Bucureșteancă get beget, Raluca a părăsit pământul natal la 22 de ani pentru a studia opt ani la Paris și unul la Torino. A predat la universități prestigioase precum Sorbona, Evry sau Creteil, însă misiunea ei era alta. Peregrinările printre străini i-au întărit credința și au reaprins dragostea pentru valorile satului românesc. În 2018, Raluca și-a luat inima în dinți și a început să lupte pentru salvarea Bisericii Sfântul Arhanghel Mihail din Vința.

Articolul pe scurt:

• Tradiții Pascale de pe Valea Arieșului: “Se alegeau câțiva feciori care mergeau în Joia Mare la pădure și alegeau un lemn din care se făcea o toacă. De vineri seara până la Înviere se bătea toaca întruna pentru că atunci Hristos era în mormânt, iar duhurile rele bântuiau pământul și trebuiau alungate“
• Biserica din garaj și francezii care se roagă în română: “Se slujea într-un garaj pentru că nu-și permiteau să închirieze o biserică. Am fost profund impresionată când toată comunitatea care era formată din francezi a început să recite Tatăl nostru în limba română“
• Vința pe calea Învierii: “Pictura bisericii era în condiții foarte bune. Atunci am conștientizat că nu o pot lăsa să dispară. După lungi negocieri cu diferite instituții a urmat un șantier de șase luni“

Lacul de steril înghite totul

Paris, un voiaj către rădăcini

Primul contact cu lumea satului a fost la doi ani și jumătate, când și-a vizitat străbunicii materni din comuna Sibiciul de Jos, în munții Buzăului. “Era o mare bucurie să descopăr tot ceea ce era legat de natură, animale, gospodărie. Nu am mai avut niciun raport cu lumea satului până pe la 13 ani. Atunci profesoara noastră de matematică ne-a dus în Obcinile Bucovinei și am descoperit frumuseți de care nici nu știam“, povestește Raluca Prelipceanu pentru Matricea Românească.

Acolo ne strângeam și ne spuneam ofurile, era o comunitate foarte vie

A urmat plecarea la Paris și un drum inițiatic printre străini. Acolo a văzut mulți români plecați din țară care și-au redescoperit identitatea, dar și cazuri în care au lepădat-o deoarece o vedeau ca pe un balast. Printre străini, Raluca și-a redescoperit credința. ”Am fost pentru prima dată la parohia Saint Sulpice din Paris, o criptă în care atmosfera este similară cu cea din creștinismul primar. Acolo ne strângeam și ne spuneam ofurile, era o comunitate foarte vie. La un moment dat am fost la o parohie de limbă franceză unde slujea părintele Marc-Antonie Costa de Beauregard. Se slujea într-un garaj pentru că nu-și permiteau să închirieze o biserică. Am fost profund impresionată când toată comunitatea care era formată din francezi a început să recite Tatăl nostru în limba română”, a spus Raluca.

Pictura a fost extrasă de pe pereții bisericii

Învierea bisericii din Vința

Reîntoarcerea în țară a adus o întâlnire ce avea să-i schimbe viața. Raluca a însoțit o prietenă restaurator care lucra la refacerea unei biserici pe Valea Arieșului. Mulți specialiști spunea că pictura bisericească din acele locuri este naivă, fără valoare teologică. “Am pus un rămășag: să demonstrez că în acele zone a existat o școală de iconografie. În momentul în care mergeam pe teren găseam greu unde să poposesc. Cineva mi-a recomandat o bătrână văduvă. Soțul dumneaei fusese epitrop la o biserică din apropierea Vinței, așa am descoperit locul“, spune Raluca Prelipceanu.

Pictura bisericii era în condiții foarte bune. Atunci am conștientizat că nu o pot lăsa să dispară

Exploatarea de cupru de la Roșia Poieni a contribuit la formarea unor cantități mari de reziduuri care erau depozitate în iazuri de decantare. Peisajul era sfâșietor: grandoarea bisericii de secol XVIII urma să dispară sub amenințarea lacului de steril care era la câțiva metri. “În noaptea de Înviere m-am gândit că ar trebui să-l apelez pe preotul din Vința. Pictura bisericii era în condiții foarte bune. Atunci am conștientizat că nu o pot lăsa să dispară. După lungi negocieri cu diferite instituții a urmat un șantier de trei luni. Au fost implicate trei echipe: una de extragere a picturii frescă, apoi o echipă de extragere a picturii pe lemn și o echipă de constructori care a preluat elementele de lemn și zidărie“, a precizat Raluca Prelipceanu.

În timpul lucrărilor de demontare a bisericii din Vința

Tradiții Pascale pe cale de dispariție

Acum biserica e pe mâini bune și urmează să fie remontată în incinta muzeului ASTRA din Sibiu. Grija față de locașul din Vința m-a făcut să o întreb pe Raluca Prelipceanu ce rol avea biserica în satul de odinioară. “În trecut biserica era constucția principală. Satele concurau între ele care are biserica cea mai frumoasă. Activitățile țăranului erau organizate după sărbătorile anului bisericesc, iar în funcție de relația cu Dumnezeu se țesea și relația cu ceilalți săteni“, lămurește Raluca.

Activitățile țăranului erau organizate după sărbătorile anului bisericesc

Când aduc în discuție soarta satului românesc, inevitabil apare un oftat. Raluca a luat la pas multe cătune și a constatat cu amărăciune că odată cu moartea bătrânilor dispar și tradițiile. “Pe Valea Arieșului era un obicei în preajma Paștelui legat de bătutul toacei. Se alegeau câțiva feciori care mergeau în Joia Mare la pădure și alegeau un lemn din care se făcea o toacă. De vineri seara până la Înviere se bătea toaca întruna pentru că atunci Hristos era în mormânt, iar duhurile rele bântuiau pământul și trebuiau alungate“, amintește Raluca.

Spre deosebire de foarte multe alte popoare, evreii din antichitate aplicau o serie de norme necesare curățirii sufletești și trupești. Moise în calitate de autor al Pentateuhului le pune pe hârtie și le răspândește în popor. Se pune accent pe igiena personală, se dau sfaturi pentru autoizolare și apare prima rețetă pentru fabricarea săpunului.

Articolul pe scurt:

• Autoizolarea, un concept biblic: Legile referitoare la autoizolarea leproșilor sunt modul prin care evreii luptau cu transmiterea bolii. Reglementările rabinice prevedeau că o persoană trebuia să stea la o distanță de cel puțin doi metri de un lepros, iar dacă bătea vântul, la 45 de metri
• Biblia și prima rețetă de săpun: Rețeta biblică pentru săpun este similară cu leșia pregătită de bunici și folosită la spălarea rufelor. Ingredientul în plus este isopul, deoarece frunzele acestuia conțin ulei antiviral și antiseptic
• Poporul ales a fost învățat să se spele în mod meticulos: “O asemenea mână (nespălată) orbește ochiul, surzește urechea și produce un polip. Mâinile rămân în această stare periculoasă până ce au fost spălate în trei rânduri“

Cu mâinile și vasele curate

Preocupările unei comunități aflate în plin exod sunt diferite decât cele ale unei populații stabile. Devine mult mai important ce vei mânca sau unde vei dormi decât igiena zilnică. Atenția divină vede acest lucru și prescrie prin Moise o spălare meticuloasă a mâinilor, urmată de schimbarea hainelor după contactul cu diferite focare infecțioase. Preoții și poporul trebuiau să se supună unei spălări ori de câte ori terminau treburile de peste zi.

“Să-și spele preotul hainele sale, să-și spele trupul cu apă, apoi să intre în tabără (…) Cel ce a ars-o (junica) de asemenea să-și spele hainele sale, să-și spele trupul cu apă” (Numeri 17,7-8)

Obiceiul spălării a fost păstrat și după dărâmarea templului din Ierusalim. Prevederile din Pentateuh au fost reluate și comentate în literatura talmudică. Acolo spălarea mâinilor înainte de masă este foarte importantă. “O asemenea mână (nespălată) orbește ochiul, surzește urechea și produce un polip. Mâinile rămân în această stare periculoasă până ce au fost spălate în trei rânduri“. Scrierile rabinice vorbesc de o igienizare a vaselor destinate mâncării. “Clătiți paharul înainte de a bea și după ce ați băut. Omul nu trebuie să bea dintr-un pahar și să-l întindă altuia, căci aceasta este primejdie de moarte“.

Rețeta biblică pentru săpun

Mulți cercetători sunt de părere că Biblia conține una din primele rețete pentru fabricarea săpunului. Acesta se obținea din cenușa de cedru sau de animal amestecată cu apă și isop.

“Pentru cel necurat să se ia din cenușa jertfei arse pentru curățire și să se toarne peste ea într-un vas apă de izvor. Apoi un om curat să ia isop, să-l înmoaie în apa aceea și să stropească din ea casa, lucrurile și oamenii câți sunt acolo“ (Numeri 19,17)

Rețeta biblică pentru săpun este similară cu leșia pregătită de bunici și folosită la spălarea rufelor. Ingredientul în plus este isopul deoarece frunzele acestuia conțin ulei antiviral, antiseptic și bactericid. În literatura biblică, isopul este corelat cu purificarea: “Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi“ (Psalmul 50,8).

Distanțarea socială prescrisă de Biblie

Una din maladiile cel mai des pomenite în Biblie este lepra. Un om lepros înceta să mai existe pentru comunitate. Era alungat din sânul familiei, trebuia să poarte însemne distinctive pentru ca oamenii să evite contaminarea. Infectatul trebuia să se autoizoleze pentru binele comunității.

“Leprosul, cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, şi să strige mereu: Necurat! Necurat! Tot timpul cât va avea pe el boala, să fie spurcat, că necurat este; şi să trăiască singuratic şi afară din tabără să fie locuinţa lui“ (Levitic 13, 45-46)

Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis:”Porunceşte fiilor lui Israel să scoată din tabără pe toţi leproşii (…) De la bărbat până la femeie să-i scoateţi şi să-i trimiteţi afară din tabără, ca să nu pângărească taberele lor (Numeri 5,1-4)

Legile referitoare la autoizolarea celor infectați reprezintă modul prin care evreii luptau cu transmiterea bolii. Reglementările rabinice prevedeau că o persoană trebuia să stea la o distanță de cel puțin doi metri de un lepros, iar dacă bătea vântul, la 45 de metri. În cazul unei persoane vindecate miraculos, integrarea în comunitate se făcea tot în urma unei perioade de autoizolare care dura șapte zile. Așa a fost în cazul lui Miram, sora lui Moise care fusese vindecată miraculos, la mijlocirea fratelui său (Numeri 12, 10-15).

