Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
De către

Gabriel Păun

Părăsise de mult locurile natale, iar gândul de a reveni era cu totul străin. Întâmplare face ca în anul 1994 să revină la matcă, în comuna Vama, pentru concediul de maternitate. Într-o cameră, familia Letiției păstra la loc de cinste obiecte tradiționale: icoane, costume populare, covoare, obiecte decorative, etc. Ulterior, grupuri de turiști francezi și belgieni au trecut pragul casei și au rămas uimiți de ce văzuseră. Mai mult de atât, vizitatorii au dorit să achiziționeze obiecte. Refuzând categoric să vândă ce avea mai de preț, a început să facă primele reproduceri după ouăle încondeiate din covata familiei. A urmat participarea la prima expoziție românească de la Angers și Nantes, prilej cu care a descoperit noi dimensiuni ale artei încondeierii. În prezent, profesoara Letiția Orșivschi Heiser este singurul artist încondeietor român recunoscut la nivel internaţional și administrează cu succes Muzeul Oului din Vama cel mai mare muzeu de acest gen din România.

 

Interviul pe scurt:

  • Un loc care adăpostea un tezaur: “Era o cameră în care mama adunase icoane vechi, costume tradiționale, covoare, obiecte decorative, etc. Turiștii au rămas uimiți de ce văzuseră. În colecție exista o covată veche cu ouă pe care bunicii și străbunicii le-au păstrat și am început să fac primele demonstrații turiștilor străini.”
  • Oul în tradiția populară: “Fiind un simbol al vieții și al fertilității din perioada precreștină, oul a fost folosit în diverse ritualuri și superstiții populare. La creștini, oul roșu este oul Pascal și datează de două mii de ani (…) Așa au început să apară în Bucovina ouăle cu motiv religios din ce în ce mai elaborat, ouă cu motive care reprezentau ocupațiile tradiționale pentru a sublinia hărnicia locuitorilor din zonă, ouă cu reprezentări ale elementelor naturii.”
  • Culoare mănăstirilor în viața comunității: “Cu timpul, au apărut în Bucovina mănăstirile, iar femeile din zonă considerau culoarea mănăstirii drept culoare protectoare. Așa apar ouă cu albastru de Voroneț, albastrul fiind considerat culoarea liniștii sufletești, cu verde la Sucevița, verdele fiind socotit culoarea sănătății și a speranței.”

 

Credit foto: muzeuloului-vama.com

 

Comoara din odaia familiei

S-a născut pe meleagurile Bucovinei, în comuna Vama. La vremea cuvenită, a părăsit locurile natale pentru a studia la Facultatea de Textile și nu gândea că va reveni prea curând. Făcuse un curs de turism rural în Franța, avea diferite colaborări în desfășurare, însă iureșul vieții începuse să se mai domolească în 1994 când s-a auzit un scâncet de copil. “După ce s-a născut fiul meu am ajuns la Vama pentru perioada concediului de maternitate. Aici se dezvoltase o asociație, Opération Villages Roumains de care se ocupau câțiva profesori din zonă. Fiind vorbitoare de limbă franceză, am condus delegația la muzeul familiei. Era o cameră în care mama adunase icoane vechi, costume tradiționale, covoare, obiecte decorative, etc. Turiștii au rămas uimiți de ce văzuseră. În colecție exista o covată veche cu ouă pe care bunicii și străbunicii le-au păstrat și am început să fac primele demonstrații turiștilor străini. Așa am început să creez primele ouă, dar nu îmi doream o carieră în acest domeniu”, povestește Letiția Orșivschi Heiser pentru Matricea Românească.

 

,,Turiștii au rămas uimiți de ce văzuseră”

 

După ce a realizat câteva replici, a participat la prima expoziție românească de la Angers și Nantes, unde a descoperit artiști din diferite colțuri ale lumii care expun ouă încondeiate. “Bănuiam că doar în Estul Europei există ouă Pascale, dar despre Vest nu aveam prea multe cunoștințe. Ulterior, am reprezentat România la saloane și expoziții internaționale. Mi-am dorit să știu mai mult despre tradițiile țărilor participante, iar o întrebare fundamentală era legată de obiceiul decorării oului Pascal și spun decorare pentru că doar la noi se închistrește oul cu ceară, în restul lumii sunt ouă perforate sau șlefuite. Eu când am revenit la Vama, făcusem pasul către învățământ și în timpul vacanțelor de vară călătoream în țări cât mai îndepărtate ca să aduc la muzeu diferite tipuri de ouă”, spune Letiția.

 

Demonstrație în fața unui grup de turiști străini    Credit foto: muzeuloului-vama.com

 

Despre simbolistica oului în viață țăranului și în tradiția bisericii

În prezent, Muzeul Oului din Vama adăpostește peste 11000 de ouă din toată lumea, lucrate în tehnici diferite, pe mai multe tipuri de suport. Ouă perforate din Cehia, ouă zgâriate din Germania, ouă tradiţionale slovace cu paie decupate sau fire metalice aplicate, ouă de emu, nandu, tinamu, ouă de broască țestoasă, de crocodil, de flamingo sunt doar câteva din vedetele colecției care vă așteaptă la muzeu. În continuare, vreau să aflu de la doamna Letiția Orșivschi Heiser care este simbolismul oului în tradiția populară și în cea bisericească. “Fiind un simbol al vieții și al fertilității din perioada precreștină, oul a fost folosit în diverse ritualuri și superstiții populare. La creștini, oul roșu este oul Pascal și datează de două mii de ani. Celelalte ouă care au pe ele desenate o cruce se sfințesc la biserică și nu se sparg. În funcție de tradiția și obiceiurile locului, oul a preluat elemente din zona respectivă. Așa au început să apară în Bucovina ouăle cu motiv religios din ce în ce mai elaborat, ouă cu motive care reprezentau ocupațiile tradiționale pentru a sublinia hărnicia locuitorilor din zonă, ouă cu reprezentări ale elementelor naturii pentru că de multe ori erau îngropate la capetele ogoarelor ca să fie rod bogat, să apere pământul de grindină. Unii puneau oul sfințit deasupra tocului ușii ca să apere fata de deochi sau casa de ochiul rău.”

 

,,La creștini, oul roșu este oul Pascal și datează de două mii de ani”

 

Nici culoarea ouălelor nu este una obișnuită. În spatele nuanțelor de roșu, galben și negru stau ascunse simboluri profunde. “Tehnica scufundării oului în trei băi de culoare este foarte veche. Fiecare culoare este protejată cu ceară naturală de albine, iar culorile galben, roșu și negru au următoare semnificație: prima este pâinea noastră cea de toate zilele, roșul este culoare Pascală prin excelență, iar negrul este infinitul. Împreună, cele trei culori sunt considerate ca o protecție a Sfintei Treimi. Din acest motiv în vechea tehnică nu se combină alte culori. De precizat faptul că toate aceste culori se obțineau din fierturi de plante, coji de ceapă, sfeclă roșie și cărbune. Cu timpul, au apărut în Bucovina mănăstirile, iar femeile din zonă considerau culoarea mănăstirii drept culoare protectoare. Așa apar ouă cu albastru de Voroneț, albastrul fiind considerat culoarea liniștii sufletești, cu verde la Sucevița, verdele fiind socotit culoarea sănătății și a speranței. Deci ouăle lucrate cu alte culori decât cele menționate la început, au apărut doar în zona mănăstirilor acolo unde culoarea mănăstirii era considerată culoarea protectoare pentru comunitate”, precizează Letiția Orșivschi Heiser.

 

Credit foto: muzeuloului-vama.com

 

Paleta de simboluri nu se răsfrânge doar asupra culorii. Liniile, curbele, zig zagurile prezente pe ouă ascund și ele o poveste. “Linia verticală reprezintă urcușul, viața. Se spune că linia orizontală ar fi linia de demarcație, de trecere. Ori, linia verticală cu cea orizontală puse împreună creează crucea. Apoi, tot ce înseamnă linie în diagonală, reprezintă scara vieții, o viață pe care o urci treaptă cu treaptă până când ajungi în vârf, iar liniile curbe sugerează de obicei obstacolele cu care te întâlnești.”

 

Generațiile tinere și obiceiurile vechi

Tradiția spune că ouălele trebuie înroșite în Joia Mare, pentru că numai așa vor prinde culoare și nu se vor crăpa. Însă acest ritual a suferit transformări odată cu trecerea timpului. Curios din fire, vreau să aflu dacă generația tânără mai pune preț pe obiceiul încondeierii ouălelor. “La noi sunt interesați, este un obicei care a intrat în sânge. Fiind profesor de artă textilă și decorativă și având atât de multe generații care mi-au trecut prin mână pot să vă spun că am elevi care și în ziua de azi îmi trimit fotografii cu creațiile lor. Deci obiceiul nu moarte, încă există o legătură cu tradiția și sper să nu se piardă.”

Suntem la finalul dialogului. Înainte de a pune punct, o întreb pe doamna Letiția Orșivschi Heiser care sunt planurile în viitorul apropiat. “Intenționez să deschid încă o zonă dedicată demonstrațiilor, iar ca noutate pentru acest Paște am inaugurat o sală care reunește toate creațiile mele.”

 

 

A crescut în casa avocatului Mihai Bontescu de la care a luat microbul științelor juridice. Când crește, se îndreptă către Facultatea de Drept din Budapesta, apoi ajunge stagiar în cabinetul lui Francisc Hossu-Longin. Pledează, face politică și preia conducerea Băncii Agrare din Transilvania. Odată cu debutul Primului Război Mondial este repartizat la Curtea Marțială unde scapă de la moarte cât mai mulți conaționali. Participă la înfăptuirea Marii Uniri și este uns ministru al Industriei și Comerțului în primul guvern al României Mari. Cu trecerea timpului o lasă mai moale cu politica, dar la insistențele vărului său revine în viața publică.  Pe 28 octombrie 1933, la ora patru dimineața, inima îi stă în loc. Este plâns de mai toate personalitățile vremii și înmormântat la cimitirul din Hațeg.

 

La început de viață și carieră

Vine pe lume la 17 februarie 1879, în familia avocatului Mihai Bontescu din Hunedoara. Când se mai înzdrăvenește, junele pășește pe cărările școlii primare din Hațeg, apoi la Orăștie, Blaj și în cele din urmă la Gimnaziul din Brașov. Susține examenul de bacalaureat în 1897, unde este notat la proba scrisă cu calificativul foarte bine. În dorința de a duce mai departe cariera tatălui său, Victor urmează studiile universitare la Facultatea de Drept din Budapesta. După absolvire, își face stagiatura în cabinetul renumitului avocat Francisc Hossu-Longin. În anul 1902 îl vedem printre membri semnatari ai apelului grupului neo-activist de la Orăștie, unit în jurul ziarului Libertatea. Un an mai târziu, este ales membru în comitetul comitantes al Partidului Național Român. Debutul politic nu a fost deloc cel așteptat. În 1905 candidează din partea cercului electoral Hunedoara pentru un loc în Parlamentul de la Budapesta, dar nu obține niciun mandat. Tot acum, va participa la Conferința electorală din ianuarie 1905, ca reprezentant al românilor din Hațeg, fiind desemnat în comisia electorală permanentă prezidată de Aurel Vlad, Nicolae Ivan și Ioan Suciu.

 

De pe câmpul de luptă direct în cetatea Unirii

Prin 1908 devine acționar la Societatea română de editură, unde face echipă cu avocatul Gheorghe Pop de Băsești, Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, Iuliu Maniu, etc. Experiența pe care o dobândise în chestiunile agrare din Transilvania alături de implicarea în reforma agrară, l-au impus ca director al Băncii Agrare din Cluj. Pe lângă acestea, avocatul Victor Bontescu se numără printre fondatorii Băncii Centrale de Industrie și Comerț și a Întreprinderii “Forestiera”, toate cu capital românesc.

Odată cu izbucnirea primei conflagrații mondiale a fost încorporat și repartizat la Curtea Marțială, reușind să scape de la pedeapsa capitală mulți conaționali. Participă activ la reuniunile fruntașilor români de la Arad, fapt care duce la neliniștea autorităților maghiare care decid trimiterea lui pe frontul din Italia. În ciuda neliniștilor, amenințărilor și problemelor cu care se confrunta, reușește să scape. După un timp află că a fost desemnat ca reprezentant al românilor din Hațeg la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiind numit membru în Marele Sfat Național. Ulterior, ajunge membru în Consiliul Director și primește pe mână conducerea Resortului pentru Agricultură și Comerț.

 

Victor Bontescu alături de ceilalți membri ai Consiliului Dirigent

 

La apus de carieră și viață

După înfăptuirea Marii Uniri se implică și mai mult în vâltoarea politică. Este uns ministru al Industriei și Comerțului în primul guvern al României Mari sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod. Din pricina unor neînțelegeri cu liderii Partidului Național Român, guvernul Vaida cade, dar Victor se orientează rapid spre tabăra lui Octavian Goga, de care îl lega o strânsă prietenie încă din timpul studenției. Odată cu înaintarea în vârstă o lasă mai moale cu politica, dar în timpul guvernării țărăniste este readus în luminile rampei de către vărul său, Aurel Vlad. În ziua de sâmbătă, 28 octombrie 1933, la ora patru dimineața, inima îi stă în loc. Trupul neînsuflețit este prohodit de numeroase personalități ale timpului și depus la cimitirul din Hațeg unde își doarme somnul de veci.

 

 

Surse:  Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Părinții l-ar fi vrut preot, dar el face pasul către științele juridice. Pleacă la Budapesta, iar după finalizarea studiilor intră ucenic pe lângă avocații Simion Popovici Deseanu și Ștefan Cicio Pop. La 8 iulie 1900 ajunge avocat deplin după care își deschide propriul birou la Arad. Se avântă în politică de timpuriu alăturându-se Partidului Național Român. În tot acest timp, menține relații strânse cu românii din Regat și devine colaborator la ziarul ”Românul”. A fost ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia figurând printre cei 1228 de reprezentanți cu drept de vot. Continuă activitatea de avocat până la 4 martie 1947, când autoritățile comuniste îl radiază din Barou. Sănătatea începe să-i joace feste și cade la pat. Neavând familie, a fost îngrijit de o nepoată, urmând ca în anul 1956 să plece la cer.

 

Refuză preoția și merge către avocatură

Se naște pe 30 mai 1876, în casa preotului Ioan Iancu din Cintei, luptător de nădejde pentru cauza națională. Capul familiei le-a insuflat celor trei feciori dragostea de neam. Dintre ei, doar Ioan și Aurel au îmbrăcat straiele preoțești participând alături de alți fruntași români arădeni la felurite activități naționale. Cornel rămâne reticent la ideea unei cariere în ogorul bisericii, motiv pentru care schimbă macazul și decide să aprofundeze științele juridice. Urmează Facultatea de Drept la Budapesta, devenind unul dintre cei mai cunoscuți avocați arădeni. Face stagiatura în Camera Avocaților din Arad și fură meserie de la Simion Popovici Deseanu și Ștefan Cicio Pop. La 8 iulie 1900 devine avocat cu acte în regulă stabilindu-se definitiv la Arad. Nu i-a trebuit prea mult timp pentru a se face remarcat. Pledează magistral și câștigă admirația contemporanilor după ce i-a apărarea țăranilor răsculați la Șepreuș (1904-1905).

