Când dorim să dăm de Iulia Iordan, știm sigur că o găsim în mijlocul copiilor. Nu de puțină vreme, de vreo 19 ani mai exact. Scrie povești și aduce muzeele mai aproape de copii, deși, paradoxal, mama fiindu-i educatoare și profesoară, nu s-a regăsit mai mult de doi ani cu meseria de educator chiar dacă a absolvit un liceu pedagogic. În traseul său profesional, a îmbrățișat altele. Este educator muzeal și scriitoare, iar tot ce întreprinde este combustibil pentru a-și scoate creativitatea la lumină și de a da prin cuvinte frumos așezate tot ce e mai de preț copiilor, și anume voie să viseze la o lume mai bună.

Ce rol ocupă Iulia Iordan în societate?

Nu îmi dau prea bine seama. Sunt un om așezat într-o lume în care încearcă să se regăsească, dar reușește de puține ori. În același timp, cred că este un sentiment familiar pentru multe alte persoane cu care împart mica mea lume. Societatea noastră românească este un amalgam de oameni și mentalități tot mai diferite, cu fracturi de toate felurile, incoerentă, gălăgioasă și surdă în același timp. Simt mereu o agresivitate în jur pentru care nu cred că nu există nicio scuză reală, cu toate astea, mă străduiesc, așa cum spuneam mai sus să îmi găsesc locul și să fac ceea ce știu cât mai bine. Până la urmă, poate că dacă fiecare am munci cu mai mare tragere de inimă, și lucrurile ar sta mai bine. Există două cuvinte folosite intens în limbajul cotidian românesc: „scârbici” și „românica”. Nimic nu mi se pare mai trist decât să te raportezi așa la lumea ta, adică la propria identitate și la propria viață, până la urmă.

Unde și cum te găsim în prezent?

Meseriile mele, cea de educator muzeal și cea de scriitoare, mă determină să mă mișc foarte mult. Sunt de găsit de cele mai multe ori prin muzee, biblioteci, dar și acasă, scriind, așa cum fac acum. Sunt acolo unde mă simt binevenită să lucrez sau să creez rețele profesionale împreună cu alte persoane. Mă bucur și sunt recunoscătoare pentru fiecare colaborare pentru că nimic nu îmi dă mai mult speranță decât atunci când îi văd pe oameni lucrând împreună.

Cum reușești să jonglezi cu atribuțiile pe care le ai? Ce resurse te pun zilnic pe picioare?

Familia mea este motorul meu. Funcționează ca un perpetuum mobile, fără combustibil. Nu poluează, doar alimentează permanent mișcarea mea și a lumii mele. Apoi sunt multe alte lucruri: oamenii cu care colaborez, lucrurile pe care reușesc să le creez singură sau alături de ei, feedback-ul celorlalți, consumul de artă în afara muncii, atunci când pot să-i fac timp în programul meu, proiectele pe care le pot continua, scrisul.

Ce ai învățat de la copii având în vedere că te afli în mijlocul lor de la 19 ani?

Cred că am învățat mai multe decât pot pune în cuvinte. Să mă îndoiesc de axiome, să îmi curăț permanent privirea, să rămân curioasă, să am curajul să pun emoția înaintea rațiunii, să am încredere în intuiție, să privesc de jos, nu de sus, să îmi fac prieteni ușor, să recunosc atunci când nu știu ceva, să întreb, să mă bucur pentru fiecare nimic, să privesc oamenii în ochi (aici mai am un pic de lucru) etc.

De ce un liceu pedagogic? Ai „profitat” de diplomă și ai lucrat ca educatoare?

Nu mi-am dorit să urmez liceul pedagogic. Familia m-a convins să urmez acest liceu, mama mea fiind educatoare și profesoară. Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că a fost o experiență extraordinară. Petreceam aproape toată ziua la școală, cântam în cor, la chitară, desenam, făceam foarte mult sport etc. Tot mama m-a convins apoi să-mi dau titularizarea și definitivatul ca educatoare. Aveam 19 ani și studiam Filosofia la zi. Evident că nu a durat. După doi ani mi-am dat demisia. Eram o ciudată, mă ascundeam printre copii, îmi era frică de directoare care, pentru a întreține un soi de autoritate, mereu găsea ceva de reproșat fiecăruia în parte, nu doar mie, o atmosferă de lucru pe care încă o găsim prin școli, din păcate. Era și începutul anilor 2000, când grupele de copii erau supraaglomerate. Eu aveam 45 de copii înscriși la grupă în anul în care mi-am dat demisia. Dimineață cântam „Înfloresc grădinile”, făceam colaje după natură la grupa mică, iar după amiază interpretam teoriile lui Parmenide la seminarul de Filosofie Greacă. Nu am făcut față, iar experiența din „sistem” a fost așa de traumatizantă, încât mi-am jurat că nu mă mai întorc niciodată în educație. Dar lucrurile au luat o întorsătură amuzantă în doar câțiva ani.

Ce ai dorit prin activitățile pe care le-ai întreprins să le insufli la rândul tău copiilor?

Deși am văzut că uneori unele dintre cărțile mele sunt incluse în categoria „cărți educative”, nu îmi propun să transmit musai un mesaj, o morală, o învățătură. Nu vreau să transmit altceva în afara plăcerii de a descoperi alte gânduri, alte minți, alte lumi. La fel și în privința activităților care însoțesc poveștile mele.

În ceea ce privește zona de educație muzeală, se poate vorbi de fiecare dată de alte ținte, în funcție de spațiu, de vizitatori, de moment. Însă, chiar și acolo lucrurile se simplifică atunci când privim în ansamblu: încerc de fapt să le arăt celorlalți prin povești și interactivitate că muzeele sunt despre ei, despre fiecare dintre noi, că nu sunt străine de prezent, că arhivele colective nu se află prea departe de memoria personală.

Cum îți poți defini traseul profesional?

Norocos. Aș putea spune că în ciuda faptului că am fost mereu timidă și nesigură tocmai când îmi doream mai mult să vorbesc, a faptului că mi-am  început perioada de adult activ într-un mediu profesional în care nu m-am regăsit sau că am picat la Facultatea de Jurnalism, acolo unde îmi doream cel mai mult să intru, lucrurile s-au schimbat parcă singure pe parcurs. Am ajuns într-un punct unde nu mi-aș fi dorit neapărat să ajung sau unde nu m-aș fi gândit că o voi face. Iar aici am simțit că este locul meu. Este adevărat că eu cea care visa să fie jurnalistă și cea care sunt acum mai semănăm doar un pic. Această împlinire, aceea de a practica două meserii pe care le iubesc și care îmi oferă o grămadă de lucruri de făcut, nu exclude frustrarea și neîmplinirea. Pentru că nu e ca și cum aș trăi într-o țară care să prețuiască educația și cultura. Însă deocamdată simt că are sens fiecare mic lucru pe care reușesc să îl duc la bun sfârșit.

Care este povestea primei cărți? Cine ți-a dat curaj?

Pe vremea aceea aveam un blog și mult timp liber. Eram în concediu de maternitate cu primul copil, primeam cărți de la câteva edituri și scriam recenzii copilăroase alături de fetița mea, care între timp a devenit cel mai profesionist cititor din familie. Câțiva prieteni buni m-au convins în acea perioadă să le arăt textele mele risipite prin mail-uri editorilor de la Cartea Copiilor care își doreau atunci să publice autori români și lucrurile s-au legat apoi ușor. Dintr-un imbold spontan, le-am spus că admir foarte mult munca unei ilustratoare. Cum o cheamă?, m-au întrebat. Cristiana Radu, le-am răspuns. Nu mi-a venit să cred când au invitat-o la următoarea întâlnire să lucram împreună. Le sunt recunoscătoare și editorilor și Cristianei pentru „Călătorie printre ierburi și lumină”, prima mea carte.

Inspirația de unde vine? Când ești cel mai creativă?

Cred că inspirația vine din gânduri care încearcă să fugă de noi, dar noi reușim cumva să le prindem. Ca să ajung să fiu creativă, îmi trebuie timp și liniște. Rar le găsesc, dar și când o fac, se poate spune că trăiesc un soi de mulțumire intelectuală și sufletească pe care nu o mai simt în alte contexte.

Ce îi învață pe copii, Iulia, poveștile? Tu ce ți-ai luat frumos pentru suflet?

Te pot învăța multe lucruri poveștile, dar nu cred că acesta este sau ar trebui să fie scopul lor explicit. O astfel de scriere programatică fracturează relația copilului cu povestea. Povestea devine brusc text, obligație, ceva de bifat. Cred că literatura este specială pentru că ne face loc în mintea altcuiva și ne face să ne simțim bineveniți acolo. Ne face loc și în lume, măcar aparent, apropo de prima ta întrebare. Iar aceste lucruri sunt mai importante decât orice morală.

Ce îți place cel mai mult la meseria pe care ai îmbrățișat-o? Se încălzește sufletul scriind?

În ambele meserii îmi place procesul de creație, oamenii pe care îi strâng laolaltă ideile, ceea ce iese în final, fie că este vorba despre o carte, un atelier, o expoziție și reacția publicului de la final pe care mereu o aștept cu emoții de toate felurile.

Ce carte nu ar trebui să lipsească din lectura obligatorie a unui copil?

„Minunea” de R. J. Palacio este o carte pe care o recomand foarte des. Îmi place foarte mult cum autoarea joacă în mod intenționat roluri foarte diferite între ele. Este o poveste spusă pe voci, în urma căreia nu poți rămâne indiferent sau indiferentă.

Ce carte ai în acest moment pe noptiera din dormitor? De ce ai recomanda-o?

Am mai multe începute, aștept vacanța ca să mă pot bucura de ele. Una dintre cărțile începute este „Tot mai multă splendoare” de Alina Purcaru pe care mi-am cumpărat-o de la Târgul de Carte Gaudeamus.

Cu ce sfat vii către tineri scriitori?

Să scrie atunci când simt că au ceva de spus, să scrie asumat, să nu își cenzureze vocea pentru că oricum o vor face ceilalți, după publicare să se bucure de cartea lor ca de un miracol, dar să caute și moduri în care să o apropie de cititor. În opinia mea, publicarea unui text implică și o anumită doză de responsabilitate, față de cuvântul scris, față de originalitatea creației literare, față de cititor, față de copaci etc.

Este meseria de scriitor una frumoasă, dar cronofagă?

Aș putea spune că este cronofagă pentru că eu scriu încet. Însă nu ar fi drept față de scris. Atunci când reușesc să scriu așezat, așa cum îmi place mie, nu contra-cronometru, abia atunci simt că timpul îmi aparține. Scrisul îmi dă așadar timp de fiecare dată. Este singurul care are răbdare cu mine și nu se teme de ceas.

Povestea de azi scrisă de Anda Suman este una de dragoste pentru ia românească autentică. Bunica sa i-a lăsat cel mai de preț dar și anume arta cusutului de mână. Înzestrată cu talent, cu răbdare, crede cu tărie că nu a  fost aleasă întâmplător să ducă mai departe obiceiurile moștenite din bătrâni.

Desenează, coase și brodează semne tradiționale pe materiale autentice-in, pânză, mătase, catifea în atelierul ei de acasă, din Iași, deși își are originile în zona Neamțului. Lucrate manual cu multă migală, dibăcie, pasiune și dragoste, iile sale spun povestea fiecărei femei care dorește să poarte creații altfel, unicat. Fiecare operă a sa este atent lucrată cu acul și ața, dar unde se aștern frumos emoțiile și expectanțele clienților fără doar și poate.

Brandul Caterine pe care l-a fondat este mult mai mult decât o afacere. Este jumătatea care o întregește de un deceniu încoace. Nu s-a aruncat să fructifice acest meșteșug al cusutului de mână, deși era sub atenta îndrumare a bunicii sale până să se ducă în Ceruri, ci s-a aventurat, atunci când a luat decizia de a intra în câmpul muncii, să lucreze în lumea vânzărilor. Nu s-a mai regăsit la un moment dat și astfel a dat voie pasiunii pentru broderie să se desfășoare. Să o cunoaștem!

La ce lucrezi în prezent? Cum jonglezi cu toate atribuțiile?

În prezent, lucrez la mai multe colecții în paralel. Am început mai multe, căci așa sunt eu mai conectată la emoția oamenilor. Au venit către mine colecții care m-au inspirat dorințele oamenilor de a le crea anumite broderii și le-am îmbrățișat cum au venit. Unul dintre proiectele importante se numește „Îngerii mei ascultă rock”. Va aduce accesorii cusute pe piele naturală și bineînțeles rochii diafane care vor îmbina foarte tare partea de tradițional cu partea de modern. Aducem un pic și din partea de rock, puțin din partea de steampunk. Am făcut un mix pe care eu mi l-am dorit dintotdeauna. Voi aduce anul următor foarte mult din broderia victoriană din perioada aceea. Sper din tot sufletul să reușesc pentru că în acest proiect sunt, să zic așa, singură. Doar eu din echipa mea poate realiza broderia de autor, cusăturile pe piele și cusăturile pe orice tip de material. Cealaltă parte din echipă a rămas doar pe executare, după  îndrumările mele, după șabloanele pe care eu le trimit. Am nevoie de ajutor, dar știu că va veni la momentul potrivit. Aș avea nevoie de cineva pe mediul online și eu voi rămâne în contact cu cealaltă parte de management și anume cu clienții. Mie îmi place să vorbesc cu oamenii, așa cum îți spun de fiecare dată și ce îmi doresc cel mai mult este să pot broda și crea. Să știi că nu aș vrea să aduc în față faptul că se muncește foarte mult. Îmi place ceea ce fac, dar sunt și atribuții care nu îmi plac. Recunosc treaba asta, dar am răbdare. Ce mă hrănește foarte tare sufletește până la urmă este dorința mea de a crea cât mai mult. Cel puțin, am o comunitate de oameni înțelegătoare. Clienții mei sunt foarte înțelegători și, de multe ori, chiar dacă rămân cu shootingurile în urmă și nu reușesc să fac să-mi fac mereu timp, să știi că oamenii înțeleg. Mă ajută mult video pe care-l realizez pe rețelele de socializare.

Ce dorințe porți cu tine legat de brandul pe care l-ai fondat?

Draga mea Ema, curând voi lansa multe proiecte la Iași începând cu anul următor. Voi dori să fac cât mai multe ateliere atât de învățare, cât și de creație despre ia românească autentică, despre broderie, despre tot ce ține de artă și cultura Cucuteni de unde ne-am inspirat noi ca neam, voit sau nu. Este vorba despre un proiect nou și despre care nu s-a mai vorbit. Se numește „Amintirea din buzunar”. Acest proiect care scoate la lumină talentul fiecăruia dintre noi de a coase. Și da, chiar dacă există persoane care nu știu să coase un nasture sau nu știu să își coase un tiv, eu voi avea grijă să învăț pe fiecare în parte aceleași tehnici simple pentru a îți recondiționa o haină. Mai pe scurt spus, acest proiect scoate haina preferată din dulap care poartă o amintire frumoasă și tu încă nu ești pregătit sau pregătită să renunți la ea sau poate vrei să o păstrezi pentru totdeauna. Aici vin eu, voi înnobila această piesă vestimentară care îți este ție foarte dragă și împreună vom coase pe ea amintirile, mai exact emoția cu care a venit acea piesă vestimentară și o transformă într-o operă de artă. Bineînțeles că proiectele Caterine vor fi în continuare în desfășurare alături de alte proiecte care susțin artă cultură și educația și împreună vom reuși să ducem mai departe ceea ce frumos strălucește în a noastră Românie. Caterine își mai dorește foarte mult să scoată la lumină esența din spatele creatorului, și anume emoțiile oamenilor. Voi avea în continuare în lucru această colecție de rochii cu broderie de autor, colecție care se va lucra practic de la sine. Încă nu am reușit să găsesc această denumire pentru că fiecare om care vine către mine, vine cu emoție acolo. Trebuie să ai grijă cum așezi fiecare emoție. E un grad de sensibilitate foarte mare atunci când lucrezi după ce simte fiecare suflet în parte.

Fiecare regiune are modelul ei. Cămășile cu altiță sunt construite din figuri geometrice, unele cu flori și mărgele. Care este povestea iilor tale cu flori și mărgele?

La început am creat foarte multe figuri geometrice. A fost și mai simplu pentru mine  să le învăț să cos la momentul când am început, acum nouă ani. Era mult mai greu să pot să îmbin atât de multă cromatică. Broderia florală are nevoie de mult mai mult timp pentru a fi creată. Sunt foarte multe culori, se lucrează foarte mult pe șabloane, trebuie să aduci culoarea, se stabilește echilibrul cromatic. Nu este oricum și pot să îți spun că cămașă cu altiță la început a fost doar despre figuri geometrice, după care am plecat frumos și cu răbdare pe partea de broderie florală. Să știi că fiecare ie, într-adevăr, din fiecare regiune, are modelul ei. Eu am ales ia de Neamț. Ia de Neamț într-adevăr are și figuri geometrice. Am încercat practic să fac o îmbinare între aia de Neamț și ia din zona noastră, a Iașiului. Aici m-am regăsit. Eu am copilărit în județul Neamț, mai exact în Târgu Neamț, unde se coseau în două culori. Bunica mea într-adevăr a îmbinat. A făcut un mix din cămașă cu altiță și a readus modele foarte vechi la viață care nu au mai fost cusute și de acolo am preluat și eu modelele. Foarte mult îmi place să promovez și zona din partea Hârlăului. La mine vei regăsi mai multă broderie florală pentru că chiar și Iașiul are ca și punct reprezentativ trandafirul. E Trandafirul de la Moldova. L-am cusut foarte mult.

De ce nu și figuri geometrice?

Ca figuri geometrice m-a atras foarte tare rombul. Rombul pentru mine are o încărcătură energetică foarte mare. Rombul, prin felul cum a fost creat în momentul în care cultura Cucuteni a scos la lumină simbolistica, vibrația și tot ce înseamnă rombul pe ia românească autentică,  va fi prezent în toate formele lui indiferent de zonele României. Figurile geometrice pe care le folosesc sunt mai puține ce e drept, pentru că m-a pasionat mai mult broderia florală din mai multe motive. Să știi că voi aduce în atenția publicului mai multe creații cu figuri geometrice. Voi avea în lucru pe viitor și figuri geometrice îmbinate cu flori și mai multă simbolistică.

Ești singura care brodează pe piele. Te reprezintă, Anda dragă?

Să știi că m-a inspirat foarte tare cultura cusăturii pe piele. M-a inspirat din tradiția noastră românească și anume din cusătura acelor cojoace care sunt create din piele naturală și din blană de oaie. Cândva, au existat acești oameni și sper să mai existe și în ziua de astăzi, care creează broderie tradițională pe piele. Eu creez broderie de autor, adică creez broderie după inspirația și simbolistica bizantină. Practic, rescriu cu acul vibrația acesteia simbolice și mai exact ne îndreptăm atenția către ochiul protector care ne veghează de fiecare dată când energia Lunii, a Soarelui și multe alte semne. Da, mă reprezintă foarte tare pentru că îmi plac broderiile pe orice. Pentru mine este o provocare să poți coase pe absolut orice tip de material. Pielea mă reprezintă foarte tare pentru că îmi plac tatuajele pe piele care îți scriu povestea frumos. Eu nu mă pricep să fac tatuaje, dar mă pricep cel mai bine să fac broderie cu acul pe piele și sper din toată inima să pot duce mai departe acest proiect. M-am regăsit după prima împunsătură de ac. Am fost extraordinar de fericită. Bineînțeles că vor fi accesorizate, mai ales cu brâie, rochiile ca să facem ținutele cât mai versatile atât pentru Street Style, cât și pentru evenimente speciale. Vorbesc cu emoție despre acest proiect al broderiilor pe piele, pentru că cineva, cândva, mi-a spus o vorbă pe care eu am reținut-o. „Broderia este ca o urmă de ruj tatuată pe suflet”. Este adevărat, ca o urmă de ruj tatuată pe suflet, căci vine cu foarte multă iubire, vine cu foarte multă pasiune. Broderia pe piele are nevoie de foarte multă răbdare și de timp. Îmi doresc timp ca să lansez cât mai curând acest proiect și bineînțeles, să învăț oamenii pentru că nu vreau să păstrez pentru mine tot ce știu.

Sunt tot felul de ii pe piața românească. Mai mult de atât, ea a fost introdusă de curând în Patrimoniul Imaterial al umanității. Ce sentimente porți având în vedere că ea a cucerit o lume întreagă, iar tu ești unul dintre promoterii ei?

Să știi că îmi este încă destul de greu să răspund, chiar dacă a trecut puțin timp de când ia a trecut în patrimoniul UNESCO și pot să spun  că primul lucru pe care l-am exclamat a fost „în sfârșit”. Cei care creează tradiție, cei care ne-am supărat că s-a permis ca ia chinezească să fie mai vizibilă decât ia tradițională, este o foarte mare bucurie și o emoție inegalabilă, dar până la urmă și-a găsit locul în sufletele românilor. Ne interesează că România va sta în picioare oricum, că ia românească unește și că este a noastră. Este întrebarea care m-a pus pe gânduri. Este un cumul de emoții. Eu am crescut cu ia românească. Bunica cosea ie, eu cos ie. În atelierul meu, sunt ii și mă uit ca la o icoană. Sunt creații care ne onorează. Îmi exprim recunoștința pentru faptul ca ia a intrat în patrimoniul UNESCO.

Anda, te-ai gândit vreodată să te orientezi spre altă nișă? Ai cochetat cu această idee sau nici măcar nu s-a pus problema, având în vedere că ai o legătură sacră cu bunica ta deși ea nu mai este printre noi?

Să știi că la început vedeam doar broderie și atât. Eu vin din domeniul vânzărilor, a marketingului în urmă cu 10 ani. Până la momentul Caterine, eu nu am făcut ceva cu plăcere. Am trăit practic cu ideea că trebuie să fac și pe aceasta și și că mă ajută pe viitor și va prinde bine. Totuși, îmi prinde bine în gestionarea, să zic așa, economică administrativă a firmei din spatele brandului Caterine. Să revin la idee, nu mă văd făcând altceva. Nu voi lăsa niciodată acul din mână. Ia românească mi-a deschis drumurile. Acum cos diferite tehnici, toate tipurile de materiale, cum îmi place mie să spun.  Îmi doresc să ajung să cos și pe garduri. Dar în altă ordine de idei, pot să îți spun că îmi place foarte tare să povestesc despre oameni și să scot la lumină poveștile oamenilor. As cocheta cu ideea de televiziune, cu ideea de a aduce și a scoate la lumină oamenii de preț din România. Am întâlnit oameni minunați care au venit către mine cu povești interesante. Sunt oameni care au venit către Caterine, povești nespuse și așa a și apărut dorința de a realiza practic o emisiune în care să povestesc despre ei. Eu rămân deschisă către toate oportunitățile care vin către Caterine. Cine știe ce talente o să mai scoată la lumină Caterine?!

