Bucureștiul este o lume formată din lumi. Un oraș care s-a născut din sate, s-a ridicat pe temelii medievale, a visat occidental și a trăit răsăritean. Fiecare cartier al său păstrează o poveste, o amprentă de epocă, o bucată de memorie colectivă. A înțelege istoria cartierelor bucureștene înseamnă a înțelege istoria României moderne – o istorie a transformărilor, a contrastelor și a oamenilor care au dat suflet locurilor.

De la târg la oraș – începuturile topografiei bucureștene

Primele mențiuni despre București datează din secolul al XV-lea, pe vremea lui Vlad Țepeș. Era atunci un târg comercial la intersecția drumurilor importante, așezat între Dâmbovița și dealurile domnești. În jurul Curții Domnești s-au format primele mahalale – mici nuclee de locuire, organizate pe meserii sau în jurul bisericilor.

Cuvântul „mahala”, de origine turcească, însemna pur și simplu „cartier” sau „stradă locuită”, fără conotațiile negative pe care le-a căpătat mai târziu. Mahalalele bucureștene erau comunități vii: fiecare avea biserica sa, hanul, fântâna, școala, iar locuitorii se cunoșteau între ei. Acolo s-au născut nume care încă supraviețuiesc pe harta orașului: Mahalaua Olari, Mahalaua Antim, Mahalaua Popa Rusu, Mahalaua Sfântul Gheorghe, Mahalaua Oborului.

Acestea nu erau doar delimitări geografice, ci adevărate microcosmosuri sociale, în care meșteșugarii, negustorii și călugării trăiau laolaltă, formând ceea ce am putea numi „primele cartiere bucureștene”.

Secolul XIX – între Orient și Occident

După 1800, Bucureștiul începe să se transforme radical. Epoca fanariotă apune, iar influența occidentală pătrunde tot mai mult. Apar bulevarde, grădini publice, clădiri cu arhitectură neoclasică și, treptat, un nou tip de organizare urbană.

Cartierele vechilor mahalale încep să se schimbe: casele de pământ sunt înlocuite cu construcții din zid, iar ulițele noroioase devin străzi pavate. Zona centrală – de la Lipscani la Calea Victoriei – se dezvoltă ca nucleu comercial și administrativ, în timp ce spre margini se conturează noi zone de locuire.

Este perioada în care se nasc cartiere precum Cotroceni, în jurul mănăstirii cu același nume, și Dorobanți, la marginea drumului spre Herăstrău, loc preferat de elitele de la 1900. Tot acum se consolidează Oborul, vechiul târg al orașului, care devine un spațiu popular și vibrant, plin de viață, negustori și culoare.

În paralel, Calea Moșilor și Calea Rahovei leagă centrul de periferii, iar orașul începe să capete o structură radială, care se păstrează până astăzi.

Belle Époque-ul bucureștean – orașul se europenizează

Sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX aduc perioada de aur a urbanismului bucureștean. Sub influența arhitecților și inginerilor formați la Paris, orașul se modernizează accelerat. Se trasează noi bulevarde – Aviatorilor, Dacia, Regina Elisabeta, Carol I –, se ridică palate, licee, hoteluri și instituții publice care dau orașului un aer occidental.

Cartierele dobândesc identități distincte:

• Cotroceniul devine un cartier aristocratic, cu vile elegante și grădini liniștite;
• Dorobanți și Primăverii se conturează drept zone ale elitei politice și diplomatice;
• Moșilor, Oborul și Vitanul rămân spații populare, unde pulsa inima negustorimii;
• Giuleștiul, Grantul și Grivița devin cartiere muncitorești, odată cu dezvoltarea Căilor Ferate Române.

În această perioadă, Bucureștiul capătă porecla de „Micul Paris”, nu doar pentru arhitectură, ci și pentru ritmul cultural și social al vieții urbane.

Epoca industrializării și cartierele muncitorești

După Al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea regimului comunist, Bucureștiul intră într-o nouă etapă de transformare. Planificarea urbană devine centralizată, iar vechile mahalale sunt treptat demolate pentru a face loc blocurilor de locuințe colective.

