vandalism

La Revoluţie aveam 3 ani, aşa că aş minţi dacă aş spune că reţin altceva decât un TAB trecând în viteză pe lângă Spitalul Fundeni, cu mine urcat pe pervaz, încercând să mă dumiresc ce se întâmplă.

Ce ştiu, însă, e că Revoluţia mi-a schimbat viaţa, ca şi vouă. În bine sau în rău, e zilnic subiect de parlamentare printre seniorii din Parcul Sebastian şi din alte parcuri bucureştene. Aş spune că în bine, pentru că libertatea de exprimare – deşi departe de a fi absolută în România lui 2018 – este condiţia primordială a unei vieţi libere.

Ce mai ştiu de la Revoluţie e că au murit oameni. Că au murit români, conaţionali de-ai mei. Adrian Cioroianu, care nu mi-e neapărat simpatic, i-a spus odată lui Corneliu Vadim Tudor că “România e fatalitatea care mă face să respir acelaşi aer cu dumneavoastră”. E şi fatalitatea ce mă face să respir acelaşi aer cu primari care aruncă, în Anul Centenarului, sute de mii de euro pe proiecte culturale mirobolante, dar lipsite de substanţă, fără a-şi vedea gunoiul adunat în pragul uşii.

Imaginile pe care le veţi vedea mai jos, surprinse ziua în amiaza mare în buricul Târgului lui Bucur, dau cel mai bine măsura respectului, recunoştinţei – dar şi apatiei cronice a – bucureştenilor faţă de cei care le-au deschis, prin jertfa lor, uşa democraţiei. Sigur că e frumos să te dai cu skate-ul şi să faci graffiti, însă ar trebui să faci asta în spaţii special amenajate (şi Bucureştiul are), nu urcându-te pe morminte, fie ele şi simbolice, şi „scuipând” obscenităţi. Sigur că e frumos să te plimbi în decapotabilă sau cu trotineta electrică şi în haine hipstereşti pe Calea Victoriei. Dar asta nu îţi dă dreptul să ignori sau, mai rău, să vandalizezi. E un vandalism la care suntem complici, atunci când închidem ochii şi mergem mai departe, grăbiţi către bula noastră hiper-importantă.

E un vandalism la care suntem complici, atunci când închidem ochii şi mergem mai departe, grăbiţi către bula noastră hiper-importantă

Situaţia nu e nouă, iar “violul în grup”, cum l-a numit un profesor universitar, al românilor se repetă. Matricea Românească a mai ridicat problema stării înfiorătoare a capelei în care odihneşte marele nostru poet Vasile Alecsandri. Rezultatul? Un an mai târziu, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale n-a mişcat un deget. Probabil pentru că are de organizat prea multe chindii centenare.

Prinşi în frenezia sterilă a unui An Centenar în care solidaritatea e la cote abisale, dar bugetele sunt până la cer, n-ar trebui să uităm că, în 2019, se fac 30 de ani de când românii au sfidat gloanţele pentru a respira aer liber. Pentru a fi europeni. Şi că le datorăm măcar respect celor care au căzut atunci. Respect. E puţin, e mult?

Doamnă Primar General, puteţi face 10 Spotlight-uri cu care să le luaţi ochii bucureştenilor şi străinilor. Cât timp “Ţepuşa”, “Cartoful”, „Oul”, sau cum i se mai spune pe la noi Memorialului Renaşterii, din Piaţa Revoluţiei,  va rămâne în aceeaşi stare barbară de asediu, fără o minimă protecţie din partea edililor şi celorlalţi administratori, atât noi românii, cât şi turiştii străini care se pozează zilnic la el, vom pătrunde repede despre ce e vorba: mult sclipici, şi nici un fel de fond. Adică o mare ţeapă morală.

Să mai spunem că “Ţepuşa” vandalizată se află vizavi de sediul Ministerului Administraţiei şi Internelor, teoretic protectorul legii şi ordinii în România, sau că vandalismul pe care îl prezentăm este echivalentul moral al profanării Memorialului Victimelor Holocaustului, de la Berlin?

Ar fi prea mult. Lăsăm imaginile să vorbească de la sine.

Citeşte şi: Ruşine naţională: Alecsandri se răsuceşte în mormânt. Nothing else matters

Între timp, într-un Bucureşti paralel…

Asaltat de vandalism, criticat mai mult decât trebuie, Bucureştiul rămâne al nostru, o comunitate de suflet(e). O lecţie de civism marca Matricea Românească, în semnătura Silviei Iorgulescu.

Astfel scrie pe un gard de piatră bucureştean – cum altfel? O simplă butadă a vreunui hâtru plictisit, care dintr-un singur gest îşi scrie ars poetica şi totodată o transformă în fapte (trăind, astfel, la înălţimea propriilor principii)? Probabil. Şi mai probabil însă, mesajul reprezintă o verbalizare grafică (asta e!) a ceea ce se cheamă spiritul vremurilor, adică un instantaneu precis al inconştientului colectiv de la o anumită oră istorică.

Şi se face că această oră a istoriei (cu minutarul şi secundarul ei) să indice tocmai lehamitea suverană faţă de Bucureşti, oraş insuportabil, a cărui singură calitate este aceea că ne suportă. Că este aşa, o demonstrează, de altfel, şi faptul că inscripţia cu pricina a făcut deja prozeliţi. Lângă mesajul iniţial, s-a ivit un altul, identic.

