Motto: “Prin cultul conștient al înaintașilor de merit, se crează siguranța viitorului și iubirea către sufletul colectiv al neamului nostru.“

 

Școala românească la sfârșitul secolului al XVIII-lea

Simon se născu la 1767, în modesta comună Jina din județul Sibiu. Priceput în ale cărții și cu un glas angelic, tânărul ajunge cantor la biserică. Își face debutul didactic în 1807, la școala românească din Făgăraș și devine un educator iscusit. Nu știm exact câtă vreme a poposit aici, dar ce știm este că munca și pasiunea de care dădea dovadă l-au făcut vestit până în hotarele Țării Oltului.

Într-o zi, negustorul sibian Hagi Constantin Pop, se interesează de acest dascăl dibaci și îi propune să vină la școala pe care o întemeiase. Oferta era tentantă, așa că Simon acceptă pe loc. La 30 octombrie 1807, cele două părți încheie următorul contract: “Simon Jinari dela Făgăraș să leagă a țînea școala din Jozefștatu, a jupânului Hagiu Constandinu Popu, cu învțăturile și cu cântare la strana dreptă duminicile și sărbătorile. Pe an 135 zloți dela Pop, dela cutia bisericii alți 15 (…) leg ca la 8 ceasuri până la 11 ceasuri să învățu copii și după ameaz dela 2 până la 5 ceasuri iară să învățu copii.“

 

1

 

Unul din scopurile secundare ale școlii, la sfârșit de secol XVIII, era de a sădi în rândul populației de la sate, dragostea de carte. Dar, mai presus de scris și citit, se urmărea trezirea conștiinței naționale a bietului țăran român. Acest ultim obiectiv era vizat cu ardoare de scriitorii vremii. Însă, scopurile sus-menționate n-au putut fi atinse deoarece stăpânirile socoteau școala un mijloc politic menit să promoveze interesele de stat.

 

Ascensiunea unui dascăl de cursă lungă

În acele vremuri, pregătirea dascălilor era una rudimentară. La 1809, odată cu Duminica Tomii, candidații se prezentau la Sibiu, cu desagii plini. Aici, erau luați imediat în primire de directorul școalelor care făcea cu ei un curs de normă. Inițierea se termina până în Rusalii, iar cei care erau declarați absolvenți primeau un atestat în baza căruia puteau să fie numiți dascăli în diferite sate. Dar, să revenim la iscusitul Simon Jinariu. Misiunea de la școala lui Hagi Pop nu era deloc ușoară. Să ții zilnic șase ore de instrucțiune, să cânți frecvent la strana bisericii, iar pe deasupra să mai dai și două examene publice anual, era terifiant pentru acele vremuri.

 

2

 

Mânat de ambiție și trudă, Simon face față cu brio programului spartan. Cei zece ani petrecuți la Sibiu au fost încununați cu primirea diaconiei. Gheorghe Haines, directorul școlilor naționale de la acea vreme, nu putea trece cu vederea calitățile dascălului. Cei doi au o discuție în urma căreia Jinariu este pus la cârma școalei de preoți Jozesfștat. Haines l-a sprijinit atât cu fapta, cât și cu sfaturi înțelepte. Noua misiune era tare anevoioasă. Învățăceii care ieșeau de pe băncile instituției aveau datoria să știe: “cetania curată, fără opinteale sau poftolire sau rupere a cuvintelor (…) catehismul cel mic de rost bine din tablă în tablă; să se învețe cum trebuie a ceti Apostolul, Evanghelia și Leturghia cu glasul cuviincios, curat și fără nici o tărăgănare (…) să-i învețe cum să stea cu trupul drept, cum să-și facă curce și să fi totdeauna cu părul chieptănat, cu unghiile tăiate, cu fața și cu mâinile spălate.“ Chiar dacă era director, Simon nu stătea cu mâinile încrucișate. Face exerciții practice de liturgică, cântări bisericești, tipic, și dă îndrumări dogmatice, canonice sau exegetice viitorilor preoți.

 

Simon Jinariu la prima școală românească din Brașov

Pe la 1817, Jinariu primește o nouă misiune, de această dată la Brașov. Se desparte cu greu de școala din Jozefștat, dar strămutarea este privită ca o încununare a muncii depuse. Pe 6 noiembrie 1817, semnează contractual și devine dascăl la școala din Șchei. I se asigură o locuință lângă școală, leafa era acoperită din taxele copiilor care aveau posibilități, iar restul se completa din vistieria bisericii. Îndatoririle școlare nu au fost prevăzute în contract, se mergea deci pe încredere deplină. Condițiile de lucru erau infinit mai bune în comparație cu ce se găsea în alte instituții de învățământ. Prestigiul școlii din Șcheii Brașovului crește odată cu ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, odată cu predarea limbilor nemțești, ungurești și grecești.

 

Sala Anton Pann din Șcheii Brașovului

Sala Anton Pann din Șcheii Brașovului

 

Doi ani și două luni a stat Simon Jinariu la catedra din Șchei, unde câștigase fără întârziere aprecierea colegilor. Odată cu moartea directorului D. Eustatievici, instituția intră într-un con de umbră. Cadrele didactice încep să se culce pe o ureche, elevii nu mai trec pe la cursuri cu zilele, iar părinții nu mai sunt dispuși să cheltuiască bani pentru leafa dascălilor. Starea de neputință în care se scălda școala și imposibilitatea de a lucra în cele mai bune condiții,  l-au făcut pe Simon să părăsească definitiv cariera de dascăl.

 

Ajunge protopop de Făgăraș, dar nu-și uită prima dragoste

Avea 53 de ani, iar ideea unei retrageri totale nu-i surâdea. În 1820, primește postul de protopop al Făgărașului. Însărcinat cu organizarea clerului, Simon nu-și suprimă grija pentru educație. Sub conducerea sa, numărul școlilor din protopopiat crește semnificativ. Știa ce înseamnă să fii dascăl și cât de istovitoare este munca la clasă. Astfel, fără niciun fel de reținere dă o circulară prin care: ziua de vineri trebuie să fie zi de recreație ca și dascălul să poată veni să-și cumpere din Făgăraș ce-i trebuie pe seama casei sale (…) iară sâmbăta să învețe copiii.

Pe lângă toate acestea, Simon se oferă să-i ajute pe acei copii care nu lăsau cartea din mână nici în timpul vacanței: “Iară care copil poftește și vara a învăța la cântări și la scrisoare rumânească și latinească, ca să poată fi notarăș sau scriitor (…) acela va veni în școala Făgărașului la mine, ca să le arăt eu ceale trebuincioase.“ În gândirea lui Jinariu, școala era una cu biserica, ele aveau rostul de a da națiunii oameni drepți, harnici și cunoscători de cele bune. Pe 7 noiembrie 1841, în dangătul clopotelor ce păreau că nu se mai opresc, Simon Jinariu pleacă din această lume la vârstă de 74 de ani.

 

 

Surse: Dr. Ioan Matei, “Dascălul Simon Jinariu. Contribuții la istoria școalelor noastre“, Arad, 1916.

 

Motto:

„Dacă pedagogul n‑a reușit să‑și facă din copil un prieten, atunci pedagogia lui a dat greș”

 

Avea o simplitate demnă de apoftegmele patericale și un mod formidabil de a preda religia. Șicanele regimului comunist au alungat-o de la de catedră pentru un timp, dar nu i-au stins dorința de a reveni. A format generații de elevi în duhul iubirii de țară și biserică, iar pentru asta lumea nu a uitat-o. Astăzi, metodele pedagogice ale ,,Mamei Sica” sunt duse mai departe de doamna profesoară Monica Șerbănescu, fondatoarea Liceul Pedagogic ce poartă numele „Anastasia Popescu”.

 

Debutul unei vieți afierosite pedagogiei religioase

Anastasia Popescu vede lumina zilei pe 14 iunie 1911, în comuna Costești, județul Argeș. Mama ei era fiică de preot, așa că a avut parte de o educație în duh creștinesc. Râvna pentru carte dublată de agerimea minții, o fac rapid remarcată, iar învățătorul sugerează părinților ca Anastasia să fie dată la o școală cât mai bună. Absolvă cu brio cursurile liceale, apoi pe cele ale Facultății de Teologie Ortodoxă din București.