Mă mai văd în școli să învăț copiii despre cultura iei românești, despre arta românească, despre cultura Cucuteni. Îmi place foarte mult să învăț oamenii să coase, să își readucă hainele  la viață. O să am răbdare să învăț fiecare om în parte cum să își înnobileze haina prin  broderia care va rămâne până la urmă unică. Abia aștept să încep atelierele în Iași, workshop-urile. Îmi place să fiu alături de oameni, să le ascult poveștile. Asta vine ca o continuare a poveștii mele. Voi fi alături de oameni învățându-i și readucând la viață această meserie din care bunicii noștri ne-au crescut, pentru că cusătură manuală este cumva scrisă în codul nostru genetic. Vreau să le reamintesc oamenilor că există această tradiție.

Frumoasă este munca ta, dar despre uzura din spate nu știu cât de des ai vorbit. Este mare? Ce-mi poți mărturisi despre momentele tale?

Îmi este destul de greu să îți răspund la această întrebare, pentru că îmi ești și prietenă și tu știi deja anumite anumite detalii. Să știi că o să afli lucruri pe care eu nu le-am mai spus și fiindcă îmi plac foarte mult întrebările tale.  Îți spun că este foarte frumoasă munca din spatele brandului, este extraordinar de frumos să lucrezi cu emoțiile omului, mai ales că este foarte multă sensibilitate în spate. Totuși, e vorba de foarte multă răbdare și de acceptare.  Bineînțeles că îmi doresc foarte tare, cum îți spun de fiecare dată, să stau doar să cos, dar nu este doar despre asta. Este nevoie de management, este nevoie de multă grijă în mediul online. Practic, e nevoie de atenția mea în direcția de management a businessului. Nu pot să spun că îmi place foarte tare treaba asta. Nu sunt neapărat un om al cifrelor. Mie îmi plac cifrele atunci când vine vorba de numărul petalelor pe o pe o pânză, atunci când iau măsurile pentru a concepe o creație și astfel pot să spun că au fost și foarte multe momente de up&down. Nu am vrut în mediul online să se simtă. Asta este și călătoria Caterine, o călătorie care te învață și care îți aduce în față puterea pe care noi o deținem de a crea. Am îmbrățișat și eu momente de anxietate, momente de depresie, momente foarte grele pe care le-am depășit cu fruntea sus și motivul pentru care cos atât de multe flori, pe lângă faptul că am copilărit și am crescut în curtea bunicii, este motivul pentru care eu, cândva, mă ridicam din pat. Mă ridicam doar ca să ud florile în lunile de iarnă. A fost o perioadă care m-a inspirat, de fapt, chiar dacă a fost puțin mai dificil. Eu o spun cu zâmbetul pe buze pentru că acea perioadă a fost benefică pentru ceea ce au însemnat creațiile Caterine, pentru ceea ce sunt eu astăzi ca om.

Anda, te cunoaștem de ani buni după brandul pe care l-ai înființat cu dragoste, din dragoste pentru ia românească autentică. Ce signifianță are pentru tine Caterine?

Caterine nu este doar un brand. Este acel spirit care a adus în viața mea cunoaștere, mulțumire. Este călătoria mea spirituală. Mi-a adus cei mai frumoși oameni. Caterine m-a învățat că atunci când cazi în genunchi, te ridici cu aripi. Caterine mă învață să fiu recunoscătoare pentru toate lucrurile primite și mă refer la harul mâinilor mele. Eu sunt doar un instrument prin care Divinitatea se manifestă și aduce frumosul în această lume. Așa este Caterine: un dar, un suflet, recunoștință și iubire.

Ești înzestrată cu talent, ai două mâini dibace și le folosești cu dragoste promovând ia românească. Cui te apleci cu mulțumirile pentru lucrul sfânt învățat?

Mă aplec cu mulțumiri bunicii mele de la care am moștenit acest dar, care a avut răbdarea să mă învețe să cos și care mi-a oferit acum 7 ani speranța de a merge mai departe. Știu sigur că mi-ar fi zis și acum „sunt mândră că duci mai departe acest meșteșug”. Acest gând l-a exprimat public într-o emisiune pe care am filmat-o acum 7 ani. Mă aplec cu mulțumiri familiei mele, mamei mele, prietenilor mei, tuturor oamenilor care au venit către Caterine și care au crezut în mine și care mai cred în broderia manuală că poate rescrie povestea românilor și care scoate la lumină o meserie din care se poate trăi.

Tânărul profesor Mădălin Ghiuler a intrat în învățământ imediat după ce a terminat facultatea. Emoțiile nu le-a cunoscut. Era pregătit de ce urma să îmbrățișeze. De la exclamația elevilor de pe holurile școlii „bă, cu ăsta o să facem matematică”, a ajuns profesor premiat Merito în acest an școlar.

Pe când era el elev, străbătea pe jos km buni ca să ajungă la ore. A învățat într-un sistem simultan unde, în fiecare an, i se schimba învățătorul. De la ideea aceasta ar dori să se producă și schimbarea în educație, pentru a nu trăi elevii săi aceeași soartă.  Să-i cunoaștem traseul profesoral!

Cine este profesorul Mădălin Ghiuler în fața elevilor?

Mădălin în fața elevilor este domnu’ de mate, care se străduiește să facă din fiecare oră, sau măcar aproape din fiecare, să fie „filmulețul” pe care oricare dintre ei și-ar dori să-l vizioneze. Pe de altă parte, este profesorul care notează riguros și periodic fiecare activitate din cadrul lecțiilor. Dar, să precizez și faptul că, fiecare clasă de elevi pe care am avut-o a fost curajoasă și deschisă pentru solicitări de tipul: film, prăjitură, tabără, idei pentru serbări etc. Deși profesor de matematică, mereu sunt alături de copii în orice activitate, pe orice formă a educației (formală, nonformală, informală) și cred că acest lucru îi face să mai uite de acea ,,exigență’’ de altădată.

Cine este el, dincolo de hainele de profesor?

Dincolo de hainele de profesor, este omul simplu, de la țară, modest și dispus să ajute. M-am integrat foarte bine în fiecare cancelarie, colegii îmi sunt prieteni, chiar și cei cu care activitatea s-a întrerupt în urmă cu 2,3,4 ani. Deseori sunt invitat la reuniunile,, familiei din cancelarie’’.

Cu ce gând pleci la școală în fiecare zi?

Gânduri sunt destul de multe, dar un prim gând este acela de a mai convinge măcar un copil că matematica este o prietenă a noastră, sau cum mai spun eu ,,trebuie să fac cumva să mai câștig și pe elevii x, y, z …’’

Ce semnificație are pentru tine școala în care predai?

Întotdeauna, școala este prima mea casă, nu a doua, căci familia de la școală este foarte numeroasă;  colegi prețioși, mulți copii faini și originalitate de activități, chiar și bucătărit ,,profesor la cratiță’’.

Care este traseul frumoasei tale escapade academice? Ce te recomandă diplomele, Mădălin?

Nu prea cred așa mult în diplome, sunt diplome între diplome. Diploma este un document care te ajută să traversezi o etapă, dar dacă de azi, de când ai primit diploma, nu mai lupți pentru a te dezvolta, pentru a învăța, pentru a cunoaște, ce folos? Există foarte mulți oameni minunați, cu o pregătire ,,uriașă’’ de la care învăț foarte multe lucruri, cred că au una sau două diplome. Nu am simțit musai să fac masteratul, după ce am citit programa și am văzut că în foarte mare parte se reiau noțiunile învățate la licență, dar legea educației nu permite să profesezi la nivel liceal fără studii postuniversitare, și mereu mi-am dorit să predau la liceu.  Din punctul meu de vedere, poate greșesc, traseul perfect sau aproape perfect al activității de la catedră este obținut din doi pași și anume acel har din naștere pe care îl ai, sau nu îl ai, multă dorință de a învăța.

Ce înseamnă pentru tine a fi dascăl?

Așa cum am spus și mai sus, dascăl înseamnă să învăț pe alții într-o formă pe care o consider eu mai potrivită, dar și dispus să învăț de la alții, chiar și de la copii. Mereu avem câte ceva de învățat și de la copii.

Pentru cea mai bună activitate didactică, avem nevoie de cinci tipuri de cunoștințe și anume cunoștințe de specialitate, cunoștințe de pedagogie și metodică, cunoștințe despre elevii cărora ne adresăm, cunoștințe despre noi ca profesori, cunoștințe despre contextual în care se desfășoară activitatea, și la nivelul fiecărei clase, că nu toate clasele sunt la fel, încerc să respect cele cinci tipuri de cunoștințe.

A fost o dorință ticluită de mic în minte să devii profesor sau s-a născut această idee în adolescență, poate, la îndemnul familiei?

Dorința a apărut în clasele a VIII-a și a IX-a, prin motivarea profesoarei de franceză din gimnaziu și a profesoarei de matematică din liceu. Menționez că am ajuns aici datorită omului extraordinar, profesor și prieten, Eugenia Noană, profesoară de matematică pe toată perioada liceului.

Nu pot să nu precizez și faptul că a studia la facultatea de Matematică, din cadrul Universității ,, Vasile Alecsandri’’ din Bacău, înseamnă a-ți dezvolta metodele de predare, acolo unde există profesori deosebiți, care vin în sprijinul studenților cu explicații metodice și științifice, chiar și la materia care nu se face în facultate, dar pe care noi, ca viitori profesori, o vom folosi.

Ce signifianță are pentru tine titlul primit în cadrul Proiectul Merito? Cât de mult te onorează?

Sunt foarte onorat pentru faptul că aici, în familia de profesori Merito, am găsit acei oameni la care visam cândva și anume foarte bine pregătiți, foarte creativi și mereu dispuși să ajute, să ne ajutăm. Nu m-am schimbat cu nimic de la premiere, sunt același Mădălin Ghiuler, dar doar cu mai multe idei de a face lecțiile mai faine și mai bogat sufletește că sunt în mijlocul unor oameni valoroși.

În ce an ai intrat în învățământ? Cât de mari au fost emoțiile? Ce îți aduci aminte din prima zi de profesorat?

Am intrat în învățământ în anul 2017, imediat după ce am terminat facultatea. Nu am avut emoții, doar așteptam ziua de marți pentru a intra la clase și a începe matematică. În prima zi, am fost la Școala Gimnazială din Mircești și îmi amintesc niște sunete din spate, de la copii: ,,bă, cu ăsta vom face mate’’.

Ce lipsuri ai remarcat în sistemul nostru de educație? În accepțiunea ta, de unde ar trebui să înceapă schimbarea?

Aici ar fi foarte, foarte multe se spus. În primul rând, să nu mai fie unii copii chinuiți cu schimbarea profesorilor în fiecare an, aici trebuie regândită modalitatea de fixare pe post a personalului didactic. Cel mai grav este în cazul celor din clasele primare, când li se schimbă învățătorul anual și, mai ales, majoritatea din mediul rural învață simultan, 3 sau 4,5 clase.

Nu vede, dar e fericit. E împăcat cu viața pe care o are. Nu stă pe loc. Este implicat cu totul în activitățile sportive. Unii dintre noi, poate, am fi fost supărați pe viață, dar Răzvan Nedu, un tânăr de 26 de ani, nevăzător, a îmbrățișat-o așa cum a venit ea. În lumea sa întunecată, a găsit lumină în familie, colegi, prieteni și toți cei care au îndepărtat prejudecățile, uneori, impuse de societate.

Oamenii îl compătimesc, dar el chiar nu are nevoie de asemenea sentiment. Curajul îl definește. A atins cele mai înalte culmi escaladând. Câmpul său vizual este doar la 1% din capacitatea normală, dar nu a fost un obstacol să ajungă campion la escaladă.

Cine este Răzvan? Cum te vezi prin ochii proprii?

Răzvan este un tânăr, căpitanul Lotului Național de Paraclimbing, vicecampion mondial la paraclimbing categoria B1 și antrenor de escaladă la Asociația Club Sportiv Climb Again.

Mă văd ca fiind un tânăr activ și plin de energie care încearcă și poate uneori chiar și reușește să mobilizeze cât mai mulți copii și tineri cu și fără dizabilități să facă mișcare și să-și descopere adevăratul lor potențial.

Ce-ți place la tine?

Calitățile pe care le apreciez cel mai mult la mine sunt cele care îmi definesc umanitatea: empatia, entuziasmul și puterea perseverenței.

Dar ce nu-ți place?

Sunt un om foarte ocupat și de multe ori îmi este greu să-mi prioritizez lucrurile și ajung să fac foarte multe lucruri care mă încântă dar în cele din urmă să mă simt foarte obosit.

Ce te-au învățat părinții și ai luat cu tine permanent? Ce valori ți-ai însușit în sânul familiei tale?

Familia mea m-a învățat că trebuie să muncești pentru ceea ce îți dorești și că numai făcând-o cu rigurozitate îți vei atinge obiectivul. Totodată ei m-au învățat că toți oamenii sunt egali și au aceleași drepturi și că trebuiesc susținuți toți, nu contează cum sunt ei.

Ce-ți aduci aminte despre băiețelul Răzvan? Cum era? Te cățărai peste tot ca acum sau erai foarte liniștit?

Băiețelul Răzvan era timid și vorbea puțin. Se juca cu toți copiii jocuri normale.

Avem cu toții amintiri dragi din copilărie. Ce-ți amintești despre perioada copilăriei?

Îmi amintesc cu bucurie cum era Crăciunul când eram mic, căci parcă era altă sărbătoare, cu mai multă zăpadă și bucurie, când bunica făcea cozonaci și mirosea în toată casa și ne adunam cu toții să mâncăm.

Unde ai copilărit? Dar studiile unde le-ai făcut?

Am copilărit în Dobroești și am învățat la Școala Pentru Deficienți de Vedere din București.

Ai fost într-o școală specială din cauza deficienței tale de vedere? Ce-mi spui despre escapada ta academică?

Da, am fost într-o școala specială în care am învățat în plus alfabetul Braille. Făceam ore că orice alt copil numai că uneori orele erau adaptate prin hărți tactile sau tot felul de imagini scoase la termoformă, adică un aparat care imprimă o imagine făcând-o tactilă.

Ce visai că o să devii când vei crește mare?

Sincer, nu-mi mai aduc aminte, dar cred că am trecut prin toate joburile standard la care visează un copilaș, însă crescând am realizat că am o dizabilitate și începusem să-mi îngrădesc din ce în ce mai mult perspectiva spre ceea ce aș putea face, escalada însă lărgindu-mi orizontul și învățându-mă că pot face mult mai mult decât cred.

Când ai gustat prima oară din acest sport? Cum ai aflat de el?

La finalul clasei a 12-a cei de la Asociația Club Sportiv Climb Again  au venit cu un panou mobil în curtea liceului în care eu învățam și atunci am experimentat pentru prima oară escalada.

Ai fost beneficiar mai întâi al Climb Again, apoi ai intrat în alt rol, cel de antrenor. Cum de? Povestește-mi puțin despre traseul tău.

După ce m-am cățărat prima oara pe turn, Claudiu Miu, președinte și fondator Climb Again, m-a invitat la sala de escaladă unde eu am început ca beneficiar și unde vedeam copii mai mici decât mine care se cățărau mult mai bine, ceea ce m-a făcut să-mi doresc să evoluez și pe nesimțite am ajuns să fac trasee din ce în ce mai grele și să le explic acelor copii cum să le facă și ei.

Cât timp ți-a luat să fii numit campion?

Campion înseamnă aur, iar eu până acum cele mai bune medalii le-am avut de argint, deci nu sunt decât vicecampion mondial. Pentru acest titlu am muncit 5 ani jumătate, cam 15 ore pe săptămână, în care am depus efort și pasiune. Am ajuns însă să fiu considerat un campion nu numai pentru medaliile sau vârfurile montane cucerite, cât și pentru că încerc să-i învăț și pe alții să facă asta.

Ce sentimente te cuprind atunci când ești numit campion?

E o combinație între sentimentul de onoare și dorința de a fi văzut ca un om simplu ca toți ceilalți.

Ce părere au avut ai tăi când le-ai comunicat cât de mult îți place acest sport? Nu te-au avertizat că este periculos.

În primii ani au considerat că e doar un sport ca oricare altul și că e sănătos pentru mișcare. Când am început să le spun că vreau să merg pe vârfuri montane mi-au spus că este periculos și că mai bine să nu merg, iar când m-au văzut cu accidentări de la antrenamente îmi spuneau să renunț. Dar în prezent, sunt mândri de fiul lor.

Îți trebuie curaj, un strop mare de nebunie, curiozitate, dorință de a-ți depăși limitele pentru a practica acest sport?

Da, toate cele de mai sus și pot să spun că le an, dar ele sunt cu adevărat necesare dacă vrei să practici acest sport de performanță. Altfel, tot ceea ce-ți trebuie este să fii deschis la experiențe noi căci curajul va apărea fără să-ți dai seama.

Simți în zilele noastre că ți-ai transformat dizabilitatea în abilitate?

Da. Faptul că de multe ori nu văd ce este în fața mea cu ochii și pot judeca doar cu rațiunea și cu inima mă face să privesc altfel lucrurile și mă ajută să nu judec lucrurile după aparențe.

Oare ai mai fi avut aceeași ambiție de a dobândi în viață dacă nu ai fi purtat cu tine această lipsă de vedere?

M-am mai întrebat cum ar fi fost viața mea dacă aș fi văzut, dar mi se pare că ar fi fost probabil total altfel pentru că noi suntem modelați de oamenii pe care îi întâlnim și de experiențele pe care le trăim. Cu siguranță aș fi avut alți profesori, alți colegi de școală, alți prieteni. Și probabil acel Răzvan ar fi fost diferit, ce ar fi rămas ar fi fost principiile de viață învățate de la familia mea.

Tu nu vezi deloc, Răzvan? Ți-ai imaginat vreodată sau ai visat că ți-a revenit vreodată vederea?

Văd puțin, este foarte greu să îți explic cum văd. Este mult în funcție de lumină și contraste, lucrurile fiind oricum vagi, iar atunci când lumina este scăzută, tot ceea ce văd sunt punctele de lumină: stâlpi, faruri din apropierea mea.

Există profesori unii mai buni decât alții? Există profesori unii mai dedicați decât alții? Există unii profesori care au simțul datoriei mai dezvoltat decât al altora? Cred că la această întrebare ar fi imperios necesar să răspundă elevii profesoarei de limba și literatura română Tatiana Cauni, profesor premiat Merito și coordonatoarea unei trupe de teatru intitulată „Masca”.

Tatiana Cauni este de două decenii titulară în Liceul Teoretic „Emil Racoviță” din Baia Mare, dar nu mereu a stat în fața elevilor mari, ci s-a aplecat și asupra preșcolarilor. Doar un an, ce e drept, dar a știut dintotdeauna că vrea să îmbrățișeze meseria de dascăl. „Știu că la întâlnirea de 10 ani, când am terminat liceul, doamna dirigintă ne-a adus scrisorile pe care le-am scris în ultima oră de dirigenție, și am zâmbit. Am scris „Vreau să fiu profesor, dar nu orice fel de profesor, ci unul bun!”, „Am ajuns profesor”.

De la această dorință a plecat în viață. A ajuns mai mult decât un om al sistemului de învățământ. Cu tărie cred că un lucru este comun în relațiile cu elevii. Pune un strop mare de iubire în fiecare legătură pe care o încheagă. Să o descoperim!

Ce rol are pentru sufletul dvs. meseria pe care ați îmbrățișat-o? Ce vă dă frumos pentru suflet?

În ultimii ani am fost întrebată de ce nu fac un doctorat în literatură. Îmi doresc un doctorat, dar nu în literatură pentru că am realizat că nu am devenit profesor pentru că sunt îndrăgostită de literatură, ci am devenit profesor pentru că sunt îndrăgostită de oameni! Literatura este acolo, în sufletul meu, dar cred că e nevoie de mai mult pentru a fi profesor, pentru a ajunge la sufletul celor din fața ta, pentru că azi, adolescenții au nevoie de altceva și când am înțeles acest lucru mi-a fost mai ușor în a preda și literatură în sala de clasă. „Frumosul” meu sunt relațiile pe care le stabilesc cu acești adolescenți și care se transformă în oamenii pe care-i admir mai târziu.

De cât timp sunteți în sistemul de învățământ? Care este frumoasa poveste a escapadei dvs. academice?

În 2000 eram educatoare, în 2001 profesor suplinitor de limba și literatura română, iar în 2002 m-am titularizat prin concursul național, cum se spune, am intrat pe ușa din față, în liceul unde sunt și acum. Nu am terminat pedagogicul, ci o postliceală pedagogic, departe de casă, apoi am urmat Facultatea de Litere, și de la cei mici am trecut la adolescenți. Însă, și acum pășesc cu emoție în grădiniță, când sunt invitată să lucrez cu preșcolarii. Îmi aduc aminte, cu drag, că atunci când eram copilă, îi puneam pe copiii din fața blocului să învețe poezii. Poate intuitiv, mă vedeam profesoară peste ani. Știu că la întâlnirea de 10 ani, când am terminat liceul, doamna dirigintă ne-a adus scrisorile pe care le-am scris în ultima oră de dirigenție, și am zâmbit. Am scris „Vreau să fiu profesor, dar nu orice fel de profesor, ci unul bun!” Am ajuns profesor, nu știu dacă și unul bun! În viață totul e relativ, până și sintagma ”profesor bun”, depinde pe cine întrebi, pe cineva pe care ai supărat sau pe care ai bucurat.

Pe ce considerente și valori se bazează relația cu elevii?

Când îi privesc prima dată pe adolescenți mă gândesc la ce pot deveni ei peste patru, zece ani și cum aș vrea să vorbească atunci cu mine. Înțeleg că nu toți sunt pasionați de literatură, dar îmi doresc să le placă ora de română și să găsească răspuns la întrebările lor în ceea ce citim, în proiectele pe care le facem împreună, în discuțiile purtate în timpul orei sau în afara ei (activitățile extracurriculare). Respectul, sinceritatea, consecvența mă caracterizează în relația cu ei. Nu vreau să fiu alta în fața lor decât T.C., Diri, care se străduiește să-i învețe să facă bine, care-i respectă încearcă și își ține promisiunile de fiecare dată. Uneori nu-mi reușesc toate, dar recunosc acest lucru și o iau de la capăt.

