-Nu, chiar nu am făcut eu asta!

-Sonia, ești sigură? Pare că tu ai făcut-o!

-Nu, nu și iarăși nu!

Mama Soniei își pierde cumpătul: fiica ei o minte! De ce? De ce?

Este cu adevărat iritant când ne privim copilul cum neagă ceva despre care știm că este adevărat.

Ce ne trece prin minte? Oooooo!

,,Câtă de lipsit de respect!” ,,Încearcă să îmi arate că mă poate dovedi pe mine?” ,,Dacă mi-ai fi spus adevărul de la început, nu m-aș fi enervat niciodată atât de mult! Ar fi trebuit să știe asta!” ,,Cum de mă minți pe mine, pe mine, mama ta care mereu îți vrea binele?!”.

Și lista e larg deschisă, nu e așa?

De ce?

Deci de ce mint copiii? Dacă încercăm pentru puțin timp să nu mai despicăm firul în 16, întrebând ,,de ce” și alegem să devenim puțin curioși, observăm că minciuna sub microscop devine cumva interesantă, nu?

În fața noastră este un copil care știe că noi ne dăm seama de adevărul-adevărat și care continuă povestea sa proprie.

Pare că se întâmplă ceva ce merită a fi studiat….

Pare că se conturează următorul lucru: copiii mint pentru a-și proteja legătura cu noi.

Copiii țin la tot ce ne apropie pe noi, adulții, de ei.

Descoperirile copiilor

Copiii descoperă, desigur, tot ce îi irită pe părinți și îi transformă în cei ce pedepsesc, critică, ceartă.

În momentul în care copiii cred că părinții lor vor reacționa la adevărul pe care îl știu cu furie, etichetare, pedeapsă, ei mint pentru a păstra legătura de atașament.

Când copiii cred că părinții vor reacționa la adevărul pe care îl spun cu îngrijorare, cu atenție, cu înțelegere pentru decizia nefericită, ei vor fi sinceri de dimineață până seara.

Ce este de făcut? Adesea, în relații, avem de ales să avem dreptate sau să rămânem conectați. Îi îndemn pe părinți să încerce să acorde prioritate conexiunii și să sudeze soclul de încredere.

Copiii acordă foarte mare atenție modului în care părinții, adulții responsabili din jurul lor, răspund. Ce mă ține strâns legat de ai mei? Ce mă îndepărtează? Copiii aleg să spună adevărul atunci când reacția părinților duce de obicei la apropiere și nu la depărtare.

Cum am putea reacționa?

-Nu, nu, nu eu am stricat căsuța fratelui meu..Nu eu!

-Uh! Te aud. E bine să știi că dacă cineva, nu tu, ar fi stricat căsuța eu cred că aș înțelege. Este greu să ai un frate mai mic și este greu să fii nevoit să împarți mereu… Chiar dacă aș fi necăjită, în final aș înțelege ce s-a petrecut. Aș încerca să înțeleg, să ajut să nu se mai întâmple acest lucru și cred că aș da și o îmbrățișare celui ce a fost suficient de puternic să recunoască greșeala….Oare vrei o îmbrățișare acum?

Sau:

-Ba chiar mi-am făcut toate temele!

-Hmmm….Să știi că am primit vestea de la doamna învățătoare că temele nu au fost făcute în ultima vreme. Știu că este greu să le duci pe toate la bun sfârșit. Pe mine mă interesează mult mai mult ca tu să fii bine decât să mă supăr pentru aceste teme nefăcute. Totuși, sunt aici ca să înțeleg și să ajut. Promit să nu țin morală. Hai să vedem cum aș putea să ajut pentru a nu mai fi în situația aceasta pe viitor!

Și mama Soniei a înțeles ce este de făcut: este extrem de atentă la reacțiile ei, de adult responsabil. Sonia recunoaște în ultima vreme cu ușurință când greșește. Mama este mereu acolo să o vadă așa cum este ea, cu bune și mai puțin bune, să o îndrume, să o susțină, să o înalțe!

Sonia a fost o bună atletă în școală. Cel mai mult i-a plăcut voleiul. Azi, fiica ei are primul meci de volei! Chiar s-a întâmplat lucrul acesta, Ana a ales de una singură, cu voioșie, antrenamentele de volei!

Sonia este în tribune și se frământă. Când meciul începe, încurajează, se agită, dă indicații, își pune toată energia pe tavă pentru fiica ei și pentru echipa acesteia.

La final de meci, când Ana iese de la vestiar, spune așa:

-Mami, crezi că ai putea data viitoare să ții ce crezi și ce simți pentru tine? M-ar ajuta foarte mult să mă pot concentra doar la ce ne spune antrenorul. Știu că ești cu sufletul lipit de mine, însă am nevoie de asta…

Acceptarea limitelor sănătoase

A-i ajuta pe copiii noștri să accepte limitele sănătoase este una dintre cele mai importante sarcini ale unui părinte. Pentru că toate relațiile sănătoase au limite și bariere.

Ana a fixat o limită. I-a cerut mamei ei să respecte ceea ce ea simte că i se potrivește într-o anumită conjunctură.

Copiii învață urmărind adulții responsabili din viețile lor. Felul în care noi plămădim lucrurile pentru copiii noștri își lasă amprenta asupra modului în care ei interiorizează și apoi pun în practică, sfaturi utile, modele de urmat.

Control, putere și conexiune

Într-o lume care este atât de des axată pe putere și control, apare ideea că ar fi bine să ne concentrăm doar pe mesajul ce cere ca fiii și fiicele noastre să respecte limitele cerute de părinți; ne este greu să luăm în considerare faptul că și noi, adulții putem onora  granițe cerute de copiii noștri.

Granițele sănătoase se referă la protejarea conexiunii și la siguranță, nu la protejarea puterii, nu-i așa?

Fă-ți timp pentru a lua în considerare o limită pe care copilul tău a încercat să o stabilească cu tine. Ceva care nu împiedică sănătatea sau siguranța lui, desigur, dar care îl va ajuta să se simtă respectat de tine ca un om unic care merită să-și stabilească propriile limite, precum și să le respecte pe ale tale.

E simplu să respecți limitele?

Când ne propunem să respectăm ceea ce fiul sau fiica noastră cere, vom observa uneori că nu e simplu. Să luăm aminte că este nevoie de muncă pentru a învăța o limită; astfel vom putea  să simțim empatie atunci când copiii noștri se luptă să urmeze cerințele noastre.

,,Te rog să nu îmi atingi părul!”

,,Te rog să nu mă alinți în fața colegilor!”

,,Te rog să nu iei locul antrenorului în timpul meciului!”

,,Te rog să nu îmi strângi parcul Lego în lipsa mea!”

,,Te rog să îmi lași biroul așa cum este până mă întorc!”

Și copiii pot cere! Și este important să ascultăm și să respectăm ceea ce ei cer!

La rândul lor vor da mai multă considerație lucrurilor pe care noi le cerem, vor vedea necesitatea barierelor, limitelor cu scop.