View this post on Instagram

Un mesaj inadmisibil! @matricearomaneasca are reacția! În curând pe www.matricea.ro #vandalism #iubimBucureștiul #civism #cultură #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Mar 2, 2018 at 1:46am PST

Pentru că, bucureşteni recenţi, „doar în trecere” sau la a doua generaţie de descălecători, unii locuitori ai Capitalei resimt aprig nevoia de a strâmba din nas în faţa defectelor sale. Şi acestea sunt, slavă Domnului, destule! Oraşul e poluat, dezordonat, prezintă un nesănătos amestec de lux şi ruină, e sufocant, mizer, să nu mai pomenim de condiţiile de trai cel mult ev-medievale. Oamenii? Nepăsători, necivilizaţi, agresivi, inculţi.

Singur vinovat de tot şi toate, Bucureştiul nici că merită altceva decât un profund dispreţ, concentrat într-o înjurătură în care se includ laolaltă şoferul de autobuz (că nu mişcă mai repede, deşi stă la stop), autorităţile şi ţara întreagă. Ca orice fiinţe superioare, acei bucureşteni revoltaţi înţeleg resorturile adânci ale problemei: Bucureştiul este numai manifestarea locală a unui rău general care se cheamă România.

Normal, deci, că se desolidarizează de spaţiul pe care-l locuiesc. Şi nu oricum, ci cât mai vizibil, mai vocal, mai fără echivoc. Câştigul e dublu pentru ei şi zero pentru Bucureşti. O dată pentru că s-au delimitat cum se cuvine de habitatul în care întâmplător îşi duc zilele şi a doua că au pus astfel punct şi propriei responsabilităţi faţă de el. Şi, în acest mod simplu, le rămâne timp destul să suspine bovaric după oraşe „din afară”, oraşe dichisite şi bine şterse de praf ca bibelourile în vitrină. Viena, Paris, Roma… altceva!

Făcând un exerciţiu de imaginaţie prin reducere la absurd, să presupunem că, venind acasă, cineva îşi observă, cu detaşare şi scârbă, patul nefăcut, vasele murdare şi zugrăveala scorojită de timp. Ce să facă? N-are noroc! Nefericit, îşi înjură casa şi familia şi boscorodeşte administraţia. Cu ce a greşit? De ce n-a avut şi el parte de un adevărat cămin – curat, îngrijit, în care să-ţi fie drag să trăieşti?

Dar să ne întoarcem la Bucureşti şi la cetăţenii lui nemulţumiţi. Două lucruri se pot spune cu egală certitudine, amândouă vorbe de duh devenite clişee, desigur, pentru că se întâmplă să spună adevărul. Unul, că „omul sfinţeşte locul”. Al doilea, că „frumuseţea stă în ochii privitorului”.

Despre primul n-ar mai fi multe de adăugat. Poate doar de nuanţat faptul că, prin critica sârguincioasă şi cotidiană, unii cetăţeni îşi câştigă permisul de barbarizator al oraşului. Oricând, fără regrete (că doar ei au zis ce au avut de zis şi nimeni nu a luat măsuri), pot arunca hârtii pe jos, pot rupe garduri etc. Oricum, Bucureştiul e urât. O răzbunare binemeritată pentru hidoşenia lui nu-l poate urâţi mai mult de-atât.

Al doilea lucru. Chiar şi aşa poluat şi îmbâcsit, crescut aiurea şi fără socoteală, Bucureştiul este, pentru cine are ochi să vadă, un oraş perfect fermecător. Nu, nu-i nici pe departe utilitar şi pragmatic, gata să-şi slujească locuitorii cu cişmele pe căldură şi cu trotuare fără gropi. Nu-i nici ofertant în peisaje ferchezuite, ideale pentru o scenă de film romantic ori măcar pentru un selfie ca lumea, ca alte oraşe mai vestice. Şi nu te striveşte cu maiestuozitatea lui, ca să te facă să te simţi stingher atunci când îi calci asfaltul.

Dar ce e sau cine e Bucureştiul? Bucureştiul este oraşul locurilor de cea mai limpede şi autentică frumuseţe. Cine a avut timpul şi disponibilitatea să le remarce le ştie. Sunt ale fiecăruia, personale. Este, fără îndoială, spaţiul contrastelor, dar al unora al căror sens şi personalitate te provoacă să le cauţi. Este un oraş cu un haz interior aparte, care pe unii îi poate respinge, dar la care foarte mulţi aderă, pentru că îl simt de-al lor. Este oraşul scenelor de viaţă antologice: al şoferului de taxi care îţi povesteşte toată viaţa lui într-o cursă, al precupeţilor de piaţă de periferie care îşi încuie dughenele ca să meargă la Sfânta Liturghie, al anticarului care-şi ştie pe de rost toate cărţile.

Şi, mai mult decât toate, Bucureştiul este locul unde-i mereu joi şi primăvară, promisiuni în filigran ale atâtor virtualităţi pe care, oricând ne hotărâm, le putem împlini.

Dar pentru a vedea toate astea, trebuie să le priveşti cu ochi proaspeţi şi mintea neîndoctrinată de calapoade de frumuseţe uniformizante, renunţând a-l mai măsura cu un pat al lui Procust estetic, întrucâtva utopic şi întrucâtva făţarnic. Bucureştiul este un oraş care, vorba lui Exupéry, trebuie privit cu ochii inimii. Poţi sau nu poţi, e altă poveste.