Și noi, adulții, învățăm de la copii la rândul nostru. Ce v-ați însușit de la ei?

Cred că spiritul ludicul din sufletul meu l-am preluat de la ei, îmi notez câte un titlu de carte sau un film despre care vorbesc, abilitățile digitale mi le-am dezvoltat alături de ei, fur câte o idee de ținută de la adolescente, vorbesc despre un meci de tenis sau fotbal cu băieții (mă pun la curent cu ultimele rezultate), și ar mai fi multe.

Lista de activități e plină de concursuri, un club de lectură, excursii în țară și în afară, participări la proiecte care susțin copiii din județ și ai căror părinți au plecat la muncă în străinătate, dar și un teatru înființat. De ce un teatru, cum se desfășoară activități în cadrul lui și unde ați găsit toate resursele potrivite?

Teatrul e o pasiune și am făcut în așa fel încât locul de muncă să devină o pasiune, nu un chin. Așa că acesta nu putea lipsi, e aici, cu mine din primul an de învățământ. Trupa Masca face imediat 23 de ani și parcă a fost ieri! Multe amintiri și mulți adolescenți sunt în Masca! E o trupă de teatru atipică, e ca într-o familie, fiecare își are rolul lui, cineva e la regie tehnică, artistică, cineva e pe scenă, cineva dansează și cântă, cineva se ocupă de Finanțe, plătește impozitul la stat pe spectacol, cineva vinde bilete, cineva trage cortina, cineva cară decorul și toți acești cineva sunt adolescenții, care simt că aparțin unui grup. Nu întotdeauna suntem mulțumiți de toate spectacolele, dar ne gândim la tot ce construim împreună, la cât de mult râdem sau ne agităm, la spectatorii care vin să ne vadă și atunci mergem înainte. Financiar, ne descurcăm singuri, avem o asociație care ne ajută să vindem bilete pentru spectacol, nu e dificil, mai greu este să nu renunțăm, să vedem oportunitățile care vin cu această trupă de teatru: festivaluri, spectacole caritabile, legăm prietenii (e tare fain să vezi că participă în festivalul tău o fostă elevă, devenită profesoară, cu trupa ei de liceu), dezvoltăm abilități (creativitatea, colaborarea, gândirea critică, leadership-ul, comunicarea, etc) și uneori rezolvăm probleme de viață.

Cine v-a fost alături în toate proiectele pe care le-ați ticluit?

Nu e un secret că muncesc tare mult și că fără sprijinul familiei mele nu aș fi putut realiza multe, pentru că la vârsta de 22 de ani eram divorțată, în anul întâi de facultate și cu un copil de un an. Andra e cea care a înțeles cel mai bine ce fac eu și care mi-a fost inspirație, iar fratele meu a fost acolo, ori de câte ori am avut nevoie. Apoi, am avut și am mulți prieteni, care sunt în viața mea și care m-au ajutat să nu mă prăbușesc și să nu renunț. Și da, în ultimii ani, am prins aripi pentru că este și Merito în viața mea. Nu știu unde m-au găsit, de ce m-au premiat, de ce investesc atât de mult în mine (și nu doar în mine), dar a venit în momentul în care eram pe punctul de a renunța.

Cu ce gânduri veniți zilnic la catedră?

În fiecare dimineață întru în clasă cu zâmbetul pe buze, veselă, pentru că îmi place să cred că sunt unde trebuie. Nu am fost niciodată o oportunistă și dacă am renunțat la funcții efemere în educație este pentru că am considerat că încă nu e timpul meu.

Ce simte în suflet un profesor care este vizitat de foștii elevi?

Bucurie, o imensă bucurie. Îi strâng tare în brațe de fiecare dată când îi văd, sunt mulțumită că nu au uitat de unde au plecat și râdem, uneori cu lacrimi, pentru că ne aducem aminte de testele, proiectele de la română sau piesele de teatru cu trupa. Am foști elevi cărora le sunt prietenă, nașă, merg la nunțile lor, le sunt aproape atunci când au nevoie.

Dacă nu ar fi fost azi această meserie, ce se visa adolescenta Tatiana să devină?

Am cochetat cu actoria, psihologia și educația. Am ales să fiu profesor pentru că e un mixt din toate, nu? Nu am nici cel mai mic regret că sunt profesor!

Care este cea mai arzătoare dorință a dvs.? Dar a profesoarei Tatiana?

Îmi doresc să fiu sănătoasă ca să pot aduce zâmbetul pe buze oamenilor dragi din jurul meu. Profa Tatiana își dorește, cândva, să fie un lider într-o școală, actuala sau alta, cine știe!

Ce proiecte ticluiți în prezent?

În ultimul timp am descoperit că-mi place să lucrez și cu profesorii, nu doar să fiu „profa cu părul de foc” din clasă, așa că sunt ancorată destul de mult în tot ce înseamnă intervenții din partea Comunității Merito: webinare, cafenele, școli de vară, ateliere pentru elevi și profesori. Pentru clasele mele caut inspirație în tot ce mă înconjoară, în tot ce citesc pentru a face orele să treacă repede și îi „momesc” cu Visuri în troler, cu Povești împachetate, cu Aripi de poveste, etc.

Ce și-ar dori dascălul Tatiana să vadă schimbat în învățământ? De unde crezi că ar trebui să înceapă schimbarea?

Tare mult mi-aș dori să se recunoască meritele în educație, să primeze competența, să fie apreciați profesorii, să se investească în ei, pentru că dacă un profesor e fericit în sala de clasă, elevul este la fel. Când vorbim despre ….de unde să înceapă schimbarea, e ca și cum ai deschide cutia Pandorei pentru că este relativă, depinde cum te poziționezi. Dacă vrei să-ți fie veselă ziua, atunci faci tot ce poți ca elevii tăi să beneficieze de cea mai bună variantă a ta ca profesor. Însă, dacă aștepți să se schimbe de sus în jos, trec generații de elevi pe lângă tine și te blazezi, preiei formula „e bine și așa, să facă alții”. Cred că ține de alegerea fiecăruia.

Sunt și lucruri care nu vă plac la dvs.?

Eu sunt omul căruia nu i-a ieșit nimic „din prima”. În copilărie și adolescență am fost destul de rebelă, încăpățânată, însă creativă și dornică de a face lucrurile cât mai bine. Nu am reușit acest lucru aproape niciodată (să fac lucrurile perfect): nu am intrat la liceul dorit de părinții mei (Sanitar), nu am luat notele la bac dorite de mine, nu am intrat la facultate în primul an, am ales să fac o postliceală (pedagogic) departe de casă, m-am căsătorit foarte tânără și am eșuat, nu m-am titularizat în primul an și câte aș mai putea scrie. Însă, toate aceste mici eșecuri m-au ajutat să-mi găsesc drumul, așa că am ales filologia la liceu, apoi am terminat Literele, din prima căsătorie am o adolescentă deosebită și în al doilea an m-am titularizat într-un liceu care mi-a adus multe lucruri frumoase. Toți avem regrete în viață, dar am învățat că trebuie să merg mai departe și dacă pot, să nu mai repet greșelile. Uneori reușesc, alteori nu. Important e să nu uit cine sunt.

Care este lucrul cel mai curajos pe care l-ați înfăptuit?

Dacă vă referiți din punct de vedere profesional, a fost atunci când am plecat, cu 30 de copii, singură în Viena. În excursie i-am pus să facă un proiect la miezul nopții ca să-i țin ocupați împreună și să rămână cu ceva din această călătorie. Dacă vă referiți din punct de vedere personal, ar fi multe de spus, dar poate într-o altă „poveste” despre mine.

Dacă ar fi să dați o culoare perioadei din prezent, ce culoare merită? De ce?

Culoarea părului meu, nu? E în ton cu personalitatea mea…caldă, jucăușă, nuanța frunzelor de toamnă…așa ca mine!

Oana Jipa este o tânără actriță, cu aspirații mari, care promite mult și multe. Se hrănește cu ceea ce face și se menține vie datorită meseriei pe care a cuprins-o în viața sa. Se mândrește că mai demult, în liceu, a făcut parte din trupa de teatru, acolo unde a fost selectată în urma audițiilor la insistențele mari pe care le făcuse mama sa. Din acele vremuri a realizat ce face arta din om, cât sens îi dă și cât o întregește.

Numele său a fost legat până acum de câteva spectacole pe care le-a jucat pe scenele teatrelor independente și anume Unteatru, Centrul Educațional Replika, teatrul Metropolis. La momentul la care răspunde la acest interviu se află la Sfântu Gheorghe, acolo unde repetă la un viitor spectacol cu trupa de la teatrul Andrei Mureșanu, fiind pentru prima oară parte dintr-un teatru de stat. Să o cunoaștem!

Ce se visa fetița Oana când era mică? Prin exercițiul imaginației, în ce rol te puneai cel mai des?

Aveam, ca orice copil cred, foarte multe roluri între care jonglam. De exemplu, nu exista film după vizionarea căruia să nu mă identific cu personajul feminin și să continui povestea în intimitatea camerei și imaginației mele. Dintre toate rolurile însă, cel mai mult mă fascina rolul de mamă pe care îl preluam cu foarte multă seriozitate față de jucăriile mele. De fapt, mă fascina mama mea care mă fascinează și astăzi și care reușește mereu să facă imposibilul în timp record cu dragoste și blândețe. Cred că îmi dădeam seama de atunci că e o muncă grea, probabil îmi imaginam că e nevoie de mult antrenament. M-am bucurat că a existat în cariera mea și un prilej de a explora relația mea cu mama mea printr-un spectacol. Un copil pe un litru de benzină (r. Irisz Kovacs, Reactor de Creație și Experiment, Cluj-Napoca), unde tema maternității e foarte prezentă și prezintă fascinația mea reală dar și groaza față de maternitate, un lucru pe care se pare că îl contemplu din copilărie.

Care sunt amintirile cele mai dragi din vremea copilăriei?

Drumurile la munte cu mașina pe vremea când nu recunoșteam împrejurările, nu puteam estima cât va dura până ajungem la destinație. Îmi dau seama retrospectiv că erau momentele mele de autocunoaștere, când, de la primul brad pe care îl vedeam, mintea mea intra într-un proces foarte deosebit (mi se pare mie acum) – tăceam mâlc, mă uitam pe geam și mă gândeam la oamenii de dinaintea mea, la noroc, la cum va fi dragostea etc. Am multe amintiri dragi cu părinții mei, cu fratele meu, dar dintr-o zgârcenie sufletească nu-mi priește să le știu povestite. Iar față de aceste momente de autocunoaștere am mare compasiune, când mă gândesc că mi se părea că știu atât de puțin și din multe puncte de vedere știam atât de multe.

Despre tine ca adolescentă, ce-mi poți spune? În jurul căror crezuri ai guvernat având în vedere că mediul familial, școlar, social și-au pus amprenta pe tine?

Până recent nu mă consideram departe de cum eram când eram adolescentă, însă, cu oarecare invidie, mi-am dat seama că am depășit etapa când am cunoscut adolescenții din trupa Brightside Drama la ID Fest, Bacău. I-am cunoscut cu ocazia atelierelor unde am fost unul din trainerii lor și ascultându-i simțeam un dor imens, dar și împăcare și entuziasm pentru ce urmează în viața de adult. Adolescența mea a fost foarte mișto. Am învățat într-un liceu super deschis și anume Colegiul Național Bilingv George Coșbuc, unde am făcut parte și din trupa de teatru a liceului, momentul T0 cum s-ar spune din ce urma să fie cariera mea. Atunci mi-am cunoscut prietenii care îmi sunt prieteni și astăzi aproape un deceniu mai târziu (cam cum sună asta?). Am fost o adolescentă liberă, cu părinți relaxați care nu erau la primul contact cu acest fenomen (mersi, frate-miu, tu ai dus greul!), care stătea mult cu prietenii, dar și mult singură, să afle ce îi place. Nu am avut o adolescență prea nebună, nu m-a atras acel tip de pericol niciodată. Îmi plăcea mult să citesc, să fumez, să mă uit la filme cool (filme de artă, erau filme de artă dar erau cool, și mai ales era cool să zici că le-ai văzut), să ascult muzică, să fac poze, să flirtez, aveam mare grijă cum mă îmbrăcam și îmi plăcea adrenalina din primele dăți când chiuleam. În rest, repetam cu trupa de teatru, mergeam singuri în festivaluri, ne super îndrăgosteam, făceam filme. Mă simțeam liberă, autonomă și simțeam că mi se întâmplă ceva foarte special, de atunci tot simt asta.

Când ai aflat despre tine că vrei să îmbrățișezi actoria în viața ta și să nu-i mai dai drumul?

Cum am zis mai sus, în liceu am făcut parte din trupa de teatru a liceului, unde am fost selectată în urma audițiilor la care mama mea a făcut mari insistențe să mă duc. Nu-mi doream neapărat, eu voiam la clubul de dezbateri, mi se păreau mult mai cool cei de acolo dar pentru că mama își dorea, am zis să încerc. N-a fost dragoste din prima, nici de prima oară când am repetat, nici de prima oară când am urcat pe scenă, însă a fost o dragoste care s-a consolidat fără să-mi dau seama și care devenise mare parte din personalitatea mea. Când am terminat liceul mi se părea evident și nu numai mie, și familiei mele și profesorilor mei că ăsta e drumul.

Este actoria lucrul cel mai curajos pe care l-ai înfăptuit sau cum privești tu această meserie?

Nu mă consider foarte curajoasă. Mi-e frică de multe lucruri, dar am și o ambiție nelimitată de a nu fi rezumată la fricile mele. Sunt zile când câștigă frica garantat dar și multe zile când nu, și alea sunt zilele când mă simt ca un brav soldat în viața mea. La teatru e diferit pentru că teatrul e locul în care mă simt în siguranță și în care am acel curaj de a face ce nu am curaj să fac in viața mea. Știu că multă lume spune asta dar așa este și pentru mine. Teatrul mă ajută să devin din ce în ce mai curajoasă și mă ajută în primul rând să aflu ce se întâmplă cu mine. E instrumentul meu cel mai fidel prin care aflu ce mi se întâmplă și prin care verific dacă ce a trecut a trecut cu adevărat. Tot ce facem pe scenă vorbește mult despre noi, și de multe ori, sub umbra acestor personaje reușim să aflăm lucruri plăcute dar și mai puțin plăcute despre noi. De aceea este o muncă care necesită mult curaj.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Am fost o studentă foarte nerăbdătoare, mai ales cu mine însămi, nu puteam accepta faptul că această meserie are nevoie de timp, că la actori cărămizile se pun azi una, și zidul se clădește după muuuult timp. Iar ca să duc metafora până la capăt, când în anul doi simțeam că mă plouă-n cap, eu plângeam că nu e zidul gata. Facultatea a fost totodată perioada care m-a pus față în față cu părerea mea despre mine, cu neîncrederea cu care ne luptăm mulți dintre noi în această meserie. Îmi rămân în minte repetițiile până la două, trei, patru dimineața cu studenții de la regie, discuțiile aprinse despre teatru de la terasa de lângă școală care ne era și casă și masă și discotecă și bibliotecă, drumurile cu mașina la festivaluri și premiere eveniment, examenele reușite și mai ales cele nereușite. Nu m-am simțit nicio secundă cu adevărat pregătită pentru meserie, dar am avut noroc să încep să joc odată ce am intrat la master, lucru care mi-a făcut tranziția de la studentă la actriță mai ușor de asimilat.

Mai simte emoții Oana când urcă pe scenă?

Da. Negreșit. Deși emoțiile se transformă, mereu pot fi generatoare de bine sau de mai rău, pentru mine emoțiile sunt o forță care mă mobilizează și nu mă lasă să mă odihnesc până nu știu că ce am de făcut e pe drumul bun. Înainte să înceapă spectacolul am emoții foarte mari și mereu mă întreb dacă o să mă ajute sau o să mă inhibe. E un pariu care mă ține foarte concentrate la ce am de făcut.

De care teatru este în prezent numele tău legat?

La momentul la care răspund la acest interviu sunt abia mutată de câteva zile la Sfântu Gheorghe unde repet la un viitor spectacol cu super trupa de la teatrul Andrei Mureșanu. E pentru prima oară când mă aflu într-un teatru de stat și când repet cu o trupă (și ce trupă!). De casă (București) mă leagă câteva spectacole pe care de abia aștept să mă întorc să le joc la Unteatru, Centrul Educațional Replika, teatrul Metropolis.

Care a fost rolul care te-a onorat cel mai mult?

Nu aș ști să aleg. Nu am o experiență prea vastă și îmi dau seama că fiecare rol de până acum fost foarte important în felul lui. Poate că rolul din Efecte secundare, Connie, a fost cel care m-a ajutat cel mai mult prin faptul că mi-a oferit vizibilitatea necesară unui tânăr debutant pentru a porni la drum.

Pe unde te-ai plimbat prin țară prin intermediul acestei forme de artă?

M-am plimbat destul de mult până acum fie prin intermediul spectacolelor sau al festivalurilor de teatru unde am participat sau unde am fost doar spectator. Cât despre spectacole: ,,Un copil pe un litru de benzină” (r. Irisz Kovacs) este o producție Reactor Cluj-Napoca, un spectacol rezultat în cadrul unei rezidențe de creație Fresh Start, iar Family escape room (r. Iulia Grigoriu) este un spectacol creat special pentru spațiul expozițional al Fundației culturale Ilfoveanu-Badea din Pitești. M-am bucurat mult să lucrez în astfel de spații și să văd cum e și mai departe de casă.

Au fost voci apropiate care ți-au spus să nu te orientezi spre actorie? Dacă da, cum le-ai depășit?

Nu am pățit asta, sau poate nu au ajuns la mine acele vorbe. Cred totuși că cea mai puternică voce este cea a criticului interior pe care eu una o aud destul de des și care periodic îmi reamintește de competiția din mediul ăsta, că nu există fizic timp de pierdut și de cât de efemer e orice fel de succes.

Cine este Oana dincolo de hainele personajelor pe care le joacă?

Nu aș ști să zic clar. Mă întrepătrund cu meseria mea, nu cred că pot face abstracție de ea atunci când vorbesc despre mine. Am 24 de ani, anul acesta a fost prima toamnă în care nu am început un nou an școlar/ academic, și lucrul ăsta m-a făcut puțin confuză. Încerc să mă responsabilizez, să învăț să trăiesc cât mai bine pe propriile picioare. Altfel, îmi place mult și să am timp liber în care să pot să mă bucur de hobbyurile mele. Cred că e foarte important ca adult să deprinzi anumite hobbyuri. În adolescență teatrul era hobbyul meu dar acum, pentru a mă menține inspirată am nevoie să evadez din teatru și din părerile și dorințele mele despre el.

Sunt oameni care își pun amprenta pe noi și care ne motivează în cariera aleasă. Pe cine poți aminti tu?

Sunt o adevărată culegătoare când vine vorba de a fura experiență. Sunt foarte mulți oameni de la care am învățat fie mult fie puțin, nimeni care a trecut pe lângă mine nu m-a lăsat indiferentă. Poate de la unii oameni am învățat cum să nu fac anumite lucruri pentru că nu mi se potrivesc mie, de la alții am preluat anumite păreri, tabuuri, sfaturi. Când ești actor nu lași nimic neutilizat, viața e materialul brut cu care lucrezi. Nu îmi vine să dau nume pentru că să dau un nume ar însemna să exclud alte nume. Cred că motivație e ascunsă în orice și în oricine, depinde de cum o descoperi. Găsesc motivație în colegii mei, în actori din alte generații, în tineri care fac și ei teatru in liceu. Nu pot da tot creditul unui singur nume.

Care este dorința ta cea mai arzătoare legată de actorie?

Îmi doresc foarte mult să existe mai multe oportunități pentru tinerii absolvenți, cred că puținele programe care există nu sunt neapărat în legătura directă cu nevoile tinerilor artiști și acest lucru lucrează deficitar în favoarea lor. Această competiție atât de strânsă dată de numărul mare de absolvenți dar și de numărul extrem de mic de context de lucru sau gale, competiții, nu alimentează motivația și nu ajută actorii tineri să se dezvolte în zonele în care poate ar fi cel mai potriviți. Asta ar fi o dorință de-a mea pentru viitoare generații. Pentru mine, eu îmi doresc să îmi găsesc motivații noi cu fiecare proiect, să mă pot întreține din această meserie, nu vreau ca ea să devină un compromis pentru viața mea. Îmi doresc cel mai mult să am mereu energia să caut inspirație, să nu devin leneșă. De lene mi-e cel mai frică când vine vorba de meserie. Sigur că am și câțiva artiști pe care îi urmăresc și cu care de abia aștept să lucrez dar asta va rămâne secret.

Teatrul, scena, arta, toate acestea ți-au adus numai bucurii sufletești?

Mai important decât bucurii, teatrul mi-a oferit un sens. De când mi-am ales această meserie totul din viața mea s-a subordonat teatrului, acest lucru m-a făcut să trăiesc atent atât la mine cât și la lumea din jurul meu și să mă folosesc de viață ca de unealta cea mai de preț în creația mea. Bucuriile cele mai mari sunt atunci când reușești într-un spectacol să ții valul acela de energie și să fii pe aceeași undă, nici sub, nici peste. E ceva ce se întâmplă la acea frecvență ce te încarcă pentru mult timp de atunci înainte.

Poartă Oana în suflet vreo tristețe?

Nu. Sunt într-un moment al vieții mele pe care l-am visat mult.

Când era mică, cu ajutorul exercițiilor de imaginație, Liliana Chivulescu intra în rolul unui medic. A îmbrățișat și ideea de a lăsa halatul alb pe uniforma de polițistă, tot în folosul comunității să lucreze, dar statura și masa corporală nu au ajutat-o să se înscrie la Academia de poliție. A devenit dascăl pentru copii, dar nu orice dascăl, ci unul care îmbracă hainele bunătății și ale dăruirii, care își fructifică meseria și o practică cu atât de mare dragoste, încât nu se vede făcând altceva, doar dacă sistemul ar forța-o.

Traseul frumoasei sale escapade academice este unul simplu, dar în egală măsură încărcat cu dorința de explorare și cunoaștere. Școala până la liceu a absolvit-o în satul natal, la Picior de Munte. Liceul l-a făcut la Ploiești, patru ani destul de grei, de stat în căminul-internat al liceului. Facultatea în București, simultan cu a fi învățătoare la Picior de Munte. Liliana Chivulescu fugea de la școală la cursuri și se întorcea noaptea târziu sau dimineața devreme din București, ca să fie la școală, cu copiii. Master la Târgoviște și multe-multe cursuri de formare în orice domeniu care a simțit că o pot ajuta profesional. Să o cunoaștem!