“Suntem povestea în care alegem să credem!“ spune apăsat Andrei. Povestea lui începe în satul Motoșeni din județul Bacău. O așezare uitată de lume de unde a reușit să evadeze mânat de modelul matern care și-a depășit condiția. A ajuns speaker pe scena TEDx, a fost realizatorul emisiunii Generația Z, iar cu ceva timp în urmă a fost desemnat Branding Neuroscience Explorer. Matricea Românească l-a provocat pe Andrei Stupu la un dialog despre cultura voluntariatului și valoarea educației.

Articolul pe scurt:

• Educația media în contextul actual: “Când vine vorba de educația media, instrumentele sunt cele prin care verificăm o informație, iar cel mai important este gândirea critică. Să ne punem mereu întrebarea: de ce citesc asta? cum e posibil? etc.“
• Cum te schimbă voluntariatul: ”Te pune în contact cu oameni vulnerabili și înțelegi cât de util poți să fii pentru aceștia. Voluntariatul îți organizează timpul altfel îți dă opțiunea de a sta pe telefon sau a sta de vorbă cu un bătrân bolnav. Astfel de acțiuni aduc beneficii spirituale și emoționale foarte mari”
• Modele care schimbă și inspiră: “De când eram mic am văzut modelul mamei care a dorit să depășească barierele. Când a reușit să devină un profesor respectat am zis că dacă ea și-a ales conștient acest lucru, eu aș putea să fac mai mult”

Motoșeniul, primul pas către voluntariat  

Sătucul băcăuan a fost locul în care a cunoscut voluntariatul. Asociația Libra și Fundația Sprijin Comunitar Bacău făceau școli de vară la care participa și Andrei. Experiența i-a plăcut, iar cu timpul a devenit voluntar în spitale, unde avea grijă de bătrânii de la secția Neurologie. “Făcând asta pe la 13-14 ani, m-a ajutat să îmi dau seama de nevoia de empatie, de responsabilitate. Am rămas în relații cu cei de la Asociația Libra și de la beneficiar am devenit voluntar, de la voluntar am ajuns reprezentantul lor internațional, iar acum sunt board advisor la Libra“, a spus Andrei Stupu pentru Matricea Românească.

Bunătatea nu înseamnă nepărat să oferi lucruri materiale, ci acțiunea continuă de a te preocupa de binele celor din jur

La 14 ani, cu un bagaj de vise și multă determinare, Andrei părăsește Motoșeniul cu o destinație precisă: un liceu bun. Cu fiecare zi vrea să devină cea mai bună versiune a sa, dar asta nu i-a luat din timpul pentru voluntariat. Din contră, a reușit să le îmbine armonios. „Copiii bolnavi de cancer reprezentau o durere atât de mare încât mă feream de ei. Alegeam să întorc privirea și mi-am dat seama de ipocrizia de care dădeam dovadă. Am zis să lupt cu asta așa că m-am implicat și am susținut campania #puneoinimă“, a zis Andrei.

Educația media în lumea știrilor bombă

Andrei este convins că educație este o unealtă primordială de care fiecare dintre noi depinde. Lucrează cu tineri pe partea de educație media, face cursuri de orientare în carieră, așa că l-am întrebat ce reprezintă educația pentru el. “Înțeleg prin educație abilitatea oamenilor de a se proteja, pentru că informația înseamnă putere, înseamnă capacitatea de a discerne. Educația înseamnă să constuiești relații sănătoase cu cei din jur, ne ajută să înțelegem ce este fericirea, care sunt roadele muncii noastre, iar pentru un popor care vrea să se schimbe, educația este principala unealtă“, lămurește Andrei Stupu.

Educația este o unealtă pe care dacă nu o mânuim cum trebuie, riscăm să dăm în altceva

Avalanșa de breaking news-uri pare că mai mult încurcă lucurile decât să le descurce. L-am întrebat pe Andrei cum se pot apăra tinerii de valul dezinformării. “Tinerii interacționează cu media cel mai des prin intermediul platformelor online gen Facebook sau Instagram. Este important să fii alfabetizat media, iar acest lucru înseamnă să înveți să asumi instrumentele de lucru. Când vine vorba de educația media, instrumentele sunt cele prin care verificăm o informație, iar cel mai important este gândirea critică. Să ne punem mereu întrebarea: de ce citesc asta? cum e posibil? etc.“, spune Andrei.

Ziua Mintzii, punte către tinerii de azi

Andrei Stupu are patru mari pasiuni: istoria – relațiile internaționale, biologia, televiziunea și opera lui Saramago. Prin tot ce face încearcă să aducă un suflu nou în ceea ce privește modul de abordare și înțelegere al educației. Este fondatorul unui business educațional, Ziua Mintzii, prin care vrea să inspire și să sprijine noua generație. “M-am canalizat pe servicii de training și consultanță în comunicare. Ziua Mintzii are trei secțiuni: învățare, colaborare și comunitate. Am cursul de storytelling în care vorbesc despre poveștile care ne fac oameni, al doilea curs este despre omul virtuos, iar ultimul este destinat tinerilor și se cheamă Ce fac cu viața mea?“, a zis Andrei Stupu.

Intenția mea de viață este să mă educ și să fiu educator la rândul meu

În ciuda contextului creat de pandemie, Andrei merge mai departe. Evenimentele la care trebuia să participe s-au anulat, dar planurile de viitor nu. “Nu pot să ascund faptul că pe viitor îmi doresc să creez o comunitate în care să îi adun pe tinerii excelenți ai României“, surâde optimist Andrei Stupu.

În sala de antrenament se fac primele mișcări de încălzire. Ușa se deschide timid, iar din spatele ei țâșnește o privire. Grația cu care fetele se mișcă pare din altă lume, Bianca se sperie și  începe să plângă. Părea că nu va mai călca niciodată în sala de balet, dar nu a fost așa. Cu multă ambiție, fetița de atunci avea să devină peste câțiva ani campioană națională la balet. Matricea Românească a stat de vorbă cu balerina Bianca Flueraș despre începuturi, vise și antrenamente pe timp de carantină.    

Articolul pe scurt:

• Ce face o balerină pe timp de pandemie: “În situația de față nu avem ce face. Stăm acasă și ne antrenăm cum putem. Dacă am sta degeaba în această perioadă am pierde tot, trebuie să te antrenezi permanent“
• Mentalitatea de concurs: “Pentru mine premiile nu contează absolut deloc. Nu mi se pare că poți juriza arta. Merg la concursuri pentru a transmite emoție publicului, pentru a face oamenii să se simtă bine, să iasă din casă și să uite de tot privindu-ne“
• Când cortina se trage peste o carieră: “Vreau să predau la Liceul de Coregrafie. Îmi place să lucrez cu copiii, iar pe viitor asta vreau să fac. Să văd cum evoluează, cum reușesc să atingă anumite performanțe”

Când baletul nu mai este o joacă

Dorința de a urma baletul nu a fost impusă ci a venit cât mai firesc cu putință. “Când aveam cinci ani am rugat-o pe mama să mă ducă la cursuri de balet. Dorința a venit de la filmele în care fetele făceau balet așa m-am îndrăgostit eu de această artă. De mică mi-a plăcut ideea de a face spor, în special dans“, povestește Bianca Flueraș pentru Matricea Românească.

Trebuie să ai un psihic foarte puternic pentru că de multe ori e foarte ușor să clachezi

Baletul a devenit un lucru serios în clasa a V-a, odată cu intrarea la Liceul de Coregrafie. Atunci a început o muncă asiduuă: câte șase ore de balet pe zi. Spectatorii văd doar rezultatul antrenamentelor, dar ce sacrificii se ascund în spate? “În primul rând trebuie să ai un psihic foarte puternic pentru că de multe ori e foarte ușor să clachezi. În al doilea rând trebuie să urmezi o dietă specială, contează mult. Apoi pentru a te menține în formă exercițiile de la sală nu sunt suficiente, ele trebuie completate cu anumite mișcări făcute acasă“, a precizat Bianca.

Portretul artistului prin ochii unei campioane

Munca și sacrificiile susținute nu aveau cum să nu rodească. Printre numeroasele concursuri la care a participat, cel mai prestigios este titlul de campionă națională la balet. Am fost curios să aflu cum s-a desfășurat competiția și cu ce motivație a pășit pe scenă. “Au fost o grămadă de emoții! În momentul în care sunt pe scenă uit și mă eliberez transmițând publicului ce simt. Pentru mine premiile nu contează absolut deloc. Nu mi se pare că poți juriza arta. Merg la concursuri pentru a transmite emoție publicului, pentru a face oamenii să se simtă bine, să iasă din casă și să uite de tot privindu-ne“, a zis Bianca Flueraș.

Dacă nu îți place să fii pe scenă și să transmiți publicului, atunci nu ai ce căuta în această meserie

Din modul cum vorbește, cum gândește și cum simte, am impresia că stau la taifas cu un artist trecut prin multe. Instinctiv o întreb pe Bianca ce reprezintă pentru ea un artist și cum îl recunoaștem. “Un artist trebuie să fie un profesionist din toate punctele de vedere. De când s-a trezit până când se culcă, el trebuie să fie un profesionist, să știe ce are de făcut și să nu fie distras de anumite lucruri. Cred că artistul este caracterizat de modul lui de gândire care pentru unii poate să fie ceva mic, dar pentru alții poate să conteze enorm și să stârnească aprecieri“, spune Bianca.

Balet în vreme de pandemie

Bianca nu ascunde faptul că la un moment dat a fost tentată să plece din țară. Simte că locul ei este aici în România, și că dacă ar fi plecat fie numai pentru studii nu s-ar mai fi îndurat să se întoarcă. Până să vină valul pandemiei, Bianca putea fi văzută pe scena Operei Naționale din București, dar acum activitatea s-a suspendat și e nevoită stă stea acasă. “În situația de față nu avem ce face. Stăm acasă și ne antrenăm cum putem. Dacă am sta degeaba în această perioadă am pierde tot, trebuie să te antrenezi permanent“.