Face de timpuriu pasul în politică alăturându-se Partidului Național Român. În 1907 se aruncă în luptă și candidează pentru un loc în congregația cercului electoral de la Grăniceri, unde PNR a repudiat o victorie zdrobitoare. Îl reîntâlnim la alegerile din 1910 de la Cintei, unde participă la adunarea electorală alături de Octavian Goga, candidatul național pentru alegerile din Dieta budapestană.

 

Participant la Marea Unire cu drept de vot

Între timp, avocatul Iancu întreține legături strânse cu românii din Regat și are mai multe întrevederi cu I.L. Caragiale în casa acestuia din Piața Avram Iancu. Iubitor al literelor prin excelență, se alătură echipei formate din Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop și Iustin Marșieu, care coordona ziarul “Românul”. Pe 5 noiembrie 1911 participă la adunarea populară de la Comloșu Mare, unde a luat cuvântul alături de alți lideri români. Datorită implicării depline în mișcarea națională, a fost ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia figurând printre cei 1228 de reprezentanți care au votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României. Pe 1 noiembrie 1919 este uns deputat în Primul Parlament al României Mari pe listele PNR.

Tumultul vieții politice îl determină să facă un pas în spate și să revină la vechea dragoste, avocatura. Tot în această perioadă se decide să intre în mai multe afaceri. În 1933 cumpără de la Nadasdy Ferencz mai multe imobile și 120  hectare în satul Iratoșu din județul Arad. Devine membru al consiliului de administrație al Societății de Agricultură ”Corvin” și arendaș al dreptului de vânătoare în pădurile statului din Ilteu, Toc, Slatina, Baia, Julița, Pârnești și Lupești. Pe lângă toate acestea deține acțiuni la Uzinele Reşiţa, la ITA, Întreprinderea Forestieră Română etc.

 

Amărăciunea ultimilor ani 

Succesul de care s-a bucurat în carieră l-a ocolit în viața personală. Nu a fost căsătorit niciodată și nu s-a putut bucura de urmași. Chiar dacă ajunsese mare la oraș, Cornel nu a uitat Cinteiul din care plecase. Revenea des în locurile natale și îi plăcea să stătea la povești cu sătenii pe care îi ajuta cu donații. A continuat să se ocupe de biroul său până la 4 martie 1947, când autoritățile comuniste îl radiază din Barou. Sănătatea începe să i se degradeze și cade în grija nepoatei Cornelia, fiica lui Iustin Iancu. Pleacă la cer în anul 1956 fiind îngropat la Arad, dar după câțiva ani este deshumat și depus în cimitirul de la Cintei, alături de părinții săi.

 

 

Surse: Ioan Tuleu, Dr. Cornel Iancu, „avocat” al românităţii arădene

 

Maria și Alex sunt elevi în clasa a XI-a, în cadrul Colegiului Național “Gheorghe Lazăr” din București. Se implică în acțiuni de voluntariat și sunt pasionați de domeniul juridic pe care vor să-l aprofundeze în Olanda. Într-o zi, văzând că în România educația judiciară este o floare rară, cei doi au dat zvon în țară și au strâns o mână de colegi pasionați de lumea avocaturii și nu numai. În februarie 2021, după terminarea vacanței intersemestriale, au pus pe picioare .Justice Magazin, singura revistă menită să problematizeze teme din sfera juridică. Echipa este structurată foarte bine, fiecare membru are în grijă un departament special, iar conținutul articolelor este redactate de elevi din Cluj, Timișoara, Constanța, Suceava, etc. Am stat de vorbă cu fondatorii .Justice Magazin și am povestit despre proiectul lor, cum văd domeniul juridic, ce raport există între dreptate și compromis, beneficiile voluntariatului și planuri de viitor.

 

Interviul pe scurt:

  • Când nu ai alternative, acționezi: ”Vorbeam cu mai mulți colegi despre faptul că în România nu se găsesc prea multe oportunități în zona informațiilor juridice dedicate elevilor. Am găsit câteva cursuri pe teme juridice (…) iar după aceea ne-am gândit că ar trebui să ne apucăm noi să facem ceva mai mult.”- Alex
  • .Justice Magazin, un demers necesar:“Majoritatea elevilor care scriu pentru .Justice Magazin sunt din București, dar mai avem și elevi din Cluj, Timișoara, Constanța, Suceava, etc. Vrem ca ei să scrie articole din plăcere și să descopere lucruri noi făcând acest lucru Indiferent dacă studiezi la Facultatea de Drept sau nu, poți afla lucruri despre domeniul juridic.”- Maria
  • Voluntariatul în viața elevilor: “Voluntariatul m-a învățat cum să mediez un conflict. Prin voluntariat interacționezi cu foarte mulți oameni și cred că este foarte important să știi cu cine te înconjori. Plus că există și colaborarea cu ceilalți membri din echipă, așa vei dezvolta noi prietenii.”- Alex

 

Dacă nu există, atunci facem noi!

O zi însorită de marți. Ajung cu jumătate de oră la locul întâlnirii și arunc un ochi să văd dacă totul este în regulă. Îmi trag un scaun și mai recapitulez încă odată întrebările pe care le-am pregătit cu minuțiozitate. Da, e bine, afirm satisfăcut și mă uit la ceas care indică ora 13:55.  În cele cinci minute până la fix, ies până în curte și respir puțină primăvară. Semnalul sonor al telefonului mă aduce cu picioarele pe pământ și mă informează că invitații au ajuns. În spatele ușii, vizibil emoționați, așteaptă Maria și Alex. Facem prezentările, ne zâmbim și facem pași către masa discuțiilor. Atmosfera se destinde treptat, iar după ce aflu câteva detalii ce țin de CV-ul unui elev, vreau să aflu cum s-a născut ideea din spatele proiectului .Justice Magazin. “Vorbeam cu mai mulți colegi despre faptul că în România nu se găsesc prea multe oportunități în zona informațiilor juridice dedicate elevilor. Am găsit câteva cursuri pe teme juridice, despre care nu se prea știa, iar după aceea ne-am gândit că ar trebui să ne apucăm noi să facem ceva mai mult“, își începe relatarea Alex.

 

,,Vrem ca ei să scrie articole din plăcere și să descopere lucruri noi făcând acest lucru”

 

Ușor ușor, au început să dea zvon în rândurile prietenilor interesați de lumea juridică. Încântarea atinsese cote maxime, asta și pentru că majoritatea celor implicați socoteau idee drept o pârghie către ceva nou. În urma unui concurs pregătit în cele mai mici detalii, echipa .Justice Magazin a selectat mai mulți elevi din țară cu care colaborează pentru alcătuirea articolelor. “Convenția Europeană a drepturilor omului”, “Justiția juvenilă în Uniunea Europeană”, “Drepturile elevului”, “Începutul dreptului roman”, sunt dor câteva din temele care vă așteaptă pe .Justice Magazin. O rog pe Maria să ne dea mai multe detalii despre cum își aleg subiectele. “Noi facem o ședință lunară cu toți cei din revistă și ne punem ideile pe masă, apoi le discutăm. La final alegem împreună ce considerăm că e mai interesant. Majoritatea elevilor care scriu pentru .Justice Magazin sunt din București, dar mai avem și elevi din Cluj, Timișoara, Constanța, Suceava, etc. Vrem ca ei să scrie articole din plăcere și să descopere lucruri noi făcând acest lucru. Indiferent dacă studiezi la Facultatea de Drept sau nu, poți afla lucruri despre domeniul juridic“, explică Maria.

 

Echipa .Justice Magazin

 

Despre domeniul juridic și calitățile unui avocat de succes

Maria și Alex au planuri mari. După liceu vor să studieze în Olanda și să devină avocați cu acte în regulă. Dar până acolo, îmi îndrept privirea către Alex și-l întreb ce crede că-i lipsește domeniului juridic din România. “Faptul că nu există mai multe oportunități pentru tineri. Cred ca dacă s-ar face educație juridică, România ar ajunge mult mai sus din toate punctele de vedere. Sunt foarte mulți tineri care sunt pasionați de acest domeniu, numai că nu găsesc oportunități și de multe ori își pierd interesul pe parcurs.” Arunc un ochi Mariei și ascult părerea ei. “Singurele oportunități pe care le-am găsit sunt mai mult în străinătate. Este un curs Introduction in Law în Marea Britanie, și mă întrebam ce se întâmplă în România. La noi din nefericire tinerii nu știu nici măcar două puncte din statutul elevului, iar din cauza acestei necunoașteri se întâmplă tot felul de lucruri în neregulă. Avem de-a face cu anumite lipsuri și ar fi bine ca oamenii să știe care le sunt drepturile.”

 

,,La noi din nefericire tinerii nu știu nici măcar două puncte din statutul elevului”

 

Și pentru că tot am adus în discuție domeniul juridic autohton, vreau să aflu de la Maria și Alex, care sunt calitățile pe care ar trebui să le aibă un avocat bun. “În primul rând trebuie să fie foarte comunicativ, să discute cu oamenii, să interacționeze cu ei. Mi se pare că aici e cheia, să convingi oamenii și să reușești prin argumentele pe care le aduci. Apoi aș zice logica, e foarte important ca un avocat să știe să-și exprime ideile în mod logic și să nu aducă în discuție teme care nu au la bază un sistem logic”, spune Alex. De cealaltă parte, Maria stă puțin pe gânduri și completează. “Pe lângă ce a zis Alex, ar mai fi caracterul și răbdarea. Cred că un avocat bun trebuie să aibă un caracter destul de puternic, iar în momentul în care ai un proces complicat trebuie să dai dovadă de răbdare și să-l întorci pe toate părțile.”

 

Dreptate, compromis și voluntariat

Încerc să-mi pun în dificultate interlocutorii și îi întreb dacă dreptatea și compromisul pot sta sub aceeași umbrelă. Cu mâna la bărbie, Alex cade pe gânduri, apoi ia cuvântul. “Eu leg dreptatea de legi și mă gândesc că atunci când există compromisuri, ignorăm conștient o lege. În această situație nu mai putem vorbi de noțiunea de dreptate. Compromisul este un factor care va duce la o dreptate strâmbă care își pierde din atribuțiile reale.” Maria aruncă o privire fulger către Alex și-i dă dreptate. Însă nu mă las: Dar ce te faci când legea pe care tu trebuie să o aplici nu e bine scrisă? “Cred că o lege ar trebui să acopere cam tot, pentru că noi românii avem un spirit de observație bine dezvoltat și atunci când avem o lege începem să-i găsim acel punct care o face să fie în avantajul nostru, chiar dacă am greșit. E mai bine ca legea respectivă să fie făcută în așa fel încât să acopere cât mai multe situații, iar înainte de promulgare să-i testăm și latura practică. Unele legi arată bine pe hârtie, dar când trebuie aplicate sunt un adevărat fiasco”, spune Alex.

 

,,Unele legi arată bine pe hârtie, dar când trebuie aplicate sunt un adevărat fiasco”

 

După această lecție juridică, duc discuția într-un alt registru și vreau să aflu despre acțiunile de voluntariat la care au luat parte și despre învățămintele pe care le-au cules. Începem cu Maria. “Eu fac voluntariat din clasa a IX-a, iar actualmente sunt membră Interact, un ONG care se ocupă de organizarea evenimentelor cu scop caritabil. Voluntariatul îți arată că nu ești singur. Momentul în care vezi niște oamenii care au nevoie de ajutor, te pune pe gânduri și te face să te întrebi cum îi poți ajuta să se ridice. Este ceva de nedescris. Din păcate voluntariatul este văzut de cele mai multe ori ca un mod de a obține o diplomă sau de a-ți îmbogăți CV-ul.”

Îmi îndrept acum atenția către Alex. “Sunt membru într-un ONG internațional care se ocupă cu promovarea păcii. Am avut diferite workshop-uri în Israel și Austria, unde veneau delegații din mai multe țări și discutam probleme de natură internațională. Voluntariatul m-a învățat cum să mediez un conflict. Prin voluntariat interacționezi cu foarte mulți oameni și cred că este foarte important să știi cu cine te înconjori. Plus că există și colaborarea cu ceilalți membri din echipă, așa vei dezvolta noi prietenii.”

Sfârșitul dialogului bate la ușă. Chiar dacă peste un an de zile Maria și Alex vor pleca la studii peste hotare, proiectul .Justice Magazin va continua. Dar cum? “Ne-am gândit ca la anul să avem alegeri în care să desemnăm anumite persoane din cadrul revistei care să ducă mai departe ce am început noi”, conchide optimistă Maria.

 

 

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Vasile Avramescu debutează ca stagiar pe 4 ianuarie 1897. Învață meserie de la avocatul arădean Sigismund Nemeș, iar când obține censura se stabilește definitiv la Radna, unde începe treaba. Odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale este chemat la arme și răspunde imediat. Uns căpitan în rezervă, se ocupă de organizarea Comandamentul Liniilor Ferate din Arad. Ulterior, va fi desemnat din partea Gărzilor Naționale Române, filiala Arad, ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, alături de Ioan Montani și Vasile Simion. După Unire, este numit primul președinte român al Tribunalului Arad. Pe plan politic, a îndeplinit funcția de consilier în Ministerul Justiției cu atribuții în vestitul “proces al optanților“. 

 

Formarea și debutul în profesie

Vine pe lume la 18 decembrie 1873, în comuna Șiștarovăț, județul Timiș-Torontal (Aradul de azi). Tatăl, dascălul Moise Avramescu, se ocupă îndeaproape de educația junelui care urmează  cursurile școlii primare și secundare la Arad, Oradea și Timișoara. După ce obține bacalaureatul, se îndreaptă către lumea științelor juridice și se înscrie la Facultatea de Drept a Universității “Ferencz József” din Budapesta, unde îi va avea colegi pe Iuliu Maniu, Aurel Vlad și Sever Ispravnic. Se remarcă rapid prin seriozitate, ambiție și rezultate excelente, motiv pentru care devine bursier al Fundației ”Emanoil Gojdu”. Debutează ca stagiar pe 4 ianuarie 1897, când se înscrie în Baroul din Szeged. De aici se va muta în cancelaria avocatului arădean Sigismund Nemeș. Între timp își obține doctoratul, iar la ceva vreme, censura de avocat la Curtea de Casație din Budapesta. Pe 1 iunie 1901 este numit avocat cu acte în regulă. Aruncă un ochi pe hartă și decide să se stabilească la Radna, unde își deschide propriul birou.

În viața personală, Vasile se înamorează de Victoria Suciu, sora avocatului și liderului politic român Ioan Suciu. Cei doi se iau cu acte în regulă și începe să fie privit cu alți ochi. Profesionalismul cu care pleda indiferent de proces trece de granițele Radnei, fapt pentru care se implică în organizarea vieții sociale, economice și culturale.

 

Participarea la Marea Unire și implicarea în politică

Elanul cu care pornise în viață și-n carieră, este zădărnicit de izbucnirea primei conflagrații mondiale. Fără să mai zăbovească, răspunde degrab apelului și este mobilizat cu gradul de căpitan în rezervă la Regimentul 93 Infanterie. În octombrie 1918, Vasile Avramescu se ocupă îndeaproape de Comandamentul Liniilor Ferate din Arad, după care se va implica în organizarea și redactarea Statutelor Gărzilor Naționale Române. Datorită implicării sale în evenimentele războiului, va fi desemnat din partea Gărzilor Naționale Române, filiala Arad, ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, alături de Ioan Montani și Vasile Simion.