Sonia este acum în tribune. O, da! Îi vine să strige și să dea instrucțiuni, să exclame și să vocifereze în gura mare. Știe însă că Ana are nevoie de altceva din partea ei. Zâmbește și se bucură de competiție și de starea de bine a fiicei sale!

Dinu era supărat-supărat și chiar nu știa cum să vorbească despre asta la cei 4 ani și 7 luni ai lui. Plângea, țipa, era roșu la față, tremura, strângea pumnii, nu voia să primească îmbrățișarea mamei; nici chip să îi răspundă acesteia la întrebări… Nu voia nimic!

Și mama…OH! În ea creștea de acum panica și asta i se citea în mimică și în fiecare fibră din corp. Vocea îi devenea iritată atunci când întreba: ,,Ce e, ce e, explică-mi!”

Nu era chip ca mama și băiețelul să se înțeleagă.

Oare ce e de făcut?

Bine de știut

Dacă vrem să armonizăm emoțiilor e important să le înțelegem și să le acceptam. Viața copiilor nu este doar lapte și miere, nu presupune doar bucurie și veselie; emoțiile negative își au și ele rolul lor. Este firesc ca un copil să simtă furie, tristețe, frustrare, mâhnire în anumite situații și e important ca noi, părinții, deopotrivă, să-l ajutăm să înțeleagă acest lucru și să simtă că îi suntem alături. Crizele de afect sunt ca niște nori care tot cresc, iar în unele cazuri copiii nu observă această ridicare de nivel și -în plus- nu au încă instrumentele pentru a gestiona ce se întâmplă cu ei. Părinții sunt cei care susțin copilul: acesta învață că este în regulă să fie învăluit și de emoții negative, nu doar pe cele pozitive. E important însă cum pot exprima sentimentul și cum pot găsi rezolvarea situației.

Înțelegând furtuna

Prima și prima dată este foarte important să îi ajutăm pe cei mici să se calmeze. Și cum facem asta?

Ei bine, ne aducem pe noi la nivelul lor, ne micșorăm, ne așezăm în același plan cu ei. În momentul în care copilul nu are în față pe cineva de 3 ori mai mare decât el care îl ia la întrebări, care vrea să obțină un lucru de la el, nu se vor mai simți atât de mici și înfricoșați în interacțiune.

Folosiți-vă de mimica plină de empatie. Coborâți colțurile gurii și arătați părerea de rău pentru ceea ce micuțul trăiește pe chipul vostru.

O figură imobilă, un chip care ascultă ,,rece”, ce încearcă interacțiunea, nu este în avantajul micuților noștri, apăsați de greutatea emoțiilor.

,,Sunt aici” spuneți pe un ton blând, ,,mama, tata este aici, cu tine”. ,,Te ascult, haide va fi bine, știu, știu, e greu!” Copiii simt astfel că ceea ce i-a învăluit este văzut de adult și se vor calma știindu-se înțeleși.

Calmul din vocea părintelui va ajuta mereu: ,,te înțeleg, te aud, te văd, orice ar fi, vom trece cu bine peste încercarea aceasta”

Este important să îi facem să se simtă în siguranță: se vor calma ușor-ușor.

Atunci și doar atunci vom putea să punem întrebări, vom putea desțeleni, ameliora, dezamorsa.

Este nevoie de conectare înainte de orice discuție cu un micuț năpădit de emoții, pentru soluționarea sănătoasă a lucrurilor.

Dinu este în brațele mamei: Miruna l-a ajutat să se calmeze și acum caută împreună o soluție.

Mamă și fiu, ușurați, se reconectează și învață.

Vera își începea lista cu obiective pentru noul an.

Pe primul loc, pe foaie, stă scris, cu litere mari:

CUM SĂ FIU O MAMĂ MAI BUNĂ:

(desigur, simplul fapt că scrie aceste 7 cuvinte ne face să știm deja că Vera este o mamă bună)

Vera își propune să facă lucrurile mai bine, de acum înainte. Să știe ce cuvinte să folosească, atunci când lucrurile se mișcă greu, sunt iritante și frustrante, să știe cum să se bucure de vorbele potrivite și cum să le îndrepte pe cele nepotrivite (pentru că și cuvintele grele apar uneori în relația cu copiii noștri, și ne dăm seama după o oră sau două ce ar fi fost bine să fie făcut, pentru că regretăm sau ne macină gesturi și grimase și comportamente de care nu suntem încântați, ca părinți).

Ce să așezăm pe listă, spre aducere aminte?

Poate că în primele rânduri din listă ar fi potrivit să fie scrisă replica părintelui:

,,Am greșit/ am făcut o greșeală. Îmi pare rău.”

A spune ca adult ,,am greșit” înseamnă asumarea responsabilității pentru ceva anume. Ce mesaj mai puternic le putem transmite, noi, adulții, copiilor noștri, dacă nu puterea ce vine din asumare? Un „îmi pare rău“ spus și crezut îi arată copilului că regretele unui părinte nu sunt vorbe goale, ci au valoare și putere iar acțiunea nepotrivită, deja regretată, nu va mai fi repetată.

Părinții nu au întotdeauna dreptate. Copiii ar trebui să știe că persoanele-stâlp, mama și tata, fac și ei greșeli uneori, greșeli pe care le asumă și le îndreaptă.

A spune ,,îmi pare rău” nu presupune o schimbare de rol. Nicidecum. Nu înseamnă că autoritatea ta îți este știrbită. Înseamnă: respect, încredere, un model de bună comunicare.

Și ce mai stă scris pe lista Verei?

Stă scris așa: Ce facem când ne supărăm unii pe alții?

În primul rând ar fi bine să ne aducem aminte că noi suntem în aceiași tabără cu copilul. Pe același mal, în aceeași barcă. Nu ne poziționăm împotriva lui. Uneori suntem supărați, ba chiar furioși. Uneori spunem cuvinte nepotrivite, pe care le regretăm. Emoțiile sunt normale. Ele vin și pleacă însă. Suntem responsabili fiecare pentru comportamentele noastre.

Este în regulă să ne simțim supărați, triști, temători, furioși, frustrați. Însă ceea ce contează, la sfârșitul zilei, este că suntem acolo unul pentru altul, că viața noastră împreună este formată din o grămadă de lucruri bune pe care le împărtășim.

Copilul trebuie să înțeleagă că o emoție puternică vine și pleacă și orice greșeală poate fi reparată.

Sunt eu, adultul, atotștiutor?

Viața ne dovedește că NU. Așa că este în regulă ca Vera să le spună în răstimpuri copiilor ei: ,,…hmmmm, nu știu răspunsul la această întrebare acum, însă mă voi gândi, mă voi documenta, voi întreba și voi afla, voi găsi cea mai bună formulă, voi căuta să lămuresc asta”.

Și pe listele voastre sunt câteva idei la care vă gândiți pentru a le aplica în relația cu copiii voștri? Da, desigur. Până data viitoare să repetăm ceea ce a pus Vera pe lista ei. Vom găsi, desigur, alte lucruri care dau roade benefice și cresc tare bine și sănătos relația dintre noi și copiii noștri.