Stăm acasă și ne antrenăm cum putem. Dacă am sta degeaba în această perioadă am pierde tot

Bianca îmi spune că activitatea unei balerine se poate întinde până la vârsta de 40 de ani. Iar apoi ce va urma? “Vreau să predau la Liceul de Coregrafie și să-i învăț pe elevii mei ceea ce eu nu am putut învăța de la profesorii pe care i-am avut. Îmi place să lucrez cu copiii, iar pe viitor asta vreau să fac. Să văd cum evoluează, cum reușesc să atingă anumite performanțe“, încheie plină de speranță Bianca Flueraș.

În adolescență dorea să devină medic, însă o întâlnire și câteva vorbe îndrăznețe i-au schimbat destinul. Corina Boboc Giorgescu este astăzi unul dintre tinerii designeri care reușesc cu măiestrie să îmbine artele vizuale, eleganța și confortul. Matricea Românească a provocat-o la un dialog despre arta vestimentară și încercările prin care trec tinerii designeri în această perioadă de criză.

Articolul pe scurt:

• Design în vreme de pandemie: “Situația antreprenorilor este e una dificilă, mai ales pentru cei care nu sunt de mult timp pe piață. Îmi permit să vorbesc și în numele colegilor mei și să vă rugăm să ne susțineți în această perioadă dificilă“
• Când teatrul își deschide cortina : “Atunci când faci o colecție, tu ești regizorul, dar la teatru ai echipa, și trebuie să te încadrezi în anumite norme. La colecție trebuie să îți trasezi singur normele, și asta e cumva mai greu. Trebuie să faci un pas în afară ca să vezi ansamblul“
• O întâlnire care a schimbat tot: “Doamna Doina Levintza a fost ca o școală pentru mine, de la ea am învățat practic, nu doar teoretic. Mă punea să fac tot felul de lucruri pe care nu le mai făcusem. Țin minte că fugeam de la cursuri ca să merg la ea“

Rețeta reușitei: câtă muncă și cât talent?

Șase luni o mai despărțeau pe Corina de admiterea la Universitatea Națională de Arte București. Până atunci nu mai pusese mâna pe cărbunele pentru desen, așa că a căutat îndrumare la profesorii Liceului de Artă din Iași. “A fost o experiență neplăcută, pentru că mă luaseră cam tare”, își amintește Corina. A rămas fidelă visului ei, și a străbătut un drum mai mare: din inima Moldovei până în Capitală. În fiecare weekend făcea naveta Iași-București pentru a primi meditații  la desen. Profesoara Paula Barbu îi  repeta: ”90% e muncă și 10 % e talent”.

Simțul estetic vine din mediul din care provii și de la modelele pe care le ai

Mai târziu, întâlnirile pe care le-a avut în timpul facultății au fost decisive. Așa a fost și cea cu creatoarea de modă Doina Levintza. “Doamna Doina a fost ca o școală pentru mine, de la ea am învățat practic, nu doar teoretic. Mă punea să fac tot felul de lucruri pe care nu le mai făcusem. Țin minte că fugeam de la cursuri ca să merg la Doina, și îmi rugam colegii să-mi semneze foaia de prezență și să nu le zică profesorilor unde mă duc”, a spus Corina Boboc Giorgescu.

De la design la teatru nu e decât un pas

Corina și-a dorit mai mult, așa că, la îndemnul Doinei Levintza, a făcut un masterat la UNATC. “Mai făcusem până atunci cu Doina asistență la costume de film și teatru. La facultatea de teatru am învățat cât de importantă este echipa pentru un artist. Ca scenograf trebuie să colaborezi cu un regizor, cu luminiști, cu actori. Trebuie să întâlnești oameni cu care să rezonezi și să creați împreună”,  a spus Corina pentru Matricea Românească.

Atunci când faci o colecție vestimentară tu ești regizorul

A început rapid să fie cooptată în diferite proiecte teatrale, iar cei care o căutau erau personalități ca Gigi Căciuleanu, dar și regizori tineri. “Sunt două lucruri diferite. Atunci când faci o colecție tu ești regizorul, dar la teatru ai echipa, și trebuie să te încadrezi în anumite norme. La colecție trebuie să îți trasezi singur normele, și asta e cumva mai greu pentru că trebuie să faci un pas în afară ca să vezi ansamblul”, spune Corina Boboc Giorgescu.

Lupta designerilor cu pandemia

Situația de față a făcut-o să se reinventeze. A devenit pe rând fotograf, model, make-up artist, hair stylist, editor de imagine, totul pentru a ține la suprafață propriul business. “A fost o provocare și chiar mai mult. A trebuit să-mi fac curaj să pozez pentru colecția mea. Asta nu înseamnă că sunt singură în tot acest proces. Situația antreprenorilor este e una dificilă, mai ales pentru cei care nu sunt de mult timp pe piață, cum ar fi cei din domeniul vestimentar. Îmi permit să vorbesc și în numele colegilor mei și să vă rugăm să ne susțineți în această perioadă dificilă, să susțineți producția locală, să investiți în piese vestimentare de durată, de calitate, sustenabile“.

“A fost, pretutindeni și totdeauna, omul datoriei sale. Aceasta e încă destul de rar la noi. Dar nu numai pentru atîta se cuvine a i se pomeni cu respect numele și a se păstra o duioasă amintire”. Nicolae Iorga, exclamativ la adresa doctorului Iacob Felix.

A lăsat Imperiul Austriac pentru a sluji Țării Românești

Pe 6 ianuarie 1832, localitatea Horice din Boemia de Nord se mărea cu un locuitor. Bățos, cu pieptul înfoiat asemeni curcanului gata să-și apere teritoriul, capul familiei Felix aude scâncetul noului născut.

De origine cehă-austriacă, Iacob Demeter Felix își termină studiile liceale cu brio, iar în 1852 se înscrie la Facultatea de Medicină a Universității Caroline din Praga. Peste trei ani se transferă la Facultatea de Medicină a Universității din Viena, de pe ale cărei bănci iese ca absolvent.

Era 1858 și proaspătul medic ia o hotărâre neașteptată: lasă Austria și se prezintă în fața Consiliului Medical al Țării Românești pentru a i se acorda dreptul de a profesa în țara noastră.  Cu timpul, doctorul Iacob Felix a fost adoptat de meleagurile românești, iar în schimb acesta le închină toată activitatea profesională.

Anul 1874 și legiuirea aplicată prost

Asemeni multor decrete din Țara Românească, și cel sanitar adoptat in 1874 avea să sufere nenumărate modificări. Unele din ele necesare, dar altele de-a dreptul inutile. Legea însărcina prefecții, sub-prefecții și primarii să vegheze asupra implementării următoarelor măsuri: declararea obligatorie a celui bolnav; izolarea persoanei bolnave sau a casei ocupate de bolnav; dezinfectarea locuințelor și obiectelor infectate. Scopul urmărit era prevenirea unei pandemii ce se putea naște oricând din pricina condițiilor insalubre.

Neglijența, primul pas către instaurarea fricii

Instruirea agenților sanitari era un lucru nou. Nu se știa exact cum să se procedeze, așa că nu s-a putut realiza în toate comunele. Primarii nu pricepeau importanța declarării unui caz. Reacția venea numai după ce acesta căpăta caracter epidemic și apăreau primele decese. Medicii nu puteau merge din casă în casă pentru a povățui pe oameni cum să se ferească de boli. Sarcina îi revenea primarului care de cele mai multe ori nu dădeau importanță măsurilor preventive.

Alt neajuns care se cerea rezolvat cât mai repede cu putință era lipsa spitalelor destinate izolării. Unitățile medicale nu dispuneau de pavilioane separate de izolare făcea ca eventualele persoane infectare să nu poată fi tratate corespunzător.

Inconștiența de a nu sta în izolare

Cârciuma, locul preferat al sătenilor era focarul de unde virusul își alegea noile gazde. În cele mai multe comune izolarea bolnavului era imposibilă. S-a ajuns la măsuri drastice: la poarta gospodăriilor infectate erau plasate santinele cu misiunea de a-i ține pe oameni în casă. Fie că la poartă e un milițian sau un vătășel, efectul este același: “acesta nu crede în eficacitatea izolării și nu oprește femeile din vecinătate cu copii în brațe să intre în casele celor bolnavi pentru a da ajutor“, observă trist doctorul Felix.

Izolarea unui copil bolnav împreună cu mama lui era ușoară dacă în apropiere se găsea un spital. În caz contrar, deplasarea către o unitate medicală îndepărtată era riscantă pentru hanurile la care bolnavul trebuia să poposească pe timpul transportului.

Poporului îi lipsesc noțiunile necesare pentru a se apăra singur

Când vine vorba de modul cum se realiza dezinfectare obiectelor, doctorul Felix consemnează cu amar: “În multe cazuri se face în mod superficial sau mai deloc. Pe alocuri, pretinsa dezinfectare constă în stropirea pereților și solului cu o soluție slabă de acid carbolic. Dezinfectanții cei mai activi și ușor de găsit, ca apa fierbinte, laptele de calce (oxid de calciu) proaspăt, soluția de săpun verde cu acid fenic, sunt rar întrebuințate și rolul principal îl joacă o soluție de acid carbolic“.

Vagoanele trenurilor de călători erau și ele un mijloc de infecție. Se recomandase ca după fiecare călătorie să fie curățate și din când în când dezinfectate. La toate aceste măsuri doctorul Iacob Felix adăuga:  “Să izolăm pe bolnavii care s-ar strecura în țară, să stingem micile focare ce s-ar putea forma și să îmbunătățim treptat igiena publică“. Cât despre școli: “În multe cazuri, ele sunt mediul de propagare a bolilor infecțioase, și de aceea se impune închidere lor după apariția bolilor care tind a avea caracter epidemic“.

Sursa: Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începutul secolului al XX-lea. Partea I.

În timpul liceului a început să facă voluntariat într-un centru destinat copiilor străzii. Mai târziu, drumurile au dus-o până la Geneva unde a descoperit două proiecte de economie socială. Astăzi, Ana Derumeaux manageriază Bine Boutique, primul charity shop al Crucii Roșii în România. Provocată de Matricea Românească la dialog, Ana a povestit despre ce presupune un astfel de business, rolul venitului într-o structură socială și cum ajută un charity shop în vreme de pandemie.