Cine este Liliana atunci când se dezbracă de hainele de dascăl?

Când se dezbracă de hainele de dascăl, Liliana este un om obișnuit. Cu familie, casă și gospodărie la țară, deci cu grădină de legume, un pic de livadă, un pic de viță-de-vie, culturi de cereale la câmp, animale de îngrijit. Prin urmare, mult de muncă. Apoi, mentorat pentru învățătorii de la clasa pregătitoare care participă la programul Laborator de literație al Fundației Noi orizonturi, fundație în ale cărei programe sunt implicată pe mai multe „fronturi”: IMPACT, Clubul Meseriilor Rurale, Clubul familiei; parte din echipa de leadership a Comunității Aspire Teachers; participare la diverse evenimente ale Comunității Merito, dar acestea sunt, probabil, tot din hainele de dascăl…. vezi ce greu îmi este să scap de ele? 😊  Și, în puținul timp liber, activități de protejare a mediului împreună cu cei din Asociația de Combatere a Braconajului și Poluării (ANCBP), activități de consiliere educațională și vocațională, plimbări în natură cu prietenii, citit când găsesc clipe de răgaz.

Dar cu ce atuuri iese în față învățătoarea? Ce face ea diferit la clasă față de alți colegi de breaslă?

Deja am mai spus acest lucru în interviul pentru Mediaflux: Fără falsă modestie, chiar cred că nu fac ceva diferit la clasă. Programa școlară îmi este și mie ghid la fel ca tuturor cadrelor didactice. Poate faptul că am avut curiozitatea și interesul să caut la diverse cursuri de formare metode noi; poate faptul că am avut curajul să le aduc în clasă, să le adaptez, să le aplic, să le modific astfel încât să se potrivească elevilor mei; poate faptul că mi-am propus să am răbdare să îl cunosc, să îl înțeleg pe fiecare elev în parte, să îl ajut conform nevoilor lui. Ceva diferit cred că fac în ceea ce privește activitățile extrașcolare, cărora le dedic mult timp și multă importanță. Fiindcă acolo totul este fără granițe, este fără constrângeri de timp ori de note obținute la evaluare. Clubul Meseriilor Rurale oferă posibilitatea descoperirii tradițiilor specifice locului natal; Laboratorul de literație și atelierele de Aventură prin lectură contribuie la dezvoltarea abilităților de literație ale elevilor și le deschide orizonturi noi spre lumea cărților; Clubul IMPACT este posibilitatea de a continua activitățile cu elevii mei și după ce au absolvit clasa a 4-a. Sunt profesori și părinți care le spun copiilor că activitățile de voluntariat, de învățare experiențială prin acțiuni civice în comunitate, desfășurate la Clubul IMPACT reprezintă pierdere de timp. Și că greșesc acordând mai mult interes acestora decât conținuturilor școlare. Dar acolo, la Clubul IMPACT, elevii au ocazia să devină creatori și evaluatori ai propriului parcurs de învățare; își stabilesc propriile obiective, își aleg metodele și activitățile de învățare, sunt responsabili pentru rezultatele obținute și contribuie prin munca individuală la rezultatele echipei. Acolo învățarea este ghidată de valori, este centrată pe dezvoltarea caracterului, pe formarea trăsăturilor pozitive de caracter. Și când stau 3-4 ore la o activitate fără să fie obligați, lăsând deoparte telefoanele, rețelele de socializare…. implicându-se în găsirea de soluții pentru problemele din comunitate, ajutându-i pe alții să își depășească dificultățile…. poți zice oare că e pierdere de timp????

Se spune că ne luăm drept reper ba profesorii pe care i-am avut atunci când, la rândul nostru, eram elevi, ba un dascăl model în familie de dăm înapoi ceea ce am primit. Pe tine cine te-a inspirat?

Eu am fost norocoasă, să am în familie pe mama profesor și pe sora ei, învățătoare. Și am fost norocoasă să am parte de mulți dascăli speciali de-a lungul parcursului meu de învățăcel: educatoarea mea, învățătoarea mea, mare parte din profesorii din gimnaziu, câțiva dintre cei de la liceu, învățătorii care ne-au primit la practica pedagogică în timpul liceului; din păcate, pe măsură ce am crescut, modelele au fost din ce în ce mai puține, dar sunt câțiva profesori din facultate și unul de la master de la care am adăugat câte ceva în ceea ce sunt eu ca dascăl. Și de la cei pe care îi putem încadra la categoria “Așa, NU” mi-am luat lecții. Apoi, mulți dascăli pe care i-am cunoscut învățătoare fiind, oameni întâlniți la cursuri, la simpozioane, la conferințe; formatorii pe care i-am avut la cursurile făcute în pregătirea mea din domeniul psihologiei,  deci chiar am avut multe surse de inspirație!

Ce-ți aduci aminte despre tine când erai elevă? Care sunt amintirile cele mai dragi?

Nu am fost niciodată un copil cuminte, dar am fost un copil bine educat. Am fost un elev-copil cu prea multă energie de consumat; un copil care a primit în educația sa valorile: modestie, respect, plăcere de a învăța.

Prima amintire dragă este una de la început de clasa I: știam să citesc când am intrat la școală, dar nu voiam să par diferită de ceilalți copii. Abecedarul acelor vremuri începea cu imagini din povestea “Capra cu trei iezi”. Într-o zi, când ne-am întors din recreație, am găsit clasa întunecată: draperii grele dintr-un fel de catifea bleumarin acopereau ferestrele; pe peretele din fața clasei, o luminiță; doamna învățătoare ne pregătise un film (diafilm) cu povestea aceasta. Primul cadru: titlul și autorul, pe care le-am citit cu voce tare (mergeam la cinema cu părinții mei duminica, știam despre ce e vorba, dar tot entuziasmată am fost de surpriza din acea oră de curs!). Doamna învățătoare m-a întrebat: Tu știi să citești?; am răspuns scurt și timid: Nu. Mi-a zâmbit complice și a continuat să proiecteze filmul și să ne citească replicile ce apăreau pe peretele-ecran. De atunci am știut că am o învățătoare care nu mă va face să mă simt ciudată, diferită.

Dragi îmi sunt amintirile cu lecții în care învățarea teoriei era combinată cu aplicații practice. Alte amintiri dragi sunt cele de la participările la concursuri extrașcolare, în gimnaziu: olimpiade școlare, Sanitarii pricepuți. Pregătirea pentru aceste concursuri însemna activități în afara orelor de curs, în care învățarea teoriei era combinată cu discuții libere, cu glume și mici jocuri.

Și, pe tot parcursul școlarității mele, dragi îmi sunt amintirile cu colegi-prieteni, colegi-parteneri de învățare, de năzbâtii și de joacă. Amintirile din zilele în care chiuleam de la școală pentru a ne juca pe terenul de sport (în gimnaziu) sau pentru a merge la cinema, la un film nou apărut (în liceu). Sunt atât de multe, încât mi-ar trebui timp pentru a scrie câteva cărți 😊

Dar prin ochii tăi, cum vezi copiii de azi?

Aș răspunde folosind cuvintele unei colege de-ale unei prietene: „De la Ion Creangă încoace, copiii sunt la fel. Părinții s-au schimbat!”. Aș completa eu: și profesorii s-au schimbat. Copiii de azi sunt la fel de dornici de joacă așa cum sunt copiii dintotdeauna. Da, preocupările și jocurile lor sunt diferite, fiindcă sunt deseori crescuți cu telefonul/ tableta/ televizorul sub ochi. Socializează mai greu, fiindcă nu mai sunt obișnuiți să se joace împreună liberi, nesupravegheați de părinți sau de vreo aplicație. Le plac jocurile făcute afară, în natură; le place să facă lucruri împreună, deși e mult de muncit la a-i învăța să lucreze în echipă. La fel cum e mult de muncit la a le educa perseverența, încrederea în sine, toleranța la frustrare.

Pentru că nici eu nu am fost un copil cuminte, pot să îi înțeleg pe cei mai năzdrăvani dintre ei; însă îmi este greu să accept agresivitatea unora dintre ei, verbală și sau/ fizică, lipsa de respect pentru bunurile comune.

Care sunt valorile și convingerile pe care le transmiți și dorești ca elevii tăi să defileze cu ele în viață?

Sunt atât de multe! Nu mi-au ajuns patru ani de învățământ primar, nu îmi ajung nici cei cinci de după introducerea clasei pregătitoare. Unele se formează și pe măsură ce omul se maturizează. Dar, dacă ar fi să fac un top 3, ar fi:

1. Cele ce țin de umanitate: valorizarea relațiilor sănătoase cu alte persoane, amabilitatea, grija, compasiunea; vorba ceea: “a fi om e din născare, a fi OM e lucru mare” sau “a fi domn e o-ntâmplare, a fi om e lucru mare”;
2. Cele care vin din cumpătare: modestia, prudența, atenția și grijă în acțiuni, având în minte și posibilele consecințe, gestionarea sănătoasă a emoțiilor, puterea de a acorda a doua șansă ;
3. Nu în ultimul rând, curaj: a acționa conform propriilor convingeri, cu onestitate, entuziasm și perseverență.

Pe măsură ce cresc și se maturizează, mi-ar plăcea să poarte cu ei în viață optimismul, umorul, recunoștința, echitatea, spiritul de echipă…. Din nou îmi este greu să mă opresc.

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice? Ce diplome te recomandă?

Nu aș spune că mă recomandă diplomele. Mama mă voia premiantă I, tata mă voia fericită. Am fost premiantă în școală, bunicul meu din partea mamei se mândrea cu asta și păstra la loc de cinste toate diplomele mele. Duminica și de fiecare dată când era timpul prielnic, tata mă scotea dintre cărți și teme: la cules de flori de primăvară, la cules de fragi, de cireșe, masă la iarbă verde, cinematograf, cofetărie.

Am participat la concursuri extrașcolare și am luat premii, dar nu diplomele mă bucurau, ci participarea în sine. Îmi amintesc cum doamna Margareta Bădoiu, profesoara de limba română din gimnaziu, ne aștepta cu prăjituri la ieșirea de la olimpiadă; iar mama, profesor de biologie tot în gimnaziu, ne lăsa să mergem la film după concursuri; (ca să înțelegeți contextul: pe vremea aceea copiii de la țară ajungeau rar la oraș!); îmi amintesc cum doamna Tania Georgescu, profesoara de pedagogie din liceu mi-a spus că „nota 6 la olimpiada națională este o notă onorabilă”- fapt care m-a făcut să mă duc la acel concurs cu acel optim motivațional, care mi-a permis să iau premiu. Am avut bursă în facultate, dar nu pot să spun că am învățat pentru bursă, că nu îmi era de mare folos, fiindcă am făcut facultatea în timp ce mi-am păstrat postul de învățător.

Traseul este simplu: grădinița, școala primară, școala gimnazială la Picior de Munte, în satul natal. Liceul la Ploiești, 4 ani destul de grei de stat în căminul-internat al liceului. Facultatea în București, simultan cu a fi învățătoare la Picior de Munte; fugeam de la școală la cursuri și mă întorceam noaptea târziu sau dimineața devreme din București, ca să fiu la școală, cu copiii. Master la Târgoviște și multe-multe cursuri de formare în orice domeniu care am simțit că îmi place, că mi se potrivește, că mă ajută să mă dezvolt. Diplomele și certificatele de participare la diverse activități nici nu le iau întotdeauna, din cauză că s-au strâns multe în 31 de ani, îmi e greu să le arhivez și le cam pierd; simt că nu diplomele spun ceva despre mine, ci ceea ce știu, ceea ce fac, cum fac, atitudinea cu care fac.

Ce rol mai ocupi în societate, pe lângă cel de cadru didactic la clasele primare?

Nu m-am băgat niciodată în politică, deși am fost invitată de multe ori. Probabil că aș face bine la imaginea unora, probabil că ascensiunea mea ar fi fost mai ușoară și mai fulminantă, probabil că aș fi ocupat funcții importante. Dar nu mi-am dorit. Nici mărire, nici funcții, nici să fiu șantajabilă. E inegalabilă și greu de explicat bucuria reușitei prin forțe proprii; e greu de explicat bucuria de a fi împreună cu copiii, de a-i vedea crescând și maturizându-se.

Dar din 2006 sunt formator, fiindcă mergeam la diverse cursuri de formare la care formatorii citeau un material plictisitor, pe care îl puteam citi și acasă. Am participat și la altfel de formări, cu formatori care nu erau din România, unde am descoperit că se poate și diferit: atractiv, cu impact cognitiv și emoțional; lucrez ca formator pentru Ministerul Educației, ISJ, CCD și diverse ONG-uri atunci când sunt programe de formare cu competențe pe care le am și le pot forma participanților; am propus spre avizare diverse programe de formare, pe care le-am susținut la CCD Dâmbovița de-a lungul mai multor ani. Din 2008 mi-am luat atestatul de liberă practică în domeniul Psihologie educațională, consiliere școlară și vocațională și am creat împreună cu un coleg „Ștefan și Chivulescu”, Societate Civilă Profesională de Psihologie. Din 2010 sunt lucrător de tineret și am colaborat cu mai multe asociații în diverse proiecte de tineret, inclusiv în proiectul TineRețea. Fac voluntariat în organizații de educație și de mediu; tot voluntariat este și coordonarea Clubului IMPACT Imbatabilii din Școala gimnazială nr. 2 Picior de Munte, program de acțiune în comunitate, în care elevii fac lucruri concrete în domenii precum protecția mediului, antreprenoriat, educație, implicare civică – ajutându-i să-și crească încrederea, independența, reziliența și compasiunea; sunt co-organizator al Conferinței Internaționale de Educație Nonformală (INEC), într-o echipă cu oameni- profesori dedicați din Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, din Școala gimnazială Sâncraiu de Mureș.

Ce înseamnă pentru tine să fii în mijlocul copiilor? Pe ce considerente se bazează relația cu ei?

Să fiu în mijlocul copiilor înseamnă bucurie, energie, entuziasm. Înseamnă confirmarea faptului că fac bine ceea ce fac. Relația cu copiii o construiesc pe reciprocitate în ceea ce privește încrederea, respectul, pe ascultare activă, pe comunicare eficientă. O relație îmbunătățită permanent, fiindcă ofer și cer feed-back onest și constructiv. O bună relație cu copiii înseamnă și o bună relație cu părinții, relație care are nevoie să fie construită pas cu pas și îngrijită zilnic.

Ieri seară eram în Kaufland, la Târgoviște, la cumpărături. La o altă casă, peste vreo trei rânduri erau mama și cei doi băieți gemeni de la o școală din Târgoviște, parte dintr-un grup de copii pentru care cei din Clubul IMPACT au organizat o școală de vară de 5 zile, numită “Plantele vindecătoare și poveștile lor”. M-au văzut, ne-am zâmbit, ne-am Salutat. Apoi am simțit o îmbrățișare: cei doi băieți, împreună cu mama lor, au venit la casa la care mă pregăteam să plătesc, m-au îmbrățișat și voiau să stăm la povești. Le-am cerut îngăduința să plătesc, să nu aștepte ceilalți clienți din spatele meu, apoi ne-ar retras spre ieșire și am stat de vorbă. Casiera zâmbea. Cum să nu simți că ești iubit, apreciat, când copiii și părinții lor se poartă așa, chiar dacă nu îmi sunt elevii de zi cu zi!?! Zâmbetul doamnei de la casa de marcat era în ton cu tot ce simțeam și gândeam eu.

Se spune că și adulții învață de la cei mici. Tu ce ai învățat de la ei? Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din relația cu aceștia?

Cred că adulții învață de la cei mici doar dacă au deschiderea și înțelepciunea să învețe de la ei. Trebuie priviți, ascultați, provocați să se comunice.

Am învățat să am răbdare, lucru destul de dificil pentru o persoană cu temperamentul meu.

Am învățat să îmi fac timp să le ascult ideile, propunerile și să le ofer timp să le pună în aplicare dacă de acolo pot învăța ceva, chiar dacă proiectarea didactică realizată la început de an școlar, ori la început de unitate de învățare, nu le cuprinde.

Am învățat să mă consult cu ei în luarea unor decizii care îi privesc, fiindcă uneori ei știu cel mai bine ce le-ar fi util, cum le-ar plăcea să se întâmple lucrurile.

Am învățat de la ei când erau mici și învăț de la ei și când cresc: mă întâlnesc uneori cu foști elevi care îmi povestesc despre lucrurile care le-au fost de folos și despre cele care i-au deranjat când erau mici, dar nu au avut curajul să o spună atunci. Mă întreb dacă fac la fel și acum și fac schimbări la mine, dacă este cazul.

Frumos pentru suflet e că oferă atât de multă iubire, că foștii elevi îmi scriu mesaje în care îmi povestesc amintiri dragi, că unii își aduc copiii să le fiu și lor învățătoare.

Ce proiecte au stat sub egida „Liliana Chivulescu” de-a lungul anilor la catedră?

Nu știu să spun dacă proiectele sunt sub egida „Liliana Chivulescu”. Nu sunt o persoană creativă, nu știu să fi avut inițiative fantastice. Dar sunt o persoană de acțiune în echipă. Așa că, de câte ori am găsit o echipă în care să mă simt acceptată și bine primită, m-am alăturat. Am coordonat, cu ani în urmă, echipajele ce participau la concursurile „Sanitarii pricepuți” și „Educație rutieră, educație pentru viață”, ca să duc mai departe tradiția școlii și pentru că, elevă fiind- așa cum am spus- îmi plăceau activitățile extracurriculare. Am pregătit, cu ajutorul surorii mele bibliotecar în comună, elevi care participau la concursurile de interpretare teatrală: recitare, monolog, piese de teatru. Când internetul a ajuns și la noi în comună, prin programul „BiblioNet”, am inițiat proiectul: „Noi și Net-ul la bibliotecă”, unde mergeam cu elevii la sfârșit de săptămână și învățau să folosească un computer plus diverse aplicații pe Internet. Am creat blog-ul „De-ale școlii”, în care împărtășeam din experiențele mele (http://de-ale-scolii.blogspot.com/ ); din păcate, nu am mai avut timp, aproape că am uitat de el. Mulțumesc pentru ocazia de a căuta printre amintiri!

Am creat suportul pentru două cursuri opționale: unul de dezvoltare personală, de autocunoaștere și consiliere educațională pentru clasele I-IV (înainte ca disciplina Dezvoltare personală să fie inclusă în Planul cadru, la clasele Pregătitoare, I și a II-a), celălalt – numit „Natura, prietena mea”, cu o abordare integrată, transdisciplinară.

Când Fundația Noi orizonturi (FNO) mi-a oferit un loc în echipa sa, am început ca formator într-un program numit „Strategii de învățare experiențială” și nu m-am mai dat dusă. Așa s-a născut Clubul IMPACT Imbatabilii, programele „Viața la țară ALTFEL”, „Vânătoarea de comori rurale”, „Laborator de literație”, „Școli cu scLipici”, „Clubul Meseriilor Rurale”, „Clubul familiei”- toate marca F.N.O.

În colaborare cu Asociațiile Think Big și United Way Romania derulăm proiectul „Aventură prin lectură”. Ne ajută mult și cărțile donate de Dedeman, în colaborare cu Proiectul Merito, prin proiectul „Fundație pentru educație. Carte cu carte”.

În 2013 am făcut parte din echipa care a gândit proiectul INEC și, de atunci, contribui la organizarea acestui eveniment. În cadrul Comunității Aspire Teachers am participat la organizarea a trei dintre Caravane, una la Picior de Munte, una la Pucioasa și una la Târgoviște.

Ce proiecte ticluiești și în perioada aceasta?

Nu știu dacă voi avea timp să ticluiesc unele noi. Mi-ar plăcea să pot continua cu Clubul IMPACT Imbatabilii, aici proiectele le propun ei, elevii membri ai Clubului. Momentan suntem, ca la fiecare început de an școlar, în faza de (re)construire a echipei. De asemenea, mi-ar plăcea să continuăm activități și proiecte inspirate de ,,Clubul Meseriilor Rurale”. Am deschis ,,Clubul familiei”, am avut deja două întâlniri. Atelierele de literație vor continua, fiindcă încă sunt elevi care încă au nevoie de activitățile desfășurate acolo.

Mi-ar plăcea să găsesc finanțare și sprijin pentru salvarea uneia dintre școlile din sat care a fost desființată și care se degradează continuu; acolo s-ar putea desfășura activitățile de tip afterschool și cele extracurriculare, pentru care nu avem suficient spațiu, s-ar putea crea un spațiu în care copiii și tinerii din sat să aibă alternative de petrecere a timpului liber în mod plăcut și educative totodată.

Am făcut parte din echipa de scriere a proiectului școlii și am obținut o finanțare importantă prin Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar (PNRAS), mi-ar plăcea să pot contribui și la implementarea acestui proiect.

Îmi doresc să reluăm în format fizic organizarea INEC, care a făcut o pauză anul acesta, după doi ani de on-line. Comunitățile Aspire Teachers și Merito au o mulțime de proiecte în care mi-ar plăcea să mă pot implica. Aș vrea să organizez un Forum Merito, o Cafenea Merito- cafeneaua  sau, mai bine zis, Ceainăria profilor e o idee cu care cochetez de multă vreme.

În același timp, știu că am nevoie de timp și pentru mine, și pentru familie, deci va fi nevoie să fiu atentă la cum le aleg.

Dacă nu ar fi fost meseria aceasta, ce altă meserie ar fi îmbrățișat Liliana?

Când eram mică, mă jucam de-a doctorul și credeam că vreau să fiu medic, dar până când am mers cu tatăl meu la serviciu și mi-am dat seama că nu aș putea lucra într-un spital. Apoi, a fost perioada când citeam cărți polițiste și mi-ar fi plăcut să lucrez în poliție, dar nu aveam nici înălțimea, nici masa corporală corespunzătoare pentru a fi admisă la Academia de poliție. Fizica a fost o altă pasiune de-a mea, inspirată de profesorii de fizică din gimnaziu și liceu (Valerică Stoica, respectiv Margareta Tudose) și mi-ar fi plăcut să fiu studentă la Facultatea de Fizică atomică, la Măgurele, să pot descoperi, inventa, construi ceva care să ajute omenirea. Dar în ultimele clase de liceu ni s-a schimbat profesorul cu unul din categoria “așa NU” și mi-a fost greu să mă pregătesc singură, fără feedback-ul profesorului de la clasă.

