-Nuuuuuuu, nu vreau asta, nu suport, înțeleeeegi????Ahhhhhhhhhhh!

Rebecca plânge din tot sufletul. Fața ei mititică este schimonosită, iar părinții ei chiar nu știu ce să facă. Ar țipa și ei, poate doar ca să acopere strigătele micuței. Însă un gând le dă ghes: e bine? E bine să ne lăsăm târâți în iureșul iscat de fiica noastră?

Sentimentele puternice sunt trăite și procesate diferit de fiecare copil în parte. Fie că este vorba despre temperament sau despre mediu, copiii vor reacționa diferit la frustrare, limită, stres, stare de sănătate alterată. Un copil mic este firesc să nu aibă abilități foarte bune în controlul emoțiilor și reacțiilor și de aceea în această perioadă apar crizele de afect.

Copiii tăi trăiesc totul intens. Desigur, este potrivit ca tu să îți păstrezi calmul.

Dar cum reușești asta? Lucrând cu tine. Acest lucru presupune să faci o pauză și să reflectezi.

Lucrează pentru a îți înțelege în mod activ emoțiile.

Să construim un plan de acțiune despre cum ne vom ajuta noi pe noi atunci când suntem puși în fața situațiilor delicate alături de copiii noștri.

Să nu uităm că nu este nimeni perfect; încercăm tot ce putem acum. Apoi este important să fim dispuși să încercăm din nou și să creștem, să arătăm răbdare, să învățăm din pașii greșiți.

Emoțiile copiilor sunt intense instant

Izbucnesc intens, ca un foc ce arde cu flacără mare. Copiii nu au instrumente prin care să se calmeze singuri, nu pot înțelege de ce ,,nu” acum. Răspund cu putere rapid, folosind verbalul și non verbalul, deopotrivă.

Ce simțim, noi, părinții?

Noi, părinții, simțim că reacția noastră de răspuns ar fi bine să fie identică:

Ei țipă? Țipăm și noi.

Ei strigă spre noi? Strigăm și noi spre ei.

Cum ar fi? Cum ar fi dacă am echilibra balanța? Cum ar fi dacă am interveni cu abilitatea noastră de a rămâne calmi? Dacă purtarea noastră ar pune cântarul în poziția potrivită?

Este foarte dificil să rămâi calm. Poate una dintre cele mai grele părți din ceea ce pot face părinții.

Însă ,,e greu” nu este sinonim cu ,,e imposibil”.

Creșterea vine după momente în care luăm o pauză, reflectăm, dovedim răbdare și determinare în hotărârea pe care o luăm. Să exersăm toate aceste lucruri pentru că totul se învață, cu multă atenție și dăruire.

Este oare posibil să rămânem mereu calmi?

Cu siguranță NU.

Însă, cumva, acest ,,mereu” nu este scopul nostru. Să fim din ce în ce mai buni în felul în care ne abordăm fiii și fiicele, în felul în care comunicăm, în felul în care răspundem copiilor noștri este țelul nostru.

Părinții Rebeccăi rămân calmi. Se așează lângă ea, o ascultă, îi arată că o văd, o aud, o înțeleg. O așteaptă să își revină. Respiră și ei; își dau timp lor și fiicei lor, deopotrivă. Rebecca știe că se poate baza pe părinții ei! Lacrimile se usucă și în curând zâmbetul inundă fața micuței. Ce bine!

-Și vreau să mergem acum și în Parcul cu leagăne-bărcuțe! Mergem, da?

-Acum mergem spre casă.

– Dar mai întâi în Parcul cu leagăne-bărcuțeeee….

-Acum să știi că ne îndreptăm spre casă!

-Nu spre parc?????

-NU.

-Ohhhh… niciodată nu vrei să mergem nicăieri, nu mă lași în parc, nu vrei să mă joc, să mă bucur…OHHHHHHH!!!!

Durerea din glasul lui Manuel era tare vizibilă. Laura, mama lui, s-a oprit mirată și s-a întrebat, surprinsă: Oare…. Oare e așa?”

Simțirea de acum

Și vouă v-a spus fiul vostru sau fiica voastră ceva asemănător?

Copiii exagerează de multe ori, joacă mult cu moneda totul-sau-nimic, iar ceea ce simt acum, în momentul prezent, polarizează toate momentele vieții.

Cu siguranță, în momentul prezent, în care nu primește ceea ce a dorit, copilul este trist, frustrat, iritat și simte nevoia să arunce cu cuvinte care-de cele mai multe ori-nu reflectă realitatea.

Să încercăm chiar acum să îi arătăm fiului nostru câte facem pentru el? Să îi amintim în acest moment fiicei noastre câte am dăruit săptămâna trecută?

Unde stau rădăcinile cuvintelor?

Lucrurile stau așa: în momentul în care copilul nostru este atât de supărat (exact cum este Manuel acum), cuvintele pronunțate își au rădăcinile în emoții și nu în logică.

Nu prea putem aduce emoțiile spre zona logicii acum, mai ales că ele sunt pompate și exacerbate.

Este treaba noastră, a părinților, a adulților responsabili, să nu ne lăsăm purtați în haosul din grădina emoțiilor copiilor noștri. Treaba noastră este să îi purtăm cu blândețe afară din locul în care emoțiile destabilizatoare șuieră și să le dăruim o perspectivă cu ceva mai mult echilibru:

-Ohhh, acum eu văd că simți că niciodată nu vreau să mergem…. Cred că nu te simți grozav… (Laura se uită la Manuel cu atenție și grijă). Cred totuși, mai degrabă, că uneori vreau să mergem în parc și uneori decid să mergem spre casă….

Sau Laura alege să spună așa:

-Mmmmmmm….ai dreptate: azi spun NU și ieri am spus DA. Asta pentru că uneori putem să mergem în parc și alteori nu o putem face. Acum este unul dintre momentele în care nu putem și îmi pare rău că ești tare nefericit din cauza asta.

Ce este important?

Este important să îi arătăm copilului nostru că suntem conștienți de punctul lui de vedere. În același timp îi arătăm în cuvinte clare cum stau lucrurile și nu cedăm.

Există posibilitatea ca fiul sau fiica noastră să fie în continuare supărat (sau supărată). Scopul nostru nu este neapărat să facem ca supărarea să dispară prin magie, ci să modelăm un echilibru cu o bază solidă, pentru viitor.

Manuel apucă mâna mamei și spune:

-Mâine crezi că mergem în parc?

-Da, mâine o să avem timp și de parc, vei vedea, leagănele te vor aștepta.

-Și o să mă dai tare?

-Daaa, o să îți iei avânt, pentru că ești curajos!

Un zâmbet larg a înlocuit ultimul suspin de pe chipul lui Manuel. Și asta e tare bine!

Îmi amintesc perfect, spune Matei, de momentul în care i-am ținut ușa unei doamne. Doamna ieșea din clădire și eu am alergat, am deschis ușa larg și am așteptat să pășească. Doamna a ieșit ușor, a zâmbit mulțumită și a înclinat capul.