Articolul pe scurt:

• Cum ajută Bine Boutique pe timp de pandemie: “Echipa noastră vine în sprijinul persoanelor vârstnice și a cazurilor sociale prin livrarea de pachete cu alimente și produse de igienă. Am reușit să livrăm măști către policlinici, dar și alte materiale de protecție pe care nu le mai aveau“
• Calitățile unui antreprenor social: “Să știe foarte bine unde vrea să ajungă și ce problemă socială vrea să rezolve. Apoi trebuie să dezvolte un business profitabil, să-și acopere cheltuielile operaționale, iar profitul să-l investească în cauza aleasă“
• Antreprenoriatul și latura filantropică: “Conform Crucii Roșii toți banii se duc către proiecte sociale. Veniturile realizate de Bine Boutique sunt alocate cheltuielilor operaționale și fondului pentru situații de urgență.

Geneva și o idee venită la țanc

După terminarea studiilor Ana Derumeaux a început să lucreze în domeniul ONG. Era angajata Crucii Roșii din România, dar după o perioadă de timp a plecat. A rămas totuși voluntar și a lucrat cinci ani de zile în sistemul ONU. “Lucram la Geneva și îmi luasem o săptămână concediu. Ca voluntar al Crucii Roșii am descoperit acolo două proiecte de economie socială care la ei funcționau cu succes. Primul era un serviciu de baby sitting și al doilea un charity shop al Crucii Roșii din Geneva pe care noi l-am adus în țară sub forma Bine Boutique“, a povestit Ana Derumeaux pentru Matricea Românească.

Am gândit un sistem de colectare a donațiilor de haine urmată de sortarea și igienizarea lor

Ulterior a câștigat o finanțare nerambursabilă și așa a înființat serviciul de baby sitting Scufița Roșie. Nu este vorba de o agenție de plasat bone, ci de un sprijin acordat persoanelor care nu se pot integra pe piața muncii oferindu-le cursuri de calificare ca bone profesioniste.

“Cu finanțarea obținută prin fondul IKEA pentru Mediu Urban, o finanțare pe trei ani am zis că trebuie să oferim sustenabilitate proiectului. Așa că am gândit un sistem de colectare a donațiilor de haine urmată de sortarea și igienizarea lor. Totul pentru a veni în ajutorul persoanelor sinistrate“, a precizat Ana Derumeaux.

Mecanismul unei afaceri sociale

La Bine Boutique ajung cam 5-6% din hainele care se colectează, restul sunt donate către cazurile sociale sau persoanelor sinistrate. “În magazin sunt ținute office, rochii cu dantele, deci haine care nu sunt neapărat utile pentru o persoană sinistrată. Pentru categoriile vulnerabile voluntarii pregătesc haine adecvate situațiilor în care se găsesc acei oameni.

Colectarea hainelor se face prin trei surse: prima ar fi evenimentele pe care le organizează voluntarii, apoi sunt parteneriatele cu anumite companii unde angajații pot dona haine, iar ultima este parteneriatul cu o companie de retail unde am amplasat urne, iar  oamenii lasă acolo haine”, spune Ana Derumeaux.

Veniturile realizate de Bine Boutique sunt alocate cheltuielilor operaționale și fondului pentru situații de urgență

Pentru mulți e greu de conceput ca un business să dezvolte o latură socială. Mediul antreprenorial este unul concurențial, așadar unde mai încape filantropia? “Conform Crucii Roșii toți banii se duc către proiecte sociale. Veniturile realizate de Bine Boutique sunt alocate cheltuielilor operaționale și fondului pentru situații de urgență. Deci voluntarii nu pleacă acasă cu dividende, orice venit care e peste cheltuielile operaționale se duce către proiecte sociale“, lămurește Ana Derumeaux.

Bine Boutique și implicarea pe timp de pandemie

În prezent charity shop-ul Crucii Roșii este închis, dar asta nu înseamnă că activitatea socială a fost sistată. “Echipa noastră vine în sprijinul persoanelor vârstnice și a cazurilor sociale prin livrarea de pachete cu alimente și produse de igienă. Am reușit să livrăm măști către policlinici, dar și alte materiale de protecție pe care nu le mai aveau“. Ana spune că în condițiile date și colectarea hainelor a fost stopată. “Sursele de colectare sunt indisponibile, deci nu mai colectăm haine. În afară de pachetele cu alimente, cu produse de igienă am oferit și pachete cu haine pentru cazurile sociale, dar din stocul de urgență“, a spus Ana Derumeaux.

A absolvit două facultăți, două masterate, iar acum este doctorand în filosofie. Dă meditații în regim de voluntariat, iar când timpul îi permite susține prelegeri în cadrul Centrului de Cercetare în Etica Aplicată. Povestea Laurei Stifter impresionează și inspiră, pentru că este un om ambițios și generos, dar mai ales pentru că este nevăzătoare. Matricea Românească a stat de vorbă cu profesoara Stifter despre metode pedagogice, menirea profesorului și elevii români.

Articolul pe scurt:

• Recomandări de lectură pe timp de carantină: “La gimnaziu recomand romanele lui Jules Verne, Singur pe lume de Hector Malot sau romanele lui Charles Dickens. Pentru adolescenți recomand romanele lui Dostoievski, marile capodopere din literatura universală și în special acele romane care exprimă căutările existențiale ale fiecăruia“
• Școală normală vs Școală online: “Este în regulă pentru o perioadă scurtă, când ne confruntăm cu o perioadă de criză. Copii, adolescenții au nevoie să interacționeze față către față cu profesorii”
• Profesorul în raport cu elevii săi: “Trebuie să-i ajute pe elevi să se descopere pe ei înșiși, să-i ajute să gândească în mod critic și constructiv, să empatizeze cu cei din jur. Misiunea unui pedagog este mai mult decât cea de a transmite informații”
• Ce ar trebui să fie ora de religie: “Ar trebui să fie o oră în care copiii să fie încurajați să pornească pe drumul căutărilor existențiale, trebuie să fie un alpinism spiritual. Creștinismul încurajează cercetarea și căutarea adevărului“

Religia și filozofia: cum se rezolvă antiteza

Dragostea pentru meseria de profesor a luat naștere din povestirile mamei și din modul cum colabora cu elevii.”Mi-am dat seama că am aceeași vocație pentru că îmi plăcea foarte mult să explic oamenilor, să le împărtășesc gânduri, informații, să mă consult cu ei și să îi încurajez să pună întrebări“, spune Laura Stifter pentru Matricea Românească.

Îmi doresc să fiu un filozof creștin și un teolog cu atitudine filozofică

A urmat o pregătire temeinică în teologie și filozofie. Am întrebat-o pe Laura cum vede relația dintre aceste două domenii. “Există prejudecata că cele două sunt în antiteză, în sensul că filosofia ține de rațiune, iar teologia de domeniul mitologic. Ca o persoană ce a studiat ambele domenii vă pot spune că există între ele compatibilitate și complementaritate. Teologia mă ajută să înțeleg adevărurile revelate, iar filosofia mă învață cum să caut adevărurile, îmi oferă un set de instrumente“, spune Laura Stifter.

Adevărul religiei și libertatea de conștiință

După absolvire a predat religie la Colegiul Național Mihai Viteazul din București. Am vrut să aflu care este modul în care profesoara Stifter le prezintă elevilor adevărurile de credință. “Pun foarte mult accent pe libertatea de conștiință și de exprimare a elevilor. Nu le-am impus nimic ce ține de cult, i-am încurajat să pună întrebări, să își exprime îndoielile, criticile, și de asemenea am avut grijă să prezint perspectiva creștină în comparație cu alte religii “, spune ea.

Misiunea unui pedagog este mai mult decât cea de a transmite informații

Cu toții am avut un profesor preferat care ne-a schimbat modul de a vedea lucrurile. Plecând de la acest gând, am provocat-o pe Laura să-mi spună care ar trebui să fie menirea pedagogului astăzi, și ce rol joacă el în formarea unui elev. “Pedagogul trebuie să-i ajute pe elevi să se descopere pe ei înșiși, să-i ajute să gândească în mod critic și constructiv, să empatizeze cu cei din jur. Misiunea unui pedagog este mai mult decât cea de a transmite informații. În mintea unui copil, după părinți, profesorul reprezintă o a doua autoritate morală, iar dacă el te încurajează să cauți și să cunoști, asta vei face“, răspunde cu convingere Laura Stifter.

Cum predau profesorii pe timp de pandemie

Pentru mulți dascăli a fost o adevărată provocare să se adapteze la predarea online. Am întrebat-o pe Laura cum i-a fost afectată activitatea didactică și ce crede despre orele pe internet. “Acum lucrăm online, există câteva platforme puse la dispoziție de Ministerul Educației, dar putem lucra și pe altele, fiecare profesor își alege modul în care lucrează. Pentru mine este ușor pentru că la școlile la care lucrez anul acesta elevii în marea lor majoritate au acces la internet și e ușor să lucrăm online. Cred că acest mod de predare este în regulă, dar pentru o perioadă scurtă. Pe termen lung interacțiunea fizică între elev și profesor rămâne esențială“, spune Laura Stifter.

Lectura este un mod de a-ți îmbogăți sufletul și mintea cu opiniile și trăirile altora

Suntem nevoiți să stăm în casă, iar asta se poate transforma într-un timp al creșterii și cultivării. Am rugat-o pe profesoara Stifter să le recomande elevilor câteva cărți pe timp de carantină. “La gimnaziu aș recomanda romanele lui Jules Verne, Singur pe lume de Hector Malot sau romanele lui Charles Dickens. Pentru vârsta adolescenței recomand romanele lui Dostoievski, marile capodopere din literatura universală și în special acele romane care exprimă căutările existențiale ale fiecăruia“.

Opera Națională Română, Opera Comică și teatrele sunt deja de două săptămâni închise, iar activitatea lor continuă, cu adaptările de rigoare, online. Le-ați găsit, de bună seamă, în peregrinările dumneavoastră pe internet din aceste zile de izolare la domiciliu. În căutare de diversitate, vă sugerăm să vă îndreptați către muzee. Iată selecția noastră de cinci muzee pe care le puteți vizita virtual.

1. Muzeul Municipiului Bucureşti – Colecția de Artă Plastică „Frederic Storck şi Cecilia Cuțescu Storck”

Casa memorială Storck a fost construită între anii 1911-1913 în stil anglo-normand după planurile arhitectului Alexandru Clavel. Înainte de a se căsători cu Cecilia Cuțescu, mezinul familiei Storck își face studiile la Școala de Arte Frumoase din București, apoi plecă la Munchen. În timpul mariajului, imobilul a servit o bună bucată de vreme drept atelier de lucru, iar în 1951 primește statutul de muzeu.