Cartierele Titan, Berceni, Drumul Taberei, Balta Albă, Pantelimon și Militari sunt construite între anii ’50 și ’80, fiecare cu propriul său ritm și specific. Ele devin orașe în oraș, cu școli, parcuri, cinematografe, piețe și linii de transport proprii. Drumul Taberei, de pildă, a fost conceput ca un experiment urbanistic modern, cu mult spațiu verde și bulevarde aerisite – un contrast cu densitatea altor cartiere.

Această perioadă aduce o schimbare profundă în mentalitatea urbană: trecerea de la comunitatea mică, de mahala, la viața colectivă de bloc. Oamenii pierd din proximitatea socială, dar câștigă acces la infrastructură și servicii moderne.

După 1989 – între memorie și dezvoltare

Căderea comunismului deschide o nouă etapă pentru oraș: una a reconstrucției și, uneori, a haosului urbanistic. Bucureștiul se extinde rapid, iar noi cartiere apar la periferie – Pipera, Apărătorii Patriei, Prelungirea Ghencea, Băneasa Rezidențial –, formând o zonă metropolitană în continuă mișcare.

În același timp, cartierele vechi renasc prin restaurări și revalorizări: Cotroceniul își păstrează farmecul boem, Oborul continuă tradiția negustorească, iar Centrul Vechi devine un pol cultural și turistic.

Tot mai multe inițiative civice și culturale încearcă astăzi să recupereze identitatea cartierelor bucureștene – prin muzee de cartier, festivaluri urbane, tururi istorice și proiecte de memorie colectivă. În spatele fiecărei străzi se ascunde o poveste, un destin, o amintire a celor care au locuit acolo.

Sursă foto: a1.ro

Puțini oameni ai epocii premoderne pot fi numiți, pe drept cuvânt, „enciclopediști” — spirite universale care au îmbinat politica, arta, știința și filosofia. Unul dintre aceștia a fost Dimitrie Cantemir (1673–1723), domn al Moldovei, cărturar poliglot, istoric, geograf, filosof, muzicolog, etnograf și diplomat. Opera sa vastă și vizionară îl așază printre cele mai strălucite figuri ale culturii române și europene din epoca preiluministă.

Origini și formarea intelectuală

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673 la Silișteni, lângă Vaslui, ca fiu al voievodului Constantin Cantemir. A fost crescut în spirit umanist, învățând greacă, latină și slavonă, iar mai târziu turcă, arabă și persană.

În 1687 a fost trimis la Istanbul ca ostatic de onoare al Porții Imperiul Otoman, unde a stat peste 20 de ani. Aici a studiat la Colegiul Patriarhiei Ecumenice și a intrat în contact cu mari savanți orientali și europeni. A devenit un excelent cunoscător al culturii otomane, fapt care îi va influența decisiv scrierile ulterioare.

Domnia și alianța cu Petru cel Mare

În 1693 a fost numit domn al Moldova pentru o scurtă perioadă (trei săptămâni), dar adevărata domnie a avut loc între 1710 și 1711. În acest răstimp, a încercat să scoată țara de sub dominația otomană și să o alieze cu Rusia țarului Petru cel Mare, prin Tratatul de la Lucești (1711).

Campania antiotomană s-a încheiat cu înfrângerea de la Stănilești, iar Cantemir, împreună cu familia și boierii fideli, s-a refugiat în Rusia. Deși scurtă, domnia sa a fost remarcabilă prin încercarea de a integra Moldova într-o alianță europeană antiotomană.

Consacrarea ca savant

Stabilit la Moscova și apoi la Sankt Petersburg, Cantemir a fost primit ca prinț al Imperiului Rus și consilier al lui Petru cel Mare. Aici și-a desfășurat cea mai mare parte a activității intelectuale, devenind membru al prestigioasei Academia din Berlin (din 1714), primul român primit într-o academie europeană.

În Rusia a continuat să scrie în latină, greacă și rusă, redactând opere de istorie, filosofie, geografie, lingvistică și muzicologie. A murit în 1723, fiind înmormântat la Dmitrievskoe, lângă Moscova (rămășițele i-au fost aduse în 1935 în Biserica Trei Ierarhi din Iași).

