porunca aceluiași Nero, primește cununa martiriului prin decapitare în anul 67 d.Hr.

Obiceiuri populare de Sânpetru

Praznicul care amintește de viața și jertfa celor doi corifei ai creștinătății este cunoscut în popor sub numele de Sânpetru. În concepția țăranului român, Sânpetru, poate fi zărit la masa împărătească de-a dreapta lui Dumnezeu. Țăranii îl percep ca pe unul de-al lor. Este îmbrăcat în straie țărănești, se îndeletnicește cu munca pământului și creșterea animalelor. Pentru aceasta, Dumnezeu îl răpește la cer și îi încredințează cheile raiului. Acolo, este mai mare peste cămările cerești și împarte hrană animalelor sălbatice. Tot în popor se  spune că sfântul este responsabil cu fierberea grindinei, ca atunci când pică din cer să nu mai fie atât de periculoasă.

La marile sărbători, în miez de noapte, cerurile se deschid, iar Sânpetru poate fi zărit la masa împărătească, de-a dreapta lui Dumnezeu. Tot acum, sfântul pocneşte din bici, iar scânteile care apar se transformă în licurici meniți să-i călăuzească pe călătorii rătăciţi pe drumuri de munte.

În ziua praznicului, sătenii aduc la biserică mere, colivă, colaci și miere în faguri, pentru a fi sfințite. La finalul slujbei sunt date săracilor spre pomenirea celor care au plecat din această lume. Din acest motiv, sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel mai poartă și numele de Moșii de Sânpetru. Dacă tună și fulgeră în ziua praznicului, nucile și alunele vor fi viermănoase. Oamenii cu pistrui trebuie să se spele pe față la miezul nopții odată cu cântatul cocoșului. Tradiția spune că astfel, pistruii vor înceta să se înmulțească.

Viața lui Neagu Djuvara (1916-2018) a fost pe cât de spectaculoasă, pe atât de dificilă. Descoperiți cum și-a petrecut douăzeci și trei de ani din viața sa în îndepărtatul Niger, în Africa noilor vremuri, în secunda recenzie a volumului de memorii Amintiri din pribegie.

După cum vă povesteam în prima parte a recenziei volumului Amintiri din pribegie, Neagu Djuvara a trăit o viață tumultuoasă în inima mediului diplomatic românesc din diasporă. Dacă în primul episod am elucidat parcursul său din perioada franceză, în cel de-al doilea a venit momentul oportun să vedem cum și-a trăit Djuvara douăzeci și trei de ani de activitate în inima Africii, tocmai în Niger.

Un interludiu important este faptul că Neagu Djuvara a sosit aici în 1961, în calitate de consilier economic pe lângă Ministerul Economiei de la Niamey, metropola nigeriană. Această parte a cărții sale dezvăluie impresiile personale pe care le va trăi în imediata apropiere a unei civilizații importante a umanității.

Neagu Djuvara a descoperit în acel nou loc toate contrastele izbitoare dintre Africa, juvenilul continent în care răbufneau mișcările de independență, și bătrâna Europă, sfâșiată de Războiul Rece. Diplomatul Neagu Djuvara s-a ciocnit nu doar de intrasigența poporului african, în care tradițiile și credințele se păstrau cu rigurozitate, ci și de mediocritatea administrativă, care în Niger era la ea acasă. De-a lungul celor douăzeci și trei de ani, Djuvara a fost martorul nașterii unor noi popoare, a traversat războaie de secesiune și a trăit din plin boemul african, născut din pulberea unui trecut colonial.

Neagu Djuvara, în fața biroului său de la Niamey. Pe perete, un covor indochinez din secolul al XVII-lea

A doua parte a cărții Amintiri din pribegie este, înainte de toate, o confesiune a propriilor dificultăți, o retrospectivă a existenței în Niger, nu doar pentru el ca anassara (n.r. termen aplicat creștinilor de către africani, în traducere exactă: fiul lui Iisus), ci și pentru localnici, care într-un timp relativ scurt s-au trezit în poziția popoarelor eliberate, cărora le lipsea cu desăvârșire conștiința propriei independențe și autonomii.