Interiorul este de-a dreptul uimitor, se distinge prin picturile murale realizate cu măiestrie de Cecilia Cuțescu Storck. Ea însăși o figură a vremii: a fost prima femeie profesor la o universitate de artă de stat din Europa, iar în 1916 pune bazele Asociației Femeilor pictore și sculptore.

Colecția muzeală este alcătuită din opere artistice, de grafică, pictură și sculptură care au aparținut familiei de artiști Storck – Karl, Carol, Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck.

Vizitați muzeul prin click aici.

2. Muzeul Național al Literaturii Române din București

Înființat de academicianul Dumitru Panaitescu-Perpessicius în anul 1957, muzeul adăpostește peste 300.000 de manuscrise, obiecte de patrimoniu și cărți inedite, unele dintre ele având o vechime de 500 de ani.

Din vistieria muzeală mai fac parte o serie de manuscrise care au aparținut unor personalități precum:  Marcel Proust, Thomas Mann, Paul Valéry, Giovanni Papini, Giuseppe Ungaretti și Mihai Eminescu. Colecțiile sunt completate de documente istorico-literare, lucrări de artă plastică (grafică, pictură, sculptură), periodice, obiecte și mobilier memorial, fotografii, înregistrări audio-video.

Vizitați muzeul prin click aici.

3. Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca

Înființat la 16 iunie 1922, Muzeul Etnografic al Transilvaniei este printre primele realizări culturale din perioada ce a urmat Marii Uniri. Patrimoniul muzeului este unul impresionant: peste 50.000 de piese de port popular și mărturii ale diferitelor obiceiuri străvechi ce reflectă ocupațiile populației transilvănene.

Ansamblul muzeal este structurat în opt secții: Ceramică, Textile, Ocupații, Port, Locuință-alimentație, Obiceiuri, Secția în aer liber și Secția internațională. Muzeul adăpostește și Parcul Etnografic Romulus Vuia, o secție în aer liber înființată în 1929 unde se găsesc exponate ce datează din anul 1678.

Vizitați muzeul accesând https://www.muzeul-etnografic.ro/ro (tur virtual avem doar pentru Parcul Etnografic ”Romulus Vuia” și pentru secția pavilionară a muzeului – Palatul Reduta)

4. Muzeul Național Brukenthal din Sibiu

Fondat de guvernator habsburgic al Transilvaniei, Samuel von Brukenthal, muzeul este prima instituție de acest profil din Europa. Brukenthal era un pasionat de artă și a început să-și achiziționeze primele opere pentru colecția sa prin anul 1754, de la Viena. Prin testament acesta a decis transformarea palatului în muzeu public, gest care îl plasează în istorie drept un veritabil ctitor de artă.

Atracția muzeului este dată de Galeriile de Artă Brukenthal. Acolo vizitatorii găsesc circa 1.200 de picturi ale principalelor școli de artă europene din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea. Lucrările provin din perioadele: renascentistă flamandă, germană, austriacă, italiană, spaniolă, franceză, barocă și rococo.

Vizitați muzeul accesând http://brukenthalmuseum.ro.

5. Muzeul Memorial “George Enescu” din Dorohoi

Clădirea care adăpostește Muzeul Memorial “George Enescu“ a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Costache Enescu, tatăl marelui compozitor a cumpărat imobilul și s-a stabilit împreună cu familia. Aici, George Enescu a locuit nouă ani și a fost pentru el o oază de tihnă. Cu gândul la acest răstimp, muzicianul spunea în anii maturității: “O lună de zile pe an trebuie să vin să calc pe pământul ţării mele”.

Pornind de la un număr de 116 obiecte, colecţia muzeului s-a îmbogăţit treptat, iar astăzi însumează 1.200. Cele mai importante lucruri care au aparținut marelui compozitor sunt: piese de mobilier ce recompun atmosfera de epocă, pianul la care Enescu a compus, viori, partituri, manuscrise, testamentul muzicianului, scrisori originale, cărți și picturi.

Vizitați muzeul prin click aici.

Copilăria lui Rareș a fost sub cheia instrumentelor muzicale. Pe lângă cursurile unei școli obișnuite a urmat și școala de muzică unde a învățat să cânte la vioară, apoi la chitară. Peste ani a lăsat arcușul viorii și a intrat în antreprenoriat. Așa a luat naștere TeenTank, o comunitate de tineri sclipitori care găsesc soluții ingenioase pentru companiile din România. Matricea Românească l-a provocat pe Rareș Manolache la un dialog despre educație, business și leadership în rândul tinerilor.

Articolul pe scurt:

• Educația prin ochii unui tânăr: “Problema școlii românești nu este că sunt prea multe materii, ci modul cum sunt predate acestea este unul deficitar. La noi, școala nu îți explică la ce te-ar putea ajuta cele studiate pentru viață“
• Rareș despre succes: “Nu cred în rețete! Calea către succes este munca în echipă și abilitatea de a gândi critic, creativ, totul dublat de bune abilități de comunicare“
• A creat o rezervă strategică de idei și energii: “M-am gândit că ar fi frumos să fac o comunitate de tineri care să își expună viziunea despre lume și ideile către corporații. Am pornit de la câțiva tineri și am ajuns la o comunitate de 40“

Ideile bune  vin de pe băncile școlii

Rareș a început să se simtă atras de antreprenoriat în clasa a XII-a. Pe atunci era implicat în business-ul unei prietene, iar de acolo au început să îi vină ideile. “Stăteam la școală și vorbeam cu colegii spunând că atunci când unul dintre noi are o idee bună nu prea ne ia nimeni în serios. Atunci m-am gândit că ar fi frumos să fac o comunitate de tineri care să își expună viziunea despre lume și ideile către corporații“, spune Rareș Manolache pentru Matricea Românească.

Tinerii sunt foarte creativi și mă bazez pe asta

Așa că nu a stat prea mult pe gânduri și s-a pus pe treabă. A câștigat o finanțare de 1.500 de euro la Social Impact Awards, iar cu acești bani a început să clădească TeenTank. “Am pornit de la câțiva tineri și am ajuns la o comunitate de 40, inițial am făcut proiecte pro bono. La început căutam noi companiile. Țin minte că am trimis un email unei agenții mari de publicitate și nu s-a întâmplat nimic. După un an, cineva de la compania respectivă a citit un interviu cu mine, iar atunci și-au adus aminte că au emailul meu. Atunci pentru o anumită perioadă am pus bazele unei colaborări în care aduceam tineri la ei în corporație și creau idei cot la cot cu angajații“, povestește Rareș.

Tinerii și modul cum văd ei educația

Rareș este strict când vine vorba de membrii TeenTank. Nu îi plac formalismele și evită oamenii care nu dau dovadă de seriozitate și interes. “Strâng în jurul meu tineri care chiar vor să facă ceva, adică nu prea acceptăm tineri care doar vor să bifeze o prezență. Avem o selecție, de obicei vezi cam din primele zece secunde dacă sunt interesați sau nu. Oricum, tinerii de azi sunt foarte creativi și mă bazez pe asta“, se arată încrezător Rareș Manolache.

Problema școlii românești nu este că sunt prea multe materii, ci modul cum sunt predate acestea este unul deficitar

Print tot ceea ce face, Rareș încearcă să aducă un suflu nou sistemului educațional. L-am rugat să-mi spună cum percepe problemele și capcanele acestuia. “Problema școlii românești nu este că sunt prea multe materii, ci modul cum sunt predate acestea este unul deficitar. La noi, școala nu îți explică la ce te-ar putea ajuta pentru viață cele studiate. Nici profesorii nu pot face mai mult. Țin minte că la ora de limba română profesoara încerca să ne pună filme artistice, sau la matematică profesorul ne punea la începutul orei muzică clasică, dar nu putea face mereu asta deoarece erau presați de îndeplinirea programei“, își amintește Rareș Manolache.

Echipa, modul de a face antreprenoriatul durabil

Pe lângă TeenTank și sfera educațională, Rareș conduce și un business ce se ocupă de 3D printing. Greu de crezut cum le poate gestiona pe toate, îmi povestește că au fost zile în care a fost nevoit să doarmă, la propriu, la birou. Așa că am fost curios să aflu dacă are o rețetă după care se ghidează. “Nu cred în rețete. Calea către succes este munca în echipă și abilitatea de a gândi critic, creativ, totul dublat de bune abilități de comunicare. Un antreprenor trebuie să fie un manager bun, și să impună respect în fața angajaților. Să fie prieten cu ei, dar atunci când primesc o sarcină să știe că trebuie să se țină de treabă“, precizează Rareș.

Un antreprenor trebuie să fie un manager bun, și să impună respect în fața angajaților

Rareș crede în puterea echipei. Nu se consideră un one man show, iar din propria experiență spune că atunci când vrei să pornești un business, să îți cauți o echipă care să te completeze în munca pe care o faci.

Sfaturile lui Rareș Manolache către cei care vor să devină antreprenori

“E foarte important să ofere o experiență prin business-ul lor. Să îi facă pe cei din jur să muncească pentru îndeplinirea unui scop, unui vis. Să dea dovadă de vizune și să-i convingă pe cei din jur că lucrurile pe care le propun merită urmate”

A absolvit Facultatea de Teologie, secția Artă Sacră, iar în 2015 a obținut prima centură mondială la kickboxing din istoria României. Cristiana “Mongol” Stancu îmbină armonios arta cu sportul, frumosul cu inteligența, spiritul cu forța, și aduce emoție prin tot ceea ce face. Matricea Românească a provocat-o pe Cristiana la câteva reprize de dialog despre iconografie și arte marțiale, credința religioasă, karate, iubirea de semeni și lupta în ring.