-Încă o poveste, încă una! Te rog, tati!

Tatăl lui Mihai zâmbește larg. Și el era la fel: o poveste și încă una, mai ales acum, acum când Crăciunul se apropie…

– Ei bine, se spune că o dată, într-un sat îndepărtat, oamenii locului aveau un obicei: când fiul sau fiica din fiecare familie împlinea vârsta de 10 ani, se prezenta în fața bunicilor satului. Aceștia spuneau că a venit vremea ca în copil să crească puterea și îi cereau acestuia să se depărteze seara de casă și să aștepte zorii zilei, legat la ochi, în pădurea de lângă sat. Orice s-ar fi petrecut în acea noapte nu putea fi povestit nimănui, niciodată!

-Oooooo! Cum așa? Și copilul nu se temea? Dacă pățea ceva rău? Ochii lui Mihai erau măriți și așteptau continuarea…

-Hmmmm… Să știi că ai dreptate: copilul auzea în acea noapte foșnetul pădurii și cântec de pasăre de noapte, auzea cum trosneau lemne și cum șuieră vântul, să știi că auzea lătrat de câine sălbatic și poate ropot de ploaie. Învăța să fie atent, să se facă una cu copacii, să se ferească, să se acopere, să se apere, să înainteze, să răzbească….

Și apoi zorii zilei veneau. Copilul simțea razele soarelui pe față și putea acum să își dea jos legătura de la ochi și să răsufle ușurat…

-Ce bine, răsuflă ușurat, la rândul lui, Mihai.

-Hmmmm…Știi însă ce vedea în fața ochilor?

-Ce?

-Îi vedea pe părinții lui. Aceștia stătuseră toată noaptea lângă el și îl păziseră în tăcere.

Ochii lui Mihai erau mari și răsuflă adânc, zâmbind.

-Adică părinții lui nu l-au părăsit nicio clipă… L-au lăsat să se descurce singur, l-au lăsat să aibă temeri și strângeri de inimă, l-au lăsat să fie fericit dimineață că a reușit de unul singur. Și în tot acest timp au fost acolo, pentru a fi lângă el sau ea, pentru a păzi, alina, proteja, susține dacă ar fi trebuit, dacă ar fi strigat după ajutor, dacă i-ar fi fost greu….

-Ai înțeles foarte bine, exact așa.

Tatăl și fiul s-au îmbrățișat. Fiecare avea nevoie de îmbrățișarea asta.

Părinții își vor lăsa copiii, pe drumul vieții, să pornească mereu cu avânt. Îi vor încuraja și le vor transmite că ei știu că pot, că au primit până la momentul desprinderii o grămadă de lucruri, de care să se folosească, în bagajul lor metaforic. Și îi vor lăuda când se descurcă și îi vor prinde când uneori pășesc greșit. Și vor rămâne mereu acolo, oricând este nevoie de un sfat, de un gând, de o mână de ajutor sau pur și simplu de o atingere caldă.

Crăciun fericit!

A fost o dată ca niciodată… Așa încep poveștile din Decembrie. Ce a fost atunci? Ei bine, demult-demult, trei prieteni buni s-au vorbit să pornească la drum ca să primească sfatul unui înțelept ce locuia într-un vârf de munte.

Chiar acolo locuia? Da, chiar în vârful de munte!

Au pornit toți trei la drum, împreună; la un moment dat au ajuns la o răscruce, iar fiecare a decis să aleagă o altă cărare pe care să pășească spre a-și atinge țelul.

Și chiar s-au despărțit? Da. Deși dorința lor era aceeași, au ales să meargă pe alte cărări pentru a o îndeplini.

Primul prieten a ales o cărare abruptă, ce urca însă drept către vârf. Și-a spus că nu îi pasă de pericole; pur și simplu dorea să ajungă în vârful muntelui pentru a primi sfaturi înțelepte cât mai rapid cu putință.

Al doilea prieten a ales o cărare ce nu era la fel de abruptă ca prima; totuși ea nu era lipsită de greutăți: se aștepta tânărul nostru să străbată o strâmtoare periculoasă, în care vânturile te asurzeau și îți împiedicau cu mereu înaintarea. S-a încumetat și a pornit la drum.

Cel de-al treilea prieten a ales o cărare lungă, care ocolea însă muntele și străbătea ținuturi line.

Și au mers, și au mers….

După trei zile, cel care urcase pe calea cea semeață a ajuns în vârf aproape fără puteri, plin de răni, răsuflând cu greutate. S-a așezat să își aștepte prietenii.

Trei zile mai târziu, ars de vânturile puternice care îl amețiseră, a ajuns al doilea prieten. S-a așezat oftând, obosit, lângă amicul lui. Îl așteptau de acum pe al treilea.

După alte zile, tot în număr de trei, a sosit și prietenul ce alesese drumul lin; fața îi era o lumină, îi bucurase sufletul tot ceea ce văzuse și trăise pe calea pe care pășise până atunci. Era mulțumit și fericit.

Erau cam nemulțumiți cei ce ajunseseră primii: drumul lor fusese greu și au avut apoi destul de așteptat; drumul celui de-al treilea părea că a fost plin de armonie.

Ultima bucată de drum au străbătut-o împreună, la pas; au ajuns la înțelept și fiecare a dorit să știe dacă drumul ales a fost cel potrivit.

Bătrânul înțelept a ascultat cu atenție apoi a întrebat:

– Ce ai aflat tu? l-a întrebat pe primul călător.

– Oh, pe drumul mea am aflat că viața este grea, cu multe pericole și încercări, că deseori am parte de suferință și de lucruri ce îmi pot cauza răni, că e musai ca pentru fiecare pas să mă lupt cu mine și cu ce mă înconjoară… Însă am reușit! Și acum întreb: am ales eu oare calea cea mai bună către tine?

– O, da! Ai ales bine, desigur… Iar tu, tu ce ai învățat? întrebă înțeleptul întorcându-se spre al doilea tovarăș.

– Eu am învățat că sunt multe lucruri în viață ce îmi pot fi potrivnice, care vor încerca să mă abată din cale, că uneori pot rătăci drumul și trebuie să stau nemișcat sub puterea urgiei, că pot afla piedici… Însă dacă nu îmi pierd încrederea, voi reuși! Iată, am ajuns la tine, înțeleptule! Te întreb: am ales eu calea cea mai bună către tine, oare?

– Da! Ai ales bine, desigur… Iar tu, tu ce ai învățat? îl întrebă pe ultimul.

– Eu am aflat cum mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am răbdare. Am aflat că, după cum privesc lucrurile, viața poate fi o adevărată încântare, ceva care mă bucură și îmi dă putere, dacă am răbdare să văd fiecare lucru, bucată cu bucată. Am mai aflat că lumina îmi poate bucura ființa dacă îi permit să fie acolo. Spune-mi: am ales eu calea cea mai bună către tine?