Opera științifică și culturală

Activitatea sa științifică este impresionantă ca diversitate și profunzime. Printre lucrările cele mai importante se numără:

• Descriptio Moldaviae (1716) — comandată de Academia din Berlin, este prima descriere geografică, etnografică și politică a Moldova, conținând hărți, date demografice și observații culturale.
• Istoria ieroglifică (1705) — prima lucrare alegorică și satirică de proporții din literatura română, o cronică politică mascată sub forma unei fabule cu animale.
• Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae (1714–1716) — istoria ascensiunii și decăderii Imperiul Otoman, lucrare de referință în Europa secolului al XVIII-lea.
• Tratatul Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea (1698) — eseu filosofico-moral despre relația dintre credință și rațiune.
• Tratatul de muzică turcească Cartea științei muzicii — una dintre cele mai vechi lucrări sistematice despre muzica otomană, în care a creat și un alfabet muzical propriu.

Opera sa acoperă domenii extrem de variate: teologie, istorie, filosofie, geografie, lingvistică, drept, etnografie, muzică și artă militară.

Limbi și erudiție

Cantemir stăpânea fluent 11 limbi (română, greacă, latină, slavonă, turcă, arabă, persană, rusă, germană, franceză și italiană), ceea ce i-a permis să acceseze direct surse orientale și occidentale și să fie un mediator cultural între Est și Vest — o raritate absolută pentru vremea sa.

Moștenire și posteritate

Moștenirea lui Dimitrie Cantemir este dublă:

1. Națională — Este considerat unul dintre întemeietorii culturii române moderne, un precursor al iluminismului și al ideii de stat național.
2. Europeană — A fost unul dintre primii savanți est-europeni recunoscuți de marile academii occidentale, contribuind decisiv la cunoașterea Imperiul Otoman și a Europei de Sud-Est în spațiul savant al Occidentului.

În prezent, numele său este purtat de numeroase instituții educaționale, printre care Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir din București, licee și colegii din toată țara, precum și de sate și străzi. Dimitrie Cantemir a fost mai mult decât un domnitor: a fost un spirit universal, un vizionar și un punte între Orient și Occident. Într-o epocă dominată de războaie și instabilitate, el a ales să construiască prin cultură și cunoaștere, lăsând în urmă o operă impresionantă care încă inspiră și definește identitatea culturală românească.

Sursă foto: Facebook Dimitrie Cantemir

La aproximativ 15 kilometri de centrul Bucureștiului, într-o zonă care odinioară era acoperită de codri de stejari și livezi întinse, se ridică Palatul Mogoșoaia – o capodoperă a stilului brâncovenesc și mator tăcut al unor povești de iubire, ambiție, dramă și renaștere.

Povestea palatului începe în anul 1681, când Constantin Brâncoveanu cumpără moșia Mogoșoaia de la boierul Mogoș, de la care îi rămâne și numele. Pe atunci, domeniul era o zonă retrasă, bogată în vânat și înconjurată de lacuri, perfectă pentru o reședință domnească de vară.

Brâncoveanu, un diplomat abil și unul dintre cei mai cultivați domnitori ai Țării Românești, visa să creeze o locuință pentru fiul său Ștefan – un simbol al prosperității și continuității familiei. În 1698, la doi ani după ce fusese înscăunat, a dat ordin să înceapă lucrările, iar construcția s-a întins până în 1702.

Arhitectura – un dialog între Orient și Occident

Palatul Mogoșoaia este una dintre cele mai rafinate expresii ale stilului brâncovenesc, un stil arhitectural original născut la intersecția drumurilor comerciale și culturale dintre Imperiul Otoman și Europa Centrală. Planurile îmbină:

• loggii și balcoane cu arcade trilobate, inspirate din Renașterea italiană,
• Detalii florale și motive geometrice sculptate în piatră, cu parfum oriental,
• Simetrie clasică a arhitecturii occidentale, îmblânzită de cărămidă roșiatică locală.