 

Poza nr 1

 

Bagajul de cunoștințe pe care îl acumulase a putut fi împărtășit doar 14 ani, pentru că, din 1948,  Anastasia Popescu este scoasă de la catedra de Religie și, după o vreme, pensionată forțat. Cu toate acestea nu și-a pierdut speranța și a știut că într-o bună zi va reveni la catedră. Surghiunită, se implică în ajutorarea semenilor săi, mai tineri sau mai vârstnici.

 

Urmărită de securitate, scapă ca prin minune

În martie 1951, autoritățile comuniste îi fac dosar și încep să o urmărească. Supravegherea și interogatoriile au durat 38 de ani, până în 24 noiembrie 1989, când revoluția bătea la ușă. Există chiar o legendă atașată de numele Sicăi Popescu. Se spune că, după ce se refugiase, la un moment dat, la o mănăstire, probabil, Mănăstirea Cheia, ar fi scăpat de urmăritori coborând de la fereastra sa pe cearșafurile împletite.

 

Poza nr 2

 

Fuge cât o țin picioarele într-un ascunziș din inima pădurii, acolo unde nu o puteau găsi. Dezamăgiți că nu au descoperit nereguli în mănăstire, securiștii încep să scormonească prin împrejurimi. Unul dintre ei era câte pe-aici să o prindă. În timp ce cotrobăia meticulos prin ascunzișul de frunze, o calcă puternic pe mână. Sica strânge din dinți, îndură, iar în cele din urmă scapă.

 

Readuce religia în școli, predă și urcă la amvon

Inevitabil, a venit și momentul prăbușirii dictaturii comuniste în 1989. Anastasia Popescu avea 78 de ani, dar vârsta nu o oprește și nu precupețește niciun efort pentru reintroducerea religiei în școli. Redactează „Abecedarul micului creștin” și își reia munca la catedră. Predă la Școala „Elena Văcărescu” din București, apoi la Grădinița Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”, unde a lucrat cu micuții care aveau să devină, cu un an mai târziu, elevii  Școlii și, apoi, după ani, ai Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Neobosită, ține serii de conferințe la București, Cluj, Sibiu și Brașov, participă la emisiunile televiziunii pe teme religioase și este nelipsită din comisiile pentru redactarea programei analitice ce viza predarea religiei în școli.

 

Poza nr 3

 

Mama Sica strânge  o parte din experiența sa didactică în paginile  volumului care apare în anul 1995, sub forma unui interviu-confesiune „Cum să-i învăţăm pe copii religia”, adevărat compendiu de pedagogie și didactică, valabil astăzi, mai mult poate ca oricând, sclipitor prin ideile despre educație atât de moderne care așază gândirea Anastasiei Popescu alături de cea a altor mari pedagogi ai lumii. Patriarhul Teoctist îi acordă cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Române, Crucea Patriarhală. Pe lângă aceasta, primește dreptul de a predica în lăcașul sfânt, onoare pe care, între Doamnele Bisericii, numai Olga Greceanu o mai avusese.

 

Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu" din București

Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” din București

După o viață închinată școlii și credinței ortodoxe, în 1995, cu o zi înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, Anastasia Popescu purcede pe drumul veșniciei. Avea să fie prohodită de elevii și profesorii pe care îi formase. Acum, după un sfert de veac, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, prin copiii pe care îi formează, prin accentul pe care îl pune pe construirea caracterelor, dorește să aducă în prezent comoara pedagogiei românești întruchipată de Mama Sica, profesoara Anastasia Popescu.

 

 

Surse: 1) marturisitorii.ro; 2) ziarulnatiunea.ro

 

 

Doamna Profesoară Mariana Dogaru și-a început cariera ca învățătoare la Școala Gimnazială „Nicolae Bălcescu” din Craiova. Toată teoria dobândită în timpul liceului pedagogic a aplicat-o seriilor  de elevi pe care le-a format timp de aproape 11 ani. În această perioadă, a ajuns să fie metodista Inspectoratului și membră în Consiliul Consultativ al Învățământului Primar, organismul care ia decizii la nivel de județ. Apoi  a simțit că trebuie să facă față unei noi provocări. În 2006, a dat concurs pentru un post la  A.R.A.C.I.P., a mers în foarte multe școli, a derulat activități de formare a adulților în toată țara, a fost șeful Departamentului de evaluare externă a calității timp de 7 ani. Astăzi, Mariana Dogaru predă  discipline pedagogice la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din Capitală.

 

În vizitele de la A.R.A.C.I.P., a avut ocazia să vadă   grădinița Arc-en-Ciel. Cu un ochi atent format în decursul numeroaselor inspecții la care participase, primul sentiment a fost cel de bucurie. „Așa am cunoscut-o pe inițiatoarea Școlii Gimnaziale Anastasia Popescu. Am simțit că rezonez cu valorile pe care le promovează grădinița și, mai târziu,  școala ”, a spus Mariana Dogaru.

 

Referitor la pedagogie, din păcate, aproape am aruncat la coș toate ideile grozave pe care le-am primit de la pedagogii noștri și încercăm să ne uităm mereu în altă parte. Resimt acut faptul că nu se pune suficient accentul pe formarea valorilor morale, pe formarea caracterului. Ca OM, acestea sunt cele care te definesc.

 

Educația se realizează într-o mare măsură prin sprijinul afectiv al elevului în învățare. La Anastasia Popescu, școala se întemeiază pe bucuria de învăța, o bucurie sinceră, aproape molipsitoare. „Și celelalte școli particulare își propun o apropiere, o relație aparte cu elevii lor, însă aici am găsit o relație autentică, un zâmbet care vine din interior, nu e zâmbetul forțat de la ghișeu. Este un firesc al lucrurilor, nu e ceva simulat. Alt plus ar fi valorile pe care le promovează. Sunt valorile pe care tinerii le caută în tumultul acestei lumi care devine din ce în ce mai agitată”, a spus profesoara Dogaru pentru Matricea Românească.

 

Cum să transformi elevul din consumator de informație  în procesator de informație

Neglijată de cele mai multe ori de oamenii sistemului, pedagogia are o latură mai puțin cunoscută. Iar această latură nu poate ieși la iveală decât accesibilizând-o foarte mult. Prezentarea acestei discipline într-o maniera corectă și onestă aduce plus valoare, creează mecanismele prin care se utilizează corect informația. „Un obiectiv personal în raport cu disciplina pe care o predau este acela de a transforma elevii în utilizatori, procesatori de informație, nu simpli consumatori. Trebuie dezvoltată această competență de a putea utiliza informația exact cum trebuie și unde trebuie, de a-i da sens, sau de a găsi noi sensuri, totul sub umbrela unor valori asumate, la care ei sunt conectați și prin intermediul familiilor lor”, a spus Mariana Dogaru.

 

Una din lecturile esențiale pentru un viitor pedagog ar trebui să fie cartea lui Simion Mehedinți, „Altă creștere – Școala muncii” pentru că susține responsabilizarea copiilor și formarea caracterului.

 

Prinși în cursa câștigului material, părinții uită adesea să ia pulsul situației școlare și află numai  în cadrul ședințelor cu părinții că fiul sau fiica lor se află pe o pantă ascendentă sau, dimpotrivă, pe una coborâtoare. Adeseori, vina pentru rezultatele slabe este pasată ca un cartof fierbinte între școală și părinți. Mariana Dogaru crede că educația este un proces care începe în familie și este continuat de școală. „Este dovedit științific –  factorii cei mai importanți care influențează rezultatele învățăturii sunt legați de familie, de nivelul ei economic, de nivelul de educație, de perspectiva ce i se dă copilului. Școala trebuie să stabilească un calendar în care să-și propună să comunice cu părinții. În privința acestui aspect, drumul ar fi de la școală la părinte, nu invers. Dacă această legătură se întrerupe, școala trebuie să fie vigilentă și să o mențină. E o datorie morală, pentru că părintele trebuie să știe în orice clipă la ce nivel e copilul, ce dificultăți întâmpină și cum le poate depăși. Tocmai pentru ca împreună cu școala, să îi fie alături”.

 

Școala nu e un sistem ideal, ci un puzzle educațional

Întrebată despre modelul finlandez, admirat pentru grija față de copil, Mariana Dogaru a dat un răspuns neașteptat: „Sistemele din străinătate se bazează mai mult pe fascinația pedagogiei constructiviste. Apreciez câte ceva de la fiecare, nu mă pot opri numai la unul.  Aș împrumuta de la finlandezi starea de bine în ideea de a te simți bine în pielea ta atunci când înveți, grija pentru fiecare elev. De la sistemul coreean – conștiinciozitatea: au o capacitate de muncă foarte dezvoltată; iar de la sistemul japonez aș împrumuta grija și respectul față de celălalt. De asemenea, aș accentua importanța investiției în educație,  corelată și dovedită științific  drept cauză a creșterii  nivelului de trai”, a mai subliniat Mariana Dogaru.