– Da! Ai ales bine, fii sigur…

Prietenii au aflat că toți trei au făcut alegeri bune. Însă fiecare a trăit întâmplările drumului pe care a pășit.

Viața fiecăruia dintre noi este rezultatul alegerilor făcute. Deseori ne aflăm la răspântii, luăm niște decizii, iar apoi viața ni se umple cu consecințele deciziilor luate.

Decembrie vine mereu cu povești. Și poveștile sunt cele care ne dau învățăturile cele bune, nu-i așa?

,,Ooooo…ai făcut asta singur, chiar tu, singur? Sunt așa mândru de tine….”(îi spune lui Cosmin tatăl lui);

,,Te-ai descurcat și acum. Ai făcut treaba asta complicată de una singură, fără să ceri ajutor? Sunt cu adevărat încântată!” (chiar așa i-a spus Ilenei mama ei);

,,Nu pot să cred, ați terminat și nu ați cerut ajutor… Ce mândri suntem de voi, copii capabili să rezolve totul sprijinindu-se doar pe ei, pe forțele lor…” (așa le-au spus părinții gemenilor Tina și Eric).

Cândva, în copilărie, există posibilitatea să ți se fi spus, iar și iar, că e tare grozav dacă faci totul impecabil bazându-te numai și numai pe tine!

Sună foarte bine, nu este așa? Părinții ne dau putere, ne validează. Însă undeva pare că rămâne fixată ideea, la maturitate, că suntem demni de laudă doar dacă facem lucrurile bazându-ne doar pe noi, pe forțele noastre. Pare că merităm mai puțin dacă vom cere sprijin, dacă într-o zi vom spune că nu o putem duce la capăt, că nu ne iese, că avem nevoie de un umăr, de o mână întinsă, sau de toți cei care sunt în jurul nostru, cu gând bun pentru noi.

Gândul care iese la suprafață, ,,poate ar fi bine să cer ajutor”, trezește în noi temeri. Parcă ne facem griji: dacă cei din jur se vor amuza pe seama noastră, dacă vom fi apoi marginalizați, puși la colț, vom fi tratați ca niște ,,impostori” (,,spune că a făcut, dar să știți că nu a făcut de unul singur, nu e numai și numai meritul lui”), dacă cei ce ne cunosc se vor îndoi de noi și de puterile noastre, de ceea ce merităm. Ne este teamă să cerem ajutor pentru a nu deranja, pentru a nu crea situații neplăcute, pentru a nu coborî de pe piedestal, pentru a nu ne tulbura imaginea și nici liniștea celor din jur.

Mi-e teamă că voi fi greutate pentru cineva.

Mi-e teamă că voi fi pus la colț.

Mi-e teamă că se va vorbi neplăcut despre mine.

Mi-e teamă că voi fi etichetat drept cel ce poate puțin

Mi-e teamă că voi pierde controlul.

Mi-e teamă că rămân cu datorii.

Mi-e teamă că îmi voi pierde stima de sine greu încercată.

Chiar așa să stea lucrurile?

Ei bine, a cere devine echivalent cu a ști care ne sunt limitele, slăbiciunile și lipsurile. Să ceri ajutor este de fapt un semn de echilibru. ,,Știu cât pot, știu cum sunt, știu cum stau acum”.

Să soliciți ajutor îi valorizează pe ceilalți, le permite să se simtă utili, competenți și importanți. Oamenilor le face plăcere să dăruiască, să fie implicați.

Să ceri îți permite să verifici că nu ești singur, că poți conta pe ai tăi, pe grupul tău de prieteni. Să simți ceea ce presupune solidaritatea îți întărește sentimentul de liniște interioară și îți arată că problemele tale nu sunt doar ale tale, unice, nemaivăzute; ele au fost trăite și retrăite.

Pentru ca lucrurile să prindă contur în viață este important să îți cunoști punctele forte și punctele de limită. Cei ce reușesc știu cu siguranță să delege, se bazează pe ceea ce pot dărui și ceilalți și știu că este mai important să își atingă obiectivul decât să își protejeze imaginea creată.

,,Sunt încântată că te-ai descurcat singur…e minunat! Totuși, când vei avea nevoie, oricând, pentru orice, nu uita că sunt aici, suntem aici cu toții pentru tine!”- cele mai potrivite cuvinte pentru a-ți susține fiul sau fiica!

-Cum???? Nu mai mergem la teatru? De ce? De ce s-a amânat spectacolul??? Nu vreau!!! – țipă Cristina.

-De ce???? De ce vine Maria peste o oră la mine? De ce întârzie? Dar eu nu vreau, vreau acuuuum! – se prăbușește Angi.

-De ce nu îmi iei Lego-ul acum? Vreau acum! Nu, nu îl punem pe lista de priorități, nu vreau să aștept! – vociferează Ionuț.

-Nu vreau să aștept!

-Nu vreau peste o oră!

-Nu vreau să ne mai gândim!

Situațiile mai puțin grozave din viața copiilor

Este foarte important să îi învățăm pe copii să facă față situațiilor mai puțin grozave din viața lor: să facă față unui refuz, să facă față unei amânări, unei respingeri, să facă față unei situații care îi defavorizează, care îi frustrează.

Ne dorim să oferim copiilor aproape orice (orice noi nu am avut, nu-i așa?) și această ,,cultură a cornului abundenței” împiedică în copiii noștri creionarea recunoștinței, acceptarea lui ,,nu”, apariția schimbării fără o cădere emoțională.

Cornul abundenței

Fiii și fiicele noastre au mai mult din orice: mai multe jucării, mai multe (o abundență de) activități, o grămadă de opțiuni, prezența noastră, a părinților, a adulților responsabili, implicarea noastră vie.

Copiii nu se mai luptă pentru a obține lucruri și nu își mai pun mintea la contribuție pentru a primi ce își doresc.

Pare că au căpătat o fragilitate; sunt gata să se sperie, să abandoneze, să rămână mirați în fața refuzului.

Ce exersăm?

A fi rezistenți în fața lucrului nu tocmai plăcut și a ne adapta noului sunt două calități pe care este bine să le exersăm în copiii noștri.

Să nu eliminăm oportunitatea (da, ar fi bine să o vedem ca pe o oportunitate) pe care o oferim copiilor noștri când îi punem în situația de a-și exersa tăria, înțelegerea refuzului, acceptarea amânării, întârzierii.

Desigur: îi înțelegem că au parte de un eveniment nefericit, de o perioadă dificilă. Desigur: empatizăm cu ei, însă nu îi îndepărtăm de lucrurile care nu sunt roz.

Noi – noi, părinții -suntem cei ce îi antrenăm pentru astfel de situații.

,,E greu, sunt supărat, sunt nefericit, sunt devastat că nu se întâmplă…”

,,Oh, da, este greu, într-adevăr. Unele lucruri sunt greu de dus. Exact așa cum este așteptarea de acum, sau amânarea aceasta sau anularea ce s-a ivit. E greu când nu iese cum vrem. E greu și inconfortabil… însă știu că tu o poți scoate la capăt, știu că poți rezista. Poți să o faci, o să reușești.”