Apoi am întâlnit privirea mamei. Ei bine, mama mea s-a purtat atunci cu mine de parcă tocmai primisem cea mai mare distincție de pe Glob! M-a lăudat, mi-a dăruit prețuire pentru ceea ce eram eu, ca om, mi-a dăruit respect și m-a copleșit cu admirația ei. Aveam 7 ani. Din ziua aceea m-am străduit mereu să fiu grozav ca om. Pentru că asta ar fi făcut-o mândră pe mama mea! Și pentru că asta contează, cu adevărat!

Ziua în care am intervenit pentru prietenul meu și i-am luat apărarea nu o voi uita niciodată! (Și ochii lui Silviu se umezesc). Tatăl meu mi-a spus iar și iar cât de mândru este de mine și cât de mult mă admiră pentru curajul de a vorbit cu putere pentru cel ce îmi era prieten de atât de mult timp. ,,Îți trebuie curaj, fiule, să faci asta. Când revăd gestul tău, ei bine… asta numesc eu copil curajos și prieten pe care te poți baza.” De atunci am rămas mereu cel vine în ajutor și prețuiește pe cel ce ajută în nevoie.

Părinții cresc Oameni

Este responsabilitatea noastră, a părinților să creștem oameni. Cum facem asta? Prin puterea exemplului, desigur și prin găsirea momentelor în care copiii noștri pun în aplicare ceea ce au învățat de la noi.

Să ne vedem copiii prin ceea ce sunt și fac bine, să le vorbim despre gesturile lor, despre ceea ce faptele sculptează în ei și în ceilalți, să ne bucurăm pentru ei și cu ei, să le prețuim înălțările și echilibrul.

Când vom crede în copiii noștri ei se vor ridica și vor răzbate. Succesul în viață, desigur, nu depinde doar de performanța academică. Fără a minimiza ceea ce achizițiile din școală fac pentru fiii și fiicele noastre, este foarte important să conștientizăm că ceea ce dăruim noi, părinții, interiorului celor pe care îi iubim este extrem de important.

Părinții dăruiesc suport

În fiecare zi, prin relația pe care o construim temeinic cu copiii noștri, să oferim suport fără a le inhiba independența și asumarea deciziilor. Să le putem arăta acolo unde greșesc, desigur, în scopul de a-i ajuta să se autoevalueze și să progreseze, să fie încântați de ei atunci când vor ajunge la rezultatele dorite. Să îi pregătim în fiecare zi pentru momentul în care nu vom mai sta alături de ei și pentru momentul în care va fi musai să gestioneze succesul și eșecul pe care viața îl așterne în fața lor.

Cu ce rămânem la sfârșitul zilei?

Cu bucuria de a fi oameni cu O mare, capabili de a dărui bun și bine în jur.

Și noi, și copiii noștri și copiii lor, într-o bună zi. Așa este?

Elena era absolut convinsă de faptul că părinții ocupă un loc special în viața unui copil. Indiferent de ceea ce vedeau copiii ei în jur, indiferent de ce auzeau.

Ea știa așa: chiar dacă fiii sau fiicele noastre sunt în anii copilăriei, sau sunt preadolescenți sau adolescenți, părinții rămân întotdeauna pentru ei sursa supremă de inspirație, încurajare, zonă pozitivă, creativitate și creștere. La urma urmei, chiar din momentul în care copiii își deschid ochii mari și însetați de cunoaștere, părinții sunt cei care devin lumea pentru ei.

Părinții sunt cei ce au un impact major asupra modelării comportamentului, atitudinii și credințelor copiilor.

În fiecare bună zi copiii învață de la noi. Rămânem modelele lor. Indiferent care sunt canalele media pe care le accesează, indiferent ce lucruri se povestesc în grupurile de prieteni. Impactul părinților este bine să fie atât de mare asupra copiilor, încât să rămână mereu punct de reper pentru lucrurile bune pe care vor și simt să le crească.

Cheia este să rămânem pur și simplu atenți la acțiunile și cuvintele noastre. Să fim noi cei care discută despre spectacolele de operă, teatru, despre expoziții de artă, despre muzica de calitate, despre valori, drepturi și obligații, despre stereotipuri și modele false și adevărate din societate.

Ce ar fi de făcut?

Păstrați o atitudine pozitivă

Să păstrăm o atitudine pozitivă, caldă, deschisă. Să fim optimiști și să realizăm că felul în care punem problema în diferite paliere ale vieții se va reflecta asupra copiilor noștri. Copilul nostru va învăța de la noi arta  de a fi pozitiv, de a dărui empatie și compasiune.

Să arătăm mereu bunătate

Actele noastre simple de bunătate, îi pot învăța copiii noștri lecții mari despre îmbrățișarea bunătății și a compasiunii ca un mod de viață. Când părinții înșiși revarsă acte de bunătate, copiii lor au mai multe șanse să absoarbă în mod spontan lecțiile despre morală, etică, valoare, compasiune și empatie. Să profităm de fiecare oportunitate și să o folosim pe deplin pentru a modela.

Includeți copilul în discuțiile de familie

Se întâmplă adesea ca părinții să aleagă să țină copiii departe de discuțiile din familie, pentru a nu lăsa niciun fel de stres să le atingă mintea. Deși astfel de gesturi indică natura grijuliu și iubitoare a părinților față de copiii lor, adevărul este că a nu-i face pe copii să participe la discuțiile de familie de fapt nu ajută. În acest fel, copiii devin prea fragili pentru a face față oricărui tip de stres și sunt afectați negativ chiar dacă o problemă minoră le apare în cale. Prin urmare, există teme clare în discuțiile din familie ce vor fi prezentate copiilor ca lecții clare. Cereți-le sugestiile lor și nu vă îndepărtați de la a pune acele sugestii în acțiune când sunt cu adevărat potrivite.

Elena știe și ne spune și nouă: cu toată dragostea și grija din inima ta pentru copiii tăi, cu siguranță îi vei putea ghida pe calea optimismului, succesului, lucrului bine făcut!

-Nu, chiar nu am făcut eu asta!

-Sonia, ești sigură? Pare că tu ai făcut-o!

-Nu, nu și iarăși nu!

Mama Soniei își pierde cumpătul: fiica ei o minte! De ce? De ce?

Este cu adevărat iritant când ne privim copilul cum neagă ceva despre care știm că este adevărat.

Ce ne trece prin minte? Oooooo!

,,Câtă de lipsit de respect!” ,,Încearcă să îmi arate că mă poate dovedi pe mine?” ,,Dacă mi-ai fi spus adevărul de la început, nu m-aș fi enervat niciodată atât de mult! Ar fi trebuit să știe asta!” ,,Cum de mă minți pe mine, pe mine, mama ta care mereu îți vrea binele?!”.

Și lista e larg deschisă, nu e așa?

De ce?