Articolul pe scurt:

• Credința unui iconar cu mănuși în mână: “În ambele domenii investesc emoție. Am momente în care pictez și efectiv nu mai respir. La început a fost un conflict: o fi de acord Dumnezeu cu faptul că lupt?“
• Atât de aproape și totuși atât de departe: “La 13 ani am început să concurez și am ajuns în finală. Mai era un meci pentru a deveni campioană națională. Eram atât de entuziasmată că voi câștiga încât am uitat de regulament și i-am dat adversarei două lovituri drept în nas și am pierdut meciul“
• Kickboxing cu mesaj: “Mesajul meciurilor mele este adresat femeilor. De cele mai multe ori o femeie luptătoare este privită cu reticență. E ciudat cum femeile ajung să se lupte între ele ca să arate lumii că sunt mai puternice decât bărbații. Încerc să arăt că nu e bine să punem etichete femeilor“

Primul knockout l-a dat când a intrat la teologie

Pasiunea pentru pictură a început de timpuriu, la doar trei ani. Mama Cristianei a văzut talentul fiicei sale care desena toată ziua, așa că a propus ca acest dar să fie lucrat. “Atunci mi-a cumpărat un bloc de desen mare la care aveam acces doar sub ghidajul mamei. Ea era foarte sigură că eu o să devin medic pentru că mergeam la toate olimpiadele de biologie. Eram singurul copil de profil uman care mergea la asemenea olimpiade“, povestește Cristiana Stancu pentru Matricea Românească.

Sunt un om destul de tăcut, introvertit în ciuda aparențelor, dar mă exteriorizez prin sport și artă

Cu toate că datele o predestinau pentru cariera de medic, Cristiana a produs surpriza. A dat admitere la Facultatea de Teologie, secția Artă Sacră, și a intrat. “A fost un adevărat șoc, mai ales pentru mama, care a fost implicată direct în traseul meu educațional. Decizia de a urma această facultate a fost dată și de faptul că am vrut să aprofundez teologia“, mărturisește Cristiana.

De la șevalet, direct în sala de judo

Mereu a fost o justițiară: a simțit adesea nevoia să ia apărarea celor mai slabi, atunci când îi vedea nedreptățiți sau insultați. Așa se face că pe lângă desen au apărut și sportul. “Tata a practicat arte marțiale. Când a văzut că îmi plăcea să iau apărarea altora, a zis că ar fi bine să am și tehnică. Atelierul de pictură era în aceeași clădire cu sala de arte marțiale, așa că sâmbăta când nu aveam pictură coboram la sală“, spune Cristiana.

În acest sport, forța te împiedică să ajungi la performanță. Trebuie să ai inteligență și spirit

La 13 ani a avut primul concurs la care a ajuns până în finală. Entuziasmul, dorința de victorie și lipsa experienței au distras-o: în finală, când a simțit că domină meciul, Cristiana a fost luată de val și i-a aplicat adversarei două directe în plină figură. Aceasta a leșinat, arbitrii au semnalat încălcarea regulamentului, iar Cristiana a fost descalificată și a pierdut titlul național. Au urmat alți ani de muncă și de antrenament.

În sfârșit, a venit și ziua în care perseverența i-a fost răsplătită. “Când aveam 16 ani, am reușit să înving o sportivă care mă domina. A fost un meci de nouă minute, în loc de trei cât este unul obișnuit. Am învins și am fost calificată la lotul național, după care am plecat în Japonia“, a zis Cristiana Stancu.

Icoane și kickboxing

Fie că este în fața șevaletului sau în ring, emoțiile nu lipsesc. Sunt stări la care ajunge și pe care le exteriorizează dozat și inteligent, cu scopul de a transmite un mesaj. “În ambele domenii investesc emoție. Am momente în care pictez și efectiv nu mai respir.

Mesajul meciurilor mele este adresat femeilor. De cele mai multe ori o femeie luptătoare este privită cu reticență. E ciudat cum femeile ajung să se lupte între ele ca să arate lumii că sunt mai puternice decât bărbații. Încerc să arăt că nu e bine să punem etichete femeilor“, spune Cristiana.

Dacă motivația ta este dată de câți bani faci, e o mare greșeală. Pentru că banii nu aduc emoție

Credința în Dumnezeu și lupta în ring intrigă pe mulți. Cum poți spune că ești credincios când tu îți faci adversarul knockout?  În runda finală a discuției noastre am vrut să aflu cum își vede Cristiana adversarul și ce sentimente are față de el. “Eu nu îmi percep oponentul ca adversar. În ring, în fața mea este doar o fată care a muncit, iar eu o ajut să arate ce a pregătit și ea mă ajută pe mine să arăt ce am pregătit. La sfârșit ne luăm în brațe și devenim prietene. La început, în conștiința mea a existat un conflict, o dilemă: o fi de acord Dumnezeu cu faptul că lupt? Și am înțeles că, indiferent ce facem, va exista în noi un conflict cu Dumnezeu, ne vom întreba mereu dacă acel lucru îi place sau nu. Dar lupta în ring este total nepersonală, eu nu lovesc o adversară ca să o umilesc. În ring nu există un agresor și o victimă, ci doar doi oameni care propun o idee“.

După ce traversase una din cele mai violente pandemii cunoscută în istorie sub numele de Moartea Neagră, populația Europei răsufla ușurată. Virusul care decimase aproape jumătate din populația de pe continent era o plagă care se cicatriza odată cu trecerea timpului. Cu toate acestea, pericolul nu dispăru complet, ci se metamorfoză: după un timp, virusul reapăru convulsiv și începuse să lovească Imperiul Otoman.

Caragea, domnitorul pe care doar ciuma l-a făcut celebru

În 1812, Ioan Gheorghe Caragea a fost numit domnitor al Țării Românești. De la acel moment,  necazurile au început să vină unul peste altul asemeni unor piese de domino. Mai întâi, noul domnitor a făcut o călătorie la Istanbul, iar unul din oamenii din suită a fost infectat. În prima noapte petrecută la București, palatul domnesc din Dealul Spirii arde din temelii. Iar peste numai două zile, oamenii de la Curtea domnească încep să fie cuprinși de ciumă.

Îngrijorat, Caragea începe să se pregătească pentru ce e mai rău: construiește două spitale de carantină și se retrage la Mănăstirea Cotroceni, aflată atunci în afara orașului.

Vodă Ioan Gheorghe Caragea, domnitorul Țării Românești în vremea ciumei

Bucureștiul în stare de urgență

Ciuma mușca fără milă în rândul oamenilor, așa că domnitorul a adus medici din Germania și Rusia pentru a lupta cu epidemia. Totuși, medicii n-au avut mari rezultate.

Spitalele de ciumați deveniseră suprapopulate, iar Capitala a intrat oficial în carantină. S-au luat în grabă următoarele măsuri:

• Porțile orașului să fie ferecate, iar toate drumurile de la Văcărești până pe Dealul Spirii să fie puse sub protecție pentru ca persoanele fără autorizație să nu poată intra
• Străinii și oamenii care nu avea rezidență în București să fie expulzați, iar cerșetorii trimiși la mănăstirile din afara orașului
• Preoții să meargă din poartă în poartă și să verifice dacă există persoane infectate, iar dacă se sunt cazuri să fie anunțat imediat doctorul
• Pe marginea Dunării să fie create lazarete (spații speciale pentru tratarea și adăpostirea bolnavilor)
• Pieţele și şcolile să fie închise, iar cârciumarii să vândă doar ziua prin niște ferestruici. Banii și marfa care provin din zonele afectate de ciumă să fie spălate bine cu oțet
• Pentru a elibera orașul se dispune ca femeile și copii să fie lăsați să părăsească Capitala, iar călătorii care trebuie să asigure transportul de marfă înainte de intrarea în oraș să treacă pe la locurile de dezinfecție

În plină pandemie: vraci, alcool și ciocli

“Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă (…) Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul!”, spunea diplomatul Ion Ghica într-o scrisoare adresată lui Vasile Alecsandri, cu privire la ciuma care pusese stăpânire pe rațiunea oamenilor.

În lipsa unui tratament, oamenii încercau să scape de ciumă prin consumul de alcool, dar fără rezultate. Pe fondul crizei au apărut vracii, persoane viclene care profitau de teama oamenilor și promiteau că îi pot salva dacă bolnavii intră în contact cu o broască țestoasă.

În tot acest iureș un loc special îl aveau cioclii. Aceștia erau considerați imuni la ciumă pentru că în trecut avuseseră boala și se vindecaseră. Ei aveau responsabilitatea de a prelua morții din fiecare casă pentru a-i îngropa. Ion Ghica îi descria astfel: “toţi beţivii, toţi destrămaţii atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea în locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri, fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi“.

Caragea aflase de abuzurile acestea și a angajat oameni care să-i supravegheze pe gropari. Așa spera că va pune capăt abuzurilor însă nu se știe în ce măsură această decizie a stopat jafurile cioclilor.

Viața revine la normal

Încetul cu încetul, epidemia a început să piardă din putere. În februarie 1814, cei care părăsiseră orașul începuseră să se reîntoarcă. După epidemie, Bucureștiul arăta ca un oraș fantomatic. Mulți și-au găsit locuințele devastate, iar reîntâlnirea cu rudele și a prietenii care supraviețuiseră era tot ce se mai putea spera în acest peisaj sumbru. Orașul și-a reluat viața, casele erau refăcute, străzile curățate, iar oamenii redescopereau bucuriile de fiecare zi.

Caragea Vodă n-a găsit nici un prilej de a rămâne în istorie altfel decât în corespondență cu epidemia din vremea sa. Finalul vieții l-a găsit departe de țară. Cuprins de spaima inamicilor politici, el a fugit în Peninsula Italică, unde a trăit din averea pe care o acumulase în Țara Românească.

Iosif s-a născut în comuna Feldru din județul Bistrița-Năsăud și este al zecelea dintre cei doisprezece copii ai familiei. În lumea în care a crescut, rostul, munca și Dumnezeu umplu de sens existența locuitorilor. Este un veritabil căutător de povești folclorice, iar de ani buni străbate coclaurile în căutarea oamenilor și a tainelor lor. Matricea Românească și-a dat întâlnire cu Iosif de pe coclauri, și a stat de vorbă despre proiectele sale, horea românească și alte povești cu tâlc.