Copiii răspund mult mai bine atunci când nu punem presiune pe ei să treacă instant peste sentimentele pe care le au sau când nu îi oprim din a se simți rău. Este de datoria noastră să îi ajutăm să învețe să navigheze printre diferite emoții și să aibă încredere în ei.

Mereu este important să ne reamintim: este bine să îi ajutăm pe copii să înțeleagă cum să aibă grijă de ei, să își rezolve situațiile și problemele, să știe că sunt capabili. Să îi sprijinim cere mult mai multă răbdare decât actul de a-i salva pe moment. Însă acest lucru le clădește stima de sine în mod admirabil.

În fiecare zi era aproape la fel: Andrei se arunca în mașina mamei și striga, ere nemulțumit, se răstea, se burzuluia.

Se uita pe geam și vedea, parcă, doar lucruri ce îl nemulțumeau. Ba chiar, de câteva ori, când mama i-a reamintit să își pună centura, Andrei a izbucnit în plâns.

Ce e de făcut? Lia, mama lui, este chiar speriată, nu îl recunoaște. În primele două săptămâni de școală totul  părea minunat. Și acum, brusc, asistă la această schimbare.

Ce ar fi bine să știe Lia?

Școala- o provocare pentru cei mai mulți

Pentru cei mai mulți băieți este o adevărată provocare să fie uneori departe de familie. La școală, ce e drept e drept, toată ziua s-au străduit: s-au străduit să respecte regulile, să întrebe doar după ce au ridicat mâna sus, să fie liniștiți și să nu răspundă colegului de bancă care i-a înghiontit și i-a ,,ajutat” să ducă bucla de la litera ,,r” prea sus pe foaie. Apoi, în pauză, nu au reușit să termine gustarea pentru că au fost și la baie și s-au și alergat puțin cu fetele. Și pauza a zburat.

În plus, nu au știut dacă e bine sau nu să răspundă provocărilor, au fost derutați și s-au și blocat când au vrut să răspundă la întrebarea ,,cum ne dăm seama, copii, că afară e toamnă?”

Cum se simt copiii?

Andrei e confuz, obosit, epuizat și stors de energie. Se simte stresat, iar în cupa emoțiilor sale nu mai este pic de fluid care să îl ajute să interacționeze cu răbdare și bunătate și interes și veselie.

Ce e de făcut?

Ar fi grozav dacă am reuși să ne abținem și nu am întreba imediat: ,,cum a fost în pauză?”, ,,cu cine te-ai jucat azi în curtea școlii?” sau ,,ți-a plăcut brânza dulce cu ardei din caserolă?”

Ar fi și mai bine dacă am oferi o mică gustare fiului nostru (băieții sunt mai mereu înfometați) și dacă am reuși să îi surprindem cu ceva amuzant; pare că ai face să râdă este o mare reușită, prin care oferim stare de bine și îi umplem de energie pozitivă. O întâmplare amuzantă scoasă din pălărie sau niște ochelari haioși scoși din torpedou, la momentul oportun, schimbă toată situația tensionată din mașină.

Ar fi nemaipomenit să îi putem lăsa măcar pentru 30 minute să alerge și să se joace într-un părcușor. Natura și mișcare așează în cupa emoțiilor, din nou, starea de bine și disponibilitatea copilului tău pentru conectare optimă.

Lia știe de acum că nu e nimic ciudat în legătură cu Andrei. Înțelege că uneori e dificil ca el să își comunice trăirile și știe că sunt zile ce l-au consumat și l-au lăsat fără energie și disponibilitate. Este răbdătoare și își pune curiozitatea să mai aștepte, să ia un bob de zăbavă și este acolo ori de câte ori fiul ei are nevoie de timp și combustibil pentru a se pune iar pe roate, pentru a redeveni calm și strălucitor.

-Victor, Amalia, haideți, este timpul să strângeți toate jucăriile și să vă pregătiți pentru cină!

Angi, mama gemenilor, s-a înarmat cu răbdare și cu traista de explicații plină. De fiecare dată începe o bătălie a întrebărilor și explicațiilor. Oare azi va fi la fel?

-De ce, mama, de ce trebuie să strângem acum?

-Dar de ce trebuie să venim la masă?

-Mamaaa, dar de ce să ne întrerupem?

-De ce să ne spălăm pe mâini?

-Și de ce să îmi schimb bluza. E foarte puțin noroi pe ea.

-De ce…

-De ce….

Angi a tras aer adânc în piept.

Oare…?

Oare care este diferența dintre a explica unui copil ceva și a explica acel ceva iar și iar, ,,la nesfârșit”?

Care este intenția ta, intenția părintelui? Ce vrei oare să se întâmple? Vrei să ții o teorie pură sau vrei ca această explicație să se transforme într-o conversație interactivă, alături de copilul tău?

Oare vrei să îi dai ocazia copilului tău să își creeze o perspectivă largă sau vrei să îl convingi că tu ai dreptate, deții adevărul absolut și este foarte important ca el să se conformeze tuturor lucrurilor pe care le ceri?

Oare încerci să cauți alături de el soluții sau vrei să îi subliniezi fiului sau fiicei tale, iar și iar, logica din punctul tău de vedere pentru că ai impresia că acest adevăr e pus de el sau de ea la îndoială?

De ce?

Copiii întreabă mereu ,,de ce?”: …de ce, mama?; …de ce aș face asta?; …dar de ce trebuie?

O fac nu pentru că au uitat explicațiile (nu, în niciun caz!) și nici pentru că vor iar și iar o lămurire. Ei vor să se sustragă controlului, vor poate să nu îndeplinească sarcina (deloc sau nu chiar acum) și, desigur, ar putea să vrea să facă doar ce vor ei.

În acest moment nu este cazul să răspunzi la acest ,,de ce”. Este doar o provocare. Validează-le emoțiile și totodată fixează clar limitele.

,,Să știi că trebuie să facem asta”.

,,E musai să ducem acum lucrurile la bun sfârșit”.

,,Eu chiar cred că tu știi de ce”.

,,Sunt sigură (sunt sigur) că dacă ar fi să fie, ai ști să explici chiar mai bine decât mine, adultul, de ce, motivul adevărat!”

Să ne aducem mereu aminte: este important să folosim regulile împreună cu consecințe anunțate pentru a evita riscul reacțiilor noastre în funcție de cum ne simțim la un moment dat într-o anumită zi, într-un anumit context. Ceea ce oferă regulile stabilite copiilor este predictibilitate: ei știu în mod clar ce anume se așteaptă de la ei, ce ar fi bine să fie făcut și cum. Este foarte important ca pentru același tip de comportament, copilul să primească același tip de răspuns din partea adultului responsabil.

Angi este calmă și zâmbitoare:

-De ce? Oh, dar eu cred că voi știți mai bine decât mine de ce! Mi-ar plăcea chiar să vă ascult explicațiile voastre! Sunt sigură că așa cum o faceți voi nu o face nimeni!