Un episod care vine să dezvăluie întreaga discrepanță dintre civilizația africană și cea europeană, Neagu Djuvara l-a surprins la o înmormântare. Iată cum l-a descris:

S-a săpat groapa, nu adâncă, la vreun metru. Ca la o palmă de fund, sunt puse câteva scândurele, ca un grătar, pentru ca trupul să nu atingă de-a dreptul pământul. Trupul, învelit doar într-un giulgiu alb, e coborât pe acel grătar, apoi se rostogolește iar pământul. În jurul moviliței care s-a făcut, se așază câteva pietricele albe. Marabutul (n.r. preot sau conducător de ceremonie în triburile africane musulmane) a bolborosit câteva versete coranice. Atât. Femeile au stat acasă.

Neagu Djuvara a fost pus față în față cu condițiile vitrege ale unui stat nou format, întrucât la acel moment Niger se considera a fi o fostă enclavă de anvergură a Franței, cu administrație școlită pe vechiul continent. Tot în această parte a volumului Amintiri din pribegie, Djuvara pomenește despre lucruri atât de firești, de bizare, încât noi, cititorii, ne trezim în exact febra vieții africane. Am apreciat scena unei nunți africane, atât de diferite de cele cu care am crescut:

O nuntă din acestea tradiționale – am asistat la mai multe – nu avea nimic spectaculos. Familiile, prietenii, toată asistența ședea în cerc pe rogojini. În centru, o tigvă mare cât un lighean. Câte un reprezentant al fiecărei părți mima o târguială, ca și când nu s-ar fi înțeles încă asupra zestrei. Își aruncau mâinile cu degetele deschise unul către celălalt, ca și când ar fi jucat la zaruri și strigând cifre din ce în ce mai mari.

Atenția la detalii, dar și maniera în care Neagu Djuvara a descris cele mai importante momente ale activității sale pe un continent atât de ostil, și nu mă refer doar la aspectele de ordin climateric, ci și la dimensiunea antropologică sau comportamentală a băștinașilor, au făcut ca această lectură să fie interactivă, jovială, cu subtile nuanțe de umor și bonton. Djuvara și-a răscolit cele mai tainice amintiri și nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume, catalogându-și trăirile drept o aventură de pomină. Volumul Amintiri din pribegie este înainte, de toate, o scriere sinceră, lipsită de prezumția unor memorii foarte serioase. Cred chiar că autorul a compus-o ca pe un caiet școlăresc, ca pe un jurnal în care și-a îngrămădit anii și oamenii cu care a trăit și împărțit decenii.

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Una dintre cele mai frumoase tradiţii de toamnă din Basarabia are loc în luna octombrie, când Ziua Vinului creează o atmosferă de sărbătoare câmpenească. Fiica locului, Corina Moisei, vine cu detaliile.

Basarabia este țara strugurilor copți pe gliile strămoșești și a vinului dulce-acrișor care mustește în beciurile gospodarilor. Este locul unde Bacchus și-a lăsat moștenirea divină, iată de ce fiecare toamnă vine cu roadă spornică și sărbători menite să ne mențină vii obiceiurile seculare. În anul 2001, a fost decis ca pe această palmă de pământ mioritic să fie sărbătorită cu regularitate Ziua Vinului. Așa că, în fiecare prim week-end al lunii octombrie, gospodari și gospodine de pretutindeni își dau întâlnire și sărbătoresc rodul muncii lor în sfera vinificației.

Dar să o începem cu începutul. Vinificația în teritoriul basarabean datează cam de prin secolul XV, când primele sorturi de viță de vie au întâlnit pământul rodnic al acestui colțișor de rai. Se pare că acest mariaj frumos a fost sortit undeva în ceruri, pentru că am ajuns prin veacuri să avem cel mai bun și mai gustos vin, recunoscut la nivelul întregii lumi. Chiar și marele domnitor Ștefan cel Mare a purtat cinstea acestui meșteșug, aducând de pe muntele Athos câteva feluri de viță de vie, devenite ulterior pilonul de bază al producției autohtone.