Un detaliu mai puțin cunoscut este faptul că multe dintre elementele decorative au fost realizate de meșteri veniți din Constantinopol și Transilvania, care au lucrat cot la cot cu pietrari și zidari români.

În primii ani, Mogoșoaia a fost scena unor recepții somptuoase. Boieri, diplomați străini și artiști au trecut pragul acestei reședințe, savurând ospitalitatea brâncovenească. Însă destinul palatului s-a schimbat dramatic în 1714, când Brâncoveanu, acuzat de “trădare” de către otomani, a fost executat la Istanbul împreună cu cei patru fii ai săi. Averile familiei au fost confiscate, iar Mogoșoaia a intrat într-o lungă perioadă de declin.

În secolul al XIX-lea, războaiele ruso-turce au adus distrugeri repetate, iar palatul a fost folosit inclusiv ca adăpost militar. Unele fresce au fost pierdute definitiv, iar mobilierul original a de la Antoine de Saint-Exupéry la Winston Churchill. dispărut.

Renașterea prin Martha Bibescu

Cea care a redat viața palatului a fost prințesa Martha Bibescu, o figură legendară a Europei interbelice – scriitoare, diplomat de salon, prietenă a lui Marcel Proust și a reginei Maria a României. În 1912, Martha a moștenit domeniul e la soțul său, George Valentin Bibescu, și a început o restaurare minuțioasă, inspirată de documente și schițe vechi.

Martha a reușit să refacă arhitectura și să transforme Mogoșoaia într-un centru cultural vibrant. În saloanele palatului au conversat artiști, scriitori și politicieni din toată Europa, de la Antoine de Saint-Exupéry la Winston Churchill. Se spune că unele dintre paginile romanului Izvor, țara sălciilor au fost scrise chiar în grădinile palatului.

Curiozități despre Palatul Mogoșoaia

• Pietre de moară în ziduri – O parte dintre cărămizile folosite provin din vechi construcții monahale, iar meșterii au folosit și pietre de moară în structura zidurilor pentru rezistență.
• Simboluri ascunse –Motivele florale sculptate pe fațade nu sunt doar decorative – unele reprezintă simboluri creștine codificate, menite să protejeze locuința.
• Un tunel secret – Legendele locale vorbesc despre un tunel subteran care ar fi legat palatul de malul opus al lacului, folosit în vremuri de pericol.
• Pasiunea pentru grădini – Grădinile originale au fost inspirate de modelele venețiene, cu alei simetrice și arbori rari aduși din Italia.

Astăzi, Palatul Mogoșoaia găzduiește colecții de artă brâncovenească, expoziții temporare și evenimente culturale. Vizitatorii pot explora curtea interioară, sălile boltite, foișorul de pe malul lacului și biserica „Sfântul Gheorghe” aflată la intrare – o bijuterie arhitecturală ridicată tot de Brâncoveanu.

Surse foto: conac.sonoro.org, planiada.ro, blog.travelminit.ro, news.ro

Puține locuri din lume reușesc să combine în mod atât de spectaculos istoria, natura și ingeniozitatea umană cum o face Salina Turda. Ascunsă sub dealurile blânde ale Transilvaniei, la doar câțiva kilometri de orașul Turda, această minune subterană atrage anual mii de vizitatori, cuceriți de farmecul său grandios.

Se spune că sarea a fost numită odinioară „aurul alb”, iar la Turda, această expresie capătă un sens aparte.

• Primele exploatări de sare din zona Turda datează din epoca romană, când romanii au fondat Potaissa și au valorificat masivele de sare din subsol. Dovezile arheologice atestă un comerț intens cu acest aur alb.
• În 1075, apare prima atestare scrisă într-un document emis de regele Géza I al Ungariei, care menționează „ocnam Turda”, adică minele de sare din Turda, ca punct vamal important.
• În Evul Mediu, sarea de la Turda a ajuns un produs strategic. Era exploatată sub autoritatea regilor Ungariei și apoi a principilor Transilvaniei, fiind transportată în întreaga regiune.
• Începând cu 1271, exploatarea trece în proprietatea Capitlului Transilvaniei, ceea ce a dus la dezvoltarea intensă a tehnicilor de minerit.
• În secolul al XVI-lea, Salina Turda devine una dintre cele mai mari și mai profitabile din Transilvania.