Deci de ce mint copiii? Dacă încercăm pentru puțin timp să nu mai despicăm firul în 16, întrebând ,,de ce” și alegem să devenim puțin curioși, observăm că minciuna sub microscop devine cumva interesantă, nu?

În fața noastră este un copil care știe că noi ne dăm seama de adevărul-adevărat și care continuă povestea sa proprie.

Pare că se întâmplă ceva ce merită a fi studiat….

Pare că se conturează următorul lucru: copiii mint pentru a-și proteja legătura cu noi.

Copiii țin la tot ce ne apropie pe noi, adulții, de ei.

Descoperirile copiilor

Copiii descoperă, desigur, tot ce îi irită pe părinți și îi transformă în cei ce pedepsesc, critică, ceartă.

În momentul în care copiii cred că părinții lor vor reacționa la adevărul pe care îl știu cu furie, etichetare, pedeapsă, ei mint pentru a păstra legătura de atașament.

Când copiii cred că părinții vor reacționa la adevărul pe care îl spun cu îngrijorare, cu atenție, cu înțelegere pentru decizia nefericită, ei vor fi sinceri de dimineață până seara.

Ce este de făcut? Adesea, în relații, avem de ales să avem dreptate sau să rămânem conectați. Îi îndemn pe părinți să încerce să acorde prioritate conexiunii și să sudeze soclul de încredere.

Copiii acordă foarte mare atenție modului în care părinții, adulții responsabili din jurul lor, răspund. Ce mă ține strâns legat de ai mei? Ce mă îndepărtează? Copiii aleg să spună adevărul atunci când reacția părinților duce de obicei la apropiere și nu la depărtare.

Cum am putea reacționa?

-Nu, nu, nu eu am stricat căsuța fratelui meu..Nu eu!

-Uh! Te aud. E bine să știi că dacă cineva, nu tu, ar fi stricat căsuța eu cred că aș înțelege. Este greu să ai un frate mai mic și este greu să fii nevoit să împarți mereu… Chiar dacă aș fi necăjită, în final aș înțelege ce s-a petrecut. Aș încerca să înțeleg, să ajut să nu se mai întâmple acest lucru și cred că aș da și o îmbrățișare celui ce a fost suficient de puternic să recunoască greșeala….Oare vrei o îmbrățișare acum?

Sau:

-Ba chiar mi-am făcut toate temele!

-Hmmm….Să știi că am primit vestea de la doamna învățătoare că temele nu au fost făcute în ultima vreme. Știu că este greu să le duci pe toate la bun sfârșit. Pe mine mă interesează mult mai mult ca tu să fii bine decât să mă supăr pentru aceste teme nefăcute. Totuși, sunt aici ca să înțeleg și să ajut. Promit să nu țin morală. Hai să vedem cum aș putea să ajut pentru a nu mai fi în situația aceasta pe viitor!

Și mama Soniei a înțeles ce este de făcut: este extrem de atentă la reacțiile ei, de adult responsabil. Sonia recunoaște în ultima vreme cu ușurință când greșește. Mama este mereu acolo să o vadă așa cum este ea, cu bune și mai puțin bune, să o îndrume, să o susțină, să o înalțe!

Sonia a fost o bună atletă în școală. Cel mai mult i-a plăcut voleiul. Azi, fiica ei are primul meci de volei! Chiar s-a întâmplat lucrul acesta, Ana a ales de una singură, cu voioșie, antrenamentele de volei!

Sonia este în tribune și se frământă. Când meciul începe, încurajează, se agită, dă indicații, își pune toată energia pe tavă pentru fiica ei și pentru echipa acesteia.

La final de meci, când Ana iese de la vestiar, spune așa:

-Mami, crezi că ai putea data viitoare să ții ce crezi și ce simți pentru tine? M-ar ajuta foarte mult să mă pot concentra doar la ce ne spune antrenorul. Știu că ești cu sufletul lipit de mine, însă am nevoie de asta…

Acceptarea limitelor sănătoase

A-i ajuta pe copiii noștri să accepte limitele sănătoase este una dintre cele mai importante sarcini ale unui părinte. Pentru că toate relațiile sănătoase au limite și bariere.

Ana a fixat o limită. I-a cerut mamei ei să respecte ceea ce ea simte că i se potrivește într-o anumită conjunctură.

Copiii învață urmărind adulții responsabili din viețile lor. Felul în care noi plămădim lucrurile pentru copiii noștri își lasă amprenta asupra modului în care ei interiorizează și apoi pun în practică, sfaturi utile, modele de urmat.

Control, putere și conexiune

Într-o lume care este atât de des axată pe putere și control, apare ideea că ar fi bine să ne concentrăm doar pe mesajul ce cere ca fiii și fiicele noastre să respecte limitele cerute de părinți; ne este greu să luăm în considerare faptul că și noi, adulții putem onora  granițe cerute de copiii noștri.

Granițele sănătoase se referă la protejarea conexiunii și la siguranță, nu la protejarea puterii, nu-i așa?

Fă-ți timp pentru a lua în considerare o limită pe care copilul tău a încercat să o stabilească cu tine. Ceva care nu împiedică sănătatea sau siguranța lui, desigur, dar care îl va ajuta să se simtă respectat de tine ca un om unic care merită să-și stabilească propriile limite, precum și să le respecte pe ale tale.

E simplu să respecți limitele?

Când ne propunem să respectăm ceea ce fiul sau fiica noastră cere, vom observa uneori că nu e simplu. Să luăm aminte că este nevoie de muncă pentru a învăța o limită; astfel vom putea  să simțim empatie atunci când copiii noștri se luptă să urmeze cerințele noastre.

,,Te rog să nu îmi atingi părul!”

,,Te rog să nu mă alinți în fața colegilor!”

,,Te rog să nu iei locul antrenorului în timpul meciului!”

,,Te rog să nu îmi strângi parcul Lego în lipsa mea!”

,,Te rog să îmi lași biroul așa cum este până mă întorc!”

Și copiii pot cere! Și este important să ascultăm și să respectăm ceea ce ei cer!

La rândul lor vor da mai multă considerație lucrurilor pe care noi le cerem, vor vedea necesitatea barierelor, limitelor cu scop.

Sonia este acum în tribune. O, da! Îi vine să strige și să dea instrucțiuni, să exclame și să vocifereze în gura mare. Știe însă că Ana are nevoie de altceva din partea ei. Zâmbește și se bucură de competiție și de starea de bine a fiicei sale!

Dinu era supărat-supărat și chiar nu știa cum să vorbească despre asta la cei 4 ani și 7 luni ai lui. Plângea, țipa, era roșu la față, tremura, strângea pumnii, nu voia să primească îmbrățișarea mamei; nici chip să îi răspundă acesteia la întrebări… Nu voia nimic!

Și mama…OH! În ea creștea de acum panica și asta i se citea în mimică și în fiecare fibră din corp. Vocea îi devenea iritată atunci când întreba: ,,Ce e, ce e, explică-mi!”

Nu era chip ca mama și băiețelul să se înțeleagă.