 

Profesorul ideal este cel care inspiră, care te ajută să depășești fiecare obstacol atunci când înveți și care pune ceva din sufletul lui în fiecare copil. Este profesorul care sprijină, care creează premisele și produce învățarea cu sens.

 

În final, am rugat-o pe Doamna M. Dogaru să comenteze multele reproșuri care se aduc profesorilor. Ea ne-a spus că  în general suntem orientați să vedem părțile negative și mai puțin să accentuăm ceea ce facem bine. Fiecare sistem educațional are provocările lui cu care se confruntă.  De exemplu, pentru sistemul nostru, aș alege temele pentru acasă.  Problema nu e una lipsită de importanță, dimpotrivă, are o proiecție  și efecte pe termen lung, mai ales dacă nu e  gestionată așa cum trebuie. „Japonezii nu dau teme pentru că ceea ce aduc ele bun este foarte puțin și poate fi dezvoltat în sala de clasă. Însă,  este dovedit  că în perioada liceului,  aduc valoare adăugată mai mare, creând o disciplină a muncii, cu condiția de a fi verificate și apreciate. Ignorarea unei munci făcute care pentru un copil poate să însemne multă energie depusă, poate cauza pe viitor  sustragere de la muncă, deoarece copilul a cărui temă nu este verificată și apreciată se va demotiva încet și sigur să mai depună efort pentru realizarea sarcinilor și, de ce nu, să învețe cu sens”.

Deducem așadar că există o rază de speranța fiindcă, atâta vreme cât elevii Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” sunt formați în acest spirit, ei, la rândul lor, vor deveni lumină pentru copiii care le vor fi elevi. Este important ca viitorul școlii să ne preocupe pe toți, pentru că de dinamismul și viziunea acesteia depind, fără îndoială, anii ce vin și generațiile următoare. Gândul pentru o carieră didactică poate fi așadar o sămânță care, aruncată pe pământ bun, are să rodească însutit!

 

Îmi plăcuse chipul bunicii din prima secundă. Era inundat de zâmbet și de privire caldă. Părea că nu e preocupată doar de propriul nepot. Părea că îi cuprinde cu privirea pe toți nepoții din parc.

S-a așezat pe bancă lângă amica ei și a inceput să rostească încet, cu o voce tremurată și mâhnită:

 

”Știi, simt cum copiii au nevoie de poezie și povești și muzică și pilde exact așa cum au nevoie de aer. Exact așa cum au nevoie de dragoste și joacă. Este foarte ușor să vezi ce se întâmplă cu un copil nehrănit. Este foarte ușor să vezi ce se întâmplă cu un copil neexpus la soare și aer curat. Dar când nu îi oferi afecțiune unui copil, răul nu se vede imediat, ci probabil în câțiva ani. Iar în sufletul lui lipsit de dragoste s-au produs stricăciuni pe viață.”

 

Kinds

 

 

De ce trebuie să le dăm copiilor hrană pentru minte și suflet

Când privăm copiii de artă, de muzică, de povești, de pilde, paguba sufletească nu este ușor de identificat. Ea este însă acolo! Corpul lor e sănătos, sunt agili, puternici, sar și se cațără, au poftă de mâncare și chiuie. Totuși, tot timpul ceva va lipsi din ei. O bucată specială ce ar fi bine să fie umplută cu spiritualitate și freamăt melodios și emoție poetică.

Este adevărat că sunt oameni care nu își încurajează copiii să asculte muzică și să citească. Și este la fel de adevărat ca fiii și fiicele lor cresc fericiți, cu vieți bune, valide, exact ca cei ce au abonament la Ateneul Român sau merg săptămânal la muzeu. Sunt oameni buni, minunați. Cetățeni dedicați societății. Oameni ce clădesc cu spor și dăruire.

 

          Nevoia de a ști, de a umple un gol imens, simțit cumva, dar neștiut

 

Dintre aceștia, unii vor auzi într-o zi o bucată muzicală sau un poem recitat aparte, vor lectura un citat răscolitor. Și în secunda ACEEA vor sesiza cât de înfometați și însetați sunt. Îi va lovi pur și simplu nevoia de a ști, de a umple un gol imens, simțit cumva, dar neștiut. Le este foame de ceva dulce și picant, le este sete de ceva răcoritor și exploziv și sunt disperați să asculte, să privească, să intre în contact cu ”ceva”-ul nou ce le dăruiește un tip de mulțumire interioară pe care nu au cunoscut-o aproape niciodată. Au fost înfometați o viață și nu au avut habar de asta.

 

Efectele înfometării culturale și spirituale nu sunt ușor vizibile

Efectele înfometării culturale și spirituale nu sunt dramatice, nu sunt ușor vizibile. Dacă toate tablourile și poveștile ar dispărea peste noapte, copiii noștri nu ar dispărea, așa-i? S-ar diminua însă, încet-încet, capacitatea lor de a își imagina, de a crea, de a simți, de a vibra înlăuntru, de a fi înălțați, de a fi ridicați de modele inspiraționale ce îi fac să palpite, de a dori să clădească înaltul, frumosul, înăuntrul ființei lor și înafară, pentru semenii lor.

Astfel, la un moment dat, această foamea de frumos și înălțare și lumină, și-ar începe acțiunea ireversibilă de erodare.

 

Uneori nu satisfacem setea de cultură a fiilor și fiicelor noastre pentru că ne imaginăm că nu e acolo

Trezirea noastră, a celor ce ne creștem copiii, e musai să apară. Uneori nu satisfacem setea de cultură a fiilor și fiicelor noastre pentru că ne imaginăm că nu e acolo. Dăruim hrană și apă, însă uităm de ceea ce cer, cu muțenia incapacității de a exprima, sufletele copiilor noștri.

Fiecare copil are dreptul la hrană, adăpost, educație, îngrijire. Și cultură!

Fără povești, fără pilde, fără muzică, fără picturi, sculpturi, fără poezii, fără deschiderea spre spiritualitate, copiii noștri vor rămâne tot flămânzi.

 

Baby

 

 

Cum îi facem pe copii să citească

Copiii noștri, întotdeauna, vor face ceea ce ne văd pe noi că facem și nu ceea ce le spunem să facă!

”Citește!” Dar eu, părintele citesc în fața lui? Îi povestesc de satisfacțiile pe care mi le dă lectura? Îi spun despre simțirile mele atunci când am fost inspirat de un pasaj anume?

”Du-te la muzeu!” Și oare eu mi-am însoțit copilul la muzeu și m-am arătat extrem de încântat de ceea ce am aflat? I-am spus despre întrebările ce s-au trezit în mine când am văzut o parte din scenele Columnei lui Traian  reproduse? Am planificat în fiecare vacanță și un moment de învățare din istoria locurilor?

”Ascultă muzică de calitate!” Oare sunt momente de liniște a casei în care se aude în surdină ”Rapsodia Română”? Sau Vivaldi, în început de primăvară?

 

Ce avem de făcut ca părinți?

Bunica a oftat și s-a îndreptat spre nepotul ei căruia i se dezlegase șiretul…

În fiecare seară poate ar fi bine să apară în mintea noastră, a părinților, și întrebarea: ”oare noi cum ne-am hrănit azi copiii”?

 

 

 

Nota autoarei: ideea articolului își are rădăcinile în unul dintre discursurile lui Robert Pullman, autor englez de literatură pentru copii

Într-un colț de parc, Adina își îmbrățișează fiica. Silvia are 6 ani și spune cu mult năduf: ”Băiețelul m-a și împins și m-a și tras de codițe!”. ”Of, știu, spune mama, vezi tu, așa sunt băieții, mai brutali. Însă, știi? Atunci când le place de o fetiță, așa fac: o fugăresc, o trag de codițe…” Silvia pare neîncrezătoare însă își șterge lacrimile oftând. Mama tocmai i-a spus că ceea ce i s-a întâmplat ar putea însemna un lucru bun.