Articolul pe scurt:

• Valorile cu care Iosif călătorește în viață: “În primul rând, cei șapte ani de acasă, pe care bunica cu limbă de moarte o zis să nu îi uit. Apoi tot ea mi-o mai zis că atunci când oi umbla și oi întâlni multă lume, să nu-mi dau clopu’ jos în fața oricui, și să nu-mi arăt toți dinții în fața oamenilor“
• Nostalgia după satul de altădată: “Eu nu cred că trebuie să ne întoarcem la origini și nu cred că ar trebui să vedem trecutul satului ca o nostalgie. Cred că ar trebui luate lucrurile folositoare din trecut și adaptate pentru ziua de azi. Trebuie să fie o evoluție sănătoasă“
• Radiografia țăranului român: “Respectul față de vecini și legătura cu Biserica, sunt valori care țin de rânduiala satului. Mai e și vorba că cine e de rugă e și de fugă. Adică cine e de biserică este și de lucru. Acestea sunt împreună: munca cu Dumnezeu“

Cum a început Iosif să umble pe coclauri

Când era mic Iosif dorea să fie ba popă, ba doctor, apoi învățător, dar cu toate acestea a ajuns să facă școala de pădurari. Părinții nu aveau posibilitatea să-l trimită la un liceu mai bun, așa că nu a avut încotro. “Când eram în clasa a XI-a, am obținut o colaborare cu un post de radio de la Bistrița, post care mi-a adus și numele Cu Iosif pe coclauri. Era o emisiune de 50 de minute în care rulau mai multe povești din lumea satului pe care le căutam, era munca mea de a umbla pe văi și dealuri“, povestește Iosif Ciunterei pentru Matricea Românească.

Când eram în clasa a XI-a, am obținut o colaborare cu un post de radio de la Bistrița, era o emisiune care se numea ”Cu Iosif pe coclauri”

Începutul nu a fost deloc ușor, oamenii din lumea satului au o discreție aparte, iar găsirea lor a fost o provocare. “Când am început să caut oameni mai aparte din lumea satului am apelat la preot sau la primar și ei îmi recomandau anumiți oameni. După jumătate de an când emisiunea a început să ruleze pe radio, lumea a înțeles despre ce e vorba și primeam telefoane în redacție, sau îmi scriau pe internet“, își amintește Iosif.

Satul românesc dintr-o altă perspectivă

Iosif plătește din propriul buzunar călătoriile sale în căutarea oamenilor adevărați ai satului. Asta nu l-a descurajat, ba chiar dimpotrivă, a dorit să aprofundeze cunoașterea lumii satului și prin prisma academică. Așa că a urmat cursurile la facultatea de istorie și filosofie, specializarea etnologie, din Universitatea Babeș Bolyai, iar apoi a făcut un masterat în antropologie culturală și folclor la Universitatea din București. “Am vrut să descopăr lumea satului dintr-o altă perspectivă. După studii am înțeles cum sunt oamenii, pentru că eu nu conștientizam acest lucru, tot ce era în lumea satului reprezenta firescul pentru mine“, spune Iosif Ciunterei.

Când mă întâlnesc și povestesc cu oameni, văd că ei privesc satul cu nostalgie și-l jelesc

Satul românesc de azi trece prin transformări evidente, multe dintre ele dureroase. Comparația cu trecutul, pe care în mare măsură îl idealizăm, ne arată un mediu rural cu haine, mâncare, locuințe și activități zilnice complet diferite de ce era acum câteva zeci de ani. “Eu nu cred că trebuie să ne întoarcem la origini și nu cred că ar trebui să vedem trecutul satului cu regretul că s-a dus. Când mă întâlnesc și povestesc cu oameni, văd că ei privesc satul cu nostalgie și-l jelesc. Cred că ar trebui luate lucrurile folositoare din trecut și adaptate pentru ziua de azi. Trebuie să fie o evoluție sănătoasă“, ne lămurește Iosif.

Povești cu tâlc culese de pe coclauri  

Iosif a auzit multe povești ale bătrânilor, fiecare cu rostul ei. L-am rugat să-mi împărtășească una care i-a rămas la suflet. ”Eram odată la o bătrână, tanti Maria, într-o zonă de la poalele munților Tibleș unde răposații se îngropau în propria gospodărie. Și tanti Maria îl avea îngropat pe omu’ ei în grădină, ea avea 86 de ani. Am dat cu ochii de crucea de pe mormânt și am întrebat-o de ce aici se îngropă morții în grădină. Lelea Maria mi-a spus: nu știu de unde vine treaba asta, da eu cu omu’ meu ne-am socotit că dacă om lăsa cu limbă de moarte la copii să ne îngroape în grădină nu or fi în stare să vândă casa și grădina. Dacă le-or vinde înseamnă că ne-or vinde și pe noi, și cred că nu s-or îndura“.

Dacă or vinde casa și pământul, înseamnă că ne-or vinde și pe noi, și cred că nu s-or îndura

Iosif spune răspicat că horea, așa cum îi spune el, nu a fost și nu va fi niciodată șlagăr. “Odată cu dispariția satului, interpretul de azi nu mai are cum să înțeleagă ce cântă, totul devine mecanic, nu mai transmite. Am stat odată de vorbă cu un bătrân care după 85 de ani a zis că și-a făcut cântare. În prima strofă horea despre viața de acum, în a doua strofă cânta de tinerețe, în a treia mi-o cântat de jale și plângea, iar în a patra a revenit la starea inițială. Omu ăsta a trecut prin toate stările posibile, dar i-au trebuit 85 de ani ca să-și facă o cântare a lui“.

De îndată ce treci  pragul cafenelei, Ana-Maria te întâmpină cu un zâmbet larg și multă energie. E un loc de poveste în care antreprenoriatul face casă bună cu filantropia. Cu o echipă inimoasă, motivată de dorința de aduce bucurie, Ana-Maria manageriază cu succes un concept rar pe piața din România: afacerea socială Sheida Coffee&Stories. Matricea Româneasă a stat de vorbă cu Ana-Maria despre ce implică antreprenoriatul social, conceptul din spatele cafenelei și ce rol au banii într-un astfel de proiect.

Interviul pe scurt:

• Ce este antreprenoriatul social: “Antreprenoriatul social presupune profit, dar acest profit este redirecționat mai departe către o cauză pentru a crea prosperitate într-o zonă în care sunt dificultăți financiare, sociale, culturale etc.“
• Calitățile unui antreprenor social: “Să aibă vivacitate, dinamică, energie, potențial, curaj și încredere în propriile idei de business. Antreprenorul este cel care este mereu pe punctul de acțiune“
• Cum ne raportăm la profit: “Pot spune că profitul capătă un sens în momentul în care creez prosperitate pentru alți oameni. Dacă reușești să aduci plus valoare prin profitul pe care îl faci, atunci e un câștig“
• Ce ar trebuie să știe un antreprenor la început de drum: “Să-și găsească în jurul lui oameni cu experiență, oameni care îl pot ghida în elaborarea planului de afaceri, în obiectivele și activitățile pe care și le propune“

Dintr-o familie de antreprenori, la cârma unui business social

Ana-Maria a cunoscut de mică mediul antreprenorial. Părinții au avut afaceri o bună perioadă de timp, dar la un moment dat s-au oprit. “Îmi doream un parcurs antreprenorial și visam la un business social. Acum doi ani doream să deschid o cafenea unde staff-ul să fie format din persoane hipoacuzice și unde poți comanda în limbajul semnelor. Un loc în care limbajul emoțiilor să comunice mai mult decât cel verbal“, a spus Ana-Maria pentru Matricea Românească.

Oamenii care ne trec pragul se miră când află că există acest concept și că banii se duc către rezolvarea unei probleme din societate

Ideea unui astfel de loc nu a dispărut, însă pe traseu a apărut o nouă provocare: să managerieze o cafenea socială. “Eu cred că în toți se află această nevoie de a ajuta, de a te face util. Oamenii care ne trec pragul se miră când află că există acest concept și că banii se duc către rezolvarea unei probleme din societate“, a spus Ana-Maria.

Un loc unde afacerea face casă cu filantropia

Sheida Coffe & Stories este o afacere socială sub egida Fundației Inovații Sociale Regina Maria. Am rugat-o pe Ana să ne spună mai multe despre cum funcționează o afacere socială. “Noi ne redirecționăm profitul la finalul fiecărei luni către Policlinica Socială Baba Novac. Mai exact, după ce ne achităm costurile operaționale cu angajații, cu furnizorii, cu chiria, tot ce este în plus merge către acești oameni care nu au venituri și nu au asigurări medicale. Pot spune că profitul capătă un sens în momentul în care creez prosperitate pentru alți oameni. Dacă reușești să aduci plus valoare prin profitul pe care îl faci, atunci e un câștig“, a zis Ana-Maria.

Profitul capătă un sens în momentul în care creez prosperitate pentru alți oameni

La Sheida suprizele se țin lanț. Una din ele este un concept preluat din Italia, numit café sospenso, faptul de a plăti pentru un client care vine după tine și care nu-și permite consumația. “După ce te bucuri de produsul tău, poți lăsa altul în așteptare. Adică să faci o donație chiar la noi în locație, și banii merg către pacienții sociali. Când fondurile ne permit organizăm și campanii umanitare pentru oamenii care sunt în nevoie“, spune Ana-Maria.

Despre antreprenoriatul social

Ideea de antreprenoriat social este bine cunoscută în Europa și în America. În România nu se bucură încă de aceeași recunoștere, deși s-au făcut mulți pași înainte. ”Cred mult mai mult în calitatea muncii de zi cu zi, decât în povestea din jurul unei afaceri.

Cred mult mai mult în calitatea muncii de zi cu zi decât în povestea din jurul unei afaceri

Consider că rezultatele muncii vor avea mai multă valoare și mai multă greutate în interacțiunea cu oamenii cărora le livrezi serviciile“, ne mărturisește Ana-Maria crezurile care o țin activă și plină de energie zi de zi.

Sfatul Ana-Mariei Măliia pentru un tânăr care vrea să-și deschidă o afacere

“L-aș sfătui să-și găsească în jurul lui oameni cu experiență, oameni care îl pot ghida în elaborarea planului de afaceri, în obiectivele și activitățile pe care și le propune. Cred foarte mult în principiul consultanței, cred că e foarte important să ai alături de tine oameni cu care îți poți valida ideile“.

Credit foto: Balkan WavePhoto

Cât timp să-i lăsăm pe cei mici în fața ecranelor? Când trebuie să ne ducem copilul la un control oftalmologic? Dacă mă expun prea mult la lumină artificială o să am probleme de vedere? Matricea Românească a stat de vorbă pe aceste teme cu dr. Roxanza Cozubaș, medic specialist oftalmolog de la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii “Grigore Alexandrescu” din București.