Oare ce e de făcut?

Bine de știut

Dacă vrem să armonizăm emoțiilor e important să le înțelegem și să le acceptam. Viața copiilor nu este doar lapte și miere, nu presupune doar bucurie și veselie; emoțiile negative își au și ele rolul lor. Este firesc ca un copil să simtă furie, tristețe, frustrare, mâhnire în anumite situații și e important ca noi, părinții, deopotrivă, să-l ajutăm să înțeleagă acest lucru și să simtă că îi suntem alături. Crizele de afect sunt ca niște nori care tot cresc, iar în unele cazuri copiii nu observă această ridicare de nivel și -în plus- nu au încă instrumentele pentru a gestiona ce se întâmplă cu ei. Părinții sunt cei care susțin copilul: acesta învață că este în regulă să fie învăluit și de emoții negative, nu doar pe cele pozitive. E important însă cum pot exprima sentimentul și cum pot găsi rezolvarea situației.

Înțelegând furtuna

Prima și prima dată este foarte important să îi ajutăm pe cei mici să se calmeze. Și cum facem asta?

Ei bine, ne aducem pe noi la nivelul lor, ne micșorăm, ne așezăm în același plan cu ei. În momentul în care copilul nu are în față pe cineva de 3 ori mai mare decât el care îl ia la întrebări, care vrea să obțină un lucru de la el, nu se vor mai simți atât de mici și înfricoșați în interacțiune.

Folosiți-vă de mimica plină de empatie. Coborâți colțurile gurii și arătați părerea de rău pentru ceea ce micuțul trăiește pe chipul vostru.

O figură imobilă, un chip care ascultă ,,rece”, ce încearcă interacțiunea, nu este în avantajul micuților noștri, apăsați de greutatea emoțiilor.

,,Sunt aici” spuneți pe un ton blând, ,,mama, tata este aici, cu tine”. ,,Te ascult, haide va fi bine, știu, știu, e greu!” Copiii simt astfel că ceea ce i-a învăluit este văzut de adult și se vor calma știindu-se înțeleși.

Calmul din vocea părintelui va ajuta mereu: ,,te înțeleg, te aud, te văd, orice ar fi, vom trece cu bine peste încercarea aceasta”

Este important să îi facem să se simtă în siguranță: se vor calma ușor-ușor.

Atunci și doar atunci vom putea să punem întrebări, vom putea desțeleni, ameliora, dezamorsa.

Este nevoie de conectare înainte de orice discuție cu un micuț năpădit de emoții, pentru soluționarea sănătoasă a lucrurilor.

Dinu este în brațele mamei: Miruna l-a ajutat să se calmeze și acum caută împreună o soluție.

Mamă și fiu, ușurați, se reconectează și învață.

Vera își începea lista cu obiective pentru noul an.

Pe primul loc, pe foaie, stă scris, cu litere mari:

CUM SĂ FIU O MAMĂ MAI BUNĂ:

(desigur, simplul fapt că scrie aceste 7 cuvinte ne face să știm deja că Vera este o mamă bună)

Vera își propune să facă lucrurile mai bine, de acum înainte. Să știe ce cuvinte să folosească, atunci când lucrurile se mișcă greu, sunt iritante și frustrante, să știe cum să se bucure de vorbele potrivite și cum să le îndrepte pe cele nepotrivite (pentru că și cuvintele grele apar uneori în relația cu copiii noștri, și ne dăm seama după o oră sau două ce ar fi fost bine să fie făcut, pentru că regretăm sau ne macină gesturi și grimase și comportamente de care nu suntem încântați, ca părinți).

Ce să așezăm pe listă, spre aducere aminte?

Poate că în primele rânduri din listă ar fi potrivit să fie scrisă replica părintelui:

,,Am greșit/ am făcut o greșeală. Îmi pare rău.”

A spune ca adult ,,am greșit” înseamnă asumarea responsabilității pentru ceva anume. Ce mesaj mai puternic le putem transmite, noi, adulții, copiilor noștri, dacă nu puterea ce vine din asumare? Un „îmi pare rău“ spus și crezut îi arată copilului că regretele unui părinte nu sunt vorbe goale, ci au valoare și putere iar acțiunea nepotrivită, deja regretată, nu va mai fi repetată.

Părinții nu au întotdeauna dreptate. Copiii ar trebui să știe că persoanele-stâlp, mama și tata, fac și ei greșeli uneori, greșeli pe care le asumă și le îndreaptă.

A spune ,,îmi pare rău” nu presupune o schimbare de rol. Nicidecum. Nu înseamnă că autoritatea ta îți este știrbită. Înseamnă: respect, încredere, un model de bună comunicare.

Și ce mai stă scris pe lista Verei?

Stă scris așa: Ce facem când ne supărăm unii pe alții?

În primul rând ar fi bine să ne aducem aminte că noi suntem în aceiași tabără cu copilul. Pe același mal, în aceeași barcă. Nu ne poziționăm împotriva lui. Uneori suntem supărați, ba chiar furioși. Uneori spunem cuvinte nepotrivite, pe care le regretăm. Emoțiile sunt normale. Ele vin și pleacă însă. Suntem responsabili fiecare pentru comportamentele noastre.

Este în regulă să ne simțim supărați, triști, temători, furioși, frustrați. Însă ceea ce contează, la sfârșitul zilei, este că suntem acolo unul pentru altul, că viața noastră împreună este formată din o grămadă de lucruri bune pe care le împărtășim.

Copilul trebuie să înțeleagă că o emoție puternică vine și pleacă și orice greșeală poate fi reparată.

Sunt eu, adultul, atotștiutor?

Viața ne dovedește că NU. Așa că este în regulă ca Vera să le spună în răstimpuri copiilor ei: ,,…hmmmm, nu știu răspunsul la această întrebare acum, însă mă voi gândi, mă voi documenta, voi întreba și voi afla, voi găsi cea mai bună formulă, voi căuta să lămuresc asta”.

Și pe listele voastre sunt câteva idei la care vă gândiți pentru a le aplica în relația cu copiii voștri? Da, desigur. Până data viitoare să repetăm ceea ce a pus Vera pe lista ei. Vom găsi, desigur, alte lucruri care dau roade benefice și cresc tare bine și sănătos relația dintre noi și copiii noștri.

-Încă o poveste, încă una! Te rog, tati!

Tatăl lui Mihai zâmbește larg. Și el era la fel: o poveste și încă una, mai ales acum, acum când Crăciunul se apropie…

– Ei bine, se spune că o dată, într-un sat îndepărtat, oamenii locului aveau un obicei: când fiul sau fiica din fiecare familie împlinea vârsta de 10 ani, se prezenta în fața bunicilor satului. Aceștia spuneau că a venit vremea ca în copil să crească puterea și îi cereau acestuia să se depărteze seara de casă și să aștepte zorii zilei, legat la ochi, în pădurea de lângă sat. Orice s-ar fi petrecut în acea noapte nu putea fi povestit nimănui, niciodată!