 Pe cealaltă parte a parcului, lângă lac, Maria îi spune pe un ton răstit fiului ei: ”Ți-am explicat că o fată nu se atinge nici cu o floare! Ce-ar spune bunica ta? Dar mătușa Irina? Cum te-am crescut?” ”Mamă, ea a aruncat cu nisip și…” ”Nu vreau să aud nimic! Era doar o fetiță!”. Mihai are 8 ani și află, din nou, de la mama sa, că nu are dreptul să se apere și că argumentele sale nu vor fi ascultate.

 

Cuvintele părinților și puterea lor

Mihai și Silvia sunt la vârsta la care ascultă cu atenție ceea ce le spun părinții și sunt motivați intrinsec de dorința de a mulțumi adulții importanți din viața lor.

Silvia tocmai a aflat că băieții pot puțin și că „așa sunt ei”. De asemenea a aflat că uneori trebuie să acceptăm gesturi brutale pentru că ele vin din iubire. Este în regulă să tolerăm durități pentru că acestea, de fapt, înseamnă dragoste. Toate informațiile sunt întărite de părintele matern care, cu grijă, explică totul cu fermitate.

Mihai învață că nu are dreptate. Învață că părerea lui contează puțin spre deloc. Este musai să se supună unor cutume, unui întreg neam ce hotărăște lucruri care ar putea să nu se aplice tuturor situațiilor de viață. Și, mai ales, învață că dreptatea nu este la el, oricum ar sta lucrurile.

 

 Vor găsi înțelegere și susținere, vor afla că respectul se câștigă, nu se impune, vor fi ascultați și încurajați să își exprime emoțiile

 

Relația pe care copiii de acum, deveniți adulți, o au cu lumea, seamănă cu relația pe care ne-o formăm în familia de apartenență în timpul copilăriei. În momentul în care creștem cu dureri, frustrări, angoase, nedreptăți nerezolvate, vom fi în continuare în căutarea acelorași tipologii umane ce ne vor aduce aceleași tipuri de problematici, în încercările noastre de a le soluționa.

 

Fete și băieți: flux și reflux de emoții

Fetele noastre trebuie să primească mesaje corecte: nu vor accepta minimizări, nu vor accepta gesturi brutale, vor privi cu bucurie și cu admirație spre ele, spre puterea lor, spre feminitatea lor, vor avea așteptări reale de la băieții și bărbații din jurul lor. Vor dărui respect și vor primi respect.

Pe de altă parte, băieții noștri vor afla că există așteptări de la ei în toate planurile, vor găsi înțelegere și susținere, vor afla că respectul se câștigă, nu se impune, vor fi ascultați și încurajați să își exprime emoțiile, să își plângă lacrimile, vor afla din timp despre empatie și inteligență socială.

Trebuie să creștem puterea fetelor noastre. Stima lor de sine. Trebuie să le arătăm că sunt valoroase, capabile, inteligente. Trebuie să le facem conștiente de cât de mult contează. Dar nu putem să scădem valoarea băieților noștri în acest proces! Nu putem să le spunem fetelor că ei contează mai puțin sau că nu contează, că „băieții sunt băieți”, că „nu putem avea pretenții de la ei”. Nu putem să dăm putere fetelor pe cheltuiala băieților.

 

Copii_2

 

Ce dăruim fetelor și ce dăruim băieților

Ca părinți, este esențial să dăruim fetelor și băieților deopotrivă!

Să le ajutăm pe fete să se bucure de puterea lor lăuntrică, de curiozitatea lor, să fie încrezătoare în ceea ce devin, să se accepte, să își vadă punctele tari, să își analizeze caracterul unic, să își cultive încrederea în sine, aptitudinile de bază universal valabile. Să se descopere și să se admire.

Să îi susținem pe băieți în a avea și a expune o gamă completă de emoții, să îi ajutăm să își contureze și exprime un vocabular al trăirilor. Astfel băieții se vor înțelege mai bine atât pe ei înșiși cât și pe ceilalți. Să acceptăm nivelul ridicat de activitate al băieților și să le oferim locuri sigure în care să și-l exprime.

Fetele și băieții noștri vor privi în noi, în părinții lor și vor perpetua comportamente, legi nescrise, gesturi, cutume.

Copiii puternici și sănătoși emoțional sunt cei recunoscuți, văzuți, acceptați de părinții lor. În fiecare zi avem ocazia de a spune: „Te văd, copilul meu! Te recunosc! Ești plin de viață, de vise, de sentimente! Ești minunat!”

 

Adina și Maria sunt două mame dăruite. Nutresc tot ce este mai bun pentru copilul lor. Dăruiesc azi, zi de zi, cu atenție, cântărind puterea cuvintelor ce țâșnesc din minte sau se revarsă din inimă, învățături echilibrate, pline de prețuire, înțelegere și potențare. Au învățat, ca și noi, pas cu pas despre puterea cuvintelor și puterea propriului exemplu.

 

 

Andreea este elevă în clasa a IX-a la Liceul Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu” din București. Liceul este prestigios, dar era nevoie să fie achitată taxa de școlarizare, pe care familia Andreei nu-și permitea să o acopere. Firma de avocatură Bulboacă și Asociații, prin Asociația Culturală Matricea Românească, și-a asumat responsabilitatea aceasta, iar acum Andreea termină cu rezultate excelente primul an de liceu. Am stat de vorbă cu ea ca să aflăm cum gândește unul dintre membrii generației care peste 10-15 ani va conduce România. Și, surpriză, am aflat de la ea că țara poate fi condusă și de la catedra de învățător.

 

Andreea începe interviul spunându-mi că promite că n-o să-i dezamăgească pe cei care au avut încredere în ea și care o susțin pe parcursul liceului. Apoi explică: sunt atât de mulți oameni care promit și nu se țin de promisiune, încât chiar este nevoie de angajamente respectate! Îi dau dreptate și-i apreciez maturitatea.

O întreb pe Andreea de ce a ales un liceu pedagogic. Răspunde fără ezitare, probabil a mai vorbit despre asta: ”Are legătură cu viitoarea mea profesie, eu vreau să devin învățătoare. Poate chiar educatoare, dar mai mult îmi place să mă gândesc să fiu învățătoare. De ce? De mică am fost mai copilăroasă. Sper ca asta să nu se schimbe pe parcurs…”

 

Cum arată un profesor bun și cum se creează elitele

Mai departe, ne povestește cum, cu niște ani în urmă, credea că a fi profesor înseamnă că știi o lecție pe care apoi vii și o predai copiilor din clasă. Când însă a întâlnit profesori adevărați, dedicați și instruiți, și-a dat seama ce înseamnă de fapt a fi pedagog. Iar apoi, când a trebuit să aleagă un liceu și și-a dat seama că vrea să opteze pentru o școală vocațională, alegerea liceului pedagogic a fost firească și relativ simplă, iar la ”Anastasia Popescu” a găsit încredere. Vorbește despre directoarea liceului, care le inspiră ei și colegilor ei inspirație și încredere pentru a merge pe drumul acesta, al ghidării către cunoaștere.

 

România nu trebuie părăsită, ci schimbată în bine

 

Mă uit în jur și văd că școala arată într-un fel anume, evident mult diferit de ceea ce era o instituție de învățământ acum 20-30 de ani – adică în epoca aceea în care liceele pedagogice erau mult mai multe decât sunt astăzi! Liceul acesta arată modern, facilitățile sunt așa cum te aștepți pentru o instituție din secolul nostru, copiii sunt energici dar respectuoși. Într-o clasă copiii se pregătesc pentru o lecție comună de biologie, prin skype, cu o clasă de elevi din Spania, cu care au un parteneriat. Curiozitate și bună dispoziție. În acest context, risc s-o întreb pe Andreea dacă s-a gândit că, totuși, o carieră de învățătoare nu-ți asigură nici pe departe un venit comparabil cu cel de directoare într-o corporație, de exemplu. ”Știu asta și nu mă descurajează!”, vine răspunsul prompt. ”Vom avea nevoie întotdeauna de profesori și de învățători. E o meserie pe care eu o s-o fac cu pasiune. Voi fi fericită să fac ce-mi place.”

O întreb despre colegii ei de generație. Este critică și în același timp îngăduitoare la adresa lor, deși se ferește să-i judece pe toți nediferențiat. Mă lasă să înțeleg că fiecare își va găsi locul său, în funcție de așteptările pe care le au și de efortul pe care-l depun. Iar apoi îmi vorbește despre elite: unii ne naștem cu dorința de a face ceva în viață, iar alții devin elite ca urmare a felului în care se lasă influențați în bine.