De când numărul elevilor este în scădere și școlile din sat se tot desființează, de când posturile se împuținează și se intră în restrângere de activitate, mă tot gândesc ce altă meserie voi face dacă va fi să rămân fără post (fiindcă rămânerea pe post e pe bază de dosar, dosarul e pe bază de diplome/ certificate/ adeverințe, iar eu, așa cum spuneam, nu prea le colecționez). Încă nu am răspunsul, dar știu că voi putea face aproape orice, fiindcă așa am făcut de când mă știu, fiindcă așa m-au învățat ai mei, să nu mă tem de munca făcută cu seriozitate și cinstită.

Și îmi aduc aminte de vorbele: ,,Dacă faci planuri pe un an, seamănă grâu; dacă faci planuri pe un deceniu, plantează pomi; dacă faci planuri pentru o viață, învață-i și educă-i pe oameni”. (Eu le-am citit pe o carte poștală, nu știu cui aparțin). Plantez grâu, am plantat și pomi, educ oameni…. Viitorul va fi bun, dacă suntem sănătoși.

Să te reorientezi după un deceniu și jumătate petrecut în multinațională, acolo unde mărturisești că ai avut mai multe funcții și ai simțit creștere și evoluție, acolo unde ai simțit că a fost un mediu stimulativ de lucru în care primau valori reale, unde ți-ai însușit o conduită profesională elitistă, înseamnă, după părerea unora, că porți mult curaj. Ioana Petrea, în prezent directoarea Fundației Regale Margareta a României, ar numi această schimbare ca fiind o chemare. Mereu i-a păsat de binele oamenilor și nu a mai dorit să stea cu mâinile la spate, ci să facă ca lucrurile să se miște mai bine dând ajutor și având și ea aport.

Atunci când a decis să se despartă de toate experiențele acumulate în multinațională, inima sa era mai plină. A plecat mai bogată. A luat cu ea toate lucrurile învățate atunci când și-a dat seama că le poate fructifica pentru un scop ce îi era așa aproape- binele oamenilor. Sub aripa ocrotitoare a Ioanei Petrea, cât și cele ale colegilor săi, se află copii, tineri, vârstnici care sunt sprijiniți prin diferite și diverse forme. Să o cunoaștem mai bine și să facem cunoștință cu tot ce înseamnă fundraising!

Cum este Ioana-omul?

O persoană cu multă energie, suflet, curaj și scop, toate aceste fiind dedicate unei misiuni – aceea de a crea premisele unei vieți împlinite pentru oamenii din jur. Sunt un om de progres, îmi face realmente plăcere să învăț, dar și să împărtășesc altora rețete de succes.

Dar Ioana-profesionistul care se dedică cu strângerile de fonduri în beneficiul copiilor, tinerilor, vârstnicilor?

Am avut inspirația ca, în urmă cu fix 15 ani, să aleg un nou drum profesional – în industria Binelui, iar acesta mi-a oferit un rol care îmi împlinește misiunea personală. Strângerea de fonduri pentru proiecte sociale și educaționale este o profesie nobilă, care m-a stimulat să devin o persoană mult mai sociabilă, cu inițiativă și foarte organizată. Am devenit un mediator al faptelor bune, între oamenii care au nevoi stringente și cei care pot să le ofere o mână de ajutor la momentul potrivit.

Ce îți place cel mai mult din ceea ce faci?

În primul rând, am șansa de a afla poveștile oamenilor din proiectele Fundației Regale Margareta a României, de a înțelege nevoile și năzuințele lor și de  a scrie happy-end-uri pentru fiecare, alături de colegii  mei. Faptul că pot aduce o schimbare în bine care mă încarcă cu multă energie pozitivă și determinare.

De asemenea, prin proiectele și campaniile de comunicare și fundraising pe care le coordonez, pot să îmi pun în valoare creativitatea și să acționez antreprenorial, pentru că am privilegiul de a mă bucura de multă încredere și autonomie în acest rol.

Sunt și lucruri care nu îți plac și le faci doar de dragul de a le face și pentru că trebuie?

Noi suntem o echipă mică, dar care împlinim lucruri mari, în cea mai mare parte cu resurse interne. Aș spune că uneori încărcătura devine prea mare, mă refer la efort, timp, dar și din punct de vedere emoțional. Dar pe măsură vine și satisfacția rezultatelor, iar acestea se măsoară în cifre și în destine fericite. Cel mai inconfortabil este când este nevoie să pun presiune pe alți colegi, știind că nu toți au aceeași reziliență, iar asta se întâmplă atunci când organizăm campanii sau evenimente majore și suntem depășiți de toate detaliile.

Care sunt resursele zilnice care te aduc la birou?

Pentru mine a-mi folosi toate abilitățile personale sau profesionale în slujba binelui reprezintă o bucurie. Pasiunea pentru munca mea este cea mai importantă resursă, dar și satisfacția rezultatelor.

Ioana, dar hai să o luăm cu începutul. Cum ai lăsat tu în urmă o experiență de un deceniu într-o multinațională ca să intri într-o organizație?

Am avut șansa ca prima mea experiență de serviciu să fie într-o companie minunată cu un mediu stimulativ și cu valori reale, în care am activat pe diverse funcții timp de 8 ani. Aici mi-am creat bazele unei conduite profesionale elitiste și mi-am dezvoltat niște competențe relevante și astăzi legate de networking, client service, loyalty sau account management, ca să folosesc limbajul corporate.

Am luat cu mine toate aceste lucruri atunci când am simțit că le pot valorifica pentru un scop ce îmi era așa aproape și mă însoțea mereu din umbră – binele oamenilor.

Când s-a întâmplat reorientarea ta profesională? Ce a stat la baza hotărârii tale?

Dintotdeauna am fost o persoană empatică și, poate prea mult, preocupată de soarta altora, în special a oamenilor pe care îi vedeam în situații vulnerabile. Am intuit mereu potențialul celui din fața mea, dincolo de aparență sau de contextul în care se afla, și gândeam că fiecare om merită să și-l împlinească. Mă impresionau în special copiii care erau privați de iubire, de o familie, de resurse minime, de șansă, în general. Dar am avut și creat și relații foarte frumoase cu persoane în vârstă, lipsite de putere, chiar din  adolescență având dorința de a le oferi crâmpeie de bucurie, de exemplu bunicii mele îi citeam poezii care o purtau în tinerețea ei din viața satului, iar pe o bătrânică din cartier o vizitam și îi duceam mici cumpărături. Voiam să ajut, să fac o schimbare semnificativă pentru cei pe care îi vedeam în dificultate.

Un ONG îmi oferea oportunitatea de a ajuta mult mai mult decât aș fi putut să o fac pe cont propriu. În timpul concediului de maternitate, aceste valori au devenit mai evidente și mai prezente în sufletul meu, astfel că am aplicat la un job care simțeam că este pentru mine, la SOS Satele Copiilor. A fost un moment inspirat, pentru că acea poziție, de coordonator a unei echipe de fundraising nou create, a fost începutul unei călătorii plină de înțelesuri noi și de satisfacții nebănuite, călătorie care a continuat la Fundația Regală Margareta a României.

Faptul că în zona ONG-urilor know-how-ul și competențele de marketing/comunicare erau minime la acel moment, vorbim de 2007, a fost o oportunitate pentru mine de a mă dezvolta profesional, atât prin exersarea abilităților și experienței mele într-un alt context, cât și prin ocazia de a învăța și experimenta aproape toate genurile de acțiuni de fundraising.

Astăzi propovăduiesc celor mai tineri ideea de a-și alege o profesie în care să nu simtă niciodată că merg la serviciu, ci într-un loc în care le face plăcere să își petreacă fiecare zi.

Au fost glasuri apropiate care nu au fost de acord, poate, cu mutarea ta, cu serviciul în alt domeniu?

Domeniul era într-adevăr total diferit, prin oamenii pe care i-am întâlnit, prin resursele sau tehnologia pe care le aveam la dispoziție, prin cultura organizației … totul era altfel. Odată ce m-am acomodat cu noile condiții, jobul a devenit … hobby-ul meu.

Glasurile reticente îmi spuneau că sunt implicată prea mult în serviciu, că petrec prea mult timp profesional, că nu sunt suficient de pragmatică în general. Pentru a contracara toate acestea, am fructificat fiecare ocazie pentru a-mi implica și familia sau cercul de prieteni, i-am cooptat să experimenteze spiritul Fundației, să se bucure de ceea ce facem, să contribuie cu ce pot, și au fost multe momente frumoase petrecute împreună, în special alături de fiica mea, în acest context.

A crescut satisfacția sufletească odată cu activarea în domeniul ONG-ist?

Foarte mult, pentru că tot ceea ce fac în fiecare zi are valoare, o valoare pe care o văd, o trăiesc, o simt în mod direct – copii din medii sărace care au acces la tot felul de oportunități, cursuri, meditații, tineri cu talent artistic care ajung să se exprime și să își urmeze visul unei cariere artistice, sau persoane în vârstă care, în pofida singurătății sau a altor provocări majore, își reaprind zâmbetul, își fac noi prieteni, își recâștigă încrederea în ei.

Satisfacția a crescut și mai mult atunci când am început să împărtășesc și altora tot ce am acumulat în materie de fundraising și comunicare pentru cauze sociale. Prin faptul că acum sunt trainer și coach pentru alte ONG-uri, simt că impactul meu poate acționa înzecit, în comunități mici sau mari, pe care abia acum ajung să le cunosc, și pentru diverse proiecte sociale, despre care nici nu știam că există. În organizațiile din țară sun oameni foarte faini, dedicați trup și suflet,  dornici să învețe și foarte recunoscători atunci când află cum pot să devină auto-sustenabili.

Dezvoltarea personală pune azi foarte mult accent pe starea de bine a propriei persoane, pe activarea resurselor pentru sine. Eu cred însă că este mai mult de atât – dezvoltarea mea personală a început cu adevărat din momentul când am putut crea bunăstare și resurse și pentru alții.

Care este misiunea și viziunea organizației voastre?

Avem un lider inspirațional pentru echipa noastră – Majestatea Sa Margareta, care a pornit pe cont propriu, în 1990, primele activități de ajutorare de la zero și s-a implicat personal, motivată de dragostea ei pentru România. Viziunea noastră este ca România să își atingă adevăratul potențial și ca toți oamenii să se respecte reciproc și pe ei înșiși. Visăm la o Românie în care colaborarea între generații să se realizeze natural și să se bazeze pe schimbul de valori și experiențe între generații, pe nevoia tinerilor și copiilor de modele și pe dorința seniorilor de a-și asuma un rol în comunitate. Ca Fundație, misiunea noastră este să îi identificăm pe aceia care pot deveni lideri ai schimbării în comunitățile din care fac parte, care au capacitatea să impulsioneze, să îi motivăm și să le oferim un model pozitiv prin puterea exemplului. Acestora le oferim le oferim instrumentele necesare pentru intervenții durabile în comunitate și bazate pe solidaritate între generații.

Care este cea mai valoroasă investiție pe care ai obținut-o până acum?

Fiecare sponsor este valoros, contribuind la realizarea unui anumit proiect. Ceea ce ne asigură sustenabilitatea unui proiect și o intervenție constantă și pe termen lung, capabilă să aducă o schimbare, este investiția făcută pe termen lung, de aceea apreciem în mod special parteneriatele multianuale sau de lungă durată. Relațiile cu acest tip de parteneri sunt de colaborare, de consultare și de încredere reciprocă, bazate pe obiective comune, construite de-a lungul anilor. Ca exemplu, Fundația Vodafone, Kaufland România, Raiffeisen Bank sau Hochland România, finanțatori alături de care am creat noi servicii sau am dezvoltat proiecte sociale ce au adus schimbări semnificative în comunități sau în viețile copiilor, tinerilor și seniorilor.

Care a fost obiectivul vostru cel mai înalt?

Obiectivul ambițios este ca Fundația Regală Margareta a României să devină un inițiator al proiectelor intergeneraționale și un mentor care să faciliteze extinderea acestei abordări la nivel de țară, iar eu am contribuit cu multă convingere la definirea și realizarea lui. Abordarea intergenerațională privește fiecare persoană, indiferent de vârstă, ca o resursă pentru comunitate, și încurajează valorificarea potențialului tuturor membrilor comunității – copii, tineri sau vârstnici.

Noi credem că interacțiunea și schimbul între generații sunt premisele esențiale pentru construirea unor comunități puternice și a unei societăți sănătoase.

Astfel am inițiat programul numit Centrele Generații, în cadrul căruia seniorii au oportunitatea de a deveni mentori pentru copii, bazându-se pe experiența sau talentele lor, și ajung adevărate resurse pentru comunitate. Copiii au șansa unui mediu stimulativ, în care ei își lărgesc orizontul de cunoaștere, cresc emoțional și se dezvoltă armonios, prin diversitatea activităților la care iau parte, dar și prin modelele inspiraționale ale seniorilor implicați.

Ambiția noastră este să implementăm 100 de proiecte intergeneraționale prin care să inspirăm România! Scalarea însă nu este atât de simplă pe cât pare la prima vedere, pentru că schimbarea de mentalitate de durată. Seniorii sunt încurajați să se deschidă spre voluntariat, pentru a da un nou sens vieții lor după pensionare și a recâștiga bucuria de a trăi. Cei din generațiile tinere sunt îndrumați să se focuseze pe valorile comune și cooperare, să împărtășească energia și cunoștințele lor celor mai vârstnici, iar astfel își schimbă perspectiva asupra a ceea ce numim conflictul între generații. Oferind oamenilor un loc, o structură, o metodologie și timp pentru a face acest lucru, avem premisele de a construi o României mai bună pentru noi toți.

Vin sponsorii ușor către voi? Cum îi atrageți?

De regulă, Fundația merge către sponsori, și nu invers. Oricât de inspiraționale sau vizibile ar fi lucrurile bune pe care le împlinim noi ca ONG-uri, mobilizarea de fonduri se produce doar atunci când nevoia de sprijin este clar exprimată. Fundraisingul presupune să fii proactiv, să identifici potențialii sponsori, să inițiezi și să clădești relații, să comunici permanent cum se pot implica oamenii, de ce fonduri și resurse ai nevoie și pentru ce le vei folosi, să îi ții la curent cu acțiunile realizate, să îi informezi despre impactul investiției făcute, să îi inspiri să contribuie în continuare, poate mai consistent, pentru ca proiectele să se extindă, să prindă forță. A atrage resurse, donatori și sponsori este un proces, nu o acțiune. Eu spun că prima donație făcută este doar începutul unei lungi și frumoase călătorii, pe care noi cei din branșă o numim donor’s journey.

Care sunt provocările pe care le-ai întâlnit în fundraising?

Una dintre provocările mele, dar știu că nu sunt singură aici, este să găsesc oamenii potriviți pentru o echipă de fundraising și comunicare de elită, așa cum mi-o doresc. Există mulți profesioniști în marketing sau PR, dar nu este suficient, competența trebuie să fie dublată de o profundă motivație intrinsecă de a se dedica pentru o cauză socială. Scopul principal al fondurilor noastre este acela de a deservi cât mai mulți beneficiari, chiar dacă conștientizăm că cea mai prețioasă resursă Fundației este echipa. Oamenii care se îndreaptă către un ONG nu o fac pentru o remunerație mai bună, ci ca să aibă un job cu suflet, pentru că vor să facă o diferență. Mulți înțeleg acest aspect abia la interviu.

Un alt tip de provocare vine atunci când un finanțator alături de care Fundația a acționat pe termen lung se retrage din relație, pentru că obiectivele sale de business s-au schimbat. Atunci când nevoia din proiect rămâne descoperită, noi ca Fundație nu putem opri sprijinul pe care l-am promis – copiilor pentru care un an în plus de școală contează, tinerilor talentați care se bazează pe bursă, ori seniorilor care au nevoie de o mână de ajutor. De aceea, transparența și anticiparea sunt foarte importante. Au fost puține momente ca acestea, dar recunosc că mă debusolează puțin, pentru că nu este ușor să găsești un nou partener într-un termen scurt, după cum am explicat mai devreme.

Ce proiecte se desfășoară și s-au desfășurat până în prezent sub egida fundației voastre?

Din 1990, Fundația a dezvoltat numeroase proiecte durabile în domeniul educației, dezvoltării comunității, societății civile, sănătății și culturii, proiecte care și-au adus contribuția la reînnoirea spirituală și socială a României. În perioada actuală desfășurăm proiecte sociale și educaționale cu acoperire națională, precum lina gratuită de consiliere Telefonul Vârstnicului, proiectul de ajutor pentru seniorii vulnerabili Fondul pentru Vârstnici, programul de burse Tinere Talente, sprijin social prin Fondul Special pentru Copii, intervenții de Ajutor pentru Refugiați și programul unic în România numit Centrele Generații. Toate acestea au o abordare intergenerațională, care încurajează solidaritate și facilitează cooperarea și schimbul reciproc între generații.

Ce proiecte ticluiți în prezent sau veți organiza în perioada următoare?

În perioada aceasta pregătim acțiuni de amploare care vizează vârstnicii aflați în situații dificile de viață. Pentru cei mai mulți dintre noi, Sărbătorile sunt o bucurie, o ocazie de a ne reuni cu cei dragi, de a ne permite mai multe decât de obicei. Am cunoscut însă oameni foarte în vârstă care, fiind afectați de singurătate, lipsuri materiale sau de boli supărătoare, primesc Sărbătorile cu tristețe și deznădejde. pentru că nu mai au pe nimeni aproape. Chiar și după o viață cinstită, muncită, soarta unora nu a fost generoasă. Astfel de vârstnici sunt printre noi, și ei merită atenția, grija sau dragostea noastră. Unii dintre acești oameni ajunși la vârsta senectuții sunt părinți, profesori, medici, arhitecți noștri, au contribuit cine suntem azi și la evoluția noastră. Este rândul nostru să îi ajutăm la nevoie! Campania de ajutor pentru vârstnicii României mobilizează fonduri necesare pentru a răspunde nevoilor acestor oameni, cu un ajutor ce poate fi practic, material sau emoțional. Oricine poate contribui cu o donație de 2 Euro luna, printr-un un SMS la 8444 cu textul SINGUR. Iar companiile pot folosi 20% din impozitul pe profit sau pe venit, completând formularul 177 sau un contract de sponsorizare.

Familia are  rolul ei în formarea educației, iar profesoara Mădălina Henea vine în întărirea acestei idei. A plecat dintr-o familie unde armonia și pacea domneau, unde cuvintele erau atent alese, unde primau valori și principii bine închegate, unde exemplul propriu a însemnat de fapt instruire și educare.

Tânăra a ales să facă în viață ceva care chiar are sens și îi dă ei un rost. A îmbrățișat meseria de profesor, singura din familia sa, în mijlocul copiilor simțindu-se cel mai bine. Pe lângă omul bun de la catedră, îndrăgit, este profesoara care dorește să îi intersecteze pe elevii săi cu cultura franceză și să le descifreze limbajul acestei limbi.

Profesoara Mădălina este debutantă, dar promite mult și multe. Se identifică perfect cu acest domeniu, chiar dacă o face doar de doi ani. Elevii cu care intră în contact sunt de nivel gimnazial, dar nu a purtat niciodată la braț cu ea emoțiile sau îndoielile. A știut cum să facă ca lecțiile sale să nu fie anoste, să fie colorate, să îmbine muzica cu gramatica limbii sau poveștile cu scrierea creativă la lecțiile de limbă străină.

Să facem un exercițiu: cum e Mădălina-profesoara?

Mădălina – profesoara e foarte calmă, răbdătoare, își alege cu grijă cuvintele, lecțiile, ținutele. Este atentă la emoțiile elevilor și încearcă să îi trateze ca pe niște adulți, așa cum își și doresc.

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dumneavoastră și le transmiteți mai departe copiilor dumneavoastră?

Am plecat dintr-o familie unde nu am auzit ceartă între părinți, unde mama nu țipa ca să se facă ascultată, unde noi, copiii, primeam scuze dacă părinții făceau ceva nepotrivit, unde exemplul propriu a însemnat de fapt “educație”.

Ce se visa să devină micuța Mădălina? Sunteți singura din familia dumneavoastră care a ales meseria aceasta?

Nu pot spune cu exactitate ce îmi doream să fac când voi fi mare. Însă făceam ceva: în clasele primare, la fiecare final de an școlar, imediat după ce primeam premiul și serbarea era gata, ajunsă acasă, îmi luam frații și verii și făceam pe învățătoarea cu ei. Odată ce am crescut, am uitat ce vreau de fapt, dar inconștient parcă am ales să urmez studii care acum mă ajută să fiu profesor. Abia în anul al III -lea de facultate mi-am amintit care este menirea mea. În timpul orelor de practică ale modulului psihopedagogic, am realizat că în clasă sunt în elementul meu, că îmi place să dau mai departe ceea ce știu, că vreau să fac mai mult decât un job, să fac ceva ce chiar are sens.

În familia mea, momentan, sunt singura care lucrează în educație, dar multe din trăsături le-am luat de la mama și de la bunica. O aștept pe sora mea mai mică să facă practică în școală ca să își dea seama dacă este și locul ei tot în educație.

Ce înseamnă să fiți profesor pentru dumneavoastră?

Să fiu profesor pentru mine este o responsabilitate aproape egală cu cea pe care o are un părinte, pentru că e necesar să fiu un model așa cum este și un părinte. Copiii imită tot. Am venit într-o zi la școală cu pălărie. A doua zi două eleve purtau pălărie. Cu siguranță și comportamentele unui profesor sunt transmise elevilor, chiar dacă nu de-a doua zi, chiar dacă nu doar cele potrivite.

În același timp, să fiu profesor este și o mare onoare pentru mine. Știind că undeva acolo un copil abia așteaptă ora mea, că își dau silința să pronunțe mai bine în limba franceză, să facă temele mai des, să își ceară scuze de la colegii lor când îi jignesc, toate acestea îmi aduc o mare mulțumire.

De unde sunteți și unde activați în învățământ?

Sunt din județul Iași, născută în comuna Bivolari și predau limba franceză tot în județul Iași la Școala gimnazială Mironeasa.

Ce ne puteți zice despre traseul profesional? V-ați plimbat în multe instituții?

Sunt în sistemul educațional începând cu anul trecut și tot de atunci mă aflu în școala din Mironeasa. Am dat examenul de titularizare în fiecare an pentru a fi sigură că mă întorc la copiii de la Mironeasa.

Care sunt resursele ce vă aduc la catedră?

Vin la catedră impulsionată de gândul că cineva are sau va avea măcar un strop de mai bine în viață datorită mie și de satisfacția reușitei lor atunci când aceasta apare.

Mereu exclam că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Dumneavoastră ce v-ați extras din relația cu elevii?