-Oooooo! Cum așa? Și copilul nu se temea? Dacă pățea ceva rău? Ochii lui Mihai erau măriți și așteptau continuarea…

-Hmmmm… Să știi că ai dreptate: copilul auzea în acea noapte foșnetul pădurii și cântec de pasăre de noapte, auzea cum trosneau lemne și cum șuieră vântul, să știi că auzea lătrat de câine sălbatic și poate ropot de ploaie. Învăța să fie atent, să se facă una cu copacii, să se ferească, să se acopere, să se apere, să înainteze, să răzbească….

Și apoi zorii zilei veneau. Copilul simțea razele soarelui pe față și putea acum să își dea jos legătura de la ochi și să răsufle ușurat…

-Ce bine, răsuflă ușurat, la rândul lui, Mihai.

-Hmmmm…Știi însă ce vedea în fața ochilor?

-Ce?

-Îi vedea pe părinții lui. Aceștia stătuseră toată noaptea lângă el și îl păziseră în tăcere.

Ochii lui Mihai erau mari și răsuflă adânc, zâmbind.

-Adică părinții lui nu l-au părăsit nicio clipă… L-au lăsat să se descurce singur, l-au lăsat să aibă temeri și strângeri de inimă, l-au lăsat să fie fericit dimineață că a reușit de unul singur. Și în tot acest timp au fost acolo, pentru a fi lângă el sau ea, pentru a păzi, alina, proteja, susține dacă ar fi trebuit, dacă ar fi strigat după ajutor, dacă i-ar fi fost greu….

-Ai înțeles foarte bine, exact așa.

Tatăl și fiul s-au îmbrățișat. Fiecare avea nevoie de îmbrățișarea asta.

Părinții își vor lăsa copiii, pe drumul vieții, să pornească mereu cu avânt. Îi vor încuraja și le vor transmite că ei știu că pot, că au primit până la momentul desprinderii o grămadă de lucruri, de care să se folosească, în bagajul lor metaforic. Și îi vor lăuda când se descurcă și îi vor prinde când uneori pășesc greșit. Și vor rămâne mereu acolo, oricând este nevoie de un sfat, de un gând, de o mână de ajutor sau pur și simplu de o atingere caldă.

Crăciun fericit!

A fost o dată ca niciodată… Așa încep poveștile din Decembrie. Ce a fost atunci? Ei bine, demult-demult, trei prieteni buni s-au vorbit să pornească la drum ca să primească sfatul unui înțelept ce locuia într-un vârf de munte.

Chiar acolo locuia? Da, chiar în vârful de munte!

Au pornit toți trei la drum, împreună; la un moment dat au ajuns la o răscruce, iar fiecare a decis să aleagă o altă cărare pe care să pășească spre a-și atinge țelul.

Și chiar s-au despărțit? Da. Deși dorința lor era aceeași, au ales să meargă pe alte cărări pentru a o îndeplini.

Primul prieten a ales o cărare abruptă, ce urca însă drept către vârf. Și-a spus că nu îi pasă de pericole; pur și simplu dorea să ajungă în vârful muntelui pentru a primi sfaturi înțelepte cât mai rapid cu putință.

Al doilea prieten a ales o cărare ce nu era la fel de abruptă ca prima; totuși ea nu era lipsită de greutăți: se aștepta tânărul nostru să străbată o strâmtoare periculoasă, în care vânturile te asurzeau și îți împiedicau cu mereu înaintarea. S-a încumetat și a pornit la drum.

Cel de-al treilea prieten a ales o cărare lungă, care ocolea însă muntele și străbătea ținuturi line.

Și au mers, și au mers….

După trei zile, cel care urcase pe calea cea semeață a ajuns în vârf aproape fără puteri, plin de răni, răsuflând cu greutate. S-a așezat să își aștepte prietenii.

Trei zile mai târziu, ars de vânturile puternice care îl amețiseră, a ajuns al doilea prieten. S-a așezat oftând, obosit, lângă amicul lui. Îl așteptau de acum pe al treilea.

După alte zile, tot în număr de trei, a sosit și prietenul ce alesese drumul lin; fața îi era o lumină, îi bucurase sufletul tot ceea ce văzuse și trăise pe calea pe care pășise până atunci. Era mulțumit și fericit.

Erau cam nemulțumiți cei ce ajunseseră primii: drumul lor fusese greu și au avut apoi destul de așteptat; drumul celui de-al treilea părea că a fost plin de armonie.

Ultima bucată de drum au străbătut-o împreună, la pas; au ajuns la înțelept și fiecare a dorit să știe dacă drumul ales a fost cel potrivit.

Bătrânul înțelept a ascultat cu atenție apoi a întrebat:

– Ce ai aflat tu? l-a întrebat pe primul călător.

– Oh, pe drumul mea am aflat că viața este grea, cu multe pericole și încercări, că deseori am parte de suferință și de lucruri ce îmi pot cauza răni, că e musai ca pentru fiecare pas să mă lupt cu mine și cu ce mă înconjoară… Însă am reușit! Și acum întreb: am ales eu oare calea cea mai bună către tine?

– O, da! Ai ales bine, desigur… Iar tu, tu ce ai învățat? întrebă înțeleptul întorcându-se spre al doilea tovarăș.

– Eu am învățat că sunt multe lucruri în viață ce îmi pot fi potrivnice, care vor încerca să mă abată din cale, că uneori pot rătăci drumul și trebuie să stau nemișcat sub puterea urgiei, că pot afla piedici… Însă dacă nu îmi pierd încrederea, voi reuși! Iată, am ajuns la tine, înțeleptule! Te întreb: am ales eu calea cea mai bună către tine, oare?

– Da! Ai ales bine, desigur… Iar tu, tu ce ai învățat? îl întrebă pe ultimul.

– Eu am aflat cum mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am răbdare. Am aflat că, după cum privesc lucrurile, viața poate fi o adevărată încântare, ceva care mă bucură și îmi dă putere, dacă am răbdare să văd fiecare lucru, bucată cu bucată. Am mai aflat că lumina îmi poate bucura ființa dacă îi permit să fie acolo. Spune-mi: am ales eu calea cea mai bună către tine?

– Da! Ai ales bine, fii sigur…

Prietenii au aflat că toți trei au făcut alegeri bune. Însă fiecare a trăit întâmplările drumului pe care a pășit.

Viața fiecăruia dintre noi este rezultatul alegerilor făcute. Deseori ne aflăm la răspântii, luăm niște decizii, iar apoi viața ni se umple cu consecințele deciziilor luate.

Decembrie vine mereu cu povești. Și poveștile sunt cele care ne dau învățăturile cele bune, nu-i așa?