 

Problemele sunt create de către oameni. Și schimbările tot de oameni depind

Ce-ar vrea Andreea să schimbe în România, dacă asta s-a putea face peste noapte? Lipsa de sinceritate, răspunde ea. E atât de multă manipulare, atât de mulți oameni care vor să-și atingă interesul prin orice mijloc. Iar dacă asta nu se poate schimba, atuncă să rămânem la lucruri mai simple: curățenia pe stradă. E prea multă mizerie, iar asta se poate schimba foarte rapid dacă există voință. De cine depinde? Și de Primărie, și de cetățeni. Poate mai mult de oameni, de fapt.

 

Să plec sau să nu plec? Și cum să obțin succesul

Nu pot să n-o întreb pe Andreea despre plecarea în străinătate, ca opțiune pentru continuarea studiilor. Nu răspunde așa cum ar spune cei mai mulți din generația ei: da, evident, plecarea este obligatorie! Dimpotrivă, spune că nu ia în calcul acum această variantă. Iar apoi continuă spunându-mi că România nu trebuie părăsită, ci schimbată. Plecarea nu este o soluție, ci este o abandonare. Da, românii vor să plece din țară pentru a găsi în străinătate respectul pe care nu-l găsesc acasă.

Dar cum se obține succesul și în ce măsură căutarea lui este presantă? Andreea crede că succesul nu este un scop căruia să ai motive să-i sacrifici tot. Și apoi, succesul depinde de ce-ți dorești tu pentru tine. Atât timp cât dorința ta cea mai mare este să fii o bună învățătoare, atunci așa vei defini succesul. Indiferent de multele alte repere ale vieții de zi cu zi.

 

 

 

Teodora își privește fiica: Miruna e veselă și prietenoasă. Este plinuță și adoră să deseneze. Nu își dorește ore de balet, iar de pian s-a lăsat de la a treia ședință. Teodora și-a dorit toată copilăria să facă balet. Și-a promis ca fiica ei va face! Și balet, și pian, și gimnastică ritmică! Miruna nu se potrivește deloc în schema visată. Are 9 ani și are deja opiniile ei. Care nu seamănă deloc cu ceea ce gândește Teodora pentru ea. Uneori Miruna încearcă să își mulțumească mama. Acceptă să se înscrie la un curs nou de dans. Și se străduiește să facă piruete. Teodorei nu îi place ce vede în sala de repetiții. Miruna nu e grațioasă și nici dedicată. Ochii mamei fug spre alte capete cu coc perfect și picioare lungi. Miruna oftează. Știe că mama ei o iubește. Însă simte că mama ei nu o place.

 

Să ne vedem copiii prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce nu sunt

Îi vezi și îi simți. Sunt copiii care nu sunt plăcuți de părinții lor. Iubiți? Da, sunt iubiți. dar nu plăcuți. Nu s-au aliniat. Nu au împărtășit afinitățile și preocupările, nu s-au deschis în unghiul potrivit, nu au urmat drumul pavat cu aur deschis de părinți. Au fost „mai puțin” acolo unde familia se aștepta ca ei să fie „mai mult”. Au fost văzuți prin ceea ce ei nu sunt. Și prea puțin prin ceea ce ei ERAU și puteau să dăruiască.

Întotdeauna acești copii vor simți, undeva, că nu valorează suficient. Și nici nu merită pe măsură.

 

Fiica_2

 

Reacțiile părinților: barometru și cântar pentru copii

Părinții încep să trăiască emoții negative atunci când copiii nu se ridică la înălțimea așteptărilor lor. Le spun des copiilor lor că îi iubesc, însă copiii simt imediat când părinții se supără din cauza greșelilor, deficiențelor, rămânerilor în urmă, nealinierii.

Reacțiile părinților sunt deseori singura modalitate prin care copiii se pot aprecia; unicul lor barometru și cântar. Când copiii sunt pe cale să își facă o părere bună despre ei înșiși, este bine ca părinții să își revizuiască constant așteptările, reacțiile, astfel încât emoțiile negative să nu iasă la iveală.

 

Să ne valorizăm copiii ori de câte ori putem și ocazia se ivește

 Una din nevoile fundamentale ale copiilor este aceea de a fi valorizați. Acest lucru înseamna ca ei au nevoie de aprecierea noastră verbală în acțiunile pe care le întreprind, în modul lor de a fi sau de a se comporta. Câteodată, chiar atunci când suntem foarte mulțumiți de copiii noștri uităm să le-o spunem.

  • Sunt mândru de tine!
  • Mi-a plăcut cum te-ai descurcat!
  • Mă bucur să văd că ai atâta putere de stăpânire!
  • Îți mulțumesc că ai avut curajul să recunoști!

Cuvintele sunt simple și propozițiile sunt scurte; ele descriu însă bucuria din sufletul părintelui. Copiii vor simți recunoașterea a ceea ce sunt cu adevărat, iar această apreciere va contribui în mod semnificativ la consolidarea stimei de sine.

 

Să păstrăm intact respectul de sine al copiilor noștri

Dacă ar fi să aleg un singur sfat, unul singur pe care să îl repet și iar să îl repet părinților, el s-ar închega așa: păstrați intact respectul de sine al copiilor voștri atâta timp cât sunt în școală! Pierderea respectului de sine este riscul major, MARELE RISC pentru succesul lor în viață și, până la urmă, pentru păstrarea sănătății lor mentale. Odată ce vor păși dincolo de porțile metaforice ale școlii, lumea va fi cu totul alta. Vor găsi cu siguranță o falie prin care să se strecoare, o nișă în care nu va mai conta dacă au început să citească în clasa a III-a sau au stăpânit tabla înmulțirii în clasa a V-a.
Dacă ei, copiii noștri, se vor privi pe ei înșiși strict prin prisma rezultatelor școlare, dacă vor începe să deteste școala și actul învățării – ei bine, cei mai mulți se vor prăbuși într-o prăpastie din care se vor strădui toată viața să iasă afară!

 

Fiica_3

 

Lauda benefică

Dați-le ocazia copiilor să vă audă lăudându-i. Două principii de bază:

  1. Lauda e grozav să se întâmple când copiii nu sunt chiar lângă tine dar cu siguranță te aud!
  2. Împărtășește cu prietenii/bunicii/nașii/oricine este dispus să te asculte faptele grozave ale copilului, reușita sa. Folosește un ton scăzut, plin de mândrie. E grozav când copilul aude ce ecou a avut în inima părintelui ceea ce el a înfăptuit.

Iată două exemple:

  • „Daaaa… și ce voiam să îți spun este că azi Matei și-a împrumutat balonul unui copil ce și-l spărsese pe al său și plângea. Am fost impresionată de puterea lui de a dărui!”
  • „….și când intru în casă, totul strălucea! Ana pusese toate lucrurile la locul lor și ștersese și praful! Ce ordonată și harnică e!”

 

Părinții – depozitul momentelor speciale din viața copilului

Fiți depozitul momentelor speciale din viața copilului vostru; scoateți la lumină, în momente cheie, clipe în care a fost special.

  • „Îmi amintesc când mi-ai adus flori: m-am simțit iubită!”;
  • „Parcă ieri îți mângâiai prietena care căzuse și plângea; numai tu ai ajutat-o!”

Un moment special din trecut poate lumina oricând un prezent gri. Este important să aducem în prim-plan clipele bune ce stau adormite în cufere ori de câte ori situația o cere.

 

Happy-end

Teodora a înțeles că Miruna este o pictoriță talentată. Au cumpărat culori împreună, ba chiar și un șevalet. Ieri au studiat tipuri de pensule și au ales un album de artă. Merg des la expoziții de pictură amândouă, iar Teodora se minunează de explicațiile Mirunei. Mama e încântată cu adevărat.

Iar Miruna? Miruna strălucește ori de câte ori simte bucuria cu care o înconjoară privirea mamei.