 

 

După înfăptuirea Marii Uniri, avocatul Avremescu este numit primul președinte român al Tribunalului Arad (1919-1921), iar în paralel a suplinit timp de trei luni fotoliul de prefect al județului, după demisia lui Iustin Marșieu. Din data de 1 aprilie 1921 până la 1 mai 1937, a deținut postul de avocat șef al Serviciului Contencios Regional Arad. Tot acum, își transformă cancelaria din Arad într-un spațiu dedicat formării avocaților tineri din perioada interbelică. Pe plan politic, în mandatul lui Nicolae Titulescu, a îndeplinit funcția de consilier în Ministerul Justiției cu atribuții în vestitul “proces al optanților“.

 

La apus de viață și carieră

Pe 1 aprilie 1937 acceptă postul de director al Institutului Național de Credit Agricol, sucursala Arad. Însă această demnitate va stârni un val de intrigi în rândul celor care socoteau postul ca fiind incompatibil cu meseria de avocat. Pasionat al condeiului, Vasile Avramescu a dat curs cererii Ministerului Agriculturii și Domeniilor, care l-a solicitat să redacteze lucrarea “Instituția cărții funduare”. Pentru întreaga activitatea desfășurată a fost decorat cu Ordinul Coroana României și cu medalia Răsplata Muncii pentru învățământ, clasa I. Ajuns la vârsta senectuții privește cu mândrie în trecut și cu seninătate la cât mai are de trăit. Trece la cer în data de 16 februarie 1949 și este îngropat la Radna.

 

 

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Asculta muzică rock, cânta la baterie și nu rata niciun prilej de ieșire cu gașca. Cu toate acestea era pasionat de istoria religiilor. A fost un interes progresiv, iar întâlnirea cu opera lui Mircea Eliade, celebra Istorie a Religiilor, a pus paie pe foc. Ortodoxia nu avea ce căuta în acest peisaj  fiind catalogată drept învechită și plictisitoare. Într-o zi, pe când participa la un forum despre alchimie, s-a dat la vorbă cu un român stabilit în Insulele Mauritius care l-a întrebat: ”Faci isihasm?” Nici nu auzise de așa ceva. Au debutat lecturi pe această temă, iar printre meditațiile yoga pe care le practica și-a făcut loc rugăciunea inimii. A fost o explozie de bucurie și de lumină, întărită de o altă carte de căpătâi, Jurnalul fericirii. Ulterior, a absolvit Facultatea de Teologie din Cluj, obținând un doctorat la Universitatea Aristotel din Tesalonic, iar din 2006 a făcut pasul către viața monahală. În prezent face misiune în proximitatea unui loc al durerii, Cimitirul Cărămidăriei din Gherla, loc în care au fost îngropați foști deținuți politici. Aici a fost improvizată o bisericuță, s-a constituit Asociația Memorialul Gherla, iar în viitor se dorește ridicarea unui memorial care să amintească de pătimirile martirilor din epoca comunistă. Am stat de vorbă cu părintele Grigorie Benea despre regăsire, istoria acestui loc al rezistenței și planuri de viitor.

 

Interviul pe scurt:

  • Drumul anevoios către identitatea spirituală: “Vorbeam despre alchimie, ezoterism, yoga, kabala, iar la un moment dat mă întreabă: Faci isihasm? Nici nu știam despre ce e vorba. Atunci mi-a zis să citesc Sfântul Siluan Atonitul și Părintele Ghelasie de la Frăsinei. A fost un prim declic, realizam că există ceva de care nu știu și eram interesat să aflu.”
  • Când faptele se cer împlinite: ”Veniseră copii din România și Ungaria, iar la un moment dat după ce le arătasem cimitirul, un profesor din Ungaria a spus că este extraordinar ce le-am povestit și a întrebat cum se face că un loc cu o asemenea încărcătură simbolică și memorială arată în acest fel. Am început să îndrug câteva scuze și atunci am avut un moment în care am zis: Sunt doar scuze. Sau faci, sau taci!”
  • O rană care se vindecată prin rugăciune și cunoaștere: “Pe 1 octombrie 2017, Arhiepiscopia a înființat mănăstirea, după ce în vara aceluiași an am făcut Asociația Memorialul Gherla dedicată comemorării deținuților din punct de vedere istoric. Prin asociație avem ocazia de a vorbi despre detenție la modul general, nu strict confesional. Mănăstirii îi revine astfel rostul de a vindeca cu rugăciune rana acestui loc, este un demers prin care dorim să descoperim adevărul.”

 

 

Vâltoarea lumii și setea de cunoaștere

Ardelean get-beget, părintele Grigorie Benea s-a născut la Dej. Aici a urmat cursurile Școlii nr. 1, iar ulterior  Colegiul Național “Andrei Mureșanu”. În adolescență asculta muzică rock, cânta la baterie într-o formați de profil, se declara ateu și ieșea cu gașca la discotecă. Pasionat de studiul paleontologiei și ecologiei, nu rata nici un prilej de a se informa, iar printre acestea și-a făcut loc și interesul pentru istoria religiilor. “În acea perioadă plăcerea era singurul rost pe care îl aveam. Asta și pentru că veneam dintr-o familie în care nu exista nicio grijă financiară, prin urmare nu îmi rămânea decât să mă bucur de viață. Am început cu o carte, Religiile lumii și am continuat să cercetez pe tot parcursul liceului. Eu de felul meu sunt un om care își trăiește viața cu inima, iar când am descoperit opera lui Mircea Eliade, am vrut să aprofundez tot ce ține de sfera religiosului, mai puțin Ortodoxia care mi se părea o religie înapoiată și plictisitoare”, povestește părintele Benea.

 

,,Am vrut să aprofundez tot ce ține de sfera religiosului, mai puțin Ortodoxia”

 

Debutul erei internetului a constituit un prilej bun de a-și lărgi cunoștințele. Era prin jurul anului 2000 când participa la un forum despre alchimie. Aici s-a dat la vorbă cu un un român stabilit în Insulele Mauritius care l-a pus în dificultate. “Vorbeam despre alchimie, ezoterism, yoga, kabala, iar la un moment dat mă întreabă: Faci isihasm? Nici nu știam despre ce e vorba. Atunci mi-a zis să citesc Sfântul Siluan Atonitul și Părintele Ghelasie de la Frăsinei. A fost un prim declic, realizam că există ceva de care nu știu și eram interesat să aflu. Între timp, auzisem de rugăciunea inimii și s-a format o concepție potrivit căreia în Ortodoxie, partea duhovnicească se manifestă prin rugăciunea inimii. La vremea respectivă făceam niște meditații yoga și în cuprinsul acestor meditații am început să spun rugăciunea. Când am început să o rostesc, pur și simplu a fost ca o explozie de bucurie și lumină. După, am început să citesc Jurnalul fericii al părintelui Nicolae Steinhardt, o carte de turnură care mi-a prezentat Ortodoxia ca fiind cu totul altceva față de ce credeam eu.”

 

 

Când Dumnezeu te cheamă, nu-i loc de scuze

Cu timpul, acea stare de bucurie și pace a început să fie tot mai intensă. Nimic nu o putea substitui. Nici ieșirile la bar, nici escapadele la discotecă nu își mai găseau locul, deveniseră derizorii și plictisitoare. Dar hotărârea de a urma calea preoției a venit mai târziu, tot în urma unei lecturi de căpătâi, Jurnalul unui preot de țară de Georges Bernanos. În 2006, a fost rasoforit la Nurenberg de către Înalt preasfințitul Serafim Joantă, apoi hirotonit diacon. După  doar un an pe tărâm german, a revenit în țară și a gravitat în jurul a doi poli: Mănăstirea Nicula și Tesalonic, unde urma un doctorat.“Mi-am dedicat cercetarea doctorală vieții duhovnicești din temnițele comuniste, însă nu mai știu exact cum am descoperit cimitirul deținuților politici de pe Dealul Cărămidăriei. Locul era părăsit și se găsea în paragină. La Nicula îi ghidam pe cei care doreau să cunoască mănăstirea, iar dacă prindeam un context favorabil le vorbeam și despre Gherla, despre detenția politică și cei care doreau să afle mai mult le spuneam despre existența cimitirului și le arătam unde se află”, afirmă părintele Benea.

 

,,Am avut un moment de declic în care am zis: Sunt doar scuze. Sau faci, sau taci!”

 

Contextul a fost de așa natură încât un grup de tineri care participau la un proiect dedicat memoriei victimelor totalitarismului, să facă o vizită la Gherla. “Întâmplarea a făcut ca ei să sune la mănăstire și să le răspund chiar eu. Veniseră copii din România și Ungaria, iar la un moment dat după ce le arătasem cimitirul, un profesor din Ungaria a spus că este extraordinar ce le-am povestit și a întrebat cum se face că un loc cu o asemenea încărcătură simbolică și memorială arată în acest fel. Am început să îndrug câteva scuze și atunci am avut un moment în care am zis: Sunt doar scuze. Sau faci, sau taci! ”

 

 

Vindecarea prin memorie și rugăciune

Și pune-te pe treabă. Pentru început a fost curățat locul, apoi părintele Benea a bătut la ușa Înalt preasfințitului Andrei Andreicuț, aducându-i la cunoștință faptul că la Gherla se găsește un cimitir al deținuților și că ar merita făcut un memorial. “Atunci eram încă doctorand, iar Înalt preasfințitul a spus să-mi termin mai întâi studiile și apoi vedem. După doctorat au fost clipe dificile. Se vehicula faptul că Mănăstirea Nicula trebuie să se ocupe de construirea memorialului, și pentru că eu viețuiam acolo sarcina îmi revenea. În cursul anului 2017 am obținut pământul pe care se afla cimitirul în urma unui schimb între mănăstire și Primăria orașului Gherla, apoi s-a decis înființarea unei mănăstiri separate cu hramul Sfinții 40 de mucenici, dedicată comemorării victimelor din închisorile comuniste. Pe 1 octombrie 2017, Arhiepiscopia a înființat mănăstirea, după ce în vara aceluiași an am făcut Asociația Memorialul Gherla dedicată comemorării deținuților din punct de vedere istoric. Prin asociație avem ocazia de a vorbi despre detenție la modul general, nu strict confesional. Mănăstirii îi revine astfel rostul de a vindeca cu rugăciune rana acestui loc, este un demers prin care dorim să descoperim adevărul. În definitiv  asistăm la o lucrare pe care o face Dumnezeu și asta se vede prin modul cum s-a făcut mănăstirea și proiectul memorialului, realizări care sunt peste puterile mele”, spune cu tărie părintele.

 

 ,,În acest fel întreaga țară este un memorial”

 

Prezența crucilor și mărturiile orale care afirmau că în cimitir zac foști deținuți politici au fost confirmate de rezultatele apărute în urma unor săpături evaluative. În etapa a doua, se dorește identificarea propriu zisă a celor care au pătimit aici și construirea unui memorial care să adăpostească un osuar, un muzeu și un spațiu în care să fie pomeniți aceștia. L-am întrebat pe părintele Benea care sunt următorii pași și cum pot ajuta cei care sunt interesați.“Am inițiat Arhiva Gulag, în care adunăm mărturii ale foștilor deținuți politici, ultimii care mai sunt în viață. Acest demers ne-a făcut să înțelegem faptul că nu poți fragmenta experiența detenției politice pe locuri geografice, pentru că marea majoritate a deținuților au fost închiși în mai multe locuri. În această arhivă adunăm mărturii video, audio, dar și obiecte care au aparținut foștilor deținuți. Tot în acest context am decis să înființăm Fundația Gulag și să demarăm proiectul Epitaf. Ideea este următoarea: aici la Gherla avem un cimitir al deținuților, însă mulți dintre ei au ieșit din închisoare și au murit în alte locuri. În acest fel întreaga țară este un memorial, ori noi vream ca prin acest proiect să marcăm mormintele foștilor deținuți din toată țara, nu doar cei de la Gherla. Cum mai exact? Mai întâi printr-o plăcuță la locul respectiv pe care să scrie cine a fost acel om, iar de cealaltă parte vrem să facem o aplicație care să-i ajute pe oameni să găsească mormântul unui deținut politic și să afle mai multe. Noi am început acest demers la Cluj, dar vrem să ne lărgim, așa că oamenii care doresc ne pot sprijini atât prin donații, dar și prin implicare propriu zisă. Este nevoie de aparatură de înregistrare, de oameni care să facă interviuri cu deținuții care mai trăiesc, avem nevoie și de un grafician pentru că vrem să dezvoltăm site-ul, sunt multe de făcut”, conchide părintele Grigorie Benea.

 

 

Cu un bagaj de vise și multă determinare, Camelia  trece Prutul și poposește în capitala româniei, unde studiază la Colegiul Național “Sfântul Sava”. Învață bine, se implică în activități extrașcolare, își ține adversarii în șah la toate concursurile la care participă, iar într-o bună zi, provoacă destinul la o partidă și ia calea Americii. Aici, studiază la New York Institute of Technology, specializarea business administration and finances, iar pe viitor țintește un post de avocat. Care a fost traseul către SUA, cum arată programul unui student peste ocean și ce perspective de viitor are, aflăm azi în cadrul primului dialog din rubrica ”Tinerii cu lumea-n cap”. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în America, vizitează site-ul VSSIA.org și dă start visului american. Și acum, să trecem la povestit.

 

Interviul pe scurt:

  • Evadarea dintr-un sistem bolnav: “Totul a pornit de la o olimpiadă școlară pentru care mă pregătisem foarte bine. Înainte de a începe, mi se spusese că dacă plătesc o să primesc locul I. Evident că nu am fost de acord și am dat tot ce aveam mai bun ca să mă autodepășesc. Am făcut o lucrare foarte bună, însă nu a fost de ajuns.”
  • Pe calea științelor juridice: “În America trebuie să faci o facultate și după aceea ai dreptul să te înscrii la drept (…) Nu poți fi avocat daca te gândești că mergi la birou pentru șase ore și după poți pleca liniștit acasă. Daca vrei să ajungi în top trebuie să muncești mult. Asta văd la avocatul la care lucrez.”
  • Un gând către tinerii din România: “Trebuie să înțelegeți cine sunteți, ce vreți să fiți și unde vreți să ajungeți. Puteți lucra 24 din 24, dar dacă nu aveți un plan unde vă doriți să ajungeți, o să realizați că timpul a trecut pe lângă voi și ați alegat după niște bani care nu v-au adus fericirea.”

 

 

Primul pas către schimbare

Republica Moldova-București-America, așa arată traseul de până acum al Cameliei Antoci. Facem prima oprire în satul natal, la Corjeuți, unde a crescut în ambianța bunicilor, deoarece părinții erau plecați peste hotare la muncă. A început studiile la Corjeuți, iar de-a lungul anilor a trecut prin experiențe presărate mai cu bune, mai cu rele. De ce mai cu rele? “Totul a pornit de la o olimpiadă școlară pentru care mă pregătisem foarte bine. Înainte de a începe, mi se spusese că dacă plătesc o să primesc locul I. Evident că nu am fost de acord și am dat tot ce aveam mai bun ca să mă autodepășesc. Am făcut o lucrare foarte bună, însă nu a fost de ajuns. Peste noapte apăruse o altă lucrare la fel de bună care evident a câștigat concursul”, își amintește cu amar Camelia.

