În noiembrie totul e intens pentru școlari. Multe lucruri noi de învățat și multe teste. Și multe întrebări, acasă:
Vi s-au adus lucrările?
— Ți-ai adus lucrarea, Andrei?
— Da… Am luat 8.
— 8? Dar Mara cât a luat?
— 9.
— Și Vlad?
— 10.
— Eh, Vlad ia mereu 10 la istorie, nu? Vezi?
Andrei își simte obrajii încingându-se. Își strânge bretelele rucsacului mai tare în pumni. A petrecut două seri la rând învățând din manualul de istorie; multe date, multe evenimente! S-a trezit devreme ca să mai citească o dată lecțiile, în liniștea bucătăriei, în timp ce fierbea ceaiul.
Mama lui însă nu vede asta. Prima ei întrebare este despre alții (uh, mereu alții). Alți copii, alte rezultate, alte victorii. Îl doare. Îl doare pentru că spera la o singură propoziție:
„Sunt mândră de tine.”
Dar comparația a venit prima, ca un nor rece peste entuziasmul lui încă firav.
De ce ne grăbim să punem copiii pe un podium imaginar?
Ce căutăm în „cel mai bun”, „mai bun”, „mai sus”, „mai repede”?
O confirmare că suntem părinți buni? O măsurătoare a propriilor temeri? Sau credem, fără să ne dăm seama, că iubirea se câștigă prin performanță?
O comparație sănătoasă poate deschide drumuri; da, chiar poate. Ea poate inspira, poate trage după sine progres. Dar comparația care se așază ca o etichetă pe pieptul copilului devine greutate. Nu împinge în față; ea strivește.
Ce înțelege un copil când îl comparăm?
Un copil mic învață repede lecții foarte grele:
„Sunt bun doar dacă sunt mai bun ca altcineva.”
„Dragostea se dă cu porția.”
„Valoarea mea depinde de notele colegilor.”
În mintea lor fragilă, întrebările se transformă, încet, în îndoieli:
— Oare sunt destul?
— Merit să fiu iubit?
— Dacă nu am luat 10, mai sunt un copil bun?
— Dacă nu sunt cel mai bun, mai sunt văzut?
Și aici se naște rana. Rana aceea tăcută, pe care adulții o poartă ani la rând fără să-i știe începutul.
Doar vârfurile merită aplauze?
Ni se spune adesea: „La final, doar primul contează.”
Dar adevărul este că viața nu este un podium, ci un drum lung, cu momente de strălucire pentru fiecare.
Copilul tău poate fi „primul” într-o zi în care arată bunătate.
Primul într-o dimineață în care se ridică și încearcă iar.
Primul în curaj.
Primul în asumare.
Primul în efortul făcut în tăcere.
Tu vezi toate aceste momente în care poate fi primul?
Competiția cu sine e singura competiție sănătoasă
Competiția cu sine este matură, frumoasă, roditoare:
„Azi am făcut un pic mai bine.”
„Azi am răbdat, azi am învățat, azi nu am renunțat.”
Devine însă periculoasă când se transformă în autoacuzație:
„Nu sunt în stare.”
„Nu valorez nimic.”
„Alții oricum sunt mai buni.”
Această voce interioară se naște din comparațiile pe care le aud ani la rând.
Și începe să-i saboteze.
Să ne reînvățăm să privim copilul
Să le vedem efortul, nu locul din clasament.
Drumul, nu podiumul.
Strădania, nu nota.
Curajul, nu rezultatul.
Să fim ochii care se luminează când apar ei și nu când apar cifrele din catalog.
Un dialog care vindecă
— Ați primit lucrările la istorie?
— Da… Am luat 8!
— 8? Hei, îți știu munca. Ai învățat enorm zilele astea. Sunt atât de mândră de tine!
— Chiar… ești?
— Cum să nu fiu? Ai crescut mult. Se vede. Hai, spune-i și tatei. Meriți să te bucuri de reușita ta!
Și în privirea lui Andrei se aprinde o scânteie.
Cea pe care o aștepta.
Cea care spune:
„Eu contez. Eu pot. Eu sunt destul.”
- Vi s-au adus lucrările? - 24-11-2025
- Liniștind furia copilului - 19-11-2025
- Când iubirea umbrește curajul sau despre părinții care nu lasă loc copilului să crească - 28-10-2025