 

 

 

Alina are 42 de ani. Este frumoasă și sprintenă și zâmbește în fiecare zi larg. De 6 luni sufletul i se strânge însă zilnic: Tudor, fiul ei de 14 ani este distant ori de câte ori o vede. Îi refuză constant îmbrățișările, spune ”nu”, răspicat, la orice sfat al ei, oricât de inofensiv ar fi acesta. Nu observă că îi pune miere de tei în ceai, nu pare a aprecia nici tricourile călcate și nici echipamentul de baschet mereu pus la locul lui de ea. Și răceala… ei bine, răceala pe care i-o dă, o doare. Își aminteste părul blond, cu bucle, cuibărit mereu la pieptul ei, mirarea ce îl cuprindea când clătitele prindeau formă sub ochii lui, bucuria revederii în poarta școlii, zilnic. Discută des lucrurile ce o frământă cu Matei, soțul ei. Și el este trist și încearcă să îi spună că totul este doar o fază. Ea însă nu crede. Dacă își pierde fiul? E încă mic! Cu puțin timp în urmă construiau roboți din Lego. Parcă alaltăieri alerga cu lingurița de iaurt prin casă, după el. Și poate jura că ieri i-a șoptit, plin de dulceață de afine în colțul gurii, că e cea mai frumoasă mamă din tot Universul. Ce au de făcut azi pentru a își clădi o relație sănătoasă cu adolescentul de lângă ei? Cum ar putea face să nu greșească?

 

În primii ani de viață mama e totul

În primii ani de viață mama e totul, nu-i așa? Ea este dragoste, ea este hrană, ea este zâmbet, ea este încredere, ea este siguranță. Ea dăruiește și se dăruiește. Mama tinde să se vadă în aceasta poziție de ,,stâlp” și ,,far” pentru tot restul vieții.

Băieții însa cresc. Și este bine că ei cresc. Nevoile lor se transformă: sugarul devine copil mic ce este extrem de mobil și dornic de explorare. Copilul mic devine copil mare ce merge la grădiniță și la școala și interrelaționează pe orizontala cu mulți copii și pe verticală cu alți adulți ce îl vor influenta de acum. La pubertate, băiatul este interesat de alții, de noi modele, de grupuri mai mult sau mai puțin potrivite. După ce termină liceul, băiatul pleacă de cele mai multe ori de acasă.

Și mama? Ei bine, mama trebuie să își adapteze legătura cu fiul ei de fiecare dată, dăruind atât stabilitate emoțională cât și libertate pentru a-i permite să se desprindă, să crească.

 

Un băiat are nevoie să simtă că mama sa are încredere în capacitatea lui de a-și gestiona propriile experiențe

Este foarte important ca mama să pregătească băiatul pentru drum și nu drumul pentru băiat! Un băiat are nevoie să simtă cu toată ființa lui că mama sa are încredere în capacitatea lui de a-și gestiona propriile experiențe.

Mamelor le este greu să își separe propriile considerații emoționale de cele ale fiilor lor; le este greu să nu mai fie centrul universului fiilor lor; le este greu să se vadă iubite dacă nu mai sunt consultate la fiecare pas de către băieții lor. Mamele se simt rănite și jignite atunci când băiatul pare rece și nepăsător; a-i răspunde cu aceeași monedă nu este soluția; a-și arata rolul de ghid, de far călăuzitor – iată ceea ce îi întărește mamei soclul în ochii băiatului pentru anii ce vin!

 

Băieți ,,amputați afectiv” de cuvintele mamei

Mamele îndurerate de comportamentul rece al fiilor lor aruncă unele cuvinte prin care îi cataloghează pe băieți nedemni, incompleți, incompetenți, incapabili de a oferi căldură și iubire;  etichetele acestea rănesc adânc băiatul ce își dorește doar mai multă independență și uneori îl fac să se vadă așa, ,,amputat afectiv” de cuvintele mamei rănite, mulți ani din viața sa.

Pentru a-și păstra poziția intactă, unele mame transmit băiatului că fără ele nu vor reuși; este un comportament pe care îl folosesc din disperare sau din neștiință. Toate mamele doresc binele fiilor lor, cu siguranță; unele dintre ele ,,taie vârfurile aripilor” băieților întârziindu-le zborul de creștere, înălțător.

 

Mama este lumină călăuzitoare pentru fiu

Sfătuiesc mamele să rămână pentru fiii lor lumina călăuzitoare atunci când fiul pleacă pe marea învolburată. Când va fi mai greu, când valurile vor fi mai mari, când apele vor fi mai negre, când vântul va îndoi catargul, ei bine, ATUNCI fiul va privi în spate; lumina-ghid izvorâtă din sufletul mamei îl va aduce înapoi, în ape limpezi, în golfuri sigure.

 

Sindromul ,,băiatul mamei”

Există o categorie de băieți/bărbați care nu reușesc să se desprindă de sub aripa mamei. La baza acestei relații superprotectoare și supersimbiotice stă o problemă a mamei. Există mame ce nu suportă gândul separării de fiul lor, nu suportă gândul că băiatul ar putea avea și alte repere în afară de ea. Acest comportament al mamei naște în fiu diferite simptome: dependență față de mamă, dorința de a fi îngrijit, răsfățat, protejat; se stinge imboldul băiatului de a fi stăpânul propriei vieți. Acest băiat/ bărbat va căuta aptitudini materne în femeile din viața lui sau nu va accepta niciodată o altă femeia în viața sa. Se va întoarce iar și iar la cea care i-a dat viață dar care refuză să taie cordonul ombilical.

Relația sănătoasă dintre mamă și fiu este stinsă în acest caz. Refuzând fiului zborul ce înaltă, mama va amputa emoțional fiul. Îl va face să fie mai puțin, deși tot ce își dorește ea este să fie mai mult, mai grozav, mai minunat.

 

Privilegiul de a fi mamă de băiat puternic

O mamă trebuie să simtă când să dea drumul și când să-și redeschidă brațele. Rolul ei este de a rămâne la sol, privind cu încântare cum fiul se înalță mai sus și iar mai sus pe culmile metaforice ale devenirii lui. Mama nu este nici părăsită, nici abandonată. Este doar privilegiată urmărind cum fiul îi crește, puternic și dârz, cu baza solida, dăruită de ea cu atenție, înțelepciune, migală și considerație.

 

Relația tată – fiu

Ajunși în perioada adolescenței, unii băieți își identifică propriii lor tați ca pe ULTIMII OAMENI în care ar avea încredere! Ultimii oameni față de care s-ar deschide, pe umărul cărora ar plânge. Cât de mare trebuie să fie prăpastia căscată între cei doi în copilărie, preadolescență pentru ca tații să fie tocmai în coadă?

Majoritatea taților vor să facă ”o treabă faină” cu băieții lor; oricum, vor să fie mult mai buni decât au fost proprii tați cu ei. Din păcate, foarte puțini aleg să schimbe ceva în comportamentul lor, în modul lor de abordare, în cuvintele prin care sfătuiesc, încurajează, îmbărbătează.

 

Respectul se câștigă, nu-i așa?

Lipsa de putere de ascultare a taților și lipsa lor de empatie față de fiii lor transformă mai devreme sau mai târziu relația dintre cei doi astfel: tații împlinesc nevoi materiale ale fiilor așteptând în schimb ascultare și respect. Respect care de cele mai multe ori este cerut, nu dobândit, din păcate.

Competiția dintre tați și fii și critica acerbă pe care tații aleg să o trimită peste băieții lor – iată două unelte ce adâncesc abisul și strangulează o relație ce ar fi putut fi minunată.

Cumva, dezavantajul așteptărilor taților față de evoluția fiilor lor este că acestea îi pot împiedica să vadă minunea ce se află deja în băieții lor.

 

Finalul poveștii

Alina și Matei vor găsi calea. Îl vor asculta pe Tudor, îl vor valida și vor fi acolo când adolescentul va avea nevoie de ei.

Noi toți vom face asta cu băieții noștri, nu-i așa?

 

 

 

Profesorul Ion-Ovidiu Pânișoară știe răspunsul la întrebări de genul ”ce să-i spun copilului meu ca să-l fac să învețe mai bine?”. El este omul pe care ai vrea să-l consulți când vrei să afli cum să treci împreună cu copilul printr-o traumă, așa cum este moartea cuiva drag. Sau să-l întrebi cum să-l pregătești mental pe copil să abordeze examenul de capacitate sau bacul. L-am ascultat acum câteva zile la Liceul ”Anastasia Popescu”, iar mai jos sunt câteva lucruri utile părinților și profesorilor, culese din expunerea sa cu tema ”Comunicare și emoții în școală”. Prof. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară este directorul Departamentului de Formare a Profesorilor din Universitatea din București, conducător de doctorat, autor a 20 de cărți de pedagogie și învățare permanentă.