Am învățat de la copii că fiecare poate în ritmul lui și că nu poți forța lucrurile să fie altfel. Am văzut că ei învață mult mai ușor și sunt mult mai motivați atunci când fac cu mâna lor, când îi lăsăm pe ei să decidă felul în care vor să învețe. Am învățat că atrag atenția printr-un comportament nepotrivit mai mult cei care au nevoie de afecțiune. Și am învățat că ei ne răspund cu aceeași monedă: de exemplu, dacă noi profesorii ne exprimăm emoțiile verbal și le arătăm că nu ne ducem impulsurile mai departe, e posibil ca la un moment și ei să facă asta, să se autoregleze. De aceea, spun că suntem un model în toate, la fel ca un părinte.

Ce clase aveți în acest an? Care este profilul elevilor dumneavoastră?

Predau la clasele V – VIII și am elevi dornici mereu să se implice, în special când e vorba de ceva practic. Tot ei sunt super buni la arte și adoră orele când avem muzică pe fundal. Au o gândire destul de matură și reușim să abordăm și subiecte serioase de discuție, deși în pauze se dezlănțuie. Au foarte multă energie pe care încerc să o canalizez spre ceva productiv.

Cum le captați atenția pentru ca lecțiile să nu devină anoste?

În primul rând, mă străduiesc să fac lecțiile să aibă legătură cu viața lor de zi cu zi. Dacă le place muzica, găsim împreună cântece potrivite în limba franceză pentru a descoperi verbele la timpul prezent. Apoi, am observat că funcționează extrem de bine poveștile. Deja când rostesc ,,vă voi spune o poveste” se face liniște. Îi las pe ei singuri să descopere conținuturile noi, le dau timp să exerseze, mai mult decât fac eu predare propriu-zisă.

Sunt curioși și interesați elevii întrucât vin cu materiale de acasă pentru a contribui la „înfrumusețarea” lecțiilor? Sunt partenerii dumneavoastră?

Da, am avut la un moment dat un proiect în care am învățat în același timp vocabular în limba franceză și în limba romani. Sau dacă aveam lecție despre tradițiile de Paște din Franța, vorbeam și despre cele ale romilor. Copiii aduceau la școală obiecte confecționate de romi și purtau portul romilor.

Când vorbim despre vestimentație în limba franceză, abia așteaptă, mai ales fetele, să poarte ținute ce se potrivesc unei ieșiri la operă și apoi să spunem în limba franceză ce piese îmbracă, ce stil, ce culori, ce caracter poate avea.

Despre familiile acestora ce puteți mărturisi? Vă sunt colaboratori părinții? Reușiți să creați o punte?

Cu familiile copiilor nu am multe legături pentru că nu sunt dirigintă, dar am avut mămici care m-au sunat să mă întrebe cum se descurcă copilul lor la franceză. Dacă am nevoie de ajutor de la părinți, apelez de cele mai multe ori la diriginți.

Ce proiecte ticluiți pe viitor?

Îmi doresc să deschidem biblioteca școlii pentru a crea acel mediu sigur și liniștit în care copiii să poate veni să învețe, să citească, să-și facă temele, să recupereze lacune cu ajutorul orelor remediale, să se joace, să se uite la filme.

Yasmin Ismail a lucrat ca voluntar în Centrul Psihologic Marea Neagră din Constanța vreme de opt luni, ca după să fie angajată cu un sfert de normă și să fie și unul dintre cei mai îndrăgiți terapeuți. Lucrează cu copii din spectrul autist, le este sprijin, așa cum la rându-i a acceptat având în vedere diagnosticul de Sindrom Down pe care l-a primit la vârsta de cinci ani.

Nu i-a fost ușor tinerei să intre în câmpul muncii. I s-au închis uși în nas din cauza deficienței pe care o poartă, dar centrul la care lucrează i-a dat șansele pe care le merita de a se integra în societate. La un centru din sat, mărturisește că nu era băgată în seamă, deși pregătirea și perfecționarea erau pe domeniu, dar, în prezent, este printre puținii care au finalizat o facultate, au un job și cu stoicism a luptat și împotriva vocilor care o descurajau.

Yasmin Ismail este dovada clară că merită să încerci, să eșuezi, și iarăși să încerci. Să o cunoaștem!

Cine este Yasmin dincolo de eticheta, poate, pe care o ai pusă cum că ești adultul cu Sindrom Down și în jurul căror cuvinte te perinzi?

Dincolo de Sindromul Down, eu sunt o persoană căreia îi place să se bucure de fiecare clipă alături de cei dragi. Cele două cuvinte care mă definesc sunt perseverența și voința.

Dar proiecte?

Ca și proiecte, eu sprijin autismul 24 de ore prin mobilizarea opiniei publice pentru că există copii cu autism care trebuie să fie incluși și acceptați în societate.

Cum a simțit că a fost crescută fetița Yasmin? Ai fost înconjurată de multe sentimente frumoase, dar și de stigmate din partea celor din jur?

Eu am fost crescută de către familie numai cu sentimente de iubire și bucurie.

Apropo, de unde vine numele acesta frumos și mai puțin obișnuit? Are o poveste, garantat.

Numele meu simbolizează floarea de iasomie.

Care sunt rădăcinile tale? Unul dintre părinții tăi este de altă naționalitate? Ce îmi poți spune?

Părinții mei sunt de naționalitate musulmană. Rădăcinile mele sunt în ramura de tătari ai lui Ginghis.

Cum ai fost ca elevă? Dar ca studentă? Ai învățat în învățământul de masă sau ai urmat un centru specializat pe cei cu Sindrom Down?

Ca și elevă și studentă, am fost studioasă și muncitoare. Eu am urmat învățământul de masă și  am avut parte numai de profesori și colegi înțelegători care m-au ajutat să mă integrez în colectivul clasei.

Ai avut parte de colegi buni, empatici sau ai simțit și momente din partea lor că poate te marginalizează? Îți aduci aminte despre o asemenea situație?

Când am primit diagnosticul de Sindrom Down eu aveam doar 5 ani, dar aș putea să spun că toată lumea m-a ajutat și sprijinit în tot ce mi am propus. Cea care a lucrat cot la cot cu mine a fost mama care mă ajută enorm de mult.

Ai avut parte de recuperări specializate? Ce-mi poți spune? Se recuperează Sindromul Down?

Da, se recuperează prin foarte multă perseverență și muncă multă.

Ce vise purta fetița Yasmin? Ce ai devenit? Ce studii ai urmat și în ce domeniu activezi mai exact?

Eu îmi doream să devin psiholog ca să mă cunosc pe mine, ca să pot ajuta și persoanele cu dizabilități intelectuale. Acum pot spune ca am reușit să devin psiholog. Eu am urmat facultatea de psihologie din cadrul Universității Andrei Saguna din Constanța.

Cât de împăcată te simți cu ceea ce faci? Dar cu viața ta, în general?

Sunt foarte fericita că pot să mă bucur de fiecare clipă alături de cei dragi.

Ce înseamnă pentru tine să lucrezi cu copii speciali, cu autism?

A lucra cu copiii cu autism înseamnă multă muncă și când există iubire, iubirea poate vindeca orice dizabilitate. Când faci totul din plăcere, rezultatul este plăcere.

Care este programul tău zilnic? Ce fel de activități întreprinzi cu aceștia?

La centru unde lucrez, facem diferite activități antrenante de la pictură la meloterapie. Și de la joc interactiv la teatru.

Ce promisiuni le faci și ce promisiuni îți faci ție legate de ei?

Ca și promisiuni, aș putea spune că de fiecare dată când cineva îmi spune să fac acel lucru, eu îmi respect promisiunea și mă implic.

Cum ai ajuns să lucrezi în această asociație? Care a fost traseul tău profesional?

Prima dată când am făcut un voluntariat timp de 3 luni. m-am simțit marginalizată. Dar nu am renunțat, am ajuns la centrul psihologic Marea Neagră și pentru copiii cu autism am făcut voluntariat 10 luni, iar după etapa de voluntariat am fost angajată cu sfert de normă la orele de socializare și de terapie individuală.

Ce proiecte ticluiești în perioada aceasta?

La cuptorul acestui centru avem foarte multe proiecte superbe pentru acești copii cu autism, printre care, este și evenimentul alerg 24 de ore pentru autism Marea Neagră la care am participat și toamna aceasta.

Cui îi mulțumești pentru ceea ce ești azi?

Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că exist.

Ție pentru ce îți mulțumești?

Îmi mulțumesc că sunt bucuroasă și împlinită din toate punctele de vedere.

Cu ce gând pleci în fiecare zi de acasă?

În fiecare zi când plec de acasă la serviciu, am un singur gând. Nimic nu este imposibil, ci totul este posibil.

Cred cu tărie că valoarea unui om constă în mintea, sufletul și lucrurile temeinice făcute de mâna lui, iar când toate acestea se întâlnesc în acel om, ceilalți  vorbesc, întorc privirea, mulțumesc așa cum se întâmplă și în cazul scriitoarei Cristina Beatrice Preda. 

De scris despre lumi încă nedescoperite, despre care ar vrea să citească toți copiii ar face-o continuu. Are deja șapte cărți care-i poartă numele și încă idei prospere pentru altele noi. Scrie de la 13 ani, iar de atunci povestește frumos, își alege cuvintele fără prea mare efort, iar creativitatea și-o lărgește odată cu interacțiunea cu cei mici care-i creează bucurii mari și care o încalță mereu în „papucii” imaginației bogate. „Poveștile m-au găsit pe mine și eu le-am găsit pe ele în Univers. Sunt extrem de recunoscătoare pentru acest dar!”, mărturisește sincer.

Cine este Cristina-omul? Ce ar trebui să cunoaștem despre ea?

Cristina-omul zâmbește copiilor pe stradă, alintă aproape toți cățeii care îi ies în cale și iubește să privească marea la răsărit/apus, deși nu este matinală. Cristina-omul se oprește să fotografieze și o scară colorată, dacă simte că îi poate spune povestea. Uneori, Cristina-omul este ,,cititorul din peșteră” și nu iese din cameră până nu termină o carte care a captivat-o, alteori Cristina-omul se duce la teatru sau la cinematograf și râde cu gura până la urechi la o comedie. Este foarte atentă la detalii și destul de competitivă la jocurile de societate.

Dar despre Cristina-scriitoarea de cărți de copii ce ai putea să ne mărturisești?

Mi-o imaginez deseori pe Cristina-scriitoarea de cărți de copii trăind în afara timpului, undeva unde ceasurile măsoară doar visurile pe care le-am îndeplinit deja sau pe care le mi le doresc îndeplinite, cu un stilou prins bine de degete, ca să scriu despre lumi încă nedescoperite, despre care aș vrea ca toți copiii să citească.

Ce alte roluri mai ocupi în societate?

Sunt asistentă de proiecte în cadrul Asociației Cu Alte Cuvinte, o asociație care se ocupă de promovarea cărților pentru copii despre diversitate. Cred în expunerea copiilor la texte despre contexte sociale diferite, pentru a preveni și a combate discriminarea bazată pe rasă, etnie, dizabilitate. De exemplu, avem în pregătire un proiect de socializare între adolescenții tipici și adolescenții cu dizabilități, în urma căruia va rezulta un joc educativ despre empatie, despre înțelegerea anumitor probleme apărute și găsirea soluțiilor adecvate.

Sunt și voluntar-povestaș în cadrul Bibliotecii Metropolitane București de la vârsta de 14 ani și organizez tot de atunci ateliere de lectură și de creativitate în școli, grădinițe, librării, pe baza poveștilor scrise de mine și nu numai.

Dar dacă ar fi să ne întoarcem cu gândul la vârsta copilăriei, cum era fetița Cristina? Ce îi plăcea să facă pe lângă activitățile școlare?

Ce bine că nu trebuie să mergem prea departe cu gândul, pentru că, așa cum spuneam mai sus, fetița-Cristina încă este prezentă, jucându-se cu copiii la atelierele de lectură și de creativitate.

Fetița-Cristina se dădea mult în leagăn, se întâlnea cu cea mai bună prietenă a ei, își întindeau păturica în grădină și inventau dialoguri cu păpușile sau făceau ,,mâncare” din frunze. Fetița-Cristina se îmbrăca numai cu fustițe, se învârtea și zâmbea știrb că volanele se mișcă după ea. Făcea baloane de săpun și mânca vată de zahăr pe băț. Așa mi-o amintesc.

Apropo de activitățile școlare, cine ți-a insuflat plăcerea pentru carte și pentru lectură?

Plăcerea pentru carte și pentru lectură mi-a insuflat-o mama. Cu toate că ea nu citește pe cât și-ar dori, a avut grijă ca din copilăria mea să nu lipsească poveștile și în fiecare seară îmi spunea câte una sau două înainte să adorm. Cred că astfel s-a născut și pasiunea pentru scris: din gândul că undeva, un copil râde, suspină și trăiește pentru câteva minute în poveștile mele, alături de personajele pe care le îndrăgește.

Cristina, citeai mult când erai mică? Îți mai aduci aminte primul titlu citit?

Citeam, citeam. Îmi aduc aminte de basmele lui Hans Cristian Andersen și ale lui Petre Ispirescu, pe care le citeam și pe bancă în parc, de aventurile lui Buratino cu cheița de aur și de fermecătoarea poveste ,,Frumoasa și Bestia”, preferata mea pe atunci.

Cuvintele curg, le așterni frumos pe hârtie. Imaginația ta e mare, creativitatea se caracterizează prin originalitate, și totuși a fost cineva care ți-a zis să creezi povești pentru copii sau a fost ideea ta?

Mulțumesc pentru cuvintele calde! Aici a fost intervenția îngerașilor, cu siguranță. Ei m-au salvat prin povești în momente mai întunecoase ale vieții mele. Poveștile m-au găsit pe mine și eu le-am găsit pe ele în Univers. Sunt extrem de recunoscătoare pentru acest dar!

Câte cărți ai lansat până acum? Care este povestea acestora și căror vârste se adresează?

Am lansat până acum șapte cărți pentru copii și pentru oamenii mari care nu au uitat să fie copii. Trei dintre ele mai sunt disponibile în librăriile fizice și online, și anume:

Scrisoare pentru Moș Crăciun – este o poveste de suflet, dedicată bunicii mele-înger, despre frumusețea sărbătorilor de iarnă, despre cei care nu mai știu să se bucure de luminițe și învață din nou, despre întoarcerea în copilărie și magia primilor fulgi de nea.

Povești cu mămici și tătici – în carte găsim două povești ce vorbesc despre relația specială dintre părinți și copii, cu bune și rele, cu întâmplări hazlii, dar și cu multă emoție. „Muntele tăticilor” este povestea lui Șervo și a lui Șervețel, tată și fiu din Țara Pânzelor. Pentru a îndeplini datina, aceea de-a aprinde Făclia Iubirii, sunt nevoiți să treacă peste o mulțime de capcane întinse de Scobitoarea Urâcioasă și de Castronul Pârâcios, complicele ei.

Perla și Perlina din povestea „Îmbrățișarea mamei” trăiesc armonios în Oceanul Îmbrățișărilor. Până într-o zi, când invidia unui Lacăt-Negru le desparte. Perlina va depăși obstacole, va cunoaște diverse personaje, dar va putea trăi fără îmbrățișarea mamei?

Vâj-vâj prin călimară – spune povestea lui Motocel, care a risipit tot albastrul din ținutul ei. Natura Albastră, inima călimării, a fost închisă într-un clopot cu rotocoale de fum, iar pe singurul ei ajutor, Clănț-Ronț, o clanță peltică, au acoperit-o fulgii de cocos. Motocel va încerca să își salveze lumea și să devină o primăvară pentru cei din jur, chiar dacă este doar o mică hârtie mototolită.

Ai un moment preferat din zi care te face să te duci la masa de lucru?

Nu am un moment preferat din zi în care scriu, dar iubesc să scriu cu o lumânare parfumată pe birou, cu o melodie la pian sau la vioară în fundal și cu o cană cu ciocolată caldă albă sau cu caramel.

De unde te inspiri, Cristina?

Mă inspir foarte mult de la copii, de la ceea ce-i preocupă, de la întrebările pe care le primesc la întâlnirile cu ei. De la o frază auzită pe stradă, de la un proverb căruia îi găsesc o altă semnificație, din lucruri simple, dar însemnate. Poate fi o frunză, o umbrelă, o călimară, un ciorap în dungi. Inspirația se arată oriunde.

Ce proiecte ticluiești în perioada curândă?

De anul acesta am privilegiul de-a face parte dintr-un proiect-minune, o aplicație gratuită de citit pentru copii, NABU. Este o aplicație globală, România este a cincea țară unde a fost lansată oficial, de către NABU, UiPath Foundation și Asociația OvidiuRo. Cărțile digitale (printre care și creații ale mele) pot fi descărcate în biblioteca virtuală și apoi citite fără conexiune la internet. Mi se pare un pas extraordinar pentru comunitățile defavorizate, unde cărțile în format fizic au un drum greoi sau se împiedică de biblioteci închise cu lacăt. Toți copiii merită să fie crescuți cu povești. Și toate poveștile merită să crească lângă copii.

Am și un manuscris finalizat și ilustrat despre Povești. Pentru inimi iubitoare de povești. Abia aștept să vadă lumina tiparului și să plece în lume, să ducă bucurie.

Cred cu tărie că fiecare mesaj în parte pe care îl primești atât de la copii, cât și de la părinți îți fac inima să zâmbească. Ai, totuși, un mesaj primit care ți-a rămas în suflet?

Așa este, fiecare mesaj primit din partea copiilor și a părinților îmi face inima să danseze și rotița imaginației să meargă. Un moment emoționant a fost atunci când, după un atelier de lectură, un băiețel a alergat după mine pe holul școlii și mi-a dat timid un bilețel pe care scria că i-a plăcut foarte mult povestea și mă îndemna să scriu în continuare. Păstrez și acum bilețelul în dosarul cu amintiri, atât de mult m-a impresionat.

Actoria este o meserie destul de dificilă, care nu îți dă liniște prea multă, dar, în egală măsură, e plină de satisfacții. Pasiunea pentru această formă de artă te transformă și poate fi îmbrățișată la orice vârstă sau dezvoltată de la o vârstă fragedă. Cu adevărat împlinitor, dincolo de spațiu și timp, e să ajungi să fii aplaudat de o sală întreagă de spectatori și să simți cele mai frumoase vibrații date de jocul actoricesc.

Vlad Udrescu, cel cu care am împărtășit azi idei, este un tânăr actor care promite mult și multe. Aspirațiile sale de pe vremea când era adolescent s-au materializat. Devenirea sa este un rezultat a ceea ce a sădit în sufletul și mintea sa pe când era la liceu. Povestea sa pe cât  de simplă este, pe atât de frumos s-a scris. A dat la actorie în Mureș și București. A ales cel din urmă oraș pentru mai multe uși deschise, dar casa lui este în prezent Teatrul Național din Craiova. Parcursul său a fost unul firesc cu proiecte, roluri, ascensiuni și bucurii la un loc.

Cum arată sufletul tău în această perioadă, Vlad? Cum te găsesc și unde?

Mă găsești în drum spre Sevilla. Sunt în avion. Am două escale lungi. Una în Bruxelles și una în Palma de Mallorca. Avioanele au întârzieri peste tot. Parcă merg cu CFR-ul. Mă duc să văd spectacolul lui Declan Donnellan, „Viața e vis” de Calderon de la Barca produs de Teatrul Lope de Vega din Sevilla. Fac un pic de turism cultural. Nu am mai ieșit din țară de patru ani. Pandemia, repetițiile, programul haotic m-au împiedicat sa ies. (Cu excepția Chișinăului unde am fost în câteva turnee cu Teatrul Național Craiova). Și mă bucur să revăd un spectacol de-al lui Declan Donnellann (daca nu știți cine e dați un search pe google, e un artist impresionant) cu care am lucrat in primăvara aceasta la producția spectacolului „Oedip Rege” făcut la Teatrul Național Craiova. Am avut o întâlnire foarte frumoasă cu el, atât profesional cât și uman. Îndrăznesc să spun că ne-am împrietenit. Așa că iată-mă în drum să văd un spectacol de-al lui (și al partenerului lui Nick Ormerod) în Spania. Experiența profesională cu acest regizor de mare notorietate, teoretician, pedagog m-a făcut să realizez ca teatrul se poate face exclusiv  cu feedback pozitiv. Declan nu dă niciodată un feedback negativ. Lucrează mereu cu calm, răbdare, înțelegere, îngăduință și mult umor. Întâlnesc câteodată regizori care au impresia că teatrul se face cu „muci, sânge, nervi”. După ce l-am întâlnit pe Declan și am intrat în contact cu metoda lui de lucru, am constatat că un proces de lucru  bazat exclusiv pe conflict e perimat și nenecesar. Nu trebuie sa te dai cu capul de pământ ca să îți iasă un rol. Chiar nu. Am întâlnit cazuri în teatrul românesc în care nervii, crizele și încrâncenarea la repetiții sunt la ordinea zilei. Nu mereu și nu la toate proiectele. Bineînțeles. Dar  ajung să confund crizele astea de la unele repetiții cu o oarecare normalitate. Credeam mai demult că teatrul trebuie făcut cu orice sacrificiu, cu orice fel de efort, cu „muci, cu crize, cu sânge” dar… cu condiția să fie genial. Nu mai cred asta. Genialitatea în artă e o treaba prea subiectivă. Ajung să cred că genialitatea, de fapt, nu există. Ea este dictată de conjuncturi, subiectivism, curente sau noroc. Fac față conflictului în procesul de lucru și pot să îl gestionez. Cu toții putem. Dar categoric se poate și ALTFEL! Hai cu pozitivul și cu plăcerea că de crize cred ca suntem sătui. Lucrul profesional cu Declan Donnellan mi-a confirmat acest lucru.

Rețelele de socializare m-au adus a doua oară la tine. Am descoperit că ești un spirit creativ care m-a determinat să întorc fața către tine, mai ales că ai îmbrățișat meseria de actor pe care o practici atât de cinstit. Ce-mi poți mărturisi despre omul din spatele personajelor pe care le joci pe scene?

Omul din spatele personajelor este același cu omul de pe scenă. N-am în spatele cui să mă ascund. Ce vede publicul pe scenă sunt și în viață. E adevărat că publicul spectator mă mai confundă cu personajele pe care le interpretez dar cred că, undeva, calitatea unui actor pe scenă transpare și în viața de zi cu zi. Actorii/actrițele sunt ființe sensibile. Orgolioase uneori. Și avide de recunoaștere. Pardon. De ce vorbesc în numele tuturor?! Nu. Așa sunt eu. Recunosc. Dar sunt și generos. Asta știu despre mine. Nu-s nici mai deștept și nici mai prost decât restul lumii. Doar că am ocazia să fac ceea ce îmi place.  Asta îmi dă bucurie, liniște dar și autosuficiență câteodată. Am satisfacția de a lăsa spectatorul să vadă prin mine. Și asta îmi oferă, nu știu de ce, multă satisfacție. Poate e un soi de narcisism sau poate e, pur și simplu, o mărturisire sau o împărtășire a ceva.