Exploatarea propriu-zisă s-a făcut manual timp de secole. Blocurile de sare erau tăiate cu dalta și ciocanul, urcate la suprafață cu scripeți sau cu ajutorul cailor. Până în 1932, mina a funcționat aproape neîntrerupt, apoi a intrat într-o perioadă de declin, fiind utilizată ulterior ca depozit de brânzeturi și adăpost antiaerian în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Galeriile au rămas în tăcere până când, în 1992, Salina s-a redeschis pentru public. Ulterior, printr-un amplu proiect de modernizare între 2008-2010, a fost transformată într-un parc tematic unic în lume.

Salina Turda se remarcă prin sălile imense, galeriile lungi și structurile create de secole de muncă și procese geologice.

• Mina Rudolf – camera principală, are o adâncime de 42m, o lungime de 80m și o lățime de 50m. Pe pereții săi se văd straturile alternate de sare albă și gri, adevăratele inele ale timpului.
• Mina Tereza – de tip clopot, cu o înălțime de aproximativ 90m. În partea de jos se află un lac subteran cu apă saturată în sare, în mijlocul căruia a fost amenajată o insuliță de sare accesibilă cu bărcuțe.
• Mina Iosif – supranumită și „Sala Ecourilor”, datorită fenomenului acustic impresionant: un sunet se poate auzi de până la 20 de ori.
• Galeria Franz Josef, tunelul de transport al sării, lung de aproape 1km, leagă diverse puncte ale salinei.
• Tot aici pot fi văzute vechi utilaje de lemn, precum puțul de extracție „Gisela”, păstrat în stare excelentă și camerele de depozitare ale sării.

Dincolo de farmecul vizual, Salina Turda este renumită și pentru microclimatul său, extrem de benefic pentru sănătate. Temperatura constantă între 10–12 °C și umiditatea de 80-90% creează un aer saturat cu aerosoli salini, recomandat în special pentru afecțiuni respiratorii cronice (astm, bronșite, alergii), rinite și sinuzite și întărirea sistemului imunitar. Salina Turda este și astăzi un important centru de haloterapie, oferind cure naturale de respirație în aerul sărat.

După lucrările ample de modernizare din perioada 2008-2010, salina s-a transformat într-un veritabil parc de agrement subteran, unde vizitatorii se pot bucura de:

• Plimbări cu barca pe lacul subteran
• O tură cu roata panoramică, montată chiar în Mina Rudolf, oferind o perspectivă spectaculoasă asupra sălii
• Minigolf, bowling, mese de biliard și ping-pong
• Locuri de relaxare pentru citit sau meditație
• Spectacole sau concerte organizate în amfiteatrul subteran.

Nu este de mirare că Salina Turda a intrat în topurile internaționale, fiind desemnată, în 2013, de Business Insider, drept „o comoară ascunsă a lumii” și una dintre cele mai spectaculoase destinații turistice subterane. În plus, diverse ghiduri turistice și site-uri de călătorii au descris-o drept „cea mai frumoasă mină de sare de pe planetă”. Anual, aceasta atrage sute de mii de vizitatori din toate colțurile lumii, veniți să vadă acest amestec fermecător de natură, istorie și modernitate.

Sursă foto: Facebook Salina Turda, valeaverde.com

Evenimente speciale, activități interactive și digitalizarea colecțiilor marchează aniversarea unei instituții emblematice. În vara anului 2025, Muzeul de Istorie Naturală din Sibiu aniversează 130 de ani de activitate neîntreruptă, printr-un amplu proiectul cultural intitulat „Muzeul de Istorie Naturală Sibiu, 130 de ani: O Poveste Vie a Patrimoniului”. Proiectul își propune o serie de activități educaționale, expoziționale și digitale, care celebrează moștenirea acestei instituții cu rădăcini adânci în cultura științifică a României.