,,Ooooo…ai făcut asta singur, chiar tu, singur? Sunt așa mândru de tine….”(îi spune lui Cosmin tatăl lui);

,,Te-ai descurcat și acum. Ai făcut treaba asta complicată de una singură, fără să ceri ajutor? Sunt cu adevărat încântată!” (chiar așa i-a spus Ilenei mama ei);

,,Nu pot să cred, ați terminat și nu ați cerut ajutor… Ce mândri suntem de voi, copii capabili să rezolve totul sprijinindu-se doar pe ei, pe forțele lor…” (așa le-au spus părinții gemenilor Tina și Eric).

Cândva, în copilărie, există posibilitatea să ți se fi spus, iar și iar, că e tare grozav dacă faci totul impecabil bazându-te numai și numai pe tine!

Sună foarte bine, nu este așa? Părinții ne dau putere, ne validează. Însă undeva pare că rămâne fixată ideea, la maturitate, că suntem demni de laudă doar dacă facem lucrurile bazându-ne doar pe noi, pe forțele noastre. Pare că merităm mai puțin dacă vom cere sprijin, dacă într-o zi vom spune că nu o putem duce la capăt, că nu ne iese, că avem nevoie de un umăr, de o mână întinsă, sau de toți cei care sunt în jurul nostru, cu gând bun pentru noi.

Gândul care iese la suprafață, ,,poate ar fi bine să cer ajutor”, trezește în noi temeri. Parcă ne facem griji: dacă cei din jur se vor amuza pe seama noastră, dacă vom fi apoi marginalizați, puși la colț, vom fi tratați ca niște ,,impostori” (,,spune că a făcut, dar să știți că nu a făcut de unul singur, nu e numai și numai meritul lui”), dacă cei ce ne cunosc se vor îndoi de noi și de puterile noastre, de ceea ce merităm. Ne este teamă să cerem ajutor pentru a nu deranja, pentru a nu crea situații neplăcute, pentru a nu coborî de pe piedestal, pentru a nu ne tulbura imaginea și nici liniștea celor din jur.

Mi-e teamă că voi fi greutate pentru cineva.

Mi-e teamă că voi fi pus la colț.

Mi-e teamă că se va vorbi neplăcut despre mine.

Mi-e teamă că voi fi etichetat drept cel ce poate puțin

Mi-e teamă că voi pierde controlul.

Mi-e teamă că rămân cu datorii.

Mi-e teamă că îmi voi pierde stima de sine greu încercată.

Chiar așa să stea lucrurile?

Ei bine, a cere devine echivalent cu a ști care ne sunt limitele, slăbiciunile și lipsurile. Să ceri ajutor este de fapt un semn de echilibru. ,,Știu cât pot, știu cum sunt, știu cum stau acum”.

Să soliciți ajutor îi valorizează pe ceilalți, le permite să se simtă utili, competenți și importanți. Oamenilor le face plăcere să dăruiască, să fie implicați.

Să ceri îți permite să verifici că nu ești singur, că poți conta pe ai tăi, pe grupul tău de prieteni. Să simți ceea ce presupune solidaritatea îți întărește sentimentul de liniște interioară și îți arată că problemele tale nu sunt doar ale tale, unice, nemaivăzute; ele au fost trăite și retrăite.

Pentru ca lucrurile să prindă contur în viață este important să îți cunoști punctele forte și punctele de limită. Cei ce reușesc știu cu siguranță să delege, se bazează pe ceea ce pot dărui și ceilalți și știu că este mai important să își atingă obiectivul decât să își protejeze imaginea creată.

,,Sunt încântată că te-ai descurcat singur…e minunat! Totuși, când vei avea nevoie, oricând, pentru orice, nu uita că sunt aici, suntem aici cu toții pentru tine!”- cele mai potrivite cuvinte pentru a-ți susține fiul sau fiica!

-Cum???? Nu mai mergem la teatru? De ce? De ce s-a amânat spectacolul??? Nu vreau!!! – țipă Cristina.

-De ce???? De ce vine Maria peste o oră la mine? De ce întârzie? Dar eu nu vreau, vreau acuuuum! – se prăbușește Angi.

-De ce nu îmi iei Lego-ul acum? Vreau acum! Nu, nu îl punem pe lista de priorități, nu vreau să aștept! – vociferează Ionuț.

-Nu vreau să aștept!

-Nu vreau peste o oră!

-Nu vreau să ne mai gândim!

Situațiile mai puțin grozave din viața copiilor

Este foarte important să îi învățăm pe copii să facă față situațiilor mai puțin grozave din viața lor: să facă față unui refuz, să facă față unei amânări, unei respingeri, să facă față unei situații care îi defavorizează, care îi frustrează.

Ne dorim să oferim copiilor aproape orice (orice noi nu am avut, nu-i așa?) și această ,,cultură a cornului abundenței” împiedică în copiii noștri creionarea recunoștinței, acceptarea lui ,,nu”, apariția schimbării fără o cădere emoțională.

Cornul abundenței

Fiii și fiicele noastre au mai mult din orice: mai multe jucării, mai multe (o abundență de) activități, o grămadă de opțiuni, prezența noastră, a părinților, a adulților responsabili, implicarea noastră vie.

Copiii nu se mai luptă pentru a obține lucruri și nu își mai pun mintea la contribuție pentru a primi ce își doresc.

Pare că au căpătat o fragilitate; sunt gata să se sperie, să abandoneze, să rămână mirați în fața refuzului.

Ce exersăm?

A fi rezistenți în fața lucrului nu tocmai plăcut și a ne adapta noului sunt două calități pe care este bine să le exersăm în copiii noștri.

Să nu eliminăm oportunitatea (da, ar fi bine să o vedem ca pe o oportunitate) pe care o oferim copiilor noștri când îi punem în situația de a-și exersa tăria, înțelegerea refuzului, acceptarea amânării, întârzierii.

Desigur: îi înțelegem că au parte de un eveniment nefericit, de o perioadă dificilă. Desigur: empatizăm cu ei, însă nu îi îndepărtăm de lucrurile care nu sunt roz.

Noi – noi, părinții -suntem cei ce îi antrenăm pentru astfel de situații.

,,E greu, sunt supărat, sunt nefericit, sunt devastat că nu se întâmplă…”

,,Oh, da, este greu, într-adevăr. Unele lucruri sunt greu de dus. Exact așa cum este așteptarea de acum, sau amânarea aceasta sau anularea ce s-a ivit. E greu când nu iese cum vrem. E greu și inconfortabil… însă știu că tu o poți scoate la capăt, știu că poți rezista. Poți să o faci, o să reușești.”

Copiii răspund mult mai bine atunci când nu punem presiune pe ei să treacă instant peste sentimentele pe care le au sau când nu îi oprim din a se simți rău. Este de datoria noastră să îi ajutăm să învețe să navigheze printre diferite emoții și să aibă încredere în ei.

Mereu este important să ne reamintim: este bine să îi ajutăm pe copii să înțeleagă cum să aibă grijă de ei, să își rezolve situațiile și problemele, să știe că sunt capabili. Să îi sprijinim cere mult mai multă răbdare decât actul de a-i salva pe moment. Însă acest lucru le clădește stima de sine în mod admirabil.