Dar despre actorul Vlad ce-mi zici?

Mă critic. Am fost educat… ba nu.. M-am educat cu un spirit critic și cu o voce care spune mereu: „nu faci bine, n-ai făcut destul, nu ești important, n-ai nimic de spus, de arătat, de exprimat”. Metehne proaste dintr-o societate îndobitocită. Le-am preluat și le-am făcut ale mele. N-am putut să discern și să le las deoparte. Na. Cum îți așterni așa dormi. Dar câteodată mai vreau să mă și trezesc și sa fiu mai blând cu mine. Și mi-aș dori în general ca oamenii, în special conaționalii, să fie mai blânzi cu ei înșiși. Feedback exclusiv pozitiv cum ar zice Declan. „Positive empowerment” e recomandarea mea pentru o minte limpede.

Care a fost momentul când ai avut revelația că vei urma cursuri de actorie și că te vei forma în această nișă?

Nu a fost o revelație. Mi-am spus la un moment dat, la terminarea liceului, că actoria e ceea ce vreau să fac. Habar n-aveam să joc. Nu știam actorie. Aveam doar impresia că știu pentru că făcusem două spectacole cu trupa de teatru a liceului Economic din Târgu Mureș. În realitate mi-a luat aproape zece ani să ajung la un nivel cât de cât acceptabil. Eram copil și credeam că orice e posibil. Foarte bine. Așa trebuia să fie. Pe parcurs însă m-am pierdut. Am pierdut încrederea în mine, în cei din jur, în teatru și în relevanța lui. Acum sunt pe la mijloc. Azi cred, mâine nu mai cred. Ca să revin la întrebare: decizia revelatoare poate am luat-o în liceu, dar am avut constant dubii dacă e decizia bună sau nu.

Coincid planurile atunci când erai mic cu cele de acum?

Da. Cred că da. Am avut momente când am vrut să renunț. Am avut momente când mă gândeam să deschid o spălătorie de rufe pentru studenții din Regie. Eu am locuit în căminul UNATC și aș fi dat orice pentru o spălătorie de rufe pe lângă cămin. Mergem pe la un unchi în Primăverii să îmi spăl hainele. La Mall nu îmi permiteam. Eu nu am fost un student exemplar. Aș spune că am fost mai degrabă mediocru așa că m-am gândit la un moment dat să las prostiile astea artistice și să îmi fac un business. O spălătorie de rufe suna bănos. Făcusem tot felul de calcule. Kilograme de rufe de la studenți raportate la investiția în câteva mașini de spălat. Din fericire am cunoscut teatrul independent din București și asta m-a ajutat să nu mă pierd. Cu toate că acum, dacă stau să mă gândesc, puteam să ajung un patron prolific de spălătorie de rufe. Aș fi salvat mulți studenți/studente de la disperarea de a nu avea unde să își spele kilogramele de rufe la niște prețuri acceptabile.

Pe câte scene te-ai plimbat, Vlad?

Am jucat la Teatrul Luni de la Green Hours, la TNB, la Godot, la Comedie, la Nottara, la Cluj – la Fabrica de Pensule, la teatre care acum nici nu mai există (cum e teatrul Mignon), la Foarte Mic, am jucat și în străinătate, dar mi-am găsit casa la Teatrul Național Craiova.

Știu despre tine că te-ai perindat prin mai multe orașe. Cum de?

Cred că-mi place să fiu pe drum. Nu știu, Ema, dacă ai avut vreodată acest sentiment că pe drum, în tren spre exemplu, ești acasă. Eu l-am avut. Cred că am simțit asta din cauză că Bucureștiul (când am ajuns aici) îmi părea prea dur iar orașul copilăriei (Târgu Mureș) era un oraș pe care încercam, la acel moment, să îl las în urmă. Mă simțeam bine între lumi. Îmi era bine acolo. Pe drum. În no man’s land. În căutare. În liniște. Cu peisaje verzi pe ferestrele largi ale trenurilor. Asta era pe vremea pe când trenurile nu aveau întârzierile pe care le au acum. Acum CFR-ul are, pentru mine, nostalgia pe care o au unii bătrâni pentru comunism.

Dar prima scenă pe care ai jucat și ți-ai arătat abilitățile și talentul care a fost?

În programul „Comedia ține la Tineri” la Teatrul de Comedie. Am lucrat cu Alex Măzgăreanu în spectacolul Romanțioșii de Edmond Rostand. A fost un debut frumos cu o echipă alături de care am păstrat o prietenie frumoasă. Îi aveam parteneri pe Sorina Ștefanescu, Irina Drăgănescu, George Costea, Șerban Gomoi, Gabi Costin. Am și câștigat concursul respectiv iar spectacolul a fost găzduit de Teatrul de Comedie o perioadă.

Legătura ta e strânsă de teatrul din Craiova, cel de acasă în prezent? Greșesc sau îmi confirmi curiozitatea?

Da. Printr-o întâmplare, m-am născut la Craiova. Tata e de acolo. Nu am stat la Craiova aproape deloc. Dar cumva, ADN-ul, „chemarea pământului” (ar glumi colega mea actriță Raluca Păun) m-a atras spre Craiova. Mă simt bine acolo. Sunt recunoscător echipei de acolo. Mă simt împlinit. Simt că aparțin. Cred că asta căutam când am fost la concursul de angajare. Să aparțin unui colectiv, unui grup. Mă simțeam adesea singur în lupta mea cu profesia. Teatrul independent e greu, noduros, sărac și foarte pasional.  Este și destul de singuratic. Ești pe cont propriu acolo. Dacă nu dai din coate nu te miști, evident. Ori eu eram în punctul în care căutam ceva mai prietenos. Și mai bine plătit, desigur. Ei bine, prietenos a fost…  bine plătit.. Neh. Cel puțin nu la început.

Cum de nu te-ai lăsat cuprins total de București? Se spune că o capitală îți oferă mai multe oportunități, îți deschide mai multe uși. Ție nu ți-a făcut cu ochiul?

Așa e. Probabil aș fi rămas dacă îmi găseam ceva remunerat. Dar recunosc că am o anumită teamă în ceea ce privește Bucureștiul. E puțin cam brutal uneori. Nu am renunțat. Joc încă în București. Tocmai ce am scos premiera spectacolului „DUAL” la Teatrelli în regia Letei Popescu. Un experiment teatral pe  care trebuie să-l vezi. E musai. Roxana Lepădat (coordonatoarea proiectelor Teatrelli) face proiecte grozave acolo. Am avut mare noroc de susținerea ei pentru un proiect riscant cum e DUAL-ul, în care îi am ca parteneri pe extraordinarii Mihaela Velicu și George Albert Costea. După „DUAL” am avut un spectacol-lectură la Teatrul Point într-un proiect coordonat de Gabi Sandu unde am avut ocazia să le întâlnesc pe regizoarea Irisz Covacs și pe actrițele Oana Jipa și Paula Trifu. Nu am renunțat la București și nici nu renunț. Are un miez pe care îl mai zgândăresc din când în când.

Cu ce te mândrești, Vlad, pe plan profesional?

Am fost nominalizat la premiile UNITER la categoria cel mai bun actor în rol secundar pentru rolurile din spectacolul „Câine cu om. Câine fără om” în regia lui Radu Afrim. Da. Știu. Premii, validări, distincții, bullshit-uri. Dar am avut o lungă perioadă în care îmi pierdusem încrederea în mine. Genul acesta de recunoaștere mi-o dă înapoi. Nominalizarea m-a făcut să fiu mai încrezător în ceea ce fac.

De altfel, publicul bucureștean are ocazia să vadă și „Câine cu om. Câine fără om”  în regia lui Afrim și „Oedip Rege” în regia lui Declan Donnelann în Festivalul Național de Teatru pe 5 noiembrie și 6 noiembrie. E o mare bucurie să putem aduce aceste spectacole în București și garantez o experiență cel puțin intensă la ambele spectacole.

Ce signifianță are scena pentru tine? Este locul unde te dezbraci de toate inhibițiile?

E un loc al imaginației și al imprevizibilului. E un loc al cercetării și al descoperirii unor mistere și mai ample. E un loc al jocului. Al orgoliului. Al micimii și măreției ființei umane. Dar parcă mai mult al micimii. E câteodată sumbru și încrâncenat. Un loc complex pe care nu pot pune degetul. Și nici nu încerc.

Renato Lupu a îmbrățișat muzica încă de când era mic. A crescut cu ea, având în vedere că ambii părinți sunt muzicieni. S-a lăsat vrăjit de frumusețea ei și de atunci nu i-a mai dat drumul. A cucerit cu trompeta atât publicul din țara noastră, dar mai ales cel străin. Creează un raport intim cu scena de fiecare dată și necesitatea de a fi lângă mari artiști a devenit o funcție vitală a existenței sale. Săptămâna trecută unde a avut onoarea să fie pe aceeași scenă cu Maestrul Placido Domingo și Alessandro Safina și totodată mărturisește că i s-a îndeplinit cu această ocazie visul din copilărie.

Renato promite că îi va rămâne fidel acestei arte. Împărtășește și cu alții din tainele ei din calitate de profesor. Nu predă în România, ci în Turcia, acolo unde locuiește de mai bine de două decenii. Își încurajează elevii să nu se abată de la drumul lor precum a fost la rându-i în lupta cu „scârțâielile”. Să-l cunoaștem pe artistul Renato Lupu, una dintre elitele țării noastre care performează pe toate scenele lumii alături de familie și care azi ne introduce cu dragoste în universul sunetelor!

Provii dintr-o familie de muzicieni. Cât de mult te onorează?

Mă simt norocos pentru că am părinții muzicieni, ei m-au ghidat și îndrumat de mic copil. Mai ales când aveam mici neînțelegeri la cursurile de muzică (teorie-solfegiu) puteam apela la ajutorul părinților. Consider că am avut un avantaj față de ceilalți copii, deși a fost și greu câteodată, având părinții muzicieni trebuia să fiu la un nivel superior. Cel puțin așa credeau colegii și profesorii.

Acum sunt foarte onorat pentru că am ocazia să concertez împreună cu ai mei pe aceeași scenă, este un sentiment deosebit. Recent, am avut un recital de familie și am avut cu toții un mare succes.

Ce ai moștenit de la mama? Dar de la tata?

Muzica este ca un microb. Cu cât mai multă muzică asculți și apari pe scenă, simți că vrei tot mai mult. De la ambii părinți am moștenit talentul muzical, nu cred că aș putea să deosebesc de la cine am primit mai mult. În general, pot zice că am primit „calmul” de la mama și „agilitatea” de la tata.

În interiorul fiecărei familii sunt însușite considerente și principii cu care copiii pleacă în viață. Ce te-au învățat părinții? De la ce crez ți-au spus să nu te abați?

Am fost învățat de mic să fiu disciplinat și ordonat în toate. Viața de muzician necesită un ritm foarte calculat și cumpătat. Se aseamănă cu viața de sportivi. Un muzician de performanță trebuie să fie permanent în formă. Contează foarte mult alimentația și odihna fizică/ psihică. Mi-au spus întotdeauna că dacă respect un ritm de viață ponderat în toate voi avea succes.

Cum e să crești cu muzică?

Muzica pentru mine nu este doar o pasiune, e un mod frumos de a trăi. De mic copil mergeam la concertele părinților și eram fascinat de apariția lor pe scenă. Consider că nu este destul să ai studii în termenii muzicii dacă nu asculți muzică în același timp. Ascult muzică mereu când sunt acasă și mă relaxez. Este ca o terapie. Mai ales când fac treabă sau pregătesc ceva de mâncare, mă destinde muzica în fundal și parcă tot ce fac, îmi iese mai bine.

Care a fost primul instrument muzical cu care ai făcut cunoștință?

Pianul. Am început să studiez pianul la vârsta de 6 ani, părinții m-au îndrumat să iau ore private.

Unde ai învățat primele sunete? În România sau Turcia?

În România, am studiat la pian (în privat). După ce am venit în Turcia, în anul 2000, am dorit să încep trompeta. Tatăl meu m-a pregătit timp de un an de zile și apoi am dat audiție pentru a intra la școala de muzică din Ankara.

La ce vârstă ai ales trompeta și la ce vârstă ai avut și primul concert?

La vârsta de 11 ani am început să studiez la trompetă și după un an am avut primul concert.

Îți mai aduci aminte de tine, copil fiind, ce emoții purtai înainte de concert? Ce întâmplare îmi poți povesti?

Ca și copil sunt multe emoții, mai ales pentru primul concert. Este așa o stare de frică la început. Am mai avut apariții la serbările de Crăciun din timpul școlii generale, cu orga. Doar că nu se poate compara  cu un concert clasic.

În clasa a șasea, am avut primul concert solo cu orchestra studenților. Îmi amintesc că eram foarte emoționat, tatăl meu, în același timp profesorul meu, m-a îmbărbătat și mi-a zis să mă concentrez la partitura mea, să nu mă uit la public. Totul a fost foarte bine, doar că la final am uitat să măsor 2 măsuri și am terminat înaintea orchestrei. Pentru mine este o amintire plăcută, acum le mai povestesc studenților mei această întâmplare.

Cum ai crescut, Renato, în universul muzical? De ce ingrediente ai nevoie ca să faci carieră ca artist?

Pentru a fi un muzician bun, este necesară multă muncă. Talentul nu este îndeajuns, trebuie multă răbdare și studiu zilnic.

Ca să ajung la un nivel, am muncit foarte mult și am fost întotdeauna disciplinat în studiu și nu numai, am avut grijă de sănătate. La fiecare concert se depune un mare efort psihic. Chiar dacă s-a terminat concertul încă simți energia și emoția după.

Ce visuri purtai cu tine la vremea copilăriei? Coincid planurile pe care le aveai când erai mic cu cele de acum?

În copilărie doream foarte mult să fiu la fel de admirat cum sunt părinții mei. Nu eram 100% sigur că voi deveni muzician. Visam să fiu pe scenă, să fiu aplaudat de public numeros. Nu ratam niciodată concertele de la televizor și îmi doream să cunosc personalități mari în domeniul muzicii.

Săptămâna trecută am avut un turneu în Aspendos (Antalya) și am avut onoarea să fiu pe aceeași scenă cu Maestrul Placido Domingo și Alessandro Safina. Pot spune că mi s-a îndeplinit un vis din copilărie.

Trompeta a devenit parte din tine ca om, ca artist, ca om al unei carierei de succes. Te găsim și în ipostaza de profesor. Ce sentimente te încearcă la catedră?

Să știți că este o mare diferență în a cânta la trompetă și a preda. Este mult mai dificil să le explici studenților cum să cânte mai bine, să le transmiți iubirea și pasiunea pentru instrument. În general, încerc să fiu ca și un prieten bun cu ei, consider că dacă ești mai apropiat față de studenți, ei se atașează mai mult de profesor și se creează o legătură de încredere. Am și momente când sunt mai sever cu ei, mai ales dacă vin nepregătiți la clasă.

Sunt două decenii de când locuiești în Turcia. Ce ți-a dat Turcia și nu ți-a dat România?

În România, am primit educația elementară, cei șapte ani de acasă cum s-ar zice. În schimb, pot spune că mi-am format caracterul în Turcia, aici mi-am continuat studiile. Le-am învățat limba la perfecție, tradițiile, obiceiurile. Turcia este pentru mine ca a doua țară-mamă.

Ce sentimente porți fiecărei țări în parte?

România este țara noastră frumoasă la care îi duc dorul mereu. Abia aștept să vină vara, să pot merge acasă, la bunici, rude, prieteni. Turcia este țara unde mi-am format un nume și o carieră muzicală. Iubesc ambele țări și pot spune că mă simt acasă și aici în Ankara.

Dacă ai vrea să schimbi ceva în parcursul tău, ai avea ce să schimbi?

Probabil aș fi dorit să am mai multe concerte și acasă în România. Din păcate, încă nu am avut oportunitatea să concertez pe marile scene din țară.

Ți-ai dezvoltat latura artistică. Au avut grijă părinții de asta, tu, profesorii, mentorii. Dar dacă nu ar fi fost o carieră pe această nișă, ce ar fi făcut Renato Lupu în viață? Ce rol ai fi avut în societate?

Când eram încă în România, eram foarte interesat de computere, dar nu știu dacă aveam același succes în domeniul IT. Cred că tot muzica aș fi ales.

Adrian Serghie, în prima parte a vieții sale, nu a ales artele în mod conștient, ci mai degrabă a ascultat glasurile părinților săi. Și cum viața ne surprinde și e imprevizibilă, aceasta deja îi stabilise traseul: ilustrator.

Poate cu un început nesigur, dar cu o dorință de a crea o legătura între text și imagine și de a reda dinamica dintre cele două, ieșeanul a muncit să ajungă unde este azi și anume în ipostaza de a fi văzut și apreciat de către public. Am înțeles că nu ai nimic precis în această lume fascinantă a ilustrațiilor, dar Adrian nici nu a așteptat să vină clienții stând pe loc, ci s-a mișcat. Pentru a ajunge la publicul de pe internet, întâi a ajuns la publicul fizic mergând și participând la evenimente, expoziții, dând interviuri, realizând sesiuni de live-drawing. Apoi, prin 2019, pe internet, de unde îi vine în prezent și marea majoritate a clienților, își propusese să realizeze un proiect în care să creeze un desen în fiecare zi, timp de un an. Mai târziu, el s-a transformat în albumul ultra-cunoscut cu „expresii românești ilustrate”. Nu e singurul la care lucrează, dar sigur în toate a pus același suflet. Culmea, suferă de boala Behcet, o boală autoimună rară, ce i-a afectat ambii ochi și lucrează cu lupa de mulți ani, dar lucrul ieșit din mâinile sale e temeinic. Să-l cunoaștem!

Adrian, hai să facem un exercițiu: cine este Adrian-omul? Cine este Adrian-ilustratorul?

Adrian-omul e la fel ca toți ceilalți: plătește facturi, face cumpărături, se bucură sau are problemele uzuale de zi cu zi, duce pisica la veterinar, iubește și trăiește. E fiu, frate, prieten și soț, și de vreo 10 ani, pacient.
Adrian-ilustratorul e cel ce se simte dator, datorită talentului lui, să facă o schimbare sau să lase ceva după el. Mi-am dorit mult să ajung în acest stadiu, cel în care să fiu văzut și apreciat de public, așa că lumea va tot auzi de mine.

Care este povestea din spatele artistului Adrian? Ai ales artele în mod conștient?

În prima parte a vieții, nu. M-am simțit împins de către părinții mei să fac asta. Mai târziu, dar mai aproape de prezent, în facultate, am decis să o fac pentru mine, nu pentru a mulțumi/îndeplini așteptări. Nu aveam încredere în mine, mă uitam la ceilalți colegi care păreau că fac totul natural, iar eu, parca mă zbăteam ca un pește pe uscat încercând din răsputeri să îmi găsesc un stil sau ceva aparte. Lupta asta interioară a durat foarte mult.

Dar despre băiețelul Adrian ce îți amintești? Desena ultimele pagini ale caietelor și în loc să facă la școală adunări, folosea creionul pentru a reda desene din propria imaginație?

În timpul orelor desenam de la jumătatea caietelor spre sfârșitul lor. Multe dintre ele nu însemnau nimic, fiindcă erau tot felul de chestii aleatorii (personaje ciudate, mesaje, studii de ochi sau de mâini, mașini sau nave spațiale, personaje văzute prin reviste sau la TV, etc).

Foloseam pixul și nu creionul pentru a da impresia că sunt atent la ore și că îmi notez tot ce aud, dar am fost și prins făcând asta și profesorii credeau că le fac caricaturi. Îmi luau caietul și nu găseau nimic despre ei.

Cum trăiește un ilustrator în România noastră, în era în care suntem? Ai putea să o descrii ca fiind instabilă?

Pot vorbi doar din perspectiva mea fiindcă nu cunosc situația altor ilustratori sau artiști. Poate că pentru ilustratorii din București sau Cluj e o alta situație, dar pentru mine, ilustrator ce locuiește în Iași, simt că trebuie să trag mult mai mult, și că nu ai nimic clar și precis, dacă vor fi sau nu proiecte. Poți doar spera și să ții capul sus.

Cum ai ajuns tu la public? Cât de mult te-a ajutat internetul? Este un instrument în promovarea creațiilor?

Majoritatea clienților îmi vin de pe internet, apoi sunt cei din recomandări directe, de la persoane ce au lucrat sau cumpărat de la mine și au fost mulțumiți. Investesc foarte mult timp în crearea postărilor, atât pe Facebook cât și pe Instagram, deci da, internetul este sau poate fi numit un instrument de promovare chiar și pentru artiști.

Pentru a ajunge la publicul de pe internet întâi am ajuns la publicul fizic mergând și participând la evenimente, expoziții, dând interviuri, realizând sesiuni de live-drawing. Apoi, pe internet, îmi propusesem prin 2019 să realizez un proiect în care să încerc să fac câte un desen în fiecare zi, timp de un an. Mai târziu, el s-a transformat în albumul ultra-cunoscut cu „expresii românești ilustrate”. Oricum, nu există o rețetă clară de succes. Dacă veți întreba 10 ilustratori cum sau ce au făcut ei pentru a ajunge cunoscuți, vor da exemple diferite. Cred că ce poate fi considerat comun, e munca depusă și dedicarea.

Ce te inspiră pe tine, Adrian? De unde îți extragi elementele creatoare?

Nu simt că ideile îmi vin dintr-un singur loc, ci simt că ele sunt și trec pe lângă mine iar eu doar le adun pe cele potrivite și le pun pe hârtie. Pățesc să aud ceva amuzant sau interesant de ilustrat în tramvai sau autobuz, într-o melodie sau într-o carte, ceva ce fac pisicile prin casă, sau chiar în discuțiile cu soția mea (așa au apărut desenele cu “Nu ridica Tonul” și „Ținem legătura”).

Care este marea provocare când te așezi la masa de lucru?

Când mă așez la birou, cred că sunt mai multe provocări: să am vederea în regulă (vederea mea scade temporar sau fluctuează dacă nu am avut un somn bun, dacă sunt stresat, dacă mi-a bătut vântul în față, dacă soarele sau lumina a fost prea puternică, etc), să mă simt creativ (odihna e foarte importantă) și să nu fiu cu gândul în altă parte.