De la începuturile secolului XIX la patrimoniu modern

Fondat oficial în 1895, Muzeul de Istorie Naturală din Sibiu este una dintre cele mai vechi instituții de acest tip din România și unul dintre primele muzee care au funcționat într-un cadru organizat, destinat exclusiv științei. Originea colecțiilor sale se leagă însă de activitatea Societății Ardelene de Științe Naturale, înființată în 1849, o organizație care a pus bazele cercetării și educației științifice în Transilvania. Din 2006, muzeul este parte a Muzeului Național Brukenthal, integrându-se astfel într-unul dintre cele mai prestigioase complexe muzeale din România.

Cu un patrimoniu de peste un milion de piese, de la fosile rare la insecte exotice, de la păsări și mamifere conservate până la minerale spectaculoase, muzeul oferă o panoramă amplă a biodiversității și a cunoașterii științifice acumulate în ultimele două secole.

Proiectul aniversar desfășurat în perioada iunie – iulie 2025, propune un program complex, care include:

Modernizarea expoziției de bază

Începând cu 31 iulie 2025, vizitatorii vor descoperi etichete expoziționale complet modernizate, cu informații actualizate, adaptate publicului tânăr și interesat de știință. Noile suporturi informative vor îmbogăți experiența cu vizitare și vor facilita înțelegerea exponatelor.

Digitalizarea colecțiilor

Între 19 iunie și 20 iulie, o parte a colecției muzeului va fi digitalizată prin macrofotografii și scanare 3D. Acestea vor fi accesibile online începând cu 21 iulie, oferind publicului o incursiune detaliată în lumea fascinantă a specimenelor naturalistice.

Tururi ghidate gratuite

În perioada 2 iulie – 31 iulie, de miercuri până duminică, muzeul va organiza tururi ghidate pentru grupuri, în cadrul cărora muzeografi cu experiență vor vorbi despre evoluția muzeului și colecțiile sale valoroase. Participarea se face prin programare la numărul 0269 436 545.

Pentru publicul tânăr, muzeul propune ateliere educative interactive care stimulează curiozitatea și învățarea activă:

• 26 iunie – Cum e să fii paleontolog? – prezentare și activități practice
• 30 iunie – Călătorie în lumea insectelor – descoperiri ludice și interactive
• 7-11 iulie – Pe urmele animalelor – jocuri și prezentări educative
• Iunie – Iulie – Treasure Hunt în muzeu – o explorare sub formă de aventură

Toate activitățile educaționale necesită programare prealabilă la același număr de telefon.

Unul dintre cele mai spectaculoase momente ale programului aniversar a avut loc pe 21 iunie, de la ora 21:00, când fațada Muzeului de Istoria Naturală a fost animată printr-un video mapping artistic, care a ilustrat momente esențiale din istoria instituției, transformând clădirea într-o pânză vie a memoriei culturale și științifice.

În luna iunie, muzeul a fost onorat de prezența copiilor din corurile sibiene participante în Programul Național Cantus Mundi, care au susținut momente muzicale în incinta muzeului. Această inițiativă artistică, parte a celui mai mare program de integrare socială prin muzică din România, a adus un plus de emoție și comunitate aniversării celor 130 de ani.

Evenimentele dedicate acestei aniversări se adresează tuturor categoriilor de public – de la pasionați de știință, familii cu copii, cadre didactice, până la turiști și iubitori de patrimoniu. Muzeul de Istorie Naturală din Sibiu nu este doar un loc de expunere, ci o instituție vie, care continuă să educe, să inspire și să conserve patrimoniul natural pentru generațiile viitoare.

Sursă foto: sibiucity.ro, Facebook Muzeul de Istorie Naturala Sibiu

Puține figuri istorice au reușit să cucerească inimile unui popor așa cum a făcut-o Regina Maria a României. Născută în inima aristocrației europene, dar ajunsă regină într-o țară pe care nu o cunoștea, Maria a devenit în timp nu doar suverană, dar și o figură foarte iubită în România. A fost regina care a vindecat răni, a negociat tratate, a scris literatură, a desenat interioare și a iubit cu pasiune, în ciuda rigorilor regale. Povestea ei este o combinație aparte de noblețe, curaj și demnitate.