 

,,Chiar dacă sunt de doi ani în America, România are un loc special în inima mea”

 

O lecție de nedreptate care a lăsat în urmă o stare de tristețe combinată cu resemnare. Conjunctura a făcut ca un cunoscut să-i recomande România ca alternativă de evadare din acel sistem. Așa se face că s-a decis să vină în București la Colegiul Național “Sfântul Sava”. “Cea mai mare problemă a fost cu părinții. A trebuit să duc lupte grele cu ei pentru a-i convinge că alegerea mea este cea mai bună. Noroc că am avut sprijinul mătușii mele care m-a susținut și mi-a luat de fiecare dată partea. Rezultatele foarte bune m-au ajutat să prind un loc la Sfântul Sava, iar când am ajuns în România a fost un șoc. Nu știam pe nimeni, aveam un accent care mă punea într-o lumină diferită, dar după atâția ani pot spune cu mâna pe inimă că a fost o experiență frumoasă. Chiar dacă sunt de doi ani în America, România are un loc special în inima mea“, afirmă Camelia Antoci.

 

 

Cu bagajele gata pentru America

Pe tot parcursul liceului s-a implicat în foarte multe proiecte cu gândul de a aduce un suflu nou. Auzea tot timpul în stânga și-n dreapta de colegi care se gândeau să își continue studiile ba în Anglia, ba în Olanda, însă Camelia țintea către ceva cu totul diferit. “Simțeam că nu mă pot integra în aceste țări și pe lângă asta nu îmi doream să rămân în Europa. Nici măcar nu aveam cetățenie română, astfel trebuia să plătesc o sumă destul de mare dacă era să merg în Anglia. Alegerea de a aplica în SUA a venit destul de târziu și a pornit tot de la ideea unui prieten care studiase acolo. Deci, am zis hai să încerc. Desigur că mătușa m-a sprijinit din nou, însă acum intervenea și factorul financiar care era destul de îngrijorător. E, am zis că mă descurc eu cumva, iar cu ajutorul doamnei Daniela Bordei am început să mă pregătesc pas cu pas.”

 

,,Alegerea de a aplica în SUA a venit destul de târziu”

 

Procesul de aplicare la o facultate în America poate fi copleșitor dacă nu ai pe cineva care să te îndrume și să-ți spună pe ce trebuie să pui accent. O rog pe Camelia să ne zică cum a decurs procesul de aplicare.“Eu când am învățat pentru SAT, nivelul meu de engleză era foarte scăzut. Efectiv am învățat engleza în timp ce mă pregăteam pentru SAT, deci dacă e cineva care are probleme de limbă nu trebuie să se sperie. Ca să aplici în SUA ai nevoie de: SAT (Scholastic Assessment Test), TOEFL test, care e destul de complicat, apoi de eseuri. Pe lângă toate acestea, fiecare facultate la care aplici are un număr de 4-5 eseuri la care trebuie să răspunzi și să motivezi de ce vrei să studiezi la ei. Mai ai nevoie și de zece activități pe care le-ai făcut în timpul școlii, bine se pot trece mai puține, eu am pus exact câte au cerut, iar pe lângă toate acestea mai este și GPA-ul, adică foaia matricolă din liceu. O medie mare te poate ajuta, dar nu este un factor decisiv pentru a fi declarat admis“, lămurește Camelia.

 

 

Cum e să fii student cu patru joburi în SUA?

Iată-ne ajunși în punctul trei al traseului de care pomeneam la început. Acomodarea s-a făcut mult mai repede decât în România. Pulsul orașului, ritmul în care se circulă și măreția clădirilor, o făceau pe Camelia să se simtă ca peștele în apă. Ce a urmat de aici? “Cu toții știm că America este o țară scumpă, prin urmare a trebuit să-mi găsesc un job. Am lucrat cu membri comunității de evrei ruși pentru că sunt foarte aproape de cultura mea. Apoi am obținut un post de tutore la matematică în cadrul facultății. Pandemia a îngreunat puțin lucrurile, dar din septembrie 2020, am început să dau meditații studenților care au nevoie de ajutor. Mai am un job de social media strategist, printre picături mai sunt și sunt fotograf la evenimente, iar mai nou lucrez ca paralegal la un cabinet de avocatură. În total, patru joburi.”

 

,,În America trebuie să faci mai întâi o facultate și după aceea ai dreptul să te înscrii la drept”

 

Vrea să îmbrățișeze o carieră de avocat și să-și deschidă propriul cabinet. Curios din fire, o întreb de ce dorește o carieră pe tărâmul științelor juridice și nu s-a aventurat într-un business. “Mi-a plăcut mereu zona de business, dar ca să faci asta în America nu au nevoie de neapărat de studii superioare. În schimb dacă vrei să fii avocat și să-ți deschizi firma ta, obligatoriu trebuie să ai facultate. Aici nu e ca în România, termin liceul și mă înscriu la Facultatea de Drept. În America trebuie să faci mai întâi o facultate și după aceea ai dreptul să te înscrii la drept. Ori studiile care îmbină businessul cu finanțele sunt o variantă bună pentru un viitor avocat“, spune Camelia Antoci.

 

 

Provocări și reflecții pe marginea educației din România

Acum este anul II la New York Institute of Technology, iar când nu e la cursuri sau la vreunul din joburi, învață meserie la cabinetul avocațial unde face practică. În cele ce urmează, vreau să aflu de la Camelia care sunt calitățile de care trebuie să dispună un avocat de succes. “Din câte am observat eu, o componentă importantă este abilitatea de a comunica. După, aș spune că este esențial să realizezi conexiuni între oameni, evenimente, locuri, cifre, toate astea dublate de o muncă continuă. Nu poți fi avocat daca te gândești că mergi la birou pentru șase ore și după poți pleca liniștit acasă. Daca vrei să ajungi în top trebui să muncești mult. Asta văd la avocatul la care lucrez. Chiar dacă a atins un nivel foarte mare, este la birou de la ora cinci dimineața și pleacă ultimul. Dacă vrei să fii avocat trebuie să te dedici profesiei.”

 

,,În America nu am avut niciun examen la care a trebuit să învăț formule pe de rost”

 

Dialogul curge frumos și profit de ocazie pentru a dezbate un subiect prezent pe toate programele de guvernare din România ultimilor treizeci de ani și anume sistemul de educație. O rog pe Camelia să-mi spună cum i se pare sistemul românesc în comparație cu cel american. “Faptul că la liceele din România trebuie să studiezi atâtea materii mi se pare o armă cu două tăișuri. În cazul meu care mi-a plăcut să știu de toate a fost un avantaj, dar pentru unii elevi care sunt axați pe anumite materii, acest studiu cantitativ le răpește din timpul pe care l-ar fi putut dedica domeniului în care excelează. În America am observat că dacă aduci în discuție un subiect și profesorul nu îl stăpânește, îți spune că nu știe pe moment și că data viitoare îți va da un răspuns. Ei bine în România, un profesor nu o să spună niciodată că nu știe. El o să facă în așa fel încât tu să crezi că nu ai dreptate. Apoi, în America nu am avut niciun examen la care a trebuit să învăț formule pe de rost, au fost doar câțiva termeni, dar pe care îi puteam explica cu propriile cuvinte. La matematică spre exemplu, nu trebuie să învățăm formule, ni se dau direct și vor să vadă cum le aplicăm. Niciodată nu am fost forțată să învăț ceva pe dinafară.”

 

 

Finalul de interviu îi aparține în totalitate Cameliei. Cu fața senină, mult optimism și-un surâs colegial, le transmite un mesaj tinerilor care au decis să rămână în România. “Dacă ați decis să rămâneți în țară încercați să dezvoltați ceva acolo unde sunteți. Mereu vor fi oportunități, ține de voi și de cum vă pregătiți pentru ele. Trebuie să înțelegeți cine sunteți, ce vreți să fiți și unde vreți să ajungeți. Puteți lucra 24 din 24, dar dacă nu aveți un plan unde vă doriți să ajungeți, o să realizați că timpul a trecut pe lângă voi și ați alegat după niște bani care nu v-au adus fericirea”, conchide Camelia Antoci.

 

 

A moștenit pasiunea pentru cusut de la bunica din partea tatălui. Pe când era în clasa a VII-a, Stela a făurit prima ie, însă fără a cunoaște ceva despre istoria și semnificația acestui veșmânt. Odată cu trecerea timpului, a descoperit grupul Semne cusute, coordonat de Ioana Corduneanu, iar din acea clipă pasiunea și entuziasmul din inima ei, au dat naștere următoarei dileme: cum poți scoate ia dintr-un spațiu muzeal și să o prezinți într-un alt context? În 2017 a organizat prima expoziție, iar de atunci Stela, Nadia, Diana, Cristina și Parascovia, membrele fondatoare ale grupului MăiestrIA, au strâns o comunitate din care fac parte șase mii de membri, plus un grup de lucru în care sunt peste 100 de femei pasionate de tradiție și cusut. Clubul MăiestriA în acțiune a purtat cămașa tradițională de la Tokyo până la Madrid, a editat volume de specialitate și de ceva vreme oferă cursuri celor care doresc să-și cultive pasiunea pentru cusut și frumos. Astăzi, poposim în Republica Moldova unde ne este gazdă Stela Moldovanu și povestim despre arta cusutului, semnificația din spatele iei și proiecte de viitor.

 

Interviul pe scurt:

  • O întâlnire providențială: “Atunci am înțeles că o cămașă tradițională este mai mult decât un simplu ornament (…) De aici a pornit această dorință de a descoperi ia autentică, de a vedea care este diferența dintre o cămașă tradițională și una de duzină.”
  • Când oamenii se lasă cuprinși de frumos: ”Suntem o comunitate care se bazează pe ajutor reciproc unde învățăm una de la cealaltă, și asta ne face să evoluăm și să creștem. Tot ceea ce facem este îndreptat către generațiile viitoare, prin urmare trebuie să le vorbim pe limba lor.”
  • Autentic vs Fake: “O ie autentică are ornamente geometrice abstracte care poartă o anumită semnificație. Modelele de azi cu trandafiri sau diferite floricele, sunt rezultatul inspirației moderne pentru că oamenii preferă să cumpere ceea ce înțeleg mai ușor (…) Atunci când vorbim de o ie autentică, vorbim de un lucru care poartă un mesaj.”

 

Ediția în română și cea în engleză a volumului “MăiestriIA-povestea cusută a iei”

 

Croindu-și drum prin viață

Născută și crescută peste Prut, Stela și-a manifestat pasiunea pentru broderie de timpuriu. O vedea adesea pe bunica din partea tatălui cum broda sau lucra cu croșeta și era fascinată de capodoperele care îi ieșea din mâini. “De fapt, am învățat să cos la școală. Am avut o profesoară de educație tehnologică care era foarte pasionată de cusut și ne-a transmis această dragoste. Prima ie pe care am cusut-o a fost în clasa a VII-a, era un model cu floricele, nu mi-a zis nimeni atunci despre semnificații mai profunde. Țin minte că folosisem un ornament de pe o cămașă veche, iar la mâneci făcusem un ajur de la perdeluța bunicii mele” povestește Stela Moldovanu pentru Matricea Românească.

 

,,Atunci am înțeles că o cămașă tradițională este mai mult decât un simplu ornament”

 

Timpul se așezase ca o zgură peste acel episod. Stela crescuse, se luase cu alte treburi și abia dacă se mai gândea la acea ie. În 2004 a pus pe picioare Moldeco, o companie privată specializată în domeniul serviciilor de înrămare a operelor de artă plastică. Toate bune și frumoase, până când, într-o zi, s-a schimbat ceva. “Am dat peste grupul Semne Cusute în acțiune coordonat de Ioana Corduneanu. Acolo am văzut o cămașă din Transnistria și am fost fascinată de povestea ei. Atunci am înțeles că o cămașă tradițională este mai mult decât un simplu ornament, că ea are un rost, o valoare pe care trebuie să o descoperim. De aici a pornit această dorință de a promova ia autentică, de a vedea care este diferența dintre o cămașă tradițională și una de duzină”.

 

Cele cinci membre fondatoarea ale grupului MăiestrIA

 

MăiestrIA sau frumusețea meșteșugului în prezent

În anul 2017, cu un car de vise și o ambiție de neclintit, Stela a organizat primul concurs de ie cusută manual desfășurat în afara unui spațiu muzeal. Pe de o parte a fost o încercare de a prezenta ia într-un context diferit, iar pe cealaltă, dorința de a forma un grup de femei pasionate de cusut. Rezultatul? “Acum avem o comunitate care are peste șase mii de membri, plus un grup de lucru unde sunt peste 100 de doamne care cos sub îndrumarea noastră. Am lansat recent și un curs online pentru începători, un curs gratuit la care s-au înscris peste șapte mii de persoane”, afirmă Stela Modovanu.

 

,,Tot ceea ce facem este îndreptat către generațiile viitoare”

 

Cele cinci membre fondatoare ale grupului MăiestrIA, au închegat o comunitate de femei care activează în diferite domenii, de la juridic, medical, educațional, mergând până la cel antreprenorial. Am fost curios să aflu ce le-a făcut să vină în rândurile acestui grup. “Cred că le-a atras această posibilitate de a-și descoperi identitatea, de a se conecta cu rădăcinile lor și de a încerca să înțeleagă faptul că există un rost dincolo de ceea ce cunoaștem. Aceste descoperiri îți dau forța de a merge mai departe cu verticalitate, îți arată că nu ești o frunză purtată de vânt, că faci parte dintr-un neam cu o moștenire care trebuie dusă mai departe. Suntem o comunitate care se bazează pe ajutor reciproc, unde învățăm una de la cealaltă, și asta ne face să evoluăm. Tot ceea ce facem este îndreptat către generațiile viitoare, prin urmare trebuie să vorbim pe limba lor. Clar nu mai putem comunica așa cum era pe vremea bunicilor noștri, ne-am schimbat, s-au schimbat ocupațiile noastre, ritmul vieții, nu mai avem atât de mult timp cum aveau ele“, lămurește Stela.

 

 

Portul popular prin lume

Pandemia a izolat în mediul online întâlnirile Clubului MăiestrIA în acțiune. Cu toate acestea, anul 2020 a prilejuit o nouă expoziție în care douăzeci de cămăși lucrate manual au stat la un click distanță. Și pentru că am pomenit de expoziții, vreau să aflu de la Stela Moldovanu pe unde au colindat cămășile MăiestrIA. “Am expus în România, la Muzeul Astra din Sibiu, apoi în București la Muzeul Țăranului Român. Cinci cămăși cusute de fetele fondatoare au participat în cadrul proiectului “Ia Aievea” inițiat de Ioana Corduneanu, iar ulterior au fost expuse la Tokyo. Cea mai recentă ieșire a fost la Madrid, unde cu sprijinul Ambasadei Republicii Moldova, am expus în Senatul Spaniei două zeci de cămăși cusute de membrele grupului nostru.”

 

,,Cinci cămăși cusute de fetele fondatoare (…) au fost expuse la Tokyo”

 

Pe lângă toate acestea, Stela este autoarea volumului “MăiestriIA-povestea cusută a iei” o carte gen enciclopedie, în care se face o incursiune în istoria iei, se relatează procesul de creație, sunt analizate croiuri, simboluri și tehnici de cusut. “Ideea acestei cărți a venit în urma expozițiilor noastre. Nu mi-am propus să creez o lucrare academică, pentru că etnografia nu este domeniul meu, am realizat mai degrabă un album de frumusețe, care să te inspire să-ți dorești să coși o ie cu mâna ta. Din munca de un an de zile a ieșit o lucrare de 448 de pagini, iar anul trecut a apărut și ediția în limba engleză la care am mai adăugat două zeci și opt de pagini cu cămăși realizate în ultimul an“, lămurește Stela.