Copiii zâmbesc.

În casă miroase îmbietor. E toamnă bună și bogată peste tot și toate.

Oare ar fi trebuit să o dau și eu pe Maria la lecții de pictură? – se frământa mama ei.

Poate că nu trebuia să plec de acolo, poate că trebuia să mai stau puțin lângă ea… își tot repeta tatăl Ligiei.

Fac tot ce e de făcut pentru fiii mei adolescenți? se tot întreabă Miruna, mama lor.

Ne simțim vinovați

Ne simțim destul de des, noi, părinții, vinovați.

De ce nu am ales asta?

Nu ar fi trebuit…

Ar fi trebuit…

Dar dacă….

Sigur, am greșit…

Regret, nu am ales…

Ar fi putut avea asta copiii mei…

Oare de ce nu m-am gândit…

Simt că am ales greșit…

Simt că nu am ales…

Dar dacă aș fi făcut altfel….

Sentimente ce te ghidează

Sentimentul acesta, ,,că nu am fost destul sau că nu suntem destul” nu ne dă pace, ne macină, nu ne lasă să dormim.

Suntem dedicați copiilor noștri, am vrea să rezolvăm lucrurile pentru ei, să dăm tot, să facem tot. Tot ce ne stă în putere.

Sentimentul de vinovăție, oricât de neplăcut, când se cuibărește în noi, ca orice altă trăire emoțională, apare pentru a te orienta către soluții mai bune pe care tu, din rolul de părinte, să le vezi.

Când vina te îngheață

Vina resimțită ne lasă înghețați, fără sprijin, cu remușcări. Cu sentimentul că am fi pierdut ceva, că nu am fost tot ce ar fi fost bine să fim ca părinți…

Prima reacție, atunci când ne simțim vinovați este sa evităm emoția, să o negăm sau să găsim explicații, scuze pentru lucrurile care ne cauzează aceasta simțire. Aceasta reacție, de fapt, nu face altceva decât să potențeze vinovăția, care se poate transforma în timp în rușine, lucru de nedorit.

Sunt un părinte responsabil

Am pierdut oportunitatea aceasta pentru copilul meu.

Nu am fost în control în acea situație.

Nu am făcut ce ar fi trebuit să fac.

Toate aceste trăiri este bine să știm că își au parte din izvor în rezervorul responsabilității din noi, părinții.

Fără motivația noastră potențată de responsabilitate nu s-ar face simțită prezența niciunei stări legate de vinovăție.

Este important să înțelegem de unde vine sentimentul de copleșire și să pronunțăm viu:

,,Da, iată, mă simt vinovat… însă se întâmplă asta pentru că sunt un părinte responsabil, pentru că îmi pasă”

Este important să ne orientăm spre acțiune, atunci când ne simțim vinovați, spre fapte ce pot repara, ce pot ridica, reorienta, deschide uși, lumina oportunități.

Cuvinte ce vin în ajutor

Aceste cuvinte sunt un real ajutor pentru ca noi să putem trece peste ceea ce simțim pe moment și să putem găsi soluții, în loc să înghețăm, să rămânem țintuiți de neputință, sau să ne pierdem ritmul.

Nouă, părinților, ne pasă. Însă nu putem să fim mereu omniprezenți, nu putem alege tot, nu putem rezolva pe deplin toate lucrurile. Contează însă să găsim soluții, să ne implicăm, să ascultă, să fim empatici, să avem mereu o listă de priorități la îndemână, să fim implicați, conectați și – mereu – prezenți în viața fiilor și fiicelor noastre.

-În zece minute să știi că începem să strângem jucăriile…le punem pe fiecare la locul lor….

Așa a spus Anca către fiul ei… Cu strângere de inimă, ce e drept, pentru că aștepta ,,răscoala” acestuia. Emil se revolta și începea să se plângă, să negocieze, ca de fiecare dată.

Și câte nu încercase Anca! Să îi dea recompense (,,dacă mă asculți și strângi acum, mâine îți voi lua un joc nou!”), să îl amenințe (,,dacă nu mă asculți, mâine nu te mai las să te joci deloc!”), ba chiar să renunțe la ce ceruse, pe moment (,,of, nu mai plânge…hai, te mai las jumătate de oră…”)

Când dăm piept cu supărarea copiilor noștri

Ne este este foarte greu să dăm piept cu supărarea copiilor, cu aplecarea lor de a negocia, cu furia vădită și exprimată atunci când dorințele lor nu sunt puse mai presus de orice. Noi toți încercăm cotrobăim după rezultate de compromis, de cele mai multe ori neputând rămâne fermi (cu adevărat fermi) în hotărâri rostite.

De ce ne este atât de greu uneori să spunem NU?

Nouă, părinților, ne-ar fi tare bine ca toți copiii noștri să accepte limitele pe care le rostim, pe care le cerem. Însă nu este așa. Limitele nu au fost create pentru a ne ține copiii fericiți. Nu. Limitele sunt acolo (și sunt în puterea noastră) pentru a ne menține copiii în siguranță și pentru a le ghida optim comportamentul.

Dacă un copil este trist, supărat, furios, mâhnit, iritat, nu înseamnă că limita pusă de noi este greșită.

Și noi, părinții, ne reamintim ce simțeam când primeam noi NU-ul acela lipsit de empatie. Nu-ul ce avea iz de amenințare.

Însă noi nu mai facem acest lucru. Noi validăm sentimentele (,,știu că e greu să te desprinzi de joc, îmi dau seama că mai vrei în parc, înțeleg că nu vrei să plecăm de la bunica”) și menținem hotărârea, spre binele copiilor noștri.

Adevărul este că NU își are valoarea lui în a-i ajuta pe copii să realizeze limite, norme, reguli, respect, echilibru.

În plus, după un NU ce întristează, după lacrimi de frustrare și deznădejde, după țipete și răscoliri, copiii ajung să aprecieze fermitatea părintelui împletită cu atenție și grijă pentru simțire.

NU poate fi spus fără duritate, fără a fi ,,țipat”, ,,trântit”, fără a da senzația de ,,eu, adultul sunt atotputernic și tu, copilul, trebuie să mi te supui”.

Spus cu căldură, cu încredere în binele ce urmează și cu tărie, NU-ul își creează drumul lui bun.

Împreună cu Anca îi vom da lui ,,NU” puterea care protejează copilul și îl ține pe drumul cel bun:

,,Acum nu, îmi pare rău!”

,,Dragul meu, nu, nu ne întoarcem!”

,,E timpul să te strângem!”

“E timpul să mergem, știu că nu e ușor, o să reușești!”

“Nu, nu poți avea asta.”

,,Nu, nu acum. Acum este timp pentru altceva.”

,,Nu te pot lăsa să faci asta. Nu poți zgâria!”

,,Nu. Nu poți avea bomboane chiar acum.”

,,Nu, nu te pot lua acum, ci peste o oră. Vei rezista!”

,,Nu, nu poți lua o altă minge din coș.”