[pullquote]Chiar și marele domnitor Ștefan cel Mare a purtat cinstea acestui meșteșug, aducând de pe muntele Athos câteva feluri de viță de vie[/pullquote]

Chiar dacă secolele au trecut și tehnologiile avansate și-au făcut loc în viețile noastre, viticultura și vinificația au rămas încă impregnate de aromele tradițiilor strămoșești. La noi se culeg strugurii pârguiți cu mâinile goale și fiecare familie face clacă, adunând prieteni și rude care pornesc dis-de-dimineață la muncă. Roada strânsă este adusă apoi pe la casele oamenilor, unde strugurii sunt zdrobiți și trecuți prin teasc, iar sucul pregătit merge la bine-meritata odihnă, unde fierbe cu pasiune și răbdare. Primul must este cel cu care Sărbătoarea Vinului ne întâmpină, mai ales că programul acestui eveniment include și târgul marilor și micilor vinării locale, precum și al meșteșugarilor de tradiție. Muzica bună, plăcintele și carnea friptă sunt accesoriile firești ale acestei stări generale de bine.

Vinul din Basarabia, veritabil simbol pe plan mondial

Două zile și două nopți durează această poveste cu multe dansuri și voie bună, îmbiind oamenii să respecte munca depusă și rezultatele obținute. Cu ocazia acestei sărbători se fac și anumite totalizări, se poate observa care vinuri vor fi cele mai bune sau ce culoare va predomina în paharele oamenilor pe tot timpul anului. Locul sărbătorii diferă de la an la an, iar mai nou, în vâltoarea modei festivalurilor, care ne-a învăluit și pe noi, întreprinderile vinicole optează pentru organizarea tururilor viti-vinicole chiar pe teritoriul fabricilor și plantațiilor lor. În egală măsură, vizitatorii pot opta pentru participarea la prepararea vinului sau doar la degustarea acestuia, ambele acțiuni fiind, în egală măsură, distractive și educative, mai ales pentru tânăra generație, care are obligația morală să conserve tradițiile deja existente.

[pullquote class=”left”]Nu în zadar chiar și pe harta geografică, Basarabia are forma unui strugure imens, scăldat în razele unui soare temperat[/pullquote]

Frumusețea acestei sărbători este cu atât mai intensă, cu cât reunește familii, rude, copii și adulți într-o horă tomnatică, exact în momentul când întreaga țară se îmbracă în haina brumarului. Și cel mai important este că se recoltează nu doar roada materială, ci și cea spirituală, căci doar cu sensibilitatea și empatie se obțin rezultatele scontate. Iată de ce, Sărbătoarea Vinului este și o totalizare, un fel de bilanț natural, firesc al trudei depuse. Fețele oamenilor în această zi radiază de fericire și satisfacție pentru că au atins cu succes prima etapă în lunga călătorie a vinului.

Una dintre cele mai frumoase şi mai aşteptate tradiţii de toamnă în Basarabia: Ziua Vinului Foto: timpul.md

De ce este relevantă această sărbătoare și de ce nu am optat pentru un simplu festival? Răspunsul la această întrebare reiese din simbolismul basarabean. Nu în zadar chiar și pe harta geografică, Basarabia are forma unui strugure imens, scăldat în razele unui soare temperat. Iar dacă munca onorează omul, de ce nu am sărbători una din formele sale speciale și anume, truda câmpului cu viță-de-vie. Așa că, eventual dacă ajungeți la Chișinău în primul week-end al lunii octombrie, lăsați-vă ademeniți de sunetele muzicii, de aromele mustului și ale plăcintelor coapte pe vatră, și veți descoperi un univers românesc aparte.

Ziua Vinului aduce atât roadă materială, cât şi roadă spirituală Foto: finewine.md

Foto deschidere: tv8.md

Familia, ca și concept funcțional, a fost mereu catalogată drept etapa primară a constituirii unei societăți. Iată de ce, atunci când urmărim scopul de a cunoaște mai îndeaproape cultura și salba de tradiţii a unui neam, trecem dincolo de cortina unui cămin și asistăm la taina existențială a membrilor acestuia. Grație faptului că provin din Basarabia, am avut fericita ocazie de a observa în detaliu tradiționalismul și ideile fundamentale pe care se bazează traiul în comunitățile familiale moldovenești.

Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic. Optăm pentru mariaje timpurii, încheiate cam de la 20 de ani, și ne dorim, în mare parte, o droaie de copii cu care să ne asigurăm așa numita “cană cu apă la bătrânețe”. Până nu demult, era condamnabil concubinajul, mai ales că venea să încalce criteriile religioase. În definitiv, suntem o țară ortodoxă în care se oficiază în masă rituri specifice, precum cununii sau botezuri. Progresul, însă, nu a trecut dincolo de noi și, mai nou, mulți tineri aleg să își ia o perioadă de probă pentru conviețuire. Acest lucru, însă, nu poate garanta succesul sau insuccesul viitoarei familii. Reiterând cele relatate mai sus, observăm că aici, între Nistru și Prut, rămâne vitală respectarea anumitor canoane.

Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic

Suntem mari iubitori de fast și suferim de grandomanie, mai ales când vine vorba de sărbători. La nunțile noastre se invită cel puțin câte 100 de oameni (nu neapărat toți să fie știuți de miri, dar asta e reversul plăcerii), și în trecutul nu foarte îndepărtat se jucau festivitățile două zile și două nopți, exact ca în basme. Am renunțat la tradiționala zestre în favoarea unui obicei interesant numit dezbrăcatul miresei, unde fiecare invitat de onoare este implicat. Procedeul presupune înconjurarea și îmbrăcarea, la propriu, a tinerilor sărbătoriţi cu tot soiul de cadouri, de la albituri până la obiecte de uz casnic.

Dar să nu o pornim prea repede cu narațiunea, și să o luăm de la începuturi. Când doi tineri decid să își unească destinele, trebuie să încheie logodna cam cu vreun an înainte, și nu pentru că ar fi asta o intermitentă necesitate, dar au nevoie de timp pentru a juca impozanta nuntă. Părinții viitorilor consorți încheie o înțelegere, udată din belșug cu vin și îndestulată cu bucate alese. Consensul sau tratativele se duc pe terenul socrilor mici, adică părinții fetei, fapt prin care se demonstrează supremația socrilor mari care vin să „inspecteze” terenul.

Pregătirile de nuntă, întinse pe un an întreg

Urmează apoi un an lung, în care tinerii aleg sala, și nu e o sarcină foarte ușoară, pentru că în ciuda abundenței acestui business, cel mai adesea ne ciocnim cu dificultăți. Per ansamblu, toate casele de nunți au aceleași standarde: feluri de mâncare tradiționale (printre cele mai frecvente se numără sarmalele, muliile – un soi de clătite minuscule și, desigur, peștele umplut), muzică lăutărească (aici familiile se întrec în inventivitate, ajungând să ia tarafuri imense) și dansatori care vor face atmosfera mai încinsă.

Imediat după selectarea localului potrivit, viitorii soți aleg biserica unde își vor uni destinele, iar aici țin să menționez o tendință frumoasă, și anume purtarea straielor naționale în cadrul ceremoniei. Acest lucru e ca un frumos memoriu sau omagiu adus trecutului. De cele mai dese ori, în lista preferințelor mirilor este ori Biserica de Lemn – un monument istoric şi arhitectural deosebit, aflat în inima Capitalei, ori o mănăstire din patrimoniul nostru cultural (Căpriana, Hâncu sau Suruceni). Această etapă este însoțită de un șir de condiționări, precum spovedania, dezlegarea, canonul, după care tinerii primesc permisiunea cununiei.

De ce am optat pentru descrierea meticuloasă a acestui ritual? În primul rând, pentru că marchează începutul unei vieți de familie, și în al doilea rând pentru că este o demonstrație evidentă a potențialului nostru empatic. Toate tradițiile care preced sau succed acest eveniment poartă pecetea unei repetiții seculare. De exemplu, închinarea colacilor către nași, atât în momentul când îi alegi drept părinți spirituali, cât și la ceremonie. Este o formă de legământ preluată încă de la strămoși, dar stilizată în contemporaneitate, când tineretul optează pentru a dărui atât colaci, cât și cadouri sofisticate nașilor.

Închinarea colacilor către nași, la nuntă, una dintre cele mai importante tradiţii asociate cu familia în Basarabia Foto: nunta.md

Și dacă nunta se petrece ca în basme în taina nopții, apoi a doua zi vine cu întremarea puterilor, la așa numita Zeamă. O scriu cu majusculă, pentru că este o tradiție înveterată ca tânăra familie să își invite cei mai apropiați invitați la o farfurie aburindă de ciorbă, numită la noi zeamă, și la un pahar de vin roșu rece.