 

 

Cum distingem o ie autentică de un kitsch

Profit la maxim de dialog și aduc în discuție următorul subiect: ia și kitsch-ul chinezesc. O rog pe Stela să ne spună care sunt indiciile după care putem distingem o ie autentică de una contrafăcută. “O ie autentică este lucrată 100% manual și este cusută pe pânză de in, cânepă sau bumbac, având în general ornamente geometrice abstracte. Modelele pe care le vedem azi cu trandafiri sau diverse floricele, sunt rezultatul inspirației moderne pentru că oamenii preferă să cumpere ceea ce înțeleg mai ușor. Apoi, o ie autentică nu are niciodată mânecile scurte, ea trebuie să fie strânsă la gât și nu cum vedem azi că se poartă lăsată pe umeri. Culorile pe care le găsim pe ia autentică sunt de obicei culori naturale, monocrome sau combinații de nuanțe care există în natură. Atunci când vorbim de o ie autentică, vorbim de un veșmânt care poartă un mesaj.”

Finalul interviului bate la ușă, dar nu închei fără a descoperi care sunt planurile pentru viitorul apropiat. “Ne dorim să organizăm un curs practic de cusut online în cadrul căruia cursantele vor lucra în paralel cu profesoarele, iar în final să realizăm fiecare o cămașă cusută de noi și eventual să facem și o expoziție cu toate acestea”, conchide Stela Moldovanu.

 

 

Absolvent al Facultății de Drept din Pesta, își face ucenicia în cabinetul lui Alexe Olariu, după care pornește pe cont propriu. Cochetează cu scrisul și luptă pentru respectarea drepturilor conaționalilor din comitatul Hunedoara implicându-se în organizarea vieții politice, economice, sociale și culturale. Pledează în procesul intentat Memorandiștilor și tot el îi apără pe cei trei studenți inculpați în procesul “Cununa lui Iancu”. Refuză să iscălească declarația de loialitate față de guvernul de la Budapesta, iar din 1918 se dedică trup și suflet înfăptuirii unității naționale a românilor. Dezamăgit de evoluția politicii de după Marea Unire, socotește că e mai bine să facă pași mici către retragere. Părăsește această lume la 12 februarie 1935, într-un con de umbră, dar împăcat pentru că și-a făcut datoria față de țară.

 

O generație unionistă

Vede lumina zilei la 2 octombrie 1847, în comuna Zam, din județul Hunedoara. Tatăl, Mihail Lupu Hossu, făcuse studii juridice la Cluj și începând cu anul 1833 trece prim mai multe funcții administrative. La vremea cuvenită, Francisc începe școala primară la Deva. Crește frumos, însă destinul nu-l menajează, iar la vârsta de zece ani îi răpește tatăl. La șase ani după tragicul episod, mai primește o lovitură ajungând orfan și de mamă. De acum, cei trei copii ai familiei Hossu ajung pe mâna unei surori de-a tatălui, o femeie fără inimă, care le va face viața un chin. Cu toate acestea, Francisc se ține de carte și urmează cursurile Colegiului reformat din Orăștie. În perioada adolescenței, profesorul său de istorie, Ioan Silviu Sălăjan, îl botează Longhin. Iată cum s-au petrecut lucrurile: “Într-o zi, venind rîndul pe mine, profesorul nostru de istorie zise zîmbind: «Acum să auzim pe Francisc Hossu (…) ce știi de întîmplările de pe la noi, despre luptele dintre Traian și Decebal?»  Am spus eu câte și cum am știut și ce am putut învăța din studiul în manuscript, dar mai vîrtos m-am ocupat de partea cum Decebal a lăsat să se spînzure pe zidul cetății Sarmisegetusa trimisul lui Traian, cel mai iubit al lui beldiduce, Longinus, adecă Longin, scoțînd în relief curajul, dar mai ales caracterul lui, ce-l ridica în ochii marelui imperator! Foarte bine, esclamă voios domnul profesor, vedeți! (…) Întreaga clasă erupsă într-o aclamare de ,,să trăiască” la adresa d-lui profesor și la a mea repetînd: trăiască Longhin și cu aceasta a luat sfârșit ora de istorie (…) Din acea zi, nimeni nu mă agrăi decît pe numele Longhin”, istorisește Francisc în cuprinsul volumului “Amintiri din viața mea”.

Vremurile tulburi care precedau instaurarea dualismului și schimbarea orientării tactice spre pasivism, nu au rămas fără ecou în rândul tinerei generații. Din dorința de a deveni ”factori de răspundere ai românilor”, junii au îmbrățișat avocatura, au întemeiat bănci sau întreprinderi industriale, au devenit membri în felurite structuri politice, etc. Pe Francisc l-au captat științele juridice, motiv pentru care se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Pesta. La acea vreme, studenții români organizau frecvent serate în care se țineau discursuri, se cântau melodii patriotice, iar dezbaterile pe teme filosofice și istorice erau la mare cinste. Un astfel de loc era ”Societatea Petru Maior” alcătuită din tineri veniți de prin diferite regiuni ale imperiului, cu misiunea de a întreține spiritul național și a stimula preocupărilor intelectuale. În calitate de membru al societății, Francisc a suplinit postul de bibliotecar și pe cel de instructor de limba română. Tot acum, pune bazele colaborării la revistele “Familia” și “Gura Satului”, frecventând de zor casele fruntașilor români.

 

Avocat fără cusur și politician iscusit

După terminarea facultății în anul 1872, revine în Transilvania și se stabilește la Deva. Practica avocațială o face în cabinetul lui Alexe Olariu, iar în 1878 va susține examenul de liberă practică pe care îl promovează fără nicio problemă. Rămâne pe meleagurile orașului Deva unde își va deschide propriul birou. Îmbină armonios pledoariile cu pasiunea pentru condei și rămâne un colaborator de seamă la ”Gura Satului”. Din pricina unui articol mai îndrăzneț, i se intentează primul proces de presă, soldat cu o amendă substanțială și o lună de închisoare la Vacz. În ciuda celor întâmplate, nu lăsă condeiul din mână, ba din contră, încheie o nouă colaborare cu ”Gazeta Transilvaniei”, al cărei redactor era camaradul Aurel Mureșianu. A susținut cu orice preț respectarea drepturilor conaționalilor din comitatul Hunedoara implicându-se în organizarea politică, economică, socială și culturală.

Debutează în viața politică de partea Partidului Național Român, fiind ales în comitetul de conducere al acestuia. După căsătoria cu Elena Pop, fiica marelui avocat Gheorghe Pop de Băsești, este privit cu alți ochi. În 1894 pledează în favoarea Memorandiștilor, și tot el îi apără pe cei trei studenți inculpați în procesul “cununei lui Iancu”. În timpul primei conflagrații mondiale, a refuzat cu orice preț să iscălească declarația de loialitate față de guvernul de la Budapesta, iar din 1918 se dedică trup și suflet înfăptuirii unității naționale a românilor. La primele alegeri din 1919, câștigă fără emoții cursa pentru un loc de senator în primul Parlament al României Mari. De cealaltă parte, Elena a fost una dintre cele mai active promotoare ale mișcării feministe din Transilvania și o luptătoare asiduă pentru promovarea drepturilor românilor.

 

O retragere cu gust amar

Scrie din ce în ce mai rar la publicațiile ”Gazeta ilustrată” și ”Transilvania”, iar aparițiile publice încetează. Din cuprinsul Amintirilor pe care le-a publicat, reiese faptul că la baza deciziei de a se retrage nu a stat neapărat starea de sănătate, ci mai degrabă faptul că nu se mai regăsea în politica vremii, care devenise un mod de căpătuială fără niciun fel de ideal. Înainte de a muri, Francisc a donat Bibliotecii Centrale din cadrul Universității din Cluj, întreaga arhivă personală și pe cea a socrului său. Se stinge din viață la 12 februarie 1935, uitat de contemporani, dar cu liniștea datoriei împlinite față de generațiile viitoare.

 

Surse: Francis Hossu-Longin, “Amintiri din viața mea”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975.    

 

Vine pe lume în familia preotului George Moldovan din comuna Băița. Junele este dat la carte, iar în 1880 termină Liceul Latin din Sibiu, ca șef de promoție. De aici se va îndrepta către studiul științelor juridice tocmai la Universitatea Regală Maghiară din Budapesta. După ce devine avocat cu acte în regulă, își deschide propriul birou avocațial la Baia de Criș. Locul ajunge repede o oază de românism, unde se dezbat problemele juridice cu care se confruntă conaționalii din comitat. Ca membru al Partidului Național Român, va figura printre cei 300 de români care urmau să prezinte Memorandumul în fața împăratului Francis Iosif. S-a implicat în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din Orăștie, fiind distins cu Ordinul Ferdinand I, în grad de cavaler și Ordinul Coroana României, în grad de ofițer.

 

Debutul în viață și în profesie

17 septembrie 1862 în comuna Băița, județul Hunedoara. Preotul George Moldovan se plimbă de colo colo rostind rugăciuni și implorând milă de sus. După câteva ceasuri bune de frământări și suspine, ușa se dă de perete și un scâncet puternic îi inundă auzul. E fecior, zise moașa cu pruncul în brațe. La botez primește numele Silviu, iar la vremea cuvenită este trimis la școala elementară din localitate. Perioada adolescenței se consumă la Sibiu, unde absolvă Liceul Latin ca șef de promoție în anul 1880. Din acest punct, decide să pășească pe cărarea științelor juridice și devine student la Universitatea Regală Maghiară din Budapesta. Arde etapele ciclului licențial, iar la 1 septembrie 1884 devine doctor în drept cu teza “Statutul juridic al proprietăţilor funciare în Comitatele Zarand şi Hunedoara, după revoluţia de la 1848-1849”.

Își face stagiatura la Arad și Baia de Criș, în cancelaria lui Nicolae Oncu. Odată ajuns avocat cu acte în regulă, se stabilește definitiv la Baia de Criș. În biroul său avocațial se dezbat de zor problemele juridice cu care se confruntă românii din comitat, se caută soluții, motiv pentru care Silviu Moldovan este supranumit aprigul apărător al românilor în fața instanțelor juridice și în fața administrației maghiare.

 

În mijlocul tumultului politic

La 30 aprilie 1892, se mută la Orăștie și se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din întreg ținutul. De numele său se leagă fondarea Despărțământului Astrei la Orăștie, al Reuniunii economice, al Reuniunii meseriașilor, al casinei române, etc. Debutează rapid în viața politică alăturându-se Partidului Național Român, care îl deleagă în rândul celor 300 de reprezentanți care urmau să prezinte Memorandumul în fața împăratul Francis Iosif la 28 mai 1892. Misiunea se soldează cu un eșec crunt, motiv pentru care își stabilește alte priorități aruncându-se în consiliile de administrație ale unor bănci și institute de credit. Pasionat al condeiului, avocatul Silviu Moldovan a îndeplinit vreme de patru ani funcția de redactor la Revista Orăștiei și a colaborat cu mai multe ziare și reviste românești din Transilvania.

 

Ascensiunea de după 1 decembrie 1918

După înfăptuirea Marii Uniri, activitatea politică a lui Silviu Moldovan devine tot mai nuanțată. La debutul anului 1919 este numit în funcția de prefect al județului Ciuc, dar se pare că ceva nu a fost în regulă pentru că la 5 martie își dă demisia. Ca avocat înscris în Baroul Arad, continuă să pledeze exemplar până în data de 4 septembrie 1920, când face o pauză de aproape un an datorită numirii în funcția de prefect al județului Arad. Nici în acest fotoliu nu i-a priit, motiv pentru care este schimbat și numit prim-președinte al Tribunalului Arad. După un an de zile, este uns comisar regal pe lângă baroul arădean, fiind însărcinat cu puteri depline pentru a dispune și executa control asupra activității acestuia. Pe plan politic, s-a alăturat lui Alexandru Averescu în cadrul Partidului Poporului și a făcut echipă cu bunul său camarad Vasile Goldiș. Cei doi au stat la cârma organizației județene până când formațiunea a luat frâiele guvernării. În anul 1932 pășește pe urmele lui Goldiș care se alăturase lui Octavian Goga în cadrul Partidului Național Agrar. Cu timpul, numele lui Silviu Moldovan va figura pe listele Partidului Național Creștin, asigurând președinția organizației județene. Pentru întreaga activitate desfășurată în slujba poporului român, este distins cu Ordinul Ferdinand I, în grad de cavaler și Ordinul Coroana României, în grad de ofițer.

 

La apus de carieră 

Acest cumul de funcții dublat de răspunderea mare care îi atârna pe umeri, îl epuizează total. Cere pensionarea ca funcționar de stat și continuă să supraveghe activitatea din propriul cabinet. Chiar dacă nu mai era atât de prezent în viața publică, între 1932-1940 a suplinit postul de decan al Baroului Arad și pe cel de reprezentant în Consiliul general al Uniunii Avocaților. Din 1938, pune definitiv roba în cui și se retrage. Doi ani mai târziu revine pe meleagurile natale, unde își dă ultima suflare în anul 1943.

 

 

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Pot studia în America dacă nu sunt olimpic? În ce constă procesul de aplicare? Ca român, am dreptul la ajutor financiar? Iată doar câteva din întrebările care îi macină pe elevii dornici să studieze în SUA. În situația lor a fost și Julia, o tânără din Galați, care s-a luptat cu amatorismul scump al firmelor de consiliere, nepăsarea și lipsa de informații. Când a realizat că admiterea la facultate bate la ușă, a intrat într-o cursă contracronometru. Efortul și ambiția de care a dat dovadă, au fost răsplătite, iar acum studiază la Wellesley College și este în cărți pentru titlul „Studentul Anului”, acordat de Liga Studenților Români din Străinătate. După această cursă cu obstacole, Julia, Miruna și Michelle, și-au pus mintea la treabă și au realizat prima platformă nonprofit din România care te ajută să aplici la o facultate în America. Astăzi, la interviurile Matricei stăm de vorbă cu Julia Boca și vorbim despre provocări, educație și planuri de viitor. 

 

Interviul pe scurt:

  • Lupta cu morile de vânt: “La un moment dat o persoană de acolo a început să se comporte extrem de neprofesionist, așa că am refuzat să mai lucrez cu ei. Mai aveam la dispoziție doar câteva săptămâni și începusem să intru în panică, pentru că nu știam unde să mă duc, nu era nimeni care să mă îndrume. Am închis toate cărțile și am început să regândesc întreaga schemă.”
  • American dream, un șoc!: “Eram nevoită să mă angajez din prima săptămână pentru că părinții nu îmi puteau trimite suficienți bani, iar ajutorul financiar de care beneficiam nu acoperea toate costurile. Pe lângă asta trebuia să învăț pentru cursuri, să mențin o medie ridicată, să îmi fac prieteni, efectiv mă lovisem de un perete invizibil.”
  • Vreau să studiez în America, dar cum?: “Pe platformă găsești îndrumări cu privire la alcătuirea eseului, îți spunem cum să te pregătești pentru SAT, am pus acolo și toate centrele SAT din România care au prețuri acceptabile. Pe lângă toate acestea, îți oferim modele de SAT-uri, modele pentru scrisorile de recomandare atât în română cât și în engleză, totul complet gratuit. ”

 

 

Un drum pavat cu stres, muncă și ambiție

Povestea Juliei începe în proximitatea Dunării, mai exact în orașul Galați. Își amintește cu nostalgie acele momentele când privea ore în șir filme americane, iar mintea construia fel de fel de scenarii. Prima reprezentantă a familiei care pășise pe culoarele unei facultăți peste ocean a fost sora mai mare. Pe atunci, Julia era elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național “Vasile Alecsandri”, și într-un moment de sinceritate a spus: ”Dacă ea a reușit, și eu voi reuși!”  Perfect, dar cum? ”Pentru început am căutat pe Google informații, dar nu era nimic în limba română. Procesul de aplicare este atât de complicat, încât tu ca elev te simți copleșit. În acel an SAT-ul era unul nou și intrasem în panică pentru că în Galați nu era nimeni care să te ajute. Atunci, cineva mi-a recomandat o firmă de consiliere din București. Erau niște sume mari pentru posibilitățile noastre, dar părinții au spus că vor face tot ce este necesar. În acel moment, pachetul pe care îl cumpărasem de la firma respectivă costa o mie de euro și mi se promitea că în opt săptămâni o să facem pregătire pentru SAT”, povestește Julia Boca pentru Matricea Românească.

