Dascălul Simon Jinariu, apostol al educației românești. A predat la prima școală românească din Brașov, iar vara lucra pe gratis cu elevii care nu lăsau cartea din mână
Motto: “Prin cultul conștient al înaintașilor de merit, se crează siguranța viitorului și iubirea către sufletul colectiv al neamului nostru.“
Școala românească la sfârșitul secolului al XVIII-lea
Simon se născu la 1767, în modesta comună Jina din județul Sibiu. Priceput în ale cărții și cu un glas angelic, tânărul ajunge cantor la biserică. Își face debutul didactic în 1807, la școala românească din Făgăraș și devine un educator iscusit. Nu știm exact câtă vreme a poposit aici, dar ce știm este că munca și pasiunea de care dădea dovadă l-au făcut vestit până în hotarele Țării Oltului.
Într-o zi, negustorul sibian Hagi Constantin Pop, se interesează de acest dascăl dibaci și îi propune să vină la școala pe care o întemeiase. Oferta era tentantă, așa că Simon acceptă pe loc. La 30 octombrie 1807, cele două părți încheie următorul contract: “Simon Jinari dela Făgăraș să leagă a țînea școala din Jozefștatu, a jupânului Hagiu Constandinu Popu, cu învțăturile și cu cântare la strana dreptă duminicile și sărbătorile. Pe an 135 zloți dela Pop, dela cutia bisericii alți 15 (…) Mă leg ca la 8 ceasuri până la 11 ceasuri să învățu copii și după ameaz dela 2 până la 5 ceasuri iară să învățu copii.“
Unul din scopurile secundare ale școlii, la sfârșit de secol XVIII, era de a sădi în rândul populației de la sate, dragostea de carte. Dar, mai presus de scris și citit, se urmărea trezirea conștiinței naționale a bietului țăran român. Acest ultim obiectiv era vizat cu ardoare de scriitorii vremii. Însă, scopurile sus-menționate n-au putut fi atinse deoarece stăpânirile socoteau școala un mijloc politic menit să promoveze interesele de stat.
Ascensiunea unui dascăl de cursă lungă
În acele vremuri, pregătirea dascălilor era una rudimentară. La 1809, odată cu Duminica Tomii, candidații se prezentau la Sibiu, cu desagii plini. Aici, erau luați imediat în primire de directorul școalelor care făcea cu ei un curs de normă. Inițierea se termina până în Rusalii, iar cei care erau declarați absolvenți primeau un atestat în baza căruia puteau să fie numiți dascăli în diferite sate. Dar, să revenim la iscusitul Simon Jinariu. Misiunea de la școala lui Hagi Pop nu era deloc ușoară. Să ții zilnic șase ore de instrucțiune, să cânți frecvent la strana bisericii, iar pe deasupra să mai dai și două examene publice anual, era terifiant pentru acele vremuri.
Mânat de ambiție și trudă, Simon face față cu brio programului spartan. Cei zece ani petrecuți la Sibiu au fost încununați cu primirea diaconiei. Gheorghe Haines, directorul școlilor naționale de la acea vreme, nu putea trece cu vederea calitățile dascălului. Cei doi au o discuție în urma căreia Jinariu este pus la cârma școalei de preoți Jozesfștat. Haines l-a sprijinit atât cu fapta, cât și cu sfaturi înțelepte. Noua misiune era tare anevoioasă. Învățăceii care ieșeau de pe băncile instituției aveau datoria să știe: “cetania curată, fără opinteale sau poftolire sau rupere a cuvintelor (…) catehismul cel mic de rost bine din tablă în tablă; să se învețe cum trebuie a ceti Apostolul, Evanghelia și Leturghia cu glasul cuviincios, curat și fără nici o tărăgănare (…) să-i învețe cum să stea cu trupul drept, cum să-și facă curce și să fi totdeauna cu părul chieptănat, cu unghiile tăiate, cu fața și cu mâinile spălate.“ Chiar dacă era director, Simon nu stătea cu mâinile încrucișate. Face exerciții practice de liturgică, cântări bisericești, tipic, și dă îndrumări dogmatice, canonice sau exegetice viitorilor preoți.
Simon Jinariu la prima școală românească din Brașov
Pe la 1817, Jinariu primește o nouă misiune, de această dată la Brașov. Se desparte cu greu de școala din Jozefștat, dar strămutarea este privită ca o încununare a muncii depuse. Pe 6 noiembrie 1817, semnează contractual și devine dascăl la școala din Șchei. I se asigură o locuință lângă școală, leafa era acoperită din taxele copiilor care aveau posibilități, iar restul se completa din vistieria bisericii. Îndatoririle școlare nu au fost prevăzute în contract, se mergea deci pe încredere deplină. Condițiile de lucru erau infinit mai bune în comparație cu ce se găsea în alte instituții de învățământ. Prestigiul școlii din Șcheii Brașovului crește odată cu ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, odată cu predarea limbilor nemțești, ungurești și grecești.
Sala Anton Pann din Șcheii Brașovului
Doi ani și două luni a stat Simon Jinariu la catedra din Șchei, unde câștigase fără întârziere aprecierea colegilor. Odată cu moartea directorului D. Eustatievici, instituția intră într-un con de umbră. Cadrele didactice încep să se culce pe o ureche, elevii nu mai trec pe la cursuri cu zilele, iar părinții nu mai sunt dispuși să cheltuiască bani pentru leafa dascălilor. Starea de neputință în care se scălda școala și imposibilitatea de a lucra în cele mai bune condiții, l-au făcut pe Simon să părăsească definitiv cariera de dascăl.
Ajunge protopop de Făgăraș, dar nu-și uită prima dragoste
Avea 53 de ani, iar ideea unei retrageri totale nu-i surâdea. În 1820, primește postul de protopop al Făgărașului. Însărcinat cu organizarea clerului, Simon nu-și suprimă grija pentru educație. Sub conducerea sa, numărul școlilor din protopopiat crește semnificativ. Știa ce înseamnă să fii dascăl și cât de istovitoare este munca la clasă. Astfel, fără niciun fel de reținere dă o circulară prin care: “ziua de vineri trebuie să fie zi de recreație ca și dascălul să poată veni să-și cumpere din Făgăraș ce-i trebuie pe seama casei sale (…) iară sâmbăta să învețe copiii.“
Pe lângă toate acestea, Simon se oferă să-i ajute pe acei copii care nu lăsau cartea din mână nici în timpul vacanței: “Iară care copil poftește și vara a învăța la cântări și la scrisoare rumânească și latinească, ca să poată fi notarăș sau scriitor (…) acela va veni în școala Făgărașului la mine, ca să le arăt eu ceale trebuincioase.“ În gândirea lui Jinariu, școala era una cu biserica, ele aveau rostul de a da națiunii oameni drepți, harnici și cunoscători de cele bune. Pe 7 noiembrie 1841, în dangătul clopotelor ce păreau că nu se mai opresc, Simon Jinariu pleacă din această lume la vârstă de 74 de ani.
Surse: Dr. Ioan Matei, “Dascălul Simon Jinariu. Contribuții la istoria școalelor noastre“, Arad, 1916.
Gabriel Păun