Dar să nu aveți confuzia că punem accent doar pe festinul nupțial. Nici pe departe, căci suntem fericiții posesori ai unui veritabil „bagaj” de tradiții. De exemplu, de sărbătoarea Sfântului Andrei, la noi se fură porțile fetelor nemăritate, fapt care demonstrează că au devenit ținta pețitorilor. La Înălțarea Domnului se fierbe lapte cu macaroane și se dă copiilor din mahala și, credeți-mă pe cuvânt, este un deliciu să sorbi din el după o joacă pe cinste.

Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național

Familiile basarabene încearcă din răsputeri să conserve această zestre culturală, în ciuda tuturor evenimentelor nefaste din trecut, așa că de la mic la mare respectăm cu strictețe cele rămase din străbuni. Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național. Așa că, de Crăciun, la noi se merge cu sorcova, de Sfântul Vasile, cu uratul, iar de Paști, coptul cozonacilor unește rude împrăștiate prin lume.

Dincolo de caracteristicile și specificul uzual, familiile noastre sunt, prin definiție, unite și apropiate, înconjurându-ne de anturajul unei stări generale de bine. Nu ne sperie rutina și, de cele mai multe ori, vom alege o seară cu cei dragi decât o vacanță solitară, pentru că doar în aceste clipe frumoase percepem existența ca pe un dar.

Foto deschidere: nunta.md

Sânzienele, parte a unor tradiţii ancestrale prezente în România, marchează bunul mers al lumii după solstiţiul de vară. O discuţie cu etnologul Anamaria Iuga (Muzeul Naţional al Ţăranului Român).

Calendarul bisericesc ne arată că ziua de 24 iunie este cea a nașterii Sfântului Ioan Botezătorul (una dintre cele mai importante sărbători creștine din mijlocul verii), dar și ziua Sânzienelor. Cele din urmă sunt cunoscute în mitologia populară românească drept zâne bune, spre deosebire de iele, considerate ființe malefice ce pedepsesc oamenii. Se spune că, în noaptea de Sânziene, se deschid cerurile, iar aceste făpturi mitologice dansează și binecuvântează gospodăriile.

Etnologii spun că Sânzienele reprezintă denumirea atât a unor flori galbene sau albe, cât și a unor zâne ce coboară pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie (după solstițiul de vară) și „dau rod holdelor, împrăștie prosperitate”, această credință fiind păstrată încă din precreștinism.

„Astăzi, pentru noi, e mai ușor de înțeles, pentru că avem internet, televizor și ne informăm, dar pentru oamenii din timpuri vechi, nu era evident că, după solstițiu, lumea o să-și continue cursul. Existau anumite «spaime». De fapt, ce înseamnă solstițiul de vară? Soarele ajunge la punctul lui maxim, este ziua cea mai lungă, după care începe să scadă. Ei bine, oamenii au simțit nevoia să aibă diverse practici care să ajute Soarele să continue să lumineze așa cum face dintotdeauna”, a explicat Anamaria Iuga (șef secție Studii Etnologice a Muzeului Național al Țăranului Român), pentru Matricea Românească.

Etnologii spun că Sânzienele reprezintă atât denumirea unor flori galbene sau albe, cât și a unor zâne ce coboară pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie (după solstițiul de vară)

Etnologul a menționat că există numeroase obiceiuri care se înfăptuiesc cu prilejul zilei Sânzienelor, în care țăranii încă se încred și pe care nu le lasă să moară. Una dintre practicile cel mai răspândite (prezentă și în setul de tradiții al popoarele nordice) este cea a aprinderii focului pe dealuri, pentru a-i oferi soarelui forță.

Se aruncau peste deal roți din fân, le dădeau foc, iar acestea și roțile coborau la vale. Se strica: «Ia făclia, măi!»

„În România, încă se mai fac focuri în zona Vișeului (Maramureș), după ce apune soarele – ceea ce înseamnă destul de târziu, pentru că se întunecă după ora 21. Înainte, focurile erau aprinse pe dealuri, și se confecționau făclii speciale din bucățele de brad. Oamenii le luau și le roteau, conform mișcării circulare a soarelui. Astăzi, ei nu mai au voie să aprindă focul pe dealuri, pentru a preveni incendiile, în cazul în care există prin apropiere clăi de fân. Însă acum, ei se adună la văile râurilor. Vin mai ales copiii. Demult, tinerii erau cei care veneau. De asemenea, se aruncau peste deal roți din fân, le dădeau foc, iar acestea și roțile coborau la vale. Se strica: «Ia făclia, măi!» Mai nou, băieții mai mari aprind cauciucuri, însă este important că încă se păstrează și vechile făclii.” Tot în noaptea de Sânziene, fetele se „scăldau”, goale, în holdele de grâu, pentru a se încărca de rodnicia și abundența acestora.

În România, parte a setului de tradiţii de Sânziene, încă se mai fac focuri în zona Vișeului (Maramureș), după ce apune soarele Foto: arhiva personală

Bătrânii mai spun că „de la Sânziene, încolo” se pot aduna plantele medicinale deoarece, până atunci, „ielele spurcă plantele și nu poți să le culegi. De fapt, este vorba despre culegerea plantei la maturitatea ei. Se spune că dimineața, în zilele însorite se culeg plantele de leac, inclusiv sânzienele”, a spus Iuga.

Dacă o fată aruncă acea cunună, iar aceasta trece peste casă, ea se va mărita în acel an, dar dacă va rămâne pe acoperiș, ea o să rămână acasă

Deși există numeroase tradiții ce diferă în funcție de zonă, obiceiul împletirii cununilor din florile de sânziene este destul de răspândit pe teritoriul României. Se obișnuia ca familiile să împletească cununi pentru fiecare membru, aceste coronițe având menirea de a prevesti ce le aduce anul.

„De exemplu, în Maramureș, dacă o fată aruncă acea cunună, iar aceasta trece peste casă, ea se va mărita în acel an, dar dacă va rămâne pe acoperiș, ea o să rămână acasă. În zona centrală a Transilvaniei, se făcea câte o cunună pentru fiecare membru – aceasta rămâne pe casă, și, în funcție de cum se schimbă ea pe parcursul a mai multor zile, prevestește lucruri bune sau noroc pentru fiecare. Însă, dacă această coroniță cade atunci când se aruncă, este semn rău. Țin minte că îmi povestea bunica faptul că, într-un an, a aruncat și pentru unchiul meu – care era adolescent pe atunci – și cununa era să cadă. În anul acela, el a fost foarte bolnav. Sătenii cred aceste lucruri, altfel nu le-ar mai face. Dacă o credință nu mai are aplicabilitate, ea se va pierde.”

Drăgaica, mireasa care binecuvânta gospodăriile

Mulți români cunosc sărbătoarea Sânzienelor drept Drăgaica, ce desemnează formarea unui grup de fete îmbrăcate în alb, ca niște mirese (foto deschidere). Fetele ce poartă cununi de flori sunt considerate a fi întruparea zânelor. Astfel, ele trec prin sate și binecuvântează gospodăriile.

„Despre fata care conducea alaiul se spunea că nu poate să se mărite decât după trei ani după ce a fost Drăgaică – iată importanța sărbătorii pentru oamenii, dar și pentru fata respectivă, care chiar se credea o întrupare a zânelor”, a mai spus Anamaria Iuga. „E o credință încărcată de sacru. Deci după trei ani, ea se elibera de această încărcătură ritualică. Acum nu se mai practică, iar Drăgaica, din câte știu, este un festival organizat la Buzău.”

Etnologul Anamaria Iuga crede că Sânzienele sunt revalorizate în prezent, inclusiv prin intermediul Zilei Internaţionale a Iei

În mediul urban, Sânzienele au devenit strâns legate de o sărbătoare nouă, Ziua Internațională a Iei, ce readuce în contemporan un obiect vestimentar emblematic pentru români. „În acest fel, s-a creat o nouă tradiție, pentru că acesta este farmecul – obiceiurile pot fi readaptate, reinterpretate, pentru că avem nevoie de ritualuri și de astfel de semnificații în viața noastră. Toate aceste tradiții țin de moștenirea noastră culturală: dacă vrem să știm cine suntem, e important să știm cine am fost. Există o anumite unitate, deși credinţele sunt diferite în funcție de zone”, a încheiat etnologul Anamaria Iuga.