Te-ai gândit vreodată să părăsești România și să trăiești din artă în altă țară?

Am visat de multe ori cu ochii deschiși la asta, dar nu mă simt încă pregătit să o fac, dar cine știe ce îmi rezervă viitorul.

Ce te motivează în ceea ce faci având în vedere perioadele financiare fluctuante?

Ca sfat pentru cei ce trec prin perioade în care nu au clienți sau nu vin bani, e bine să ai păstrat ceva în plus din lunile în care a mers mai bine și să te concentrezi la proiecte viitoare. Eu, de exemplu, în lunile ianuarie sau august în care lumea nu prea investește în artă sau desene personalizate, lucrez la pagini de benzi desenate, sau desene ce aș putea să le pun pe tricouri.

Mă speriam mult mai mult înainte. Acum știu ce am de făcut și nu mă gândesc speriat la ce voi face.

La ce proiecte lucrezi în prezent și care este perspectiva ta de viitor?

Păi, tocmai am lansat o expoziție de ilustrație la Institutul Francez din Iași; apoi, lucrez încet-încet la o nouă bandă desenată ilustrată și scrisă de mine, încerc să refac toate desenele din cărțile de colorat cu pisici (și e o muncă enormă) pentru a fi mai apropiate stilului meu actual de desen și, de prin 2019, desenez expresiile românești. Mai nou am început să ilustrez și proverbe românești, și poate în viitor voi ilustra chiar și bancuri românești.

Înainte de începerea pandemiei realizasem 3 ediții de Desenaton (maraton de desen de 12h), eveniment creat de mine, iar acum încerc să fac o a 4-a ediție. Îmi doresc să fac în Iași desenul mult mai apreciat.

Adrian, în rest, cum te găsim? Ce ne poți mărturisi despre starea ta de sănătate?

Atunci când sunt întrebat cum sunt, răspund automat că sunt bine, dar de multe ori o zic așa pentru că nimeni nu vrea să îți audă cu adevărat greutățile bolii. Deoarece nu arăt ca un pacient ce pare să sufere (nu stau în scaunul cu rotile, nu am semne vizibile ce par că sufăr sau că trec printr-o boală), mulți consideră că sunt în regulă și că poate, mă alint sau dramatizez mai mult decât e cazul. Doar soția mea știe cel mai bine cum sunt cu adevărat, deoarece mi-a fost alături în toate momentele. Sufăr de boala Behcet (boală autoimună rară), boală a vaselor de sânge (ce ține de reumatologie), boală ce mi-a afectat ambii ochi, mult mai tare stângul. Sunt nevoit să folosesc lupa de mulți ani, uneori nu mă ajuta nici ea. Nu mă ajuta să îmi fac ochelari. Boala Behcet nu are tratament și trebuie să merg constant la spitalul de oftalmologie și la cel de reumatologie pentru a fi sub supraveghere.

Ai simțit vreodată că unii îți cumpără creațiile doar din cauza bolii? Dacă da, ce sentimente te încearcă în acel moment?

Da, dar foarte puțini fac asta. La început mă simțeam prost, dar acum știu și înțeleg că e felul lor de a mă ajuta.

Cum privești acum viața după diagnostic?

Am primit diagnosticul în 2016. Aproximativ 4 ani am primit numai speculații și am făcut analize în continuu. M-am simțit ușurat, deoarece nu mai știam ce să cred, dacă există o boală, dacă e în capul meu. Odată aflat, am trecut printr-o perioadă de negare, apoi într-una de documentare, apoi încet-încet într-una de acceptare, apoi am apăsat pe toate butoanele disponibile din panoul de comandă propriu pentru a da peste 100% în direcția artei. Dacă la un moment dat nu voi mai fi în stare să desenez din cauza ochilor, eu tot voi continua în direcția artei sub o formă sau alta. Poate că voi fi speaker motivațional pentru cei ce sunt la început de drum și le voi povesti despre drumul meu. Cine știe?!

Ce ai învățat până la anii tăi despre ce înseamnă viața?

Viața mi-a arătat că trebuie să apreciem mai mult ceea ce avem: vederea/sănătatea, persoanele de lângă noi, familia, și mai nou, timpul.

Banii vin și pleacă și nu contează cât contează cele de mai sus. Banii nu vor ține și nu pot înlocui nimic.

Pe Vișinel Bălan atunci când îl căutăm, îl găsim în slujba copiilor abandonați. Este un activist în domeniul drepturilor copiilor instituționalizați. S-a aplecat asupra lor pentru că el, la rând, a fost unul părăsit în casa de copii.

Suferința și traumele din vremea copilăriei le-a transformat în energii pozitive. Ușor nu a fost. Lipsuri au fost de toate felurile, iar acum se concentrează spre a schimba soarta altora care sunt în locul în care a fost și el cândva. A ajuns să stea în munca și în sprijinul copiilor părăsiți de către părinți și să le dovedească că a fi „al statului” nu înseamnă a fi „al nimănui”.

Unde te găsim în momentul prezent, Vișinel? Ce proiecte ticluiești?

În prezent, sunt asistent universitar la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (S.N.S.P.A.) și Vicepreședintele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție. Am înaintat echipei ANPDCA și Ministerului Familiei, aflat sub conducerea doamnei Gabriela Firea, o listă cu 24 de propuneri pentru apărarea și protecția copiilor aflați cu măsura protecției speciale în centrele de plasament/rezidențiale, în asistență maternală și plasament familial. Răspund zilnic la peste 60 de apeluri și stau ore în șir la telefon. Trăiesc, câteodată, sentimentul că fac terapie cu oamenii, însă găsesc că, în multe cazuri, este cea mai bună soluție pentru liniștirea acestor suflete și reafirmarea siguranței pe care protecția noastră o asigură.

Cum arată sufletul tău?

Consider că este aproape imposibil să îți descrii sufletul. Ai putea să transformi totul într-un clișeu în speranța că nu te va ruga nimeni să dezvolți. Adevărul este că suntem ființe complexe, iar oricâte descrieri aș oferi, niciuna nu va avea acuratețe. De aceea, răspunsul meu este că sunt bine și împlinit. Pe umeri, am multă presiune, iar în fața mea stau multe așteptări. Am ajuns în locul optim pentru ceea ce mi-am dorit încă din 2010: să stau în slujba copiilor abandonați și să le dovedesc că a fi „al statului” nu înseamnă a fi „al nimănui”.

În jurul căror credințe guvernezi?

Credințele și valorile după care mi-am guvernat fiecare pas sunt: bate și ți se va deschide, cere și vei primi, caută și vei găsi. În realitate, nu se poate ca, în orice moment, nici măcar o ușă să nu îți fie deschisă. Este nevoie de calm și de dorință pentru a căuta.

Cât de grea a fost călătoria ta prin viață?

A fost o provocare echilibrată. Nu pot spune că a fost grea. Pe de altă parte, ar fi încadrabil în domeniul absurdului să spun că a fost ușoară. A fost așa cum trebuia să fie. Din fiecare obstacol am învățat ceva. Toate experiențele negative le-am pozitivat. Am fost clădit a fi o fire optimistă. Cred în puterea de a schimba lucruri folosind un singur instrument: ceea ce gândești. Atracția față de idei ne guvernează viața, fie ea pozitivă sau negativă.

Ești un adult provenind dintr-un copil suferind. Încă resimți trecutul?

Transformând trecutul într-o experiență plăcută vă asigur că suferința e mai puțin prezentă. Însă sunt  momente și momente. Am plâns foarte mult pe parcursul vieții mele. Am avut parte de nopți lungi, perne pline de lacrimi și vise agitate. Cu cât înaintez în viață, simt din ce în ce mai profund experiența caselor de copii. Acum, a stat întotdeauna în mine cât de mult am permis acestor ca aceste emoții să mă afecteze. În definitiv, emoțiile sunt bune, ne umanizează.

Ți-ai acceptat trecutul, Vișinel, cu adevărat?

Absolut. Eram în anul trei de facultate când mi-am spus că sunt pregătit să vorbesc despre. Acceptarea pornește de la iertare și invers. Mi-am iertat părinții la vârsta de 10 ani. Am avut momente, în adolescență, când plângeam doar pentru că voiam să fiu ținut în brațe, voiam să plâng în brațele părinților mei. Însă m-am liniștit, mi-am acceptat condiția. Din dorința ca ceilalți să nu fie nevoiți să își accepte condiția așa cum mi-am acceptat-o eu, sunt aici.

Cum îți descrii copilăria având în vedere că acum te simți realizat?

A fost o provocare. Nu pot spune că a fost grea, dar nici ușoară, a fost așa cum trebuia să fie. Din fiecare obstacol am învățat ceva și toate experiențele negative le-am pozitivat. Sunt o fire optimistă. Cred în puterea de a schimba lucruri doar prin ceea ce gândești. Atracția ne guvernează viața, fie ea pozitivă sau negativă.

Al câtelea copil al familiei tale ești? Cu cine păstrezi legătura?

Al 13-lea. Numerologic vorbind, să știi că nu este întâmplătoare ziua și numărul deciziei de numire a mea în funcția de vicepreședinte. Locuiesc cu fratele meu Virgil Bălan, psiholog la DGASPC Sector 6.

Ce simți pentru părinții tăi? Îi cunoști? Dar pe frații tăi?

Milă. Au murit.  Mi-am cunoscut părinții și frații de la vârsta de 10 ani.

Prin câte orfelinate ai trecut? Unde a fost ”acasă” pentru tine?

Locul în care m-am simțit cel mai bine a fost la Centrul Rezidențial Pro Familia, județul Bacău.

Ești un supraviețuitor?

Absolut. Dar supraviețuirea este rezultatul voinței. Am avut voința de a-mi depăși condiția socială. Asta îmi doresc și de la copiii aflați în grija statului. E timpul să nu se mai plângă și să caute ușa ce li se va deschide. E drept, viața este cu atât mai dificilă pentru ei. Însă astăzi, societatea oferă mai multe oportunități și copiii sunt altfel îngrijiți.

Și totuși, cine te-a îndrumat să studiezi? Ai avut cu siguranță determinare, dar a fost cineva care te-a împins de la spate?

Întotdeauna am avut pe cineva care să mă sprijine și să mă îndrume. Prima persoană a fost Codrin Lungu, cel care este astăzi nașul fiului meu. Un alt om care mi-a marcat existența a fost profesoara de limba română din liceu și dirigintele meu, Ursinschi Violeta. Acum, clădesc și eu noi oameni, de la catedră, datorită profesorului universitar Alfred Bulai, a cărui bunăvoință nu o văd a cunoaște limite.

Au fost profesori care au fost negativiști în privința ta, care nu au crezut în potențialul tău și au încercat să te demoralizeze?

Absolut. Le pot înțelege viziunea. Însă nu o pot împărtăși. Nu am putut niciodată. De aceea, am mers tot înainte.

Aperi copiii abandonați, o idee născută din propria nevoie. Te emoționezi de fiecare dată când afli povestea cuiva?

Depinde de cum este povestită. Da, îmi plac poveștile. Sunt pus în bocancii unui mic terapeut. Ajut povestitorul să ofere mai mult, să se descarce. Să dea culoare poveștii. Încurajez oamenii, copiii și tinerii să se descarce cum simt ei că este convenabil atunci când sunt într-o situație dificilă. De exemplu, pot plânge. Însă niciodată să nu lase acele lacrimi să le aplece capul. Viața merită trăită.

Florentin Gheorghe crede cu tărie că meseria aleasă este lucrul cel mai frumos pe care l-a îmbrățișat în viața sa. Se identifică perfect cu ceea ce face, deși, culmea, drumul său profesional nu a avut întotdeauna o destinație precisă. Este unul dintre oamenii care fac cinste învățământului românesc și de care sistemul educațional avea nevoie.

Spirit tânăr, dinamic, creativ, dedicat, prezent în viața copiilor, inițial se îndreptase către domeniul preoției. A terminat Seminarul Teologic din Târgoviște, apoi a absolvit Facultatea de Teologie din același oraș, dar decizia de a se dedica cultului religios s-a schimbat, el dorind să fie mijlocitorul între copii și educație. Au urmat alți ani de studii, iar în prezent îl găsim ca profesor de limba și literatura română, atât la catedră, cât și pe canalele de socializare. Este și gazda unei emisiuni de educație și cultură. Să-l cunoaștem mai bine!

Florentin, ești omul de la catedră din fața copiilor, ești Profu’ de română de pe Youtube, dar și gazda unei emisiuni. Cât de mult te onorează rolurile pe care le-ai îmbrățișat pe parcursul tău profesional?

Foarte mult. Deși par multe și destul de variate, toate au ceva în comun: educația. Îmi doresc să fac lumea în care trăiesc un loc mai bun. Cum? Așa cum mă pricep eu cel mai bine: educând oamenii (indiferent că este față în față în sala de clasă, pe internet sau la televizor). Cu toții avem o misiune în viață, iar aceasta cred că este misiunea mea.

Apropo de parcurs și de calea aleasă, care este frumoasa poveste a escapadei tale academice? Ce te recomandă studiile?

Drumul meu nu a fost mereu unul cu o destinație precisă. După ce am terminat Seminarul Teologic din Târgoviște, eram oarecum dezorientat în ceea ce privește cariera. Nu eram convins ce aș vrea să fac în viață. Cred că m-am maturizat mai greu. Așadar, neavând o perspectivă, m-am înscris la Facultatea de Teologie din Târgoviște, ca mai toți colegii mei. N-aș zice că am urmat efectul de turmă, ci mai degrabă că am rămas în zona de confort. Era un domeniu unde eram văzut bine, unde rezultatele mele erau foarte bune, prin urmare, cred că aș fi putut face carieră. Numai că aveam să descopăr în timp că nu asta era vocația mea. Or, în acest domeniu (cel teologic și ecleziastic), este nevoie în primul rând de vocație, de o chemare specială. Dacă practici preoția doar ca pe un job, tot demersul tău este unul sortit eșecului. Șansa mea a fost ca în anii al II-lea și al IV-lea de licență să plec cu o bursă de studii în Grecia, la Facultatea Națională și Kapodistriană din Atena. Aici m-am desprins de zona mea de confort, am avut timpul necesar să îmi dau seama cine sunt, ce îmi place, ce nu. Astfel, când m-am întors în țară știam ce nu îmi doresc să profesez, însă trebuia să aflu ce vreau să fac. Cum cred că nimic din viața noastră nu este întâmplător (asta dacă deschidem bine ochii și suntem atenți la detalii), am avut ocazia să predau, ca suplinitor, la școala gimnazială din satul meu natal, școală al cărei elev am fost. Astfel, am văzut că îmi place să predau, să fiu în mijlocul copiilor și să lucrez cu ei. După ce am terminat Teologia (pentru că nu îmi place să las lucrurile neterminate), m-am înscris la Facultatea de Litere din Târgoviște, specializarea Limba și literatura română-limba și literatura engleză, domeniu în care am făcut și un master.

Ce înseamnă pentru tine să fii în mijlocul copiilor? Ce ai învățat tu de la ei?

Să fiu in mijlocul copiilor înseamnă totul pentru mine. Este sensul vieții mele. Este ceea ce mă motivează să depășesc orice obstacol al sistemului, unul departe de a fi ideal sau chiar funcțional. Ce am învățat de la copii? Multe. Să fiu sincer. Copiii nu își pot ascunde trăirile și emoțiile, așa cum, din păcate, o facem noi, adulții; dacă unui elev nu i-a plăcut ora ta, să fii sigur că îți va da de înțeles. Și ăsta e un lucru foarte bun – cel mai bun feedback ți-l dă elevul, nu vreun director, inspector sau ministru. Am învățat să mă bucur de viață, să fiu copil. Doar să nu vrei și nu înveți de la copii.

Ce dorești tu ca valori să le transmiți?

În primul rând, respectul. Respect față de ei înșiși, față de ceilalți și față de mediul înconjurător. Apoi, valori precum sinceritatea, perseverența și munca. Doar muncind și fiind serioși pot obține ce își doresc în viață.

Care este profilul copiilor tăi de anul acesta?

Copiii de astăzi sunt clar diferiți de copiii de acum 20 de ani, chiar și de cei de acum 10 ani. Nu sunt mai buni sau mai răi. Sunt doar diferiți, pentru că tot contextul este diferit. Ce avem noi de făcut este să ne adaptăm limbajul, abordarea, dar nu și așteptările. Trebuie să vorbesc eu, adultul, pe limba lor, ca să îi învăț să vorbească limba mea. Să mă duc eu spre ei, ca să îi trag spre mine. Dacă aștept ca elevul să vină să îmi ceară o listă cu lecturi suplimentare, este posibil să aștept mult și bine. Decât să mă las copleșit de frustrări, mai bine iau atitudine și caut soluții, înființez un club de lectură, fac activități interactive și le arăt că cititul poate fi „cool”. Dar ca să îi pot motiva pe elevi, trebuie ca mai întâi eu, profesorul, să fiu motivat. Într-adevăr, este mai mult de muncă pentru mine, dar dacă sunt motivat, nu voi vedea în asta o povară, ci o plăcere, o parte a misiunii mele. Cu atâtea distrageri (și aici mă refer la tot universul online, cu toate aceste aplicații de socializare și jocuri), pe care noi nu le aveam, este clar că elevului îi este mai greu să discearnă, să știe care este „calea cea dreaptă”. Dar tocmai ăsta este scopul nostru, să îi ghidăm și să îi ajutăm. Deci copiii, de acum și din orice timp, sunt minunați. Sunt diamante ce așteaptă să fie șlefuite. Vorbeam într-o emisiune de-a mea cu o psihologă din Honduras, pe care am cunoscut-o într-un proiect Erasmus, despre așa-zișii copii-problemă. Concluzia a fost că nu elevul este problema, ci că elevul are o problemă și trebuie ajutat. Comportamentul lui ne spune că el are o problemă. Dacă nu mai vad elevul ca fiind problema, nu mă mai enervez pe el și îmi dau seama că misiunea mea este să găsesc problema. Practic, trebuie să ne regândim abordarea în ceea ce îi privește pe elevii de azi.

Pe ce criterii se bazează relația cu ei? Dar cu familiile acestora?

Țin cont eu însumi de toate valorile pe care le pretind de la ei: respect, onestitate, încredere, dreptate. Îmi tratez elevii ca de la egal la egal. Nu îi privesc dintr-o postură de superioritate. Elevii sunt centrul actului educațional. Noi, profesorii, mergem la școală pentru ei, nu pentru noi. Elevii mei sunt cei mai importanți pentru mine și am grijă ca ei să afle asta. Încerc să creez o conexiune cu ei. La baza oricărui tip de relație, chiar și în relația profesor-elev, stă conexiunea. De fapt, cred că asta este cheia succesului cu elevii. Dincolo de informațiile pe care le află de la tine, elevul reține cum s-a simțit la ora ta, ce principii a deprins de la tine.

Care sunt resursele care te aduc zi de zi la catedră? Cu ce gând pleci zilnic spre școală?

Plec la școală cu gândul că și eu sunt parte din schimbarea în bine pe care toți ne-o dorim. Toți vrem lucruri, însă puțini facem ceva concret pentru a le obține. Ca profesori, mi se pare că avem o responsabilitate enormă. Noi formăm adulții de mâine. Schimbarea stă (și) în mâinile noastre. Pentru asta trebuie să fim în primul rând noi înșine motivați. Trebuie să ne găsim motivația. Care este scopul nostru? De ce plecăm de acasă? Pentru bani, pentru statut sau pentru elevi?

Ușor nu a fost în anul pandemic. Conectarea a fost mai grea online, în schimb, pe tine te-a pus în ipostaza de a te reinventa și de a crea un canal online cu informații corecte cu și despre limba română. Ești și foarte apreciat, iar noi îți mulțumim pentru ce împărtășești. La câți abonați ai ajuns?

Niciodată numărul nu a fost un scop, merg pe principiul calității, mai puțin pe cel al cantității. Trebuie să recunosc că mă bucură să văd că mii de oameni îmi apreciază munca și găsesc util ce fac. Practic, scopul meu, misiunea mea se extinde și în afara sălii de clasă, ceea ce este ideal. Educația nu se oprește în spațiul școlii, ci trebuie să învățăm pe tot parcursul vieții. Revenind la cifre, pe Facebook am 61 000 de următori, pe YouTube am 4 600, iar pe TikTok (cont pe care l-am creat recent, având în vedere că majoritatea celor tineri își petrec timpul acolo) am peste 20 000 de următori.

Cum negociezi cu timpul? Știu că ești și gazda unei emisiuni, ești și la ore, dar mai aloci și timp pentru a continua cu informațiile utile din online. Ce-mi poți mărturisi?

N-aș zice că am un secret. Doar fac ceea ce îmi place. Atunci când faci ceea ce îți place, găsești timp pentru orice. Cum spuneam, am găsit un scop în viață, scop care îmi aduce satisfacție, și atunci toată energia mea este canalizată în acesta direcție – educația. Satisfacțiile pe care le am în urma tuturor activităților mele sunt combustibilul de care am nevoie de merg mai departe.

Florentin, să fie meseria aleasă cel mai frumos lucru pe care l-ai îmbrățișat în viața ta?

Da. Nimic nu dă sens mai mult vieții mele decât meseria pe care am îmbrățișat-o.

Ce planuri profesionale ai pentru tine?

Să continui ce am început și să fac totul cât mai bine.

Unde ar trebui să fie schimbarea în învățământ? Se tot vorbește despre lacune. De care ordin?

Din păcate, multe dintre schimbările din învățământ vizează mai mult forma și mai puțin fondul. Schimbarea trebuie să plece de la selecția profesorilor, a celor din funcții de conducere (indiferent că vorbim de directori, inspectori sau miniștri). Selecția trebuie făcută pe baza meritelor, a competenței, nu pe criterii politice sau nepotisme. În educație este o criză de profesori cu vocație. Este nevoie de profesori motivați. Este nevoie de profesori bine pregătiți din punct de vedere științific, cărora să le pese de elevi, să fie acolo pentru nevoile lor și care să caute căi de a se conecta cu aceștia. Elevii au nevoie de profesori care să îi asculte, să îi facă să se simtă importanți. Profesorii nu trebuie să fie doar transmițători de informații, ci trebuie să fie formatori de caractere. Să ii învețe pe elevi să gândească critic, să îi învețe să selecteze informația, să îi învețe să învețe. Să trateze cu respect atât elevii, cât și meseria de dascăl, misiunea pe care o are. Criza în educație, din punctul meu de vedere, depășește granițele economicului sau ale infrastructurii. Criza o reprezintă, în primul rând, resursa umană de calitate.