,,Nu, vom lua prânzul în curând. Nu poți avea napolitane acum”

,,Nu, nu poți sta în brațele mele acum. Ești bine, eu te văd, tu mă vezi, ești în siguranță”

,,Nu poți să ai ghiozdanul prietenei tale. Este al ei.”

Avem nevoie de limite.

Avem nevoie de limite care să ne învețe copiii că putem coexista respectându-ne unii pe ceilalți și avem nevoie de limite pentru a ne simți în siguranță. Suntem în echilibru atunci când știm ce se așteaptă de la noi, iar limitele creează armonie în copiii noștri când sunt echitabile, corecte.

Mioara își ia inima în dinți și merge spre Darius. Ohhhhh! Îi va spune că e timpul să plece din parc. Și el va spune NU. Și se va răsti la ea și se va întoarce cu spatele și ea, mama, va alerga după el și îi va da iar 10 motive pentru care trebuie să plece acum. Și Darius se va supăra și ea se va supăra că el nu înțelege și iar se vor certa… Deja sufletul i-a devenit greu și a părăsit-o curajul…

Nu-ul care ,,dă de furcă”

De câte ori nu am auzit noi toții de la copiii noștri:

,,Nu, nu plecăm!”

,,Nu, nu strâng!”

,,Nu, nu fac asta!”

,,Nu, nu vin la tine!”

Oare ce simțim când auzim ,,Nu”-ul acela? Pare că opoziția copilului e mare și noi pare-se că rostim instant: ,,-Ba da, trebuie, uite, e târziu, am întârziat, trebuie să dormi, trebuie să strângem, trebuie să plecăm…” Căutăm pe loc (nu-i așa?) să schimbăm ,,Nu-ul” copilului într-un ,,Da”.

Ce bine ar fi să auzim: ,,Da, să mergem, să strângem, să mâncăm…”

Acest lucru nu se întâmplă și noi ne punem în poziție de luptă, de convingere, de răsturnare de situație, de determinare…

Unde se dă lupta?

„Nu suport deloc să îmi spună NU!”

„E așa încăpățânat!”

„Ahaa, vrea el sa aibă ultimul cuvânt, însă uită că aici eu comand!”

„E un caracter dificil, mă ocup eu de el!”

„E o piatră tare, copilul acesta, însă eu voi ști ce să fac!”

„Nu îmi place deloc când mi se opune!”

De fapt, când copilul spune ,,Nu”, singurul lucru cu care avem de luptat, pe moment, este reacția noastră, a adulților, reacția noastră la emoțiile pe care le trăim. Este important să fim atenți la felul în care răspundem.

Să ne amintim mereu: ceea ce răspunde copilul nostru (NU-ul ferm) este doar o reacție emoțională. În spatele negației nu există o explicație logică, o introspecție.

Dacă și copilul și adultul răspund din fondul emoțional, ei bine, conflictul va escalada, desigur.

Copilul a spus în mod răspicat NU. Tu, părintele, respiri, iei o pauză, arăți prin limbajul non-verbal că înțelegi (dai ușor din cap, în mod afirmativ), te gândești și pronunți rar, cu voce fermă: ,,… înțeleg, nu vrei să faci asta. Însă să știi că DA, vom face acest lucru.”

De unde vine autoritatea?

Autoritatea părintelui vine din limbaj, din tonul vocii, din stilul ferm de afirmare, din propozițiile scurte, rostite cu hotărâre.

Afirmi; nu negi, nu reacționezi.

Pur și simplu spui ce se va petrece. Poate de mai multe ori, însă la fel de hotărât, la fel de așezat. ,,Acum vom face asta împreună. Să mergem! Știu că poți să o faci!”

Mioara este stăpână pe ea. Știe că da, există posibilitatea ca Darius să se opună și să spună, pe loc, cum nu dorește să facă ce i se cere. Și asta este în regulă. Mioara își aduce aminte mereu că ea, mama, este adultul care, cu răbdare și fermitate și dragoste va pune copilul pe făgașul cel bun!

Mihai promisese că își va ține camera ordonată. Promisese! Mădălina purtase lungi discuții cu fiul ei, îi explicase de ce e bine să fie atent cu tot și toate. Și vorbiseră despre asta nu o dată…

În seara aceasta sosise obosită acasă. Camera lui Mihai era într-o dezordine perfectă, toate erau aruncate, iar el vorbea fericit la telefon cu un coleg.

Mădălina a simțit că explodează: ,,Nu se poate, i-a țipat gândul, chiar așa? Chiar așa??? Nu îi pasă deloc?” Ce e de făcut acum?

Ce e de făcut?

Vezi tu, când copilul tău nu se ține de promisiune și nu realizează ceea ce ați agreat iar comportamentul lui nu te mulțumește, ba chiar te irită, este foarte importantă abordarea situației de către tine, părintele.

Ce îi spui? Cum îi spui? Unde te situezi față de el? Dar față de comportamentul lui?

În aceeași tabără, pe același mal

Ei bine, este foarte important să ne situăm, ATENȚIE!- în aceeași tabără cu fiul sau fiica noastră.

În momentul în care începem să aruncăm cu reproșuri –

,,ți-am zis de 100 de ori”

,,nu te-ai ținut de cuvânt”

,,nu înțelegi”

,,nu îți pasă”

,,nici nu mă iei în serios”

,,de câte ori îți mai calci promisiune?”

,,ești neserios”-

– copilul simte clar că el este o problemă. ,,Problema sunt eu”.

Cum ar fi dacă i-am spune: ,,Hmmmmmm….Am vorbit despre asta. Este clar că nu se întâmplă. Încă. Ceva îți stă în cale. Hai să vedem despre ce este vorba. Ce te împiedică pentru a face ceea ce ți-ai propus? Sigur îi dăm de capăt. Sigur găsim soluția!”

Copilul ne simte în aceeași echipă, copilul vede că dorim să îl ajutăm, să îl susținem. Conexiunea cu el este deosebită și este puternică.

El nu mai este un condamnat, un neputincios. El este un partener care lucrează alături de cineva experimentat pentru a rezolva optim și în favoarea sa o situație.

Pentru cine vorbim?

Tindem să vorbim pentru a ne împlini propriile noastre vreri în loc să vorbim cu copiii pentru a ne conecta viu; fiii și fiicele noastre ne simt lucrurile notate cu majuscule în agenda din noi și simt cât de tare vrem să ne impunem și se închid în loc să se deschidă. E important să fim sinceri cu noi: chiar dacă vrem să lăsăm impresia că discutăm pentru a ne conecta cu copilul trebuie să analizăm: nu cumva dorim doar să îl determinăm să vadă punctul nostru de vedere sau să schimbăm ceva în comportamentul lui? Copiii percep imediat această energie și-ca urmare- ridică un scut defensiv și se închid în fața adultului.

Mădălina trage aer adânc în piept.