Ilustrația din deschidere este realizată de către pictorița Ioana Teodora Duță

Documentarul Ultimul căldărar începe cum nu se poate mai expresiv: auzim bătăi metalice, în timp ce privirea ne este captată de prim-planul cu mâna ridată și durdulie – cu oja roșie, pe alocuri ciupită de pe ungiile late -, ce ține de marginea unui vas mare din metal neșlefuit. Mâna bătrânei este ajutată de o altă mână, bărbătească, vizibil brăzdată de anii de muncă, dar mai înnegrită de funinginea cărbunilor. Toate acestea, acompaniate de barosul care face mișcări neîncetate de du-te-vino pe metalul greu.

„Meseria asta nu se poata salva, dacă oamenii nu mai vor să mai cumpere lucruri de la noi. Oamenii, românii, nu mai caută oalele noastre, cazanele noastre. Oamenii le cumpără din magazin, smălțuite, din alea, făcute de fabrică.” Declarația îi aparține lui Geo și exprimă, în marea sa simplitate, adevărul limpede ca apa râului despre soarta meșteșugurilor românești, inclusiv a celor practicate de către minorități.

Acest film, semnat de către jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, urmărește povestea lui Geo Stănescu, un tânăr căldărar din satul Corcova (județul Mehedinți), care nu își mai poate întreține familia, pentru că nu nimeni nu îi mai cumpără oalele. Astfel, el se vede nevoit să se alăture miilor de români care au luat calea străinătății, și să plece în Franța, la cules de mere.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”

Pe lângă caracterul aproape exotic al peliculei filmate în sânul unei familii de romi căldărari – pentru că ne este oferită o frescă din lumea și obiceiurile acesteia -, povestea este de fapt una care ridică un văl de pe ochii privitorilor: meșteșugurile noastre, prezente pe pământul românesc din vremuri îndepărtate, pier pe zi ce trece.

Însă producătorii au „bătut fierul” și pe obiceiul de la care familiile tradiționale de romi nu se abat sub nicio formă: căsătoriile între copii. Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”.

Aflăm, urmărind cele 59 de minute de film, că Geo s-a căsătorit cu Marina atunci când cei doi aveau 12, respectiv 13 ani. Ei se amuză și acum, când povestesc, în fața camerei de filmat, cât de stângaci și de speriați au fost în noaptea nunții lor. „La 12, ani ce să știi?”, întreabă ei, retoric.

„Hai, Marină, că ne omoară ăștia!”, rememorează Geo spaima și jena momentului intim, ajuns la paroxism după ce au realizat că rudele așteptau lângă ușă ca proaspătul cuplu să-și consume căsătoria.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”. Așa că a învățat, la rândul său, să facă oale și cazane. Însă îndeletnicirea, pe care o stăpânește cu o măiestrie lăudată de către bătrâni, este inutilă, fără clienți. Așa că tânărul își întreține familia mergând la cules de mere în Franța.

Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț surprind, în Ultimul căldărar, momentele de dinaintea plecării cuplului și a copilului lor în „Hexagon”. Ei știu că îi așteaptă muncă grea și un „trai rău și mizerabil”, printre „gunoaie, barăci și șobolani”, dar nu au de ales. În țară nu este de lucru.

Pe parcursul documentarului, care a avut premiera în cadrul Docuart Fest 2016, când a luat premiu pentru cea mai bună imagine, privitorul este amuzat, intrigat, dar nu poate să nu fie încercat de o sinceră mâhnire atunci când se întoarce la adevăratul motiv al plecării familiei de căldărari în Franța: oamenii nu mai apreciază obiectele născute din meșteșug, ci preferă produsele din fabrici. Câteva cadre, precum fetița îmbrăcată în alb de pe uliță și veselia romilor, acompaniată de nelipsitele manele, nu pot să nu îți genereze zâmbete și empatie.

Ultimul căldărar a obținut premiul pentru debut, în cadrul Transilvania International Film Festival (TIFF) 2017.

Foto deschidere: captură Ultimul căldărar

Trailer „Ultimul căldărar”