Pe scurt:

• Miopia câștigă teren: “După vârsta de 7-8 ani trebuie să avem în minte faptul că miopia este în plin proces de creștere. Țări precum Japonia sau China sunt 80% mioape, iar noi europenii suntem cam pe la 30%”
• Ochelarii de soare pot fi periculoși: ”Nu recomand să porți o pereche proastă de ochelari de soare pentru că lentilele închise lasă să se dilate pupila, astfel va intra în ochi o cantitate mare de radiații ultraviolete”
• Părerea medicului sau a internetului: ”Eu le spun părinților că dacă vor încă o părere le pot recomanda alți medici, dar nu să se apuce să caute pe internet”
• Influența alimentației asupra vederii: “Cele mai bune sunt fructele de pădure, ardeiul gras, nucile, semințele crude, uleiurile naturale, tot ce are o culoare vie”

Interviul pe larg:

De la ce vârstă este indicat să ne lăsam copiii în fața telefoanelor, tabletelor și televizorului?

Academia Americană spune că până la vârsta de un an și jumătate, doi ani, să nu lăsăm copilul deloc la ecrane. Recent s-a mai relaxat puțin această regulă și se spune că între un an și jumătate, doi ani, avem voie să-l lăsăm pe copil la un video call, spre exemplu. După doi ani putem lăsa copiii la ecrane, dar să aibă în vedere faptul că, ecranul fiind mic, copilul va avea tendița să îl aducă foarte aproape. Așa că, dacă vor să îl lase pe cel mic la un desen animat, să fie un ecran mare și copilul să stea la o distanță de 3-4 metri de el. După 5-6 ani poate să stea cam o oră, dar iarăși păstrând regula ecranului.

Când este recomandat să ne aducem copilul la un control oftalmologic?

Recomand să aducem copilul la un control oftalmologic până în vârsta de un an, maxim doi. E bine să vină cu copilul cât este încă mic, pentru că atunci el colaborează mai ușor. E necesar să facem un control preventiv: chiar dacă tu ca părinte știi că nu are nimic, în felul acesta copilul se va obișnui cu medicul. Sunt mulți copii care dezvoltă o teamă de doctor pentru că nu au fost obișnuiți de mici, e bine să vadă că sunt și vizite în care nu li se întâmplă nimic.

Utilizarea produselor de machiaj reprezintă un pericol pentru ochi?

Unul din sfaturile pe care le dau doamnelor care îmi trec pragul este să nu își aplice nimic de genul rimel, fard, în interiorul genelor. Tot ceea ce trece de linia genelor este bine să fie lăsat în pace pentru că în acea zonă sunt anumite glande care își varsă secreția pe suprafața ochiului. Dacă vii cu creionul dermatograf și dai peste ele, atunci înfunzi acele canale de excreție. Neavând unde să-și evacueze conținutul, te vei trezi cu șalazioane, adică niște umflături care nu sunt infecții, dar care sunt foarte neplăcute.

E bine să aduci copilul la control preventiv, chiar dacă tu ca părinte știi că nu are nimic

Dacă doctorul mi-a prescris ochelari, însă din motive financiare aleg o lentilă mai ieftină în detrimentul uneia mai scumpe, pot avea probleme?

În cam toate locațiile care au anumite segmente cu prețul mai jos vom găsi lentile făcute în China. Acestea nu sunt neapărat proaste, dar sunt mai puțin dezvoltate. Sigur că nu dăunează vederii, dar nu te poți aștepta să găsești cele mai performant tratament antireflex sau cel mai performant filtru de calculator.

Acum că vremea devine mai prietenoasă, mulți își vor cumpăra ochelari de soare. Ce sfaturi le puteți da?

Eu recomand pacientului să își achiziționeze ochelari de soare dintr-o optică specializată. Sunt câteva indicii precum acele marcaje CE de pe brațul ochelarilor care atestă că produsul are o conformitate europeană. Apoi categoria filtrului, cei mai populari sunt cei din categoria trei. Nu recomand să porți o pereche proastă de ochelari de soare, pentru că lentilele închise lasă să se dilate pupila, iar astfel va intra în ochi o cantitate mare de radiații ultraviolete.

Există multe persoane care pleacă dimineața foarte devreme la serviciu, stau toată ziua într-un birou, iar seara pleacă acasă după venirea întunericului. Există vreun pericol dacă nu ne expunem la lumină naturală?

În intervalul 7-10 ani și chiar mai încolo, expunerea la lumină naturală duce la prevenirea apariției miopiei. Pentru noi adulții, lucurile nu mai sunt atât de grave, în sensul că putem să stăm și fără lumină naturală. Dacă stai numai în lumină artificială, la un moment dat s-ar putea să te simți obosit, dar asta nu strică vederea.

Ochii limpezi, albi, strălucitori și care nu ustură sunt semnul unei vederi sănătoase

Mulți evită să treacă pragul oftalmologului și preferă să caute rețete la diverse afecțiuni printr-un search pe Google. Ce le spuneți acestora?

Sunt două categorii de afecțiuni: unele urgente, de genul că mi-a intrat ceva în ochi, și non urgențe. În primul caz recomand să se spele bine ochiul cu apă, deci nu ser fiziologic. Pe partea de non-urgențe sunt problemele pe care le descoperim în urma unui consult, iar după aceea părinții caută pe internet. Când am de dat un diagnostic mai drastic, eu le spun părinților că dacă vor încă o părere le pot recomanda alți medici, dar nu să se apuce să caute pe interent.

În final vă rog să ne spuneți care sunt semnele unui om sănătos din punct de vedere oftalmologic.

Omul care vede bine nu ar trebui să strângă din ochi sau să strâmbe capul atunci când privește la distanță. Un pacient vede bine dacă nu îndepărtează obiectele, apoi aspectul ochilor e important. Ochii limpezi, albi, strălucitori și care nu ustură sunt semnul unei vederi sănătoase.

Roxana a fost pasionată de tehnologie încă de mică. Ulterior, prin intermediul voluntariatului a descoperit marketingul și a îmbinat aceste domenii dând naștere unei platforme care pune în contact producătorii locali cu cei care doresc să mănânce sănătos. Vorbim despre Taraba Virtuală, locul în care consumatorii înțeleg că o alimentație sănătoasă nu este un moft, ci un stil de viață. Matricea Românească a stat de vorbă cu Roxana Bitoleanu despre provocările unui astfel de business și profilul consumatorului român.

Interviul pe scurt:

• Nu tot ce este aspectuos e neapărat sănătos: ”Pentru mine eticheta unui produs este gustul, mirosul și abia apoi aspectul. Un fruct sau o legumă perfectă nu este neapărat sănătoasă. Însă vei avea surpriza să vezi că în spatele legumelor și fructelor mai puțin aspectuoase se ascund adevărate comori”

• De unde a pornit și unde a ajuns Taraba Virtuală: “Am înființat platforma în 2017 având un singur producător, iar astăzi sunt aproape 250. Majoritatea sunt de pe lângă București, însă am încercat să cooptez și producători din alte zone”

• Antreprenorul și munca în echipă: “Cred că antreprenorul este cel care se coboară printre ceilalți, își suflecă mânecile și muncește cot la cot cu ei. Nu cred că ai cum să dai direcția unui business și să oferi un exemplu dacă tu nu faci acest efort”

• Relația românilor cu producătorii locali: ”Românii le dau credit din ce în ce mai mult și sunt dispuși să încerce mai multe produse locale și mai ales produse cu valoare adăugată”

Când mersul la piață se virtualizează

Totul a pornit de la o problemă de sănătate care a făcut-o de Roxana să adopte o dietă mult mai sănătoasă decât înainte. “A trebuit să fiu mult mai atentă la sursa mâncării pe care o găteam. Era destul de obositor să merg în piață și să caut anumite alimente, așa că m-am întrebat de ce nu ar veni piața la mine! Existau deja producători care își vindeau produsele pe contul personal de Facebook, însă nu exista nicio platformă care să-i cuprindă pe toți și să le ofere posibilitatea de a vinde ceea ce produc“, a spus Roxana Bitoleanu pentru Matricea Românească.

Era destul de obositor să merg în piață și să caut anumite alimente, așa că m-am întrebat de ce nu ar veni piața la mine

Roxana a cooptat un partener ca să-și dezvolte ideea și au început să lucreze la o platformă care să pună producătorul  în contact direct cu consumatorul. “Am înființat platforma în 2017 având un singur producător, iar astăzi sunt aproape 250. Majoritatea sunt de pe lângă București, însă am încercat să cooptez și producători din alte zone. M-am lovit și de refuzuri, dar și de oameni care au acceptat. Din păcate mulți nu vor să iasă din zona de confort, or dacă nu ieși din această zonă nu o să ajungi niciodată unde îți propui“, a spus Roxana Bitoleanu.

O idee care sprijină producătorii români

Munca din spatele platformei a făcut ca feedback-ul pe care l-au primit să fie peste așteptări. “Oamenii au fost încântați că există un astfel de proiect, deoarece unul din segmentele căruia ne adresăm sunt mamele. Ele au fost cele mai încântate că există un astfel de serviciu pentru că le pot oferi copiilor o alimentație mult mai sănătoasă. Până la urmă mamelor le este dificil să se descurce la piață cu căruciorul, copilul, plus sacoșele. E mai convenabil pentru ele să vină producătorul acasă și să le aducă comanda“, precizează Roxana.

Românii le dau credit din ce în ce mai mult și sunt dispuși să încerce mai multe produse locale

Am fost curios să aflu care mai este raportul dintre produsele românești și cele din import, pe piața românească. “Românii dau credit din ce în ce mai mult și sunt dispuși să încerce mai multe produse locale, și mai ales produse cu valoare adăugată. E importat să ne raportăm și la produse cu valoare adăugată, nu numai la materie primă. Spre exemplu pe Taraba Virtuală sunt tot felul de produse ce nu se regăsesc în supermaketuri, aici mă gândesc la specialități precum dulceața de ceapă“, spune Roxana Bitoleanu.

Ținta antreprenorului este să ofere valoare

Pe final de discuție am întrebat-o pe Roxana care este rolul antreprenorului în cadrul unui business și cum trebuie să se raporteze la profitul de pe urma afacerii. “Cred că antreprenorul este cel care se coboară printre ceilalți, își suflecă mânecile și muncește cot la cot cu ei. Nu cred că ai cum să dai direcția unui business și să oferi un exemplu dacă tu nu faci acest efort. Iar dacă urmărești doar banii, nu cred că vei reuși. E adevărat că banul este un indicator al succesului, dar ținta antreprenorului este să ofere valoare“, subliniază Roxana.