Cu răbdare, ferm, hotărât, se așează lângă Mihai și îi arată toată deschiderea pe care o are pentru a găsi soluțiile potrivite. Ce stă în calea atingerii promisiunii? Vor afla, împreună, curând…

De câte ori nu își pierdea Mădălina cumpătul! De câte ori ori! Ceda, pur și simplu, când fiul ei curios, energic, motivat, se cățăra și scotocea și experimenta!

-Nu, nu, oprește-te, nu acolo! Nu așa!

-Te rog, ți-am spuuuus!

-Vino jos, vino, acum, aaacuuum!

Vocea era ridicată, țipa des, își ieșea din fire.

Oare fiul ei o auzea? Oare reușea să-i transmită ceea ce voia?

Unealta prețioasă: vocea părintelui

Vocea părintelui este o unealtă prețioasă atunci când este folosită potrivit.

Uneori, chiar e musai să preluăm controlul asupra unei situații în care lucrurile curg spre o turnură nepotrivită, iar fiul sau fiica noastră manifestă un gest, un comportament, o reacție ce ar fi bine să fie oprită.

Ce e de făcut?

Cum rostim astfel încât să obținem efectul scontat?

Există momente în care tonul vocii tale e musai să se schimbe, nu-i așa?

Secretul este să alegem să nu folosim tonalități înalte, să nu apelăm la ,,țipăt” când dorim să captăm atenția copilului, când dorim să oprim un gest, o manifestare.

,,Nu, Nu, ce faci acolo, oprește-te, oprește-te acum, ce faaaaci??!!”

Da, există posibilitatea să punem un ,,stop”, pe moment. Însă, de asemenea, la pachet, o dată cu tonalitatea înaltă folosită (țipăm!) vine dezvelirea noastră: adultul nu mai este în control. ,,A-ha, mama și-a ieșit din pepeni”

Hmmm… Dar noi dorim exact opusul a ceea ce se întâmplă: dorim să arătăm că suntem stăpâni pe situație, că putem controla totul. Și asta conștient și cu intenție vădită.

Ca să ne folosim vocea propice, ar fi bine să ne îndreptăm spre tonalitatea joasă și fermă, pe sunetul ce vine din diafragmă, un sunet jos și profund; cuvintele sunt rostite rar. Fără amenințare, fără duritate, doar cu profunzime: ,,Ah, NU, am spus NU și te rog să te oprești!”

Cu siguranță vom sublinia prin acest ton seriozitatea noastră și autoritatea noastră. Este important să nu pierdem autoritatea sănătoasă în fața copilului și nici să aducem un plus de haos într-un moment anume.

Puterea noastră îi va învăța pe copii să fie clari și fermi, să se exprime clar și ferm la rândul lor.

Copilul deprinde prin exerciții abilități optime sociale și are nevoie de îndrumarea adultului și de expunere la comportamentul adultului pentru a evolua social. Cel mai bun exemplu de comportament frumos? Acesta este musai să fie însuși părintele. Copilul vede în părinți nu doar persoanele care îl hrănesc și îl îngrijesc și îl ocrotesc; el vede modele. Modele reale. Cel mic caută în adultul ce îl păstorește un exemplu prin care să-și poată controla impulsurile, la rândul lui. De aceea noi, părinții, avem un rol foarte important în formarea atentă a comportamentului celui mic – dacă noi facem crize de furie, ei bine, copiii vor găsi de cuviință să facă la fel.

Mădălina știe bine de acum: păstrează tonul vocii jos: ferm, puternic, hotărât. Fiul ei aude acel ton și știe că mama este serioasă, știe că mama îi cere ceva ce ar fi important să asculte și să respecte. Spre binele lui. Și cel mai important lucru, învață să ceară la rândul lui, serios și hotărât!

Începe școala, chiar începe!

Și noi, părinții, sigur vom dori, nerăbdători, să aflăm ce au făcut fiii și fiicele noastre când au fost departe de noi!

Așa că aud deja întrebările care plutesc peste tot: ,,Cum a fost azi?”, ,,Cum ți-a fost azi?”, ,,Ce ați făcut azi la școală?”, ,,Spune-mi cum a fost azi la școală!”

Suntem entuziasmați, curioși și am da orice să știm că a fost o zi bună pentru copilul nostru.

Cum a fost azi?

,,Am uitat”

,,Nu mai știu”

,,Nu îmi aduc aminte”

,,BINE”

(uh, parcă ultimul răspuns e cel mai rău dintre toate, nu?)

E bine să știm așa: copilul nostru se află la sfârșitul unei perioade de timp în care a depus efort, în care a obosit (mental și emoțional), la sfârșitul unei perioade în care cei mai mulți se simt copleșiți.

Poate că ar fi bine să dăm la o parte întrebările cu caracter general și să aducem la suprafață întrebările specifice ce vor scormoni mai ușor după răspunsuri clare.

Una este să plimb copilul prin 4, 5 ,6, 7 ore, alta este să îi dau un punct de reper:

,,Cu cine ai stat azi în pauza mare?”

,,Ce a spus doamna amuzant?”

,,A fost cineva trist azi în clasa?”

,,Ce ați modelat azi?”

,,Ai avut emoții când ai recitat poezia?”

,,Ce joc ai jucat azi?”

,,Despre ce temă ați vorbit la istorie?”

,,Aveți același profesor la fizică?”

Desfaceți lunga experiență a zilei

Ajutați-vă copilul să desfacă lunga experiență a zilei în bucăți clare, specifice. Întrebările voastre ghidate vor ajuta să aducă la suprafață, din memorie, fapte petrecute în zi. O dată ce aveți un punct de plecare, tot dialogul va curge mult mai ușor.

Întrebările generale sunt mereu ,,mari și grele’; îl forțăm să privească iar totul, în ansamblu. Atunci copilul se oprește, se blochează, copleșit. Răspunsul e sec și tare nesatisfăcător pentru noi cei care cu iubire așteptăm să fim părtași, prin poveste, la tot ce a trăit copilul nostru.

Părinții împărtășesc din ce au trăit ei?

Pe de altă parte, copilul nostru oare știe cum ne-a fost ziua? Amintiți-vă sa fiți un model pentru copilul vostru! Dacă ei vad ca adulții dragi lor împărtășesc evenimentele de peste zi, din gama celor obișnuite (,,au fost multe ședințe azi”, ,,am lucrat contra cronometru dar am terminat proiectul”, ,,am povestit cu colega din celălalt birou despre cum am preparat cartofii”), fie grozave (,,azi a fost ziua de nume a Adrianei și a adus o tartă delicioasă cu piersici”) sunt șanse mari ca și fiii și fiicele noastre să facă la fel.

Suntem poate mai mult timp departe de copiii noștri decât aproape de ei. Petrecem mai mult timp la școala, grădiniță sau serviciu decât petrecem acasă, împreună cu familia. Convorbirile calde sunt singurul mod prin care putem stabili o conexiune între cele doua lumi. Nu putem fi mereu alături unii de ceilalți; adevărul este că unele momente, experiențe, trăiri nu le vom cunoaște bine niciodată.

Sfârșitul zilei să ne aducă pe toți împreună, în conectare binefăcătoare!