 

Neajutorarea dobândită. Povestea fericită a campionului la bowling

”Neajutorarea dobândită” este punctul în care o persoană, indiferent de vârstă, a trecut prin atât de multe eșecuri, încât nu se mai poate motiva. Mintea îi spune unei astfel de persoane: ”dacă ai încercat de atâtea ori și nu ai reușit, înseamnă că n-are sens să mai încerci o dată”. Cum se iese din neajutorarea dobândită? Prin ajutor extern. Persoana aflată în această situație trebuie motivată printr-un succes, fie el și contrafăcut. Prof. Pânișoară citează cazul celebru al unui părinte al cărui băiat este foarte dezamăgit că nu-i reușește nicio lovitură la bowling. După o seară de antrenament în care bila nu lovește popicele, băiatul vrea să renunțe definitiv. Tatăl îl convinge a doua zi să mai încerce o dată. Băiatul se lasă foarte greu convins, dar prima sa lovitură este câștigătoare: deși el nu-și dă seama, pista de bowling fusese ușor înclinată de către tată, pentru ca bila să meargă în direcția optimă indiferent de calitatea loviturii. Băiatul nu știe asta și nici nu-și dă seama de intervenția tatălui, dar faptul că dintr-o dată are succes îl motivează puternic să continue antrenamentele. Pista este îndreptată la loc de către tată, dar, surpriză!, loviturile băiatului continuă să lovească ținta. Povestea (reală) se termină pozitiv, cu băiatul devenind campion la bowling. Concluzia este simplă: în caz de neajutorare dobândită, persoana în cauză trebuie să capete gustul reușitei, iar astfel să fie motivată să meargă înainte.

 

Viața se schimbă. Ne schimbăm și noi odată cu ea?

  • Se simte din ce în ce mai mult nevoia unei ”diete” de tehnologie: să folosim în mod controlat tehnologia, care altfel ne invadează viața.
  • ”Nativ digital” este o nouă categorie de oameni, respectiv cei care, în relație permanentă cu tehnologia digitală și universul virtual, sunt subiecții unor schimbări la nivel neuronal.
  • Dintotdeauna între adulți și copiii lor a fost o diferență vizibilă. Totuși, noi ne găsim în mijlocul unei schimbări fără precedent. Lumea copiilor noștri va fi cu totul diferită față de lumea noastră. Iar situațiile de viață cărora le vor face ei față vor fi cu totul diferite de cele cu care suntem noi familiarizați. Asta complică mult lucrurile, pentru că în epoca digitală gestionarea emoțiilor este din ce în ce mai dificilă.

 

Profesorul Ion-Ovidiu Pânișoară, la finalul conferinței despre comunicare și emoții

 

Porți pe hainele tale de zi cu zi emoțiile din interiorul tău

Emoțiile din interior se pot citi în culoarea hainelor pe care le porți. Profesorul Pânișoară enumeră succint stările pe care probabil le-am vrea ascunse, dar le trădăm prin limbajul simbolic al hainelor: negrul înseamnă rebeliune, luptă, ”nu-mi place și vreau să schimb”; violet înseamnă vulnerabilitate și nevoia de a fi protejat; verdele înseamnă egocentrism; roșul semnifică implicare și pasiune.

Pe de altă parte, în universul nostru din interior viața pulsează în ritmuri pe care adesea nu le înțelegem. Dar limbajul emoției este ceva sădit în noi de milenii. Și astfel putem înțelege de ce o anumită stare este puternică și de durată, iar o alta este timidă sau se epuizează rapid: intensitatea cu care trăim o emoție depinde de importanța pe care ea o are pentru supraviețuire, în contextul evoluției ființei umane. Frica, de exemplu, este importantă și necesară, ea te ajută să eviți pericolul și să-ți salvezi viața. De asta frica durează mai mult decât, spre exemplu, starea de bucurie.

 

Cum să trecem printr-o pierdere grea?

Există 8 etape ale procesului de jelire, fiecare în parte necesară și obligatorie pentru recuperare: negare / protest și furie / tristețe și dor / frica sau sentimentul de groază ori de singurătate / acceptarea mentală și emoțională / formarea de noi atașamente sau reînnoirea relației / iertarea (copiii care nu vor trece prin această etapă vor deveni mai târziu victime sau atacatori) / recunoștința (persoana respectivă ajunge să se simtă bine în propria piele).

 

Pedeapsă, recompensă, putere de convingere

  • Pedeapsa nu este un instrument eficient în educație. De ce? Pentru că pedeapsa este ceva rău, cu care omul totuși se obișnuiește.
  • Recompensa trebuie administrată nu după fiecare lucru bine făcut, ci doar din când în când. În acest fel, copilul va fi motivat să lucreze mereu bine, pentru că după fiecare sarcină bine realizată el se poate aștepta să primească recompensa.
  • De ce ascultăm pe cineva? Există două motive: 1) pentru că spune lucruri interesante, și 2) pentru că ne place ca persoană. Dacă un comunicator nu se face plăcut, nu contează că spune lucruri interesante. Ce spune el nu va fi asimilat de auditoriul său.
  • Școala funcționează dacă avem elevi fericiți.

 

Pentru că învățarea eficientă se face prin joc, prof. Pânișoară a creat un joc prin care emoțiile ies la suprafață, iar părintele găsește o cale în plus către sufletul copilului său

O carte care se adresează mai ales celor mici și care le vorbește prin poezie și desene despre cum să-și identifice emoțiile

 

Frica este bună sau rea?

Dintotdeauna, frica a făcut parte din instrumentele de bază ale adaptării la realitatea imediată. Din acest motiv, frica este bună, pentru că mă ferește, de exemplu, de pericolul de a fi mușcat de un câine agresiv. Totuși, atunci când îmi este frică de toți câinii, inclusiv de pudelii inofensivi plimbați de stăpânii lor prin parc, atunci frica se transformă în anxietate și îmi provoacă răul.

De ce se tem adesea copiii să meargă la școală? Surprinzător, răspunsul nu se găsește în școală, ci acasă: de multe ori, frica de școală a copiilor vine din presiunea pe care părinții o exercită asupra lor. Cerința ”să fii cel mai bun din clasă” crează o apăsare pe care copilul o duce greu. Profesorul ar trebui să acționeze pentru a schimba această stare de spirit a elevului, deși adesea n-o face.

 

 

 

 

Începând de astăzi, Matricea Românească deschide o amplă discuție despre cum ne creștem copiii. Ce sa fac atunci când copilul nu mă ascultă, cum să fac să-i temperez furia, ce soluții să găsesc atunci când simt că-l pierd, că se îndepărtează prea mult de mine – acestea și multe altele vor fi întrebările la care căutăm răspuns. Întrebările sunt ale noastre, ale părinților. Răspunsurile le oferă psihopedagogul Scarlett Onica, pe care o găsiți și pe scarlettonica.ro.

 

Ca părinți, este foarte important să ne ascultăm copiii. Să îi ascultăm activ, ochi-în-ochi, cu atenție, cu empatie, cu multă compasiune, când situația o cere. Să îi ascultăm prețuind nevoi de moment și temeri. Să îi ascultăm susținând drumul bun al fiecăruia, prețuind desțeleniri și reușite. Să îi ascultăm atunci când le-a fost greu să spună ”nu” și atunci frământările îi copleșesc. Să îi ascultăm iar și iar povestind izbânda și evocând întâmplarea ce i-a ridicat pe culmi.

 

Cum ne demonstrăm iubirea: prin încrederea pe care o arătăm copilului

 

Ca părinți, este foarte important să ne știm copiii. E tare bine să știm că băieții au nevoi speciale. Care nu sunt atât de importante pentru fete. E tare bine să știm și că fetele au nevoi speciale. Nevoi care s-ar putea să nu fie la fel de importante pentru băieți.

Desigur, cea mai importantă nevoie este iubirea; iubirea poate fi arătată prin mai multe feluri. Eu simt că un părinte își demonstrează cel mai tare iubirea prin felul în care îi poartă de grijă copilului și prin încrederea pe care i-o arată.

 

Limbajul încrederii 

Prin grijă părintească eu înțeleg bunăvoința de a fi prezent când copiii au nevoie de tine. Este interesul pe care tu îl arăți pentru bunăstarea lor, pentru ceea ce ei sunt, pentru dorința lor de a fi fericiți. Este înțelegerea pentru durerile pe care le au.

 

Îi transmitem copilului încredere atunci când îi arătăm că știm că el poate învăța din propriile greșeli

 

Când porți de grijă copilului tău eu simt că este un mod special de a-ți arăta iubirea.