 

,,Mai aveam la dispoziție doar câteva săptămâni și începusem să intru în panică”

 

Și pune-te pe treabă. Săptămânal, Julia făcea naveta Galați-București cu trenul pentru pregătire. O ședință dura doar 20 de minute, iar la fiecare înfățișare i se reproșa fără vreun pic de lămurire, că munca pe care o depune nu este suficient de bună. Ca totul să pară roz, firma îi promisese că îi va alcătui un dosar cu care va putea aplica la facultate în Anglia și în SUA. Deznodământul? “Pentru Anglia nu au făcut absolut nimic, iar la un moment dat o persoană de acolo a început să se comporte extrem de neprofesionist, așa că am refuzat să mai lucrez cu ei. Mai aveam la dispoziție doar câteva săptămâni și începusem să intru în panică, pentru că nu știam unde să mă duc, nu era nimeni care să mă îndrume. Am închis toate cărțile și am început să regândesc întreaga schemă. Eram la un liceu foarte bun, întâlnisem profesori extraordinari și eram sigură că pot face o echipă care să ma ajute”, rememorează Julia.

 

 

Când visul american începe ca un coșmar

Cu timp și fără timp, în barca Juliei au poposit profesoarele de limba engleză și limba română, care i-au ghidat pașii în efortul disperat de a ieși la liman. A urmat o perioadă în care pregătirea pentru facultate a ținut-o departe de orele de la liceu, au fost nopți dedicate studiului, iar de ieșiri în oraș, nici nu mai încape vorba. Timpul căpătase o altă curgere și momentul adevărului venise. Julia nu-și mai putea ține în frâu emoțiile. Verifica emailul fără încetare în speranța răspunsului mult așteptat. Într-un final, pe ecranul calculatorului trona: Congratulations you succeeded! Bucuria era atât de mare, încât doar o minune a oprit-o să nu trezească toată casa.

 

,,Eram nevoită să mă angajez din prima săptămână pentru că părinții nu îmi puteau trimite suficienți bani”

 

Ajunsă în America la Wellesley College, tânăra gălățeancă a realizat că celebrul American dream, nu seamănă deloc cu ce ni se prezintă la tv sau în filme. “A fost destul de greu. Să te muți singur la un ocean distanță, într-un mediu complet nou, fără să cunoști pe nimeni. Eram nevoită să mă angajez din prima săptămână pentru că părinții nu îmi puteau trimite suficienți bani, iar ajutorul financiar de care beneficiam nu acoperea toate costurile. Pe lângă asta trebuia să învăț pentru cursuri, să mențin o medie ridicată, să îmi fac prieteni, efectiv mă lovisem de un perete invizibil. Plecasem cu ideea că voi face Științe Politice și când am luat primul curs de American Politics simțeam că nu-i ceea ce vreau să fac. Apoi, la cursuri aveam impresia că sunt un impostor, simțeam că nu dau randament, că nu îmi găsisem domeniul”, spune Julia Boca.

 

 

Lupta cu frământările interioare

Dificultățile de adaptare, impactul socio-cultural și faptul că nu poți vorbi despre problemele tale cu cineva apropiat, au dus inevitabil, la depresie. Zâmbetul candid de odinioară devenise un act mimetic. În ochi puteai descifra o luptă interioară combinată cu un soi de îngrijorare. “Venind din România, unde nu se prea discută despre depresie și soluții, am refuzat să merg la terapie. Într-o zi, decanul m-a văzut și a spus că trebuie neapărat să merg la tratament. În timpul ședințelor de terapie, care au fost gratis, am zis că vreau să aflu ce s-a întâmplat în creierul meu de am ajuns în momentul acela, așa că în următorul semestru m-am aplecat către Neuroștiință și Psihologie.”

 

,,Mă simțeam de parcă aveam o fărâmă de acasă”

 

Ușor, ușor, lucrurile au început să intre pe făgașul normal. Reapăruse motivația interioară, bucuria studiului, dar un lucru nu-și găsise leac, dorul de țară. “Când eram anul I, am lucrat la Instagramul facultății unde asiguram partea de content. Pentru că îmi era dor de România, postam lucruri legate de țara noastră în speranța că poate vede alt român. Într-o zi, am primit un mesaj de la șefa mea în care eram anunțată că o româncă mă caută, eram atât de fericită! La acea vreme, Miruna era elevă în clasa a XII-a și mi-a spus că vrea să vină în SUA. Am tot vorbit, iar când a ajuns America ne-am întâlnit. A fost atât de frumos să stau cu ea pe o bancă și să povestim, mă simțeam de parcă aveam o fărâmă de acasă”, afirmă cu nostalgie Julia.

 

 

Atunci când vrei să aduci schimbarea în bine

Pandemia a debutat într-o perioadă în care lucrurile mergeau din bine în mai bine. Odată cu exilul cursurilor în online, Julia a plecat din America și s-a întors acasă. “Era luna mai, mă plictiseam îngrozitor, și dintr-o dată, m-am pus în postura unui  elev de liceu care vrea să studieze în America și am scris pe Google: Vreau să studiez în America. Am fost extrem de surprinsă. Erau aceleași firme de consiliere, dar prețurile deveniseră duble. Atunci am început să fac propriul research și am telefonat la toate firmele dându-mă drept elev care vrea să plece în SUA.  Serviciile oferite mi-au ridicat multe semne de întrebare. Pe atunci aveam un blog și am zis: Ce ar fi dacă postez acolo întreg procesul de aplicare într-o manieră foarte compactă? Poate vede cineva. Problema era ca voiam să pun și niște modele de eseuri ale studenților români, și atunci i-am dat mesaj Mirunei.”

 

 

,,Atunci am început să fac propriul research și am telefonat la toate firmele dându-mă drept elev”

 

La rândul ei, Miruna trecuse și ea prin calvarul firmelor de consiliere și înțelegea perfect situația. Fără să mai stea pe gânduri, fetele s-au apucat de treabă. Vestea a început să circule, iar într-o bună zi, a poposit la urechile lui Michelle, o româncă plecată la studii în Canada. “Ne-am propus să ușurăm acest proces de aplicare pentru generațiile viitoare. A fost o vară atât de grea. Alcătuirea platformei a durat, apoi colectarea eseurilor de la studenții români care fuseseră de acord să le postăm și toate astea pe gratis pentru că nu aveam bani”, subliniază Julia Boca.

 

Michelle, Miruna și Julia

 

Platforma care te ajută să aplici la o facultate în America

Lucrurile au prins contur de la o zi la alta, urmând ca pe 31 august 2020, platforma să fie lansată oficial. Au botezat-o exact ca fraza tastată pe Goole, nimic mai simplu. Am rugat-o pe Julia să ne spună care sunt pașii pe care trebuie să-i urmezi pentru a beneficia de ajutor. “Pentru început îți faci un cont care durează un minut. Pe platformă găsești îndrumări cu privire la alcătuirea eseului, îți spunem cum să te pregătești pentru SAT, am pus acolo și toate centrele SAT din România care au prețuri acceptabile. Pe lângă toate acestea, îți oferim modele de SAT-uri, modele pentru scrisorile de recomandare atât în română cât și în engleză, totul complet gratuit. Nu ne-am gândit să facem profit din asta, ci am vrut să dăm ceva înapoi comunității care ne-a trimis în SUA”, lămurește Julia.

 

,,Am vrut să dăm ceva înapoi comunității care ne-a trimis în SUA”

 

Acum când a experimentat sistemul educațional din România, și de o bună bucată de vreme pe cel din America, o rog pe Julia să facă o comparație între ele. Oare mai putem schimba ceva în bine? “Dacă ar fi să schimbăm ceva în sistemul românesc ar trebui să-l ardem din temelii și să începem de la zero. Am fost foarte dezamăgită de sistemul nostru și abia așteptam să termin liceul ca să plec. În America am văzut profesori care stăteau peste program cu mine și mă ajutau să înțeleg mai bine ce se preda. Inițial avem instinctul că trebuie să le dau bani pentru asta, dar îmi spuneau că o fac doar pentru că vor să mă ajute. Apoi, în România ești forțat să faci o grămadă de materii la care poate nu ai nicio tangență. Un alt lucru care nu mi-a plăcut în sistemul românesc a fost faptul că nu făceam nimic practic, trebuia doar să învăț lecția și să o reproduc.”

Aș sta ore în șir să o ascult pe Julia cum povestește, însă ticăitul alert al ceasului mă anunță că finalul bate la ușă. Nu pun punct fără să aflu o ultimă curiozitate: Ce planuri are pentru viitor și dacă va reveni în țară. “Acum lucrăm la o bursă pentru studenții români în America. Vreau să-i ajut în continuare pe elevi prin intermediul platformei, dar în momentul de față o să rămân în SUA și o să încerc tot ce se poate aici”, conchide Julia Boca.

 

 

Descendent al a familiei nobiliare Pop de Negrești și de Turț, Gheorghe își începe cariera juridică ca prim pretor în județul Sălaj. Se remarcă printr-o nespusă iubire de țară, iar în 1880 după o conferință la Turda, propune unirea tuturor românilor din Transilvania și Ungaria într-un singur partid național. Însă curajul de a cere dreptate l-a costat scump. Semnează fără nicio reținere Memorandul și-l prezintă în fața împăratul Francisc Iosif, care îi condamnă pe memorandiști la închisoare. De numele său se leagă sprijinirea necondiționată a presei românești din Transilvania și a școlilor din Blaj, Oradea, Baia Mare, Cehu Silvaniei. Cu ceva ani înainte de a pleca la cer, își alcătuiește testamentul prin care donează întreaga avere  Mitropoliei Greco-Catolice a Blajului, pentru a înființa o fundație care să contribuie la promovarea culturii românești.

 

Un destin în slujba cauzei naționale

Vine pe lume la 1 august 1835, în comuna Băsești, ca fiu al lui Petru Pop și al Susanei Pop, membră a familiei nobiliare Pop de Negrești și de Turț. La vremea cuvenită, junele este dat la carte, mai întâi la gimnaziul din Baia Mare, apoi Liceul Premonstratens din Oradea. După bacalaureat, se înscrie la cursurile Academiei de Drept din Oradea pe care o absolvă în anul 1860. Debutează în cariera juridică ca prim pretor în plasa Hodod din județul Sălaj, iar în 1872 este ales deputat în parlamentul de la Budapesta. Tot acum pune umărul la înființarea institutului de credit ”Albina” din Sibiu, urmând ca  din 1887 să participe la constituirea băncilor ”Silvana” din Șimleu, ”Sătmăreana” din Seini, “Sălăgiana” din Jibou și “Chioreana” din Somcuta.

 

Întâlnirea generală ASTA desfășurată între 7 -9 august 1908, la Șimleu Silvaniei. Gheorghe Pop de Băsești este în rândul întâi, primul din drepta

 

De o bună bucată de vreme gândurile unioniste nu-i dau pace. În 1880, după o conferință la Turda, avocatul Gheorghe Pop de Băsești, propune unirea tuturor românilor din Transilvania și Ungaria sub stindardul unui singur partid național. Ideea nu-i deloc rea, iar la un an distanță, se organizează o conferință națională la Sibiu, unde i-a naștere Partidul Național Român din Transilvania și Ungaria. Pe lângă statutul de membru, este uns vicepreședinte și face parte din delegația care a dus Memorandul românilor ardeleni în fața împăratul Francisc Iosif. Acțiunea politică nu se încheie așa cum era de așteptat. Împăratul nesocotește documentul și-l trimite mai departe în parlamentul de la Budapesta. Nici aici nu i se dă vreo atenție și este restituit în mâinile conducătorului delegației. Curajul de a-și cere drepturile i-a costat mult pe memorandiști care au fost condamnați la închisoare de la doi până la cinci ani.

 

Semnatarii Memorandumului.  În primul rând, al treilea de la stânga se află Gheorghe Pop de Băsești

 

În mijlocul tumultului politic

Între 1902-1919, suplinește funcția de președinte al partidului, iar în ciuda celor pătimite continuă să lupte pentru respectarea drepturilor conaționalilor. În toată această perioadă, Gheorghe Pop de Băsești a reușit să câștige de partea sa mulți tineri care au dat un suflu nou acțiunilor politice. De numele său se leagă și sprijinirea necondiționată a presei românești din Transilvania și a școlilor din Blaj, Oradea, Baia Mare, Cehu Silvaniei, etc.  La finalul primei conflagrații mondiale, îl găsim implicat în acțiunile premergătoare Marii Uniri. Sosește la Alba Iulia pe 30 noiembrie 1918, fiind cel care deschide lucrările printr-o cuvântare de zile mari. La o zi după realizarea marelui ideal național, în cadrul discuțiilor referitoare la componența comisiei care va înmâna actele unirii regelui Ferdinand I, avocatul Gheorghe Pop de Băsești, îl propune pe Iuliu Maniu, însă acesta refuză motivând că trebuie să se ocupe urgent de organizarea vieții de stat în Ardeal.

În plan familial, a fost căsătorit cu Maria Loșonți, care i-a dăruit două fiice, dintre care una va deceda. Prin 1882, Elena Pop de Băsești, se căsătorește cu avocatul Francis Hossu-Longin. Din nefericire, viața avea să-mi mai scoată în cale încă o încercare, iar în primăvara lui 1895, rămâne văduv.

 

 

Și-a pus întreaga avere la dispoziția  statului

Moștenirea identitară și social-culturală pe care Gheorghe Pop de Băsești a lăsat-o românilor continuă să dăinuie până în zilele noastre. Pe lângă Casa Memorială “Gheorghe Pop de Băsești”, marele patriot și-a donat întreaga avere Mitropoliei Greco-Catolice a Blajului, menționând că ea trebuie întrebuințată spre înființarea unei fundații care să contribuie la promovarea culturii românești. Tot din moștenirea sa, la Băsești a fost ridicată o biserică cu  hramul ”Sfântul Gheorghe”. Se stinge la 23 februarie 1919, lăsând în urma lui o națiune unită prin cuget, grai și simțire.