Născută la 29 octombrie 1875 în Kent, Anglia, Marie Alexandra Victoria a fost nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii și a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Crescută între castelele britanice și curțile rusești, Maria a fost o tânără visătoare, dar educată riguros, vorbitoare fluentă de engleză, franceză, germană și rusă. Iubea literatura și desenul și avea o fire romantică, fapt ce intra adesea în conflict cu austeritatea curții britanice. Un fapt mai puțin cunoscut este că, în adolescență, Maria a fost aproape de a se căsători cu viitorul Rege George al V-lea al Angliei, însă planurile s-au schimbat brusc, iar destinul a dus-o spre un alt rege, departe de ceea ce cunoștea.

În 1893, la doar 17 ani, Maria s-a căsătorit cu Principele Ferdinand al României, moștenitorul tronului. Ajunsă într-o țară complet străină, într-o curte dominată de convenții rigide și de limba germană, Maria a trecut prin ani de izolare și frustrări. Relația cu Regele Carol I, un om sobru și autoritar, a fost rece. Dar cu timpul, Maria a găsit o cale de a iubi România – nu ca pe o sarcină, ci ca pe o chemare a inimii. A învățat limba, a călătorit prin sate, a cunoscut femeile simple, soldații, preoții, și a început să simtă această țară ca pe a ei.

În timpul Primului Război Mondial, Maria a devenit simbolul speranței. A refuzat să se retragă la adăpost și a rămas în Moldova alături de soldați și răniți. Îmbrăcată în uniformă de soră medicală, vizita spitale de campanie, organiza donații și îmbărbăta soldații. În 1917, a contactat tifos exantematic în spitalele de campanie, dar a ascuns boala pentru a nu slăbi moralul poporului. „Regina-soldat” sau „Mama răniților” sunt apelativele cu care a fost identificată în epocă. A purtat uniformă militară și nu a ezitat să meargă în zone de risc, câștigând respectul și admirația poporului și a liderilor internaționali. Presa internațională a numit-o „Regina neînfricată” – ziarele din Franța și SUA o elogiau mai mult decât pe proprii lideri politici. Maria avea influență reală în deciziile strategice. Deși nu oficial, ea era deseori consultată de Regele Ferdinand și de generali.

În 1919, în ciuda oboselii și bolii, Regina Maria a plecat la Conferința de Pace de la Paris pentru a pleda cauza României Mari. Într-o Europă dominată de diplomați bărbați, o femeie carismatică, educată și directă a reușit să atragă simpatia celor mai influenți lideri occidentali. Regina Maria l-a cucerit pe premierul francez Georges Clemenceau atât de tare, încât acesta a exclamat: „Madame, dumneavoastră sunteți singurul bărbat adevărat din Europa!”.

Apogeul domniei sale a fost încoronarea, alături de Ferdinand, ca suverani ai României Mari, pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A purtat o coroană grea din oțel, inspirată din cea a lui Ștefan cel Mare, purtând în ea simbolul jertfei și al unității. După război, Maria a devenit un adevărat ambasador cultural al țării. A publicat volume în engleză, promovând România în presa occidentală și atrăgând turiști și investitori.

Dincolo de protocol și istorie, Maria a fost un spirit liber. A proiectat grădini, a decorat interioare în stil oriental și balcanic, a scris literatura, dar și jurnale intime. Era pasionată de ezoterism, citind Helena Blavatsky, și coresponda cu personaje din cercuri spiritualiste europene. Îi plăcea să pozeze și să fie fotografiată aristic, deseori în haine exotice, ceea ce a uimit presa vremii.

Regina Maria s-a stins din viață pe 18 iulie 1939, la Castelul Pelișor, într-o cameră aurită pe care o decorase singură. În ultimele clipe, a cerut să i se aducă un buchet de lavandă, floarea ei preferată. Ultima ei dorință a fost ca inima ei să nu fie îngropată cu trupul, ci să rămână într-un loc în care valurile vor putea spune povești. Inițial, inima sa a fost așezată într-o casetă de argint și depusă la Balcic, apoi, după pierderea Cadrilaterului, adusă la Bran și, în cele