Încrederea este recunoașterea faptului că totul este în regulă. Este convingerea că progeniturile noastre au capacitatea de a reuși și de a învăța din propriile greșeli. Încrederea este deschiderea spre a gândi ca totul va fi foarte bine. Demonstrăm copiilor că avem încredere atunci când le transmitem că știm că ei fac tot posibilul (chiar dacă uneori pare că nu este așa). Această atitudine le dă libertatea și spațiul necesar ca ei să se descurce singuri, pas cu pas.

 

Fete și băieți: nevoi diferențiate 

Indiferent de vârstă, băieții au nevoie mai mare de încredere pe când fetele au nevoie mai mare de grijă. Un băiat se va simți mândru, împlinit, încrezător atunci când face ceva pe cont propriu.

O fată se simte mai iubită dacă te oferi să o ajuți. A oferi ajutor este un gest prin care arăți că porți de grijă.

Ca părinți, dacă suntem mult prea grijulii față de o nevoie a băiatului îi putem transmite destul de ușor că nu avem încredere în el, ”că nu avem încredere că poate să facă lucrul x și singur”. Alteori, fiind prea încrezători că fiica noastră ”se va descurca” îi transmitem acesteia sentimentul că nu îi purtăm suficient de grijă, că o abandonăm într-un moment delicat pentru ea.

 

Ce facem atunci când n-avem timp pentru copil

A găsi balanța perfecta pentru momentele în care oferim sprijin, încredere, poate fi uneori provocator pentru noi, ca părinți. Timpul, uneori, nu ne este aliat. Cât timp avem pentru noi, adulții? Cât timp avem pentru copiii noștri? Pentru conectarea deplină, oblăduitoare? Răspunsul meu se încheagă așa: oricât de lung sau scurt este timpul dăruit copiilor, fă-l să fie de calitate. Conexiunea să fie plenară: fără nicio barieră, fără nicio întrerupere. Doar TU, doar VOI, pentru copilul tău, pentru copilul vostru.

 

Strategii de parenting sau spontaneitate?

Uneori, cel mai ușor este să ne ascultăm pur și simplu instinctul; să coborâm spre matricea noastră interioară, primordială și să vedem ce transmite legatura puternică, tainică și trainică dintre noi și copiii noștri!

 

Cum ajungi cât mai departe pe drumul către mintea copilului tău? Deschide-i inima, iar apoi vei ajunge la mintea lui – acesta este răspunsul profesoarei Monica Șerbănescu. Iată multe alte sfaturi bune privind relația dintre părinți, copii și profesori, de la fondatoarea și directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu”.

 

  • Principiul de bază, preluat de la Mama Sica (Anastasia Popescu): profesorii sunt mentorii elevilor, sunt prietenii lor.
  • Învățământul trebuie să pună accent pe dezvoltarea aptitudinilor elevului. Este un adevăr modern și etern, în sensul în care noi ”descoperim mereu roata” și evidențiem drept moderne adevăruri care au fost valabile întotdeauna.

 

Cum arată profesorul perfect?

  • Pentru ca ”școala acasă” să funcționeze, trebuie ca și părintele să fie un bun profesor.
  • Nu ne interesează competența profesorului, pentru că este mult mai importantă latura sa umană. Conținutul intelectual oricum se transmite.
  • Pentru a ajunge la mintea copilului, profesorul trebuie mai întâi să ajungă la inima lui. Nici un copil nu învață decât iubind, iar o materie școlară o iubești prin profesor.

 

Copilul și oboseala: teme sau joacă?

  • Când am început în școală programul extins până la ora 17.00 sau 18.00, în țara noastră nu exista after-school. Nu văzusem modelul nicăieri. Dar m-am gândit că este ideal ca profesorul să lucreze după-amiaza cu elevul, după orele de dimineață, pentru că el știe cel mai bine care este nivelul de cunoștințe al elevului.
  • La început, în anii 1990, pentru programul extins (de după-amiază) am avut foarte multă respingere din partea forurilor superioare și foarte multă susținere din partea părinților
  • Prefer ca seara, atunci când părintele vine de la serviciu, să stea cu copilul lui și să citească ceva, să iasă la plimbare, să meargă la teatru, să se joace orice – dar fără să fie stresați de teme. Temele sunt de școală, nu trebuie să le fac cu mama.
  • Copilul are nevoie ca părintele său să țină un echilibru între severitate și permisivitate.
  • Cele două mari probleme universale: consecvența și onestitatea.
  • Nu poți elimina ecranele din viața copiilor, dar putem încerca să le limităm.
  • Discernământul de care ai nevoie pentru a distinge între bine și rău, între adevăr și minciună, tot educația ți-l formează.
  • Derulăm două proiecte Erasmus Plus în școală, prin care predăm discipline nonlingvistice într-o limbă străină. Și prin asta le arătăm copiilor că învățăm o limbă străină pentru a transfera cunoștințe din alt domeniu, limba străină nu este un scop în sine.

 

Sfaturi pentru părinți: exigență sau libertate?

  • Exigența părintelui față de copil trebuie să existe de la început. Și tot de la început părintele trebuie să fie iubitor față de copil.
  • Severitate a părintelui față de copil? Depinde, severitate poate însemna asprime, dar poate însemna și rigoare. Adică atunci când nu abdici de la o regulă pe care ai stabilit-o cu copilul.
  • Când stabilim o regulă, ea trebuie asumată de toată lumea, părinte și copil. De exemplu, stabilim că după ce facem ordine, mergem la teatru. Dacă el, copilul, nu face ordine, nici eu, părinte, nu respect ce am stabilit, deci nu mergem la teatru.
  • Este bine ca părintele să știe cât mai mult despre ca face copilul lui la școală. Dar este firească și nevoia copilului de intimitate, iar această nevoie trebuie respectată.
  • Este esențial să fii alături de copilul tău și în felul acesta să fii o mamă bună și un tată bun.

 

Pianista Mădălina Pașol este și profesor, iar printre elevii săi se găsesc talente mari, dar și copii care abia încep studiul muzicii. Pe baza acestei experiențe, ea răspunde la întrebarea cum știm dacă am găsit profesorul potrivit pentru copilul nostru care dorește să cânte la pian.

 

 

 

 

Răspunsul Mădălinei Pașol, în sinteză:

  • copilul trebuie să aibă bucurie atunci când cântă. Fără această bucurie, va fi foarte greu să progreseze;
  • profesorul de pian trebuie să îi înțeleagă pe copii, să-i facă să învețe pianul fără a pune presiune;
  • copiii se trezesc la ora 7 dimineața și se întorc acasă de la școală și de la alte cursuri seara la ora 7. E un fel de serviciu pentru ei. Profesorul trebuie să aibă și asta în vedere, copiii au foarte mult de lucru și sunt obosiți;
  • profesorul trebuie să învețe să recunoască stările copilului și să-l motiveze pentru studiul muzicii;
  • ca părinte, atunci când îți vezi copilul colaborând cu profesorul, îți dai seama că acel profesor i se potrivește;
  • profesorul trebuie să-l învețe pe copil cum să învețe;
  • ce calități nu pot să-i lipsească unui profesor de pian: umor, drăgălășenie, delicatețe.

 

 



Despre performanță și arta de a fi un bun pedagog, cu Mariana Dogaru, profesor la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Profesorul ideal este cel care inspiră, care pune ceva din sufletul lui în fiecare copil.

13 noiembrie 2019 |
Doamna Profesoară Mariana Dogaru și-a început cariera ca învățătoare la Școala Gimnazială „Nicolae Bălcescu” din Craiova. Toată teoria dobândită în timpul liceului pedagogic a aplicat-o seriilor  de elevi pe care le-a format timp de aproape 11 ani....



Andreea, elevă de liceu și bursieră a Asociației Culturale Matricea Românească: de ce n-o să rămânem niciodată fără învățători. ”Românii pleacă din țară ca să caute respectul pe care nu-l găsesc acasă!”

13 iunie 2019 |
Andreea este elevă în clasa a IX-a la Liceul Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu” din București. Liceul este prestigios, dar era nevoie să fie achitată taxa de școlarizare, pe care familia Andreei nu-și permitea să o acopere. Firma de avocatură Bulboacă...




Ce soluții avem atunci când nu ne mai putem înțelege copiii?

3 mai 2019 |
Începând de astăzi, Matricea Românească deschide o amplă discuție despre cum ne creștem copiii. Ce sa fac atunci când copilul nu mă ascultă, cum să fac să-i temperez furia, ce soluții să găsesc atunci când simt că-l pierd, că se îndepărtează...