În fiecare zi era aproape la fel: Andrei se arunca în mașina mamei și striga, ere nemulțumit, se răstea, se burzuluia.

Se uita pe geam și vedea, parcă, doar lucruri ce îl nemulțumeau. Ba chiar, de câteva ori, când mama i-a reamintit să își pună centura, Andrei a izbucnit în plâns.

Ce e de făcut? Lia, mama lui, este chiar speriată, nu îl recunoaște. În primele două săptămâni de școală totul  părea minunat. Și acum, brusc, asistă la această schimbare.

Ce ar fi bine să știe Lia?

Școala- o provocare pentru cei mai mulți

Pentru cei mai mulți băieți este o adevărată provocare să fie uneori departe de familie. La școală, ce e drept e drept, toată ziua s-au străduit: s-au străduit să respecte regulile, să întrebe doar după ce au ridicat mâna sus, să fie liniștiți și să nu răspundă colegului de bancă care i-a înghiontit și i-a ,,ajutat” să ducă bucla de la litera ,,r” prea sus pe foaie. Apoi, în pauză, nu au reușit să termine gustarea pentru că au fost și la baie și s-au și alergat puțin cu fetele. Și pauza a zburat.

În plus, nu au știut dacă e bine sau nu să răspundă provocărilor, au fost derutați și s-au și blocat când au vrut să răspundă la întrebarea ,,cum ne dăm seama, copii, că afară e toamnă?”

Cum se simt copiii?

Andrei e confuz, obosit, epuizat și stors de energie. Se simte stresat, iar în cupa emoțiilor sale nu mai este pic de fluid care să îl ajute să interacționeze cu răbdare și bunătate și interes și veselie.

Ce e de făcut?

Ar fi grozav dacă am reuși să ne abținem și nu am întreba imediat: ,,cum a fost în pauză?”, ,,cu cine te-ai jucat azi în curtea școlii?” sau ,,ți-a plăcut brânza dulce cu ardei din caserolă?”

Ar fi și mai bine dacă am oferi o mică gustare fiului nostru (băieții sunt mai mereu înfometați) și dacă am reuși să îi surprindem cu ceva amuzant; pare că ai face să râdă este o mare reușită, prin care oferim stare de bine și îi umplem de energie pozitivă. O întâmplare amuzantă scoasă din pălărie sau niște ochelari haioși scoși din torpedou, la momentul oportun, schimbă toată situația tensionată din mașină.

Ar fi nemaipomenit să îi putem lăsa măcar pentru 30 minute să alerge și să se joace într-un părcușor. Natura și mișcare așează în cupa emoțiilor, din nou, starea de bine și disponibilitatea copilului tău pentru conectare optimă.

Lia știe de acum că nu e nimic ciudat în legătură cu Andrei. Înțelege că uneori e dificil ca el să își comunice trăirile și știe că sunt zile ce l-au consumat și l-au lăsat fără energie și disponibilitate. Este răbdătoare și își pune curiozitatea să mai aștepte, să ia un bob de zăbavă și este acolo ori de câte ori fiul ei are nevoie de timp și combustibil pentru a se pune iar pe roate, pentru a redeveni calm și strălucitor.

-Victor, Amalia, haideți, este timpul să strângeți toate jucăriile și să vă pregătiți pentru cină!

Angi, mama gemenilor, s-a înarmat cu răbdare și cu traista de explicații plină. De fiecare dată începe o bătălie a întrebărilor și explicațiilor. Oare azi va fi la fel?

-De ce, mama, de ce trebuie să strângem acum?

-Dar de ce trebuie să venim la masă?

-Mamaaa, dar de ce să ne întrerupem?

-De ce să ne spălăm pe mâini?

-Și de ce să îmi schimb bluza. E foarte puțin noroi pe ea.

-De ce…

-De ce….

Angi a tras aer adânc în piept.

Oare…?

Oare care este diferența dintre a explica unui copil ceva și a explica acel ceva iar și iar, ,,la nesfârșit”?

Care este intenția ta, intenția părintelui? Ce vrei oare să se întâmple? Vrei să ții o teorie pură sau vrei ca această explicație să se transforme într-o conversație interactivă, alături de copilul tău?

Oare vrei să îi dai ocazia copilului tău să își creeze o perspectivă largă sau vrei să îl convingi că tu ai dreptate, deții adevărul absolut și este foarte important ca el să se conformeze tuturor lucrurilor pe care le ceri?

Oare încerci să cauți alături de el soluții sau vrei să îi subliniezi fiului sau fiicei tale, iar și iar, logica din punctul tău de vedere pentru că ai impresia că acest adevăr e pus de el sau de ea la îndoială?

De ce?

Copiii întreabă mereu ,,de ce?”: …de ce, mama?; …de ce aș face asta?; …dar de ce trebuie?

O fac nu pentru că au uitat explicațiile (nu, în niciun caz!) și nici pentru că vor iar și iar o lămurire. Ei vor să se sustragă controlului, vor poate să nu îndeplinească sarcina (deloc sau nu chiar acum) și, desigur, ar putea să vrea să facă doar ce vor ei.

În acest moment nu este cazul să răspunzi la acest ,,de ce”. Este doar o provocare. Validează-le emoțiile și totodată fixează clar limitele.

,,Să știi că trebuie să facem asta”.

,,E musai să ducem acum lucrurile la bun sfârșit”.

,,Eu chiar cred că tu știi de ce”.

,,Sunt sigură (sunt sigur) că dacă ar fi să fie, ai ști să explici chiar mai bine decât mine, adultul, de ce, motivul adevărat!”

Să ne aducem mereu aminte: este important să folosim regulile împreună cu consecințe anunțate pentru a evita riscul reacțiilor noastre în funcție de cum ne simțim la un moment dat într-o anumită zi, într-un anumit context. Ceea ce oferă regulile stabilite copiilor este predictibilitate: ei știu în mod clar ce anume se așteaptă de la ei, ce ar fi bine să fie făcut și cum. Este foarte important ca pentru același tip de comportament, copilul să primească același tip de răspuns din partea adultului responsabil.

Angi este calmă și zâmbitoare:

-De ce? Oh, dar eu cred că voi știți mai bine decât mine de ce! Mi-ar plăcea chiar să vă ascult explicațiile voastre! Sunt sigură că așa cum o faceți voi nu o face nimeni!

Copiii zâmbesc.

În casă miroase îmbietor. E toamnă bună și bogată peste tot și toate.

Oare ar fi trebuit să o dau și eu pe Maria la lecții de pictură? – se frământa mama ei.

Poate că nu trebuia să plec de acolo, poate că trebuia să mai stau puțin lângă ea… își tot repeta tatăl Ligiei.

Fac tot ce e de făcut pentru fiii mei adolescenți? se tot întreabă Miruna, mama lor.

Ne simțim vinovați

Ne simțim destul de des, noi, părinții, vinovați.

De ce nu am ales asta?

Nu ar fi trebuit…

Ar fi trebuit…

Dar dacă….

Sigur, am greșit…

Regret, nu am ales…

Ar fi putut avea asta copiii mei…

Oare de ce nu m-am gândit…

Simt că am ales greșit…

Simt că nu am ales…

Dar dacă aș fi făcut altfel….

Sentimente ce te ghidează

Sentimentul acesta, ,,că nu am fost destul sau că nu suntem destul” nu ne dă pace, ne macină, nu ne lasă să dormim.

Suntem dedicați copiilor noștri, am vrea să rezolvăm lucrurile pentru ei, să dăm tot, să facem tot. Tot ce ne stă în putere.

Sentimentul de vinovăție, oricât de neplăcut, când se cuibărește în noi, ca orice altă trăire emoțională, apare pentru a te orienta către soluții mai bune pe care tu, din rolul de părinte, să le vezi.

Când vina te îngheață

Vina resimțită ne lasă înghețați, fără sprijin, cu remușcări. Cu sentimentul că am fi pierdut ceva, că nu am fost tot ce ar fi fost bine să fim ca părinți…

Prima reacție, atunci când ne simțim vinovați este sa evităm emoția, să o negăm sau să găsim explicații, scuze pentru lucrurile care ne cauzează aceasta simțire. Aceasta reacție, de fapt, nu face altceva decât să potențeze vinovăția, care se poate transforma în timp în rușine, lucru de nedorit.

Sunt un părinte responsabil

Am pierdut oportunitatea aceasta pentru copilul meu.

Nu am fost în control în acea situație.

Nu am făcut ce ar fi trebuit să fac.

Toate aceste trăiri este bine să știm că își au parte din izvor în rezervorul responsabilității din noi, părinții.

Fără motivația noastră potențată de responsabilitate nu s-ar face simțită prezența niciunei stări legate de vinovăție.

Este important să înțelegem de unde vine sentimentul de copleșire și să pronunțăm viu:

,,Da, iată, mă simt vinovat… însă se întâmplă asta pentru că sunt un părinte responsabil, pentru că îmi pasă”

Este important să ne orientăm spre acțiune, atunci când ne simțim vinovați, spre fapte ce pot repara, ce pot ridica, reorienta, deschide uși, lumina oportunități.

Cuvinte ce vin în ajutor

Aceste cuvinte sunt un real ajutor pentru ca noi să putem trece peste ceea ce simțim pe moment și să putem găsi soluții, în loc să înghețăm, să rămânem țintuiți de neputință, sau să ne pierdem ritmul.

Nouă, părinților, ne pasă. Însă nu putem să fim mereu omniprezenți, nu putem alege tot, nu putem rezolva pe deplin toate lucrurile. Contează însă să găsim soluții, să ne implicăm, să ascultă, să fim empatici, să avem mereu o listă de priorități la îndemână, să fim implicați, conectați și – mereu – prezenți în viața fiilor și fiicelor noastre.

-În zece minute să știi că începem să strângem jucăriile…le punem pe fiecare la locul lor….

Așa a spus Anca către fiul ei… Cu strângere de inimă, ce e drept, pentru că aștepta ,,răscoala” acestuia. Emil se revolta și începea să se plângă, să negocieze, ca de fiecare dată.

Și câte nu încercase Anca! Să îi dea recompense (,,dacă mă asculți și strângi acum, mâine îți voi lua un joc nou!”), să îl amenințe (,,dacă nu mă asculți, mâine nu te mai las să te joci deloc!”), ba chiar să renunțe la ce ceruse, pe moment (,,of, nu mai plânge…hai, te mai las jumătate de oră…”)

Când dăm piept cu supărarea copiilor noștri

Ne este este foarte greu să dăm piept cu supărarea copiilor, cu aplecarea lor de a negocia, cu furia vădită și exprimată atunci când dorințele lor nu sunt puse mai presus de orice. Noi toți încercăm cotrobăim după rezultate de compromis, de cele mai multe ori neputând rămâne fermi (cu adevărat fermi) în hotărâri rostite.

De ce ne este atât de greu uneori să spunem NU?

Nouă, părinților, ne-ar fi tare bine ca toți copiii noștri să accepte limitele pe care le rostim, pe care le cerem. Însă nu este așa. Limitele nu au fost create pentru a ne ține copiii fericiți. Nu. Limitele sunt acolo (și sunt în puterea noastră) pentru a ne menține copiii în siguranță și pentru a le ghida optim comportamentul.

Dacă un copil este trist, supărat, furios, mâhnit, iritat, nu înseamnă că limita pusă de noi este greșită.

Și noi, părinții, ne reamintim ce simțeam când primeam noi NU-ul acela lipsit de empatie. Nu-ul ce avea iz de amenințare.

Însă noi nu mai facem acest lucru. Noi validăm sentimentele (,,știu că e greu să te desprinzi de joc, îmi dau seama că mai vrei în parc, înțeleg că nu vrei să plecăm de la bunica”) și menținem hotărârea, spre binele copiilor noștri.

Adevărul este că NU își are valoarea lui în a-i ajuta pe copii să realizeze limite, norme, reguli, respect, echilibru.

În plus, după un NU ce întristează, după lacrimi de frustrare și deznădejde, după țipete și răscoliri, copiii ajung să aprecieze fermitatea părintelui împletită cu atenție și grijă pentru simțire.

NU poate fi spus fără duritate, fără a fi ,,țipat”, ,,trântit”, fără a da senzația de ,,eu, adultul sunt atotputernic și tu, copilul, trebuie să mi te supui”.

Spus cu căldură, cu încredere în binele ce urmează și cu tărie, NU-ul își creează drumul lui bun.

Împreună cu Anca îi vom da lui ,,NU” puterea care protejează copilul și îl ține pe drumul cel bun:

,,Acum nu, îmi pare rău!”

,,Dragul meu, nu, nu ne întoarcem!”

,,E timpul să te strângem!”

“E timpul să mergem, știu că nu e ușor, o să reușești!”

“Nu, nu poți avea asta.”

,,Nu, nu acum. Acum este timp pentru altceva.”

,,Nu te pot lăsa să faci asta. Nu poți zgâria!”

,,Nu. Nu poți avea bomboane chiar acum.”

,,Nu, nu te pot lua acum, ci peste o oră. Vei rezista!”

,,Nu, nu poți lua o altă minge din coș.”

,,Nu, vom lua prânzul în curând. Nu poți avea napolitane acum”

,,Nu, nu poți sta în brațele mele acum. Ești bine, eu te văd, tu mă vezi, ești în siguranță”

,,Nu poți să ai ghiozdanul prietenei tale. Este al ei.”

Avem nevoie de limite.

Avem nevoie de limite care să ne învețe copiii că putem coexista respectându-ne unii pe ceilalți și avem nevoie de limite pentru a ne simți în siguranță. Suntem în echilibru atunci când știm ce se așteaptă de la noi, iar limitele creează armonie în copiii noștri când sunt echitabile, corecte.