 

 

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) wikipedia.or

 

Un bulgăre de optimism, muncă și sensibilitate, așa se autodescrie Ana. A deprins tainele muzicii  la strana bisericii unde își acompania tatăl, apoi lucrurile au început să capete contur. Odată cu trecerea timpului, a participat la diferite concursuri de la care nu venea cu mâna goală. Cu toate că abordează o paletă largă de genuri, muzica populară îi bucură cel mai mult inima, așa că a decis să dea mai departe un strop din ce simte atunci când cântă. În 2019, tânăra a pus pe picioare un centru de pregătire unde le predă copiilor tainele muzicii. Acum, este în ultimul an la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, iar pe viitor își dorește o carieră în sfera pedagogiei. Astăzi facem cunoștință cu Ana Dragu și povestim despre muzica populară, cum văd tinerii tradițiile și ce planuri are pentru viitor.

 

Interviul pe scurt:

  • Cum se împacă spiritualitatea cu muzica: “Eu cred că muzica este legătura omului cu Dumnezeu și consider că talentul de a cânta nu îmi aparține mie, este un dar pe care îl folosesc pentru a bucura oamenii.”
  • Latura pedagogiei muzicale:“Iubesc foarte mult copii și îmi doresc să le insuflu dragostea pentru muzică. În 2019, cu ajutorul familie și al celor de la Casa de Cultură din Târgu Neamț, am deschis un atelier de muzică unde facem pregătire cu copii cu vârste cuprinse între 4 și 18 ani.”
  • Artistul și stările care îl încearcă: “Fiecare piesă pe care o cânt exprimă o trăire unică și vreau ca publicul să înțeleagă și să simtă ceea ce este în sufletul meu. Noi artiștii ne cântăm sufletul, iar dacă nu avem grijă de el, atunci nu mai avem ce cânta.”

 

 

Muzica, un dar ceresc

Muzica a fost o prezență constantă în mijlocul familie Dragu. Părinții Anei s-au cunoscut datorită muzicii, așa că nu au ezitat să dea mai departe această pasiune. “La noi s-a cântat din totdeauna asta pentru că tatăl meu este cântăreț bisericesc, iar mama a fost alături de el la strană. Am făcut cunoștință cu muzica la biserică, cântând lui Dumnezeu. Ulterior, la grădiniță doamna educatoare a văzut că am potențial și m-a înscris la un concurs la Piatra Neamț de unde m-am întors cu marele premiu. De acolo, părinții mei au văzut că potențialul meu este recunoscut și am început să iau lucrurile în serios”, povestește Ana Dragu pentru Matricea Românească.

 

,,Muzica este legătura omului cu Dumnezeu…”

 

Ușor, ușor, copila de atunci a trecut din concurs în concurs, traversând o creștere fără cusur. Abordează cu ușurință o gamă largă de genuri muzicale, de la cel clasic până la muzică ușoară. Cu toate acestea, muzica populară are un loc special în inima Anei oferindu-i cele mai mari satisfacții. În cele ce urmează, vreau să aflu cum vede tânăra moldoveancă relația dintre spiritualitate și muzică. “Eu cred că muzica este legătura omului cu Dumnezeu și consider că talentul de a cânta nu îmi aparține mie, este un dar pe care îl folosesc pentru a bucura oamenii.”

 

 

Mentalități artistice

Concursurile și recitalurile sunt ocazii prielnice de dărui emoție spectatorilor. Ceea ce diferă aici este starea artistului și mentalitatea cu care se urcă pe scenă. “Când merg la un concurs cred că eu sunt propriul meu adversar. Concursurile sunt subiective pentru că fiecare solist, fiecare voce, are ceva special, dar părerea juriului este eminamente subiectivă. Când particip la un concurs mă interesează mai mult să ,,fur” din ceea ce văd la ceilalți concurenți tocmai pentru a mă depăși pe mine și de ce nu, pentru a încânta publicul. Mă simt mai bine când sunt într-un recital pentru că la un concurs este o presiune mai mare, ai de-a face cu un public mai avizat” spune Ana.

 

,,Fiecare piesă pe care o cânt exprimă o trăire unică și vreau ca publicul să înțeleagă…”

 

Trăirile de pe scenă diferă de la un spectacol la altul. Chiar dacă ar cânta același cântec, emoția care întâmpină spectatorul este alta de fiecare dată. O întreb pe Ana Dragu ce își propune să le transmită oamenilor prin cântecele sale. “Fiecare piesă pe care o cânt exprimă o trăire unică și vreau ca publicul să înțeleagă și să simtă ceea ce este în sufletul meu. Noi artiștii ne cântăm sufletul, iar dacă nu avem grijă de el, atunci nu mai avem ce cânta.”

 

 

Dragostea pentru muzică împărtășită celor mici

În prezent, este în ultimul an la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, specializarea pedagogia învățământului primar și preșcolar, iar pe viitor își dorește o carieră în acest domeniu. “Iubesc foarte mult copii și îmi doresc să le insuflu dragostea pentru muzică. În 2019, cu ajutorul familie și al celor de la Casa de Cultură din Târgu Neamț, am deschis un atelier de muzică unde facem pregătire cu copii cu vârste cuprinse între 4 și 18 ani. Anul trecut din martie până în mai am fost nevoiță să suspendăm activitatea, dar din luna iunie am reluat-o și continuă până în prezent”, afirmă cu bucurie Ana Dragu.

 

,,Ca pedagog, consider că ai datoria de a-l ajuta pe ucenic să pună în practică  cunoștințele dobândite…”

 

Cu timp și fără timp, Ana îi îndrumă pe tinerii care îi trec pragul către lumea frumosului. Le simte pasiunea pe care o au și observă cu încântare evoluția lor. “Mă bucur foarte tare când văd că munca dă roade, și pot spune cu mâna pe inimă că tinerii de azi sunt pasionați de muzică și tradiție. Ca pedagog, consider că ai datoria de a-l ajuta pe ucenic să pună în practică  cunoștințele dobândite, este mult mai mult decât o simplă achiziție de informații.”

 

 

Când o întreb cu ce ochi vede exilul culturii în online, moldoveanca noastră cade pe gânduri. Un artist nu poate trăi în online. Chiar dacă noile mijloace îți oferă posibilitatea de a filma o secvență de nenumărate ori, Ana spune că emoția nu este aceeași ca într-o reprezentație live. Pe final vreau să încheiem într-o notă optimistă și întreb care sunt planurile în viitorul apropiat. “În plan educațional sunt preocupată de finalizarea lucrării de licență și totodată mă pregătesc pentru admiterea la Conservator, secția canto clasic. Îmi doresc să-mi dedic viața pregătirii muzicale a celor mici și să îmi încât publicul care mă ascultă.”

 

 

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, George Crișan își face debutul în cadrul Baroului Arad. Ajunge un apropiat al celor mai importanți oameni implicându-se cu timp și fără timp în tumultul politic. Participă la tratativele româno-maghiare, militează de zor pentru afirmarea conștiinței naționale, iar la vremea potrivită este delegat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. La scurtă vreme după Unire, avocatul Crișan este trimis ca membru al delegației române la Conferința de Pace de la Paris. Escaladează cele mai înalte culmi politice, ajungând de la fotoliul de deputat, până la funcția de secretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicații. De numele lui se leagă felurite studii de specialitate în domeniul dreptului internațional sau analizei politice, fiind totodată autorul volumelor “Două politici” și ”Un nou program de finanță publică.”

 

Debutul în avocatură

Se pomenește în această lume la 7 noiembrie 1887 în familia meșterului tăbăcar Ilarie din Beiuș. La scurtă vreme, viața le scoate în cale primul hop, iar cele cinci odrasle rămân fără mamă. Din puținul pe care îl pusese deoparte, capul familiei s-a îngrijit să nu le lipsească absolut nimic. George parcurge toate etapele aferente unei educații cât mai bune și apucă pe cărarea științelor juridice la Budapesta, unde va obține atât licența cât și titlul de doctor. Perioada stagiaturii se consumă la Arad între 5 februarie 1909 – 1 septembrie 1912. Odată cu promovarea examenului de liberă practică, se înscrie ca avocat definitiv în baroul arădean și își deschide propriul birou. Printre acte, procese și pledoarii, își face timp pentru derularea unor acțiuni menite să țină aprinsă flacăra conștiinței naționale a românilor din comitat. Ajunge rapid un apropiat al elitei din acele vremuri, înscriindu-se în cele din urmă în Partidul Național Român.

 

În mijlocul frământărilor politice 

La sfârșitul Primului Război Mondial face echipă cu avocatul Ștefan Cicio-Pop în cadrul Consiliului Național Român Central. Pentru diminuarea tensiunilor politice, au loc tratative româno-maghiare la Arad, în cadrul cărora se implică și George Crișan în calitate de secretar al părții române. Din nefericite, negocierile nu aduc mari schimbări în peisajul politic, prin urmare trebuia o nouă strategie. La 18 noiembrie 1918, Cicio-Pop mai face o încercare și semnează ca președinte al Marelui Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania, manifestul “Către popoarele lumii.” Văzând că nici de această dată românii nu sunt luați în serios, are loc adunarea Consiliului Național Român, pentru elaborarea unei noi strategii. La 26 noiembrie, membrii adunării au decis în unanimitate delegarea avocatului Crișan ca reprezentant al cercului electoral Aletea-Sântana, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

 

Pe culmi nebănuite

Înainte de a porni către cetatea Marii Uniri, Consiliul Național Român îl trimite ca participant la Congresul General al Românilor din Bucovina, unde va vorbi în numele Transilvaniei și Banatului. La întoarcere, George Crișan are parte de o nouă surpriză fiind ales secretar al Marii Adunări Naționale, alături de Silviu Dragomir, Laurențiu Oanea, Ionel Pop, Victor Deleu, etc. Nu stă locului nici după înfăptuirea Unirii. La scurtă vreme află că este ales membru al delegației române la Conferința de Pace de la Paris. Ascensiunea politică continuă la alegerile parlamentare din noiembrie 1919, unde pune mâna pe un mandat de deputat în circumscripția Vașcău. La vremea potrivită schimbă tabăra și trece de partea Partidului Național Țărănesc. Mișcarea s-a dovedit mai mult decât înțeleaptă, motiv pentru care în timpul guvernării P.N.Ț a fost ales secretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicații (1931-1932).

Rămâne pe culmi și după alegerile din 1931, când obține un nou mandat de deputat, plus fotoliul de vicepreședinte al Camerei Deputaților. Datorită implicării în tumultul politic nu s-a mai aplecat atât de mult către avocatură. Conform registrului avocaților din Baroul Arad, George Crișan a pledat la bară până la 30 noiembrie 1920, apoi după o pauză de șase ani a mai profesat din 5 august 1929 până în 18 ianuarie 1927. A fost un pasionat al condeiului, mărturie stau articolele politice pe care le publica în presa vremii cât și studii de specialitate în domeniul dreptului internațional sau analizei politice. Tot din strădania lui, în anul 1929, vede lumina tiparului volumul “Două politici” iar în 1930 lucrare ”Un nou program de finanță publică.” Părăsește această viață la 23 iunie 1935, în inima Capitalei.

 

 

Surse: 1)  Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Este absolvent al Facultății de Științe Socio-Umane, are un master în management cultural, iar într-o bună zi a spus stop agitației urbane și a decis să se întoarcă la origini pentru o nouă provocare. Ușor, ușor, a început să colinde ulițele Dăișoarei în căutarea poveștilor de demult. Trecutul cultural al satului este unul fascinant. Pe lângă celebrul ansamblu de dansuri, în anul 1944 a fost ridicat un cămin cultural care adăpostea o bibliotecă de toată frumusețea. Întâmplarea face ca la un an după deschidere, un incendiu devastator să facă totul scrum. După 74 de ani, Florin a reînviat acest loc, iar copiii dăișorenilor au din nou acces la cultură. Și de parcă nu era suficient, tânărul a mai deschis alte trei biblioteci și un muzeu al costumelor și tradițiilor populare. Astăzi, la interviurile Matricei poposește Florin Bucuțea și stăm de vorbă despre viața culturală a satelor din România, proiecte de suflet și cum pot schimba tinerii viitorul țării.     

 

Interviul pe scurt:

  • Cum renaște o bibliotecă din propria cenușă: “Nu am mai găsit cărțile așa că am întrebat unde sunt. Mi s-a spus că au fost mutate într-o pivniță și când am deschis ușa am văzut un morman imens de cărți aruncate pe jos. Nu mi se părea normal ca într-o școală să depozitezi cărțile astfel. I-am povestit mamei cele întâmplate și la o discuție cu un prieten din localitate am zis să refacem biblioteca.”
  • Muzeul din inima Dăișoarei: “Am mers din casă în casă și le spuneam oamenilor că vrem să facem un muzeu, apoi îi întrebam dacă ar vrea să doneze un obiect. Unii erau sceptici, că poate mai bine le vând, deci se gândeau tot la bani. Le-am spus că în loc de 10 lei cât iau pe ele, mai bine le donează și o să rămână o amintire pentru nepoți, strănepoți. Oamenilor le-a surâs ideea și acum avem peste 300 de obiecte.”
  • Întâlnirile care ne rămân în suflet: “Nu am câștigat niciun ban din tot ce am făcut, și nici nu-mi doresc. M-am îmbogățit spiritual, am învățat cum să rămân om într-o mare de lume. Toate pornesc de la o simțire interioară (…) Cred că tinerii de azi pun prea mult accent pe dezvoltarea materială și nu pe cea morală.”

 

 

Întoarcerea la origini

Florin a văzut lumina zilei la Dăișoara, un sat de poveste din județul Brașov. A părăsit de timpuriu locurile natale pentru a face școala la oraș. S-a integrat rapid în vâltoarea urbană, dar la un moment dat a spus stop. “Am încercat să mă bucur de ceea ce îmi oferă orașul, după care mi-am dat seama că viața la sat este altceva. E mai multă libertate, mai mult spațiu de a crea și de a face lucruri noi. Viața la oraș mă agita mai mult. Când stăteam la oraș făceam diferite lucruri care mă oboseau, dar întorcându-mă la sat, am intrat în alt ritm. La Dăișoara făcusem deja câteva proiecte culturale, iar după ce am terminat masteratul am zis să mă întorc la firul ierbii ca să văd cum merg lucrurile”, povestește Florin Bucuțea pentru Matricea Românească.

 

,,Întorcându-mă la sat, am intrat în alt ritm”

 

Reîntors acasă printre ai lui, Florin nu a stat cu mâinile în sân. Înarmat cu aparatul de fotografiat, a început să colinde ulițele în căutarea oamenilor de poveste. Tezaurul fotografic, mărturiile și vorbele de duh, au fost urcate în mediul online pe pagina “Dăișoara-tradiții locale”. Scormonind în lada trecutului, tânărul a descoperit că între anii 1940-1944, în Dăișoara s-a ridicat un cămin cultural ce adăpostea o bibliotecă de toată frumusețea. Din nefericire, la un an după deschidere, căminul a fost cuprins de flăcări și mare parte din cărți au dispărut. Trecuseră 74 de ani de când Dăișoara nu mai avea o bibliotecă, până când într-o zi, în mintea lui Florin a încolțit următoarea întrebare: Ce ar fi dacă am reface biblioteca?

 

 

Când lucrurile încep să prindă contur

Și pune-te pe treabă. Cărțile salvate din incendiu zăceau acum la școala din sat, depozitate pe unde se putea. Mama lui Florin este învățătoare în Dăișoara, așa că l-a încurajat să ducă până la capăt demersul. Într-o zi, când s-a dus să verifice starea cărțile, a rămas surprins. “Nu am mai găsit cărțile așa că am întrebat unde sunt. Mi s-a spus că au fost mutate într-o pivniță  și când am deschis ușa am văzut un morman imens de cărți aruncate pe jos. Nu mi se părea normal ca într-o școală să depozitezi cărțile astfel. I-am povestit mamei cele întâmplate și la o discuție cu un prieten din localitate am zis să refacem biblioteca. Spațiul în care era biblioteca de odinioară era gol. Așa că am făcut un afiș prin care îi rugam pe oameni să doneze cărți și l-am încărcat pe pagina Dăișoara-tradiții locale”, își amintește Florin.

 

,,Când am deschis ușa am văzut un morman imens de cărți aruncate pe jos”

 

Impactul postării a fost de-a dreptul surprinzător. În doar două luni s-au strâns trei mii de volume, iar numărul lor continua să crească. Văzând că lucrurile prind contur, autoritățile locale au oferit un spațiu în incinta căminului, dar mai erau multe de pus la punct. “Aveam nevoie de rafturi. Am apelat din nou la autorități, însă lucrurile nu s-au putut rezolva. Trecuseră trei luni și strânsesem cinci mii de volume pe care le așezam pe jos. Trebuia să facem urgent ceva, așa că am mai făcut o campanie pe Facebook în care am zis că avem nevoie de rafturi. În maxim patru zile, cineva de la Brașov care își schimba mobilierul ni l-a donat pe cel vechi. În total am avut peste treizeci de familii care au dat o mână de ajutor, fie cu un raft, o perdea, un calculator, etc.”

 

 

O rețea de biblioteci rurale

Pachetele cu cărți veneau fără oprire. Odată la trei zile, Florin transporta mormane de cărți cu roaba, iar localnicii priveau acest tablou cu stupoare. “Sătenii nu știau ce fac și își tot puneau întrebări. La un moment dat le-am zis că vreau să refac biblioteca. Atunci am văzut două categorii de oameni: unii mă încurajau să merg mai departe, iar alții îmi ziceau că îmi pierd timpul, că mai bine mă duc să-mi caut un job, etc. Mi-am văzut de treabă, iar în octombrie 2019 am făcut evenimentul de deschidere.”

 

,,Unii mă încurajau să merg mai departe, iar alții îmi ziceau că îmi pierd timpul”

 

Efortul și ambiția lui Florin au dat naștere unui spațiu plin de candoare în care copiii se împreitenesc cu lectura. Aici au loc proiecții de film în urma cărora sunt recomandate cărți spre dezbatere, iar elevii care nu au calculatoare acasă vin și lucrează pe cele de la bibliotecă. Prezent la inaugurare, preotul din satul Jibert a fost fascinat de cele realizate, așa că a dorit să ducă mai departe modelul. “Primăria din Jibert a pus la dispoziție o casă întreagă pe care au renovat-o, iar noi am venit cu cărțile. Pur și simplu am pornit cea de-a doua campanie pe Facebook unde am spus că vrem să dezvoltăm bibliotecile rurale. Ulterior au venit și alți oameni care au dorit să refacă bibliotecile din satele lor. O profesoara de română din Crihalma a văzut cum merg lucrurile și mi-a cerut ajutorul la refacerea bibliotecii. Am strâns amândoi cărți si am făcut un spațiu cu cinci mii de volume. Așa s-a întâmplat și la Dacia, tot în colaborare cu profesoara de română de acolo am pus pe picioare biblioteca.”

 

 

Muzeul din Dăișoara și întâlniri cu tâlc

Înainte de a inaugura cele patru biblioteci, Florin a organizat proiecții de film și a găzduit o piesă de teatru într-o șură din casa străbunicii. Zelos din fire, ardeleanul nostru nu s-a oprit aici. În 2019, a început să pună la cale un Muzeu al costumelor și tradițiilor populare, pe care l-a conturat în timpul pandemiei. “Vedeam cum vin tot felul de colecționari în Dăișoara care mergeau la bătrâni acasă și cumpărau obiecte vechi pe sume derizorii. În momentul ală am zis că trebuie să fac ceva. M-am dus la preotul din localitate și am zis să-i motivăm pe oameni să nu le mai vândă. Am mers din casă în casă și le spuneam oamenilor că vrem să facem un muzeu, apoi îi întrebam dacă ar vrea să doneze un obiect. Unii erau sceptici, că poate mai bine le vând, deci se gândeau tot la bani. Le-am spus că în loc de 10 lei cât iau pe ele, mai bine le donează și o să rămână o amintire pentru nepoți, strănepoți. Oamenilor le-a surâs ideea și acum avem peste 300 de obiecte.”

 

,,De la ei am învățat să-mi bucur sufletul, cu asta vom trece prin viață”

 

Colindă din casă în casă, stă de vorbă cu bătrânii satului și face tot ce îi stă în putere ca memoria lor să nu fie dată uitării. După atâtea întâlniri, îl întreb pe Florin cu ce învățături a rămas. “Multe din poveștile bătrânilor par banale la prima vedere, dar dacă asculți cu atenție vei descoperi o esență acolo. Acești oameni munceau toată ziua, iar seara participau la toate evenimentele culturale din sat, fie cântau, jucau, scriau, etc. De la ei am învățat să-mi bucur sufletul, cu asta vom trece prin viață. Nu am câștigat niciun ban din tot ce am făcut, și nici nu-mi doresc. M-am îmbogățit spiritual, am învățat cum să rămân om într-o mare de lume. Toate pornesc de la o simțire interioară. Vorbeam cu preotul din sat și-mi spunea că vom găsi echilibrul doar atunci când mintea o să ne coboare în suflet și inima o să se urce la creier. Cred că tinerii de azi pun prea mult accent pe dezvoltarea materială și nu pe cea morală.”

 

 

Planuri de viitor

Florin își ghidează viața după următoarea zicală: Lasă o urmă, în urma ta! Spune că nu vrea să se opresă aici și muncește de zor la noi proiecte culturale. Pe final de interviu îl rog să ne împărtășească o parte dintre acestea. “Vreau să continui proiectul cu bibliotecile, să deschid alte spații de acest gen în mediul rural. Voi continua campania de Crăciun prin care oferim copiilor cadouri și îmi doresc ca bibliotecile să găzduiască evenimente, să aduc oameni care să le vorbească tinerilor despre lucruri esențiale. Anul asta am în plan inaugurarea muzeului și vreau să refacem un moment din anii 1970. Mi-aș dori ca într-o zi să las în locul meu un copil care să ducă mai departe ce am făcu eu”, conchide Florin Bucuțea.

 

 

Crește în compania avocaților Nicolae Oncuși și Mircea Stănescu de la care învață meserie. După 1889 începe să pledeze, mai întâi în procese mici, apoi trece la cazuri mai mari. Din 1905 îl vedem la conducerea P.N.R., fiind ales deputat de Ineu în Parlamentul de la Budapesta. Ajunge rapid unul din liderii românilor din comitat, motiv pentru care este mandatat să-i reprezinte la Marea Adunare de la Alba Iulia. Odată înfăptuită Marea Unire, Ioan Suciu este uns decan al Baroului din Cluj, iar autoritățile române îl disting cu Ordinul Ferdinand I, în grad de Mare Ofițer.

 

Debutul în avocatură și succesul politic

S-a născut în data de 14 decembrie 1862, în satul Șiștarovăț, județul Arad. După finalizarea studiilor elementare urmează liceul la Arad, unde a fost coleg cu Vasile Goldiș de care îl va lega o strânsă relație de amiciție. Absolvă bacalaureatul fără mari bătăi de cap și amână momentul înscrierii la facultate angajându-se ca secretar la biroul avocatului Mircea Stănescu. În 1883 devine student cu acte în regulă la Facultate de Drept și Științe Politice a Universității “Ferencz József” din Budapesta. Inteligent, diplomat și orator fără egal, Ioan Suciu este ales președinte al Societății de Lectură a studenților români ”Petru Maior”. După facultate, își face ucenicia în birourile avocaților Nicolae Oncuși și Mircea Stănescu. Fură meserie din plin, iar în 1889 pornește pe cont propriu deschizându-și un birou la Arad. Începe cu cazuri mici, dar cu timpul vin și marile bătălii. Prima are loc la 9 mai 1896, unde i-a apărarea grupului de tineri acuzați că au organizat o manifestare la Curtici în care au făcut paradă pe străzile comunei și au strigat cu glas mare ”Trăiască Națiunea Română!”

 

Sursă foto: museumarad.ro

 

Nu poate sta departe de febra vieții politice, așa că se dedică activității politice din comitat devenind un susținător al trecerii P.N.R., la activism. După Conferința Națională din ianuarie 1905, avocatul Ioan Suciu este uns membru în conducerea formațiunii politice. În legislatura 1906-1910, cunoaște o ascensiune politică fulminantă fiind ales deputat de Ineu în Parlamentul de la Budapesta. Periplul parlamentar al lui Ioan Suciu, a fost presărat cu multe încercări dinte care cea mai vestită s-a consumat în ziua de 7 iunie 1907. Era în plină ședință, iar la tribună vorbea Alexandru Vaida-Voevod. Maghiarii șușoteau după fiecare propoziție până când nu au mai rezistă și au sărit la bătaie. Fără să stea prea mult pe gânduri, Ioan se interpune între victimă și deputații Somogyi și Horváth, aplanând conflictul.

 

Timpul trece, iar Unirea bate la ușă

Mandatul din parlament se terminase. Problemele de care se lovea națiunea română erau departe de a se fi rezolvat. În ciuda tulburărilor politice, Ioan continuă să pledeze fără cusur, iar în anul 1910 pune umărul la înființarea ziarului Românul, organ al P.N.R. Implicarea activă în viața urbei stârnește neliniștea autorităților maghiare care hotărăsc să-l pună sub supraveghere. Când debutează prima conflagrație mondială este arestat și închis în lagărul de la Sopron. Eliberat după un an de zile, se întoarce la Arad, însă nu se potolește și reia activitatea politică implicându-se în cadrul Consiliului Național Român Central, ca membru al comisiei mandatate să poarte tratative cu delegația Consiliului Național Maghiar, condusă de ministrul Jászi Oszkár.

A câștigat stima și încrederea românilor din Ineu, care îl împuternicesc să-i reprezinte la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Membrii Consiliului Național Român îi dau mână liberă pentru organizarea evenimentelor din 1 decembrie. Începe o cursă contra cronometru care avea ca principal țel constituirea Adunării. A organizat lucrurile într-un mod magistral, iar la 1 decembrie 1918 în fața celor 1228 de delegați, Ioan afirmă:

 

”Domnilor Delegați!

Comitetul național central din Arad a decis la 15 convocarea adunării naționale de astăzi a poporului român din Transilvania, Ungaria și Banat, pentru ca să decidă asupra sorții sale. Credenționale au intrat nu numai din cele 24 de comitate, ci a mai intrat dintr-unul, deci în total din 25 de județe. Au intrat credenționale aproape din toate cercurile electorale, adecă din 130 de circumscripții electorale, din cari s-au prezentat peste 689 de delegați (…) Raportez numai scurt, că s-au prezenta delegați și din comitatele: Trei-Scaune, Ciuc și din Cenad, Bichiș și chiar din Ugocea, la adunarea națională de astăzi, la încoronarea visului tuturor Românilor. S-au prezentat, învingând și trecând peste piedeci mare, și frații din Torontal. Comisia verificatoare a aflat toate actele în ordine. Vă rog să luați cunoștință. Nu pot trece cu vederea, ca să nu amintesc, că au sosit mii de adrese de aderență cu sute de mii de semnături, și că toate acestea arătând, cum că fiecare știe ce avem să decidem. Despre aceasta se va face darea de seamă publică, dar cred că astăzi să nu le cetim aici. Cer scuze, dacă am întrelăsat să amintesc că și Reuniunile femeiești sunt reprezentate prin delegatele lor. Femeia română a fost doar totdeauna însuflețită pentru idealul național.

 

După realizarea Marii Uniri, este ales membru în Marele Sfat Național, apoi în Consiliul Dirigent, unde se ocupă de Resortul Organizării și pregătirii Constituantei. În februarie 1919, este însărcinat cu organizarea apărării zonei de demarcație pe linia Munților Apuseni, ocupându-se de recrutarea românilor din Corpul de voluntari “Horia”.

 

 

Ultimii ani din viață

Candidează din partea P.N.R. la alegerile din noiembrie 1919, obținând un mandat de deputat în primul Parlament al României Mari. Un an mai târziu, își mută biroul avocațial pentru ca în 1924 să fie uns decan al Baroului din Cluj. Pentru întreaga activitate, autoritățile române îl disting cu Ordinul Ferdinand I, în grad de Mare Ofițer. Dacă în viața publică a cucerit culmi nebănuite, nu la fel a fost și în cea de familie. Din mariajul de treisprezece ani cu Hortensia Pagubă, fiică de judecător din Arad, a venit pe lume singurul său copil. Cu toate acestea, nu a fost de ajuns, iar cei doi au pășit pe cărări diferite. Se recăsătorește cu Marioara Roșca din Seliștea Sibiului alături de care va trăi până în clipa morții. În 1926, se retrage definitiv din viața politică și se mută la Chișineu Criș, unde își deschide un birou notarial. Părăsește această viață la 12 martie 1939 și își doarme somnul de veci în cimitirul Eternitatea din Arad, alături de Ștefan Cicio-Pop și camaradul de-o viață, Vasile Goldiș.

 

 

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) wikipedia.org

 

Gabriel Păun

Jurnalist preocupat de teatru și metafizică, urmăritor al frumosului, al adevărului și al binelui. Interesat de codificarea mesajului și de decodificarea realității

.Justice Magazin și povestea proiectului juridic născut din pasiunea mai multor liceeni. Alex Lungu, co-fondator: “Cred ca dacă s-ar face educație juridică, România ar ajunge mult mai sus”

 19 aprilie 2021 | Elite și proiecte
Maria și Alex sunt elevi în clasa a XI-a, în cadrul Colegiului Național “Gheorghe Lazăr” din București. Se implică în acțiuni de voluntariat și sunt pasionați de domeniul juridic pe care vor să-l aprofundeze în Olanda. Într-o zi, văzând că în...

Silviu Moldovan o viață afierosită avocaturii și demnității naționale

 26 martie 2021 | Elita avocaturii românești
Vine pe lume în familia preotului George Moldovan din comuna Băița. Junele este dat la carte, iar în 1880 termină Liceul Latin din Sibiu, ca șef de promoție. De aici se va îndrepta către studiul științelor juridice tocmai la Universitatea Regală Maghiară...

Povestea avocatului Gheorghe Pop de Băsești. A fost închis pentru că a cerut respectarea drepturilor conaționalilor, iar pe final de viață și-a donat întreaga avere statului

 19 martie 2021 | Elita avocaturii românești
Descendent al a familiei nobiliare Pop de Negrești și de Turț, Gheorghe își începe cariera juridică ca prim pretor în județul Sălaj. Se remarcă printr-o nespusă iubire de țară, iar în 1880 după o conferință la Turda, propune unirea tuturor românilor...

Avocatul George Crișan și lupta pentru menținerea conștiinței naționale

 12 martie 2021 | Elita avocaturii românești
Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, George Crișan își face debutul în cadrul Baroului Arad. Ajunge un apropiat al celor mai importanți oameni implicându-se cu timp și fără timp în tumultul politic. Participă la tratativele româno-maghiare,...
1 … 3 4 5 6 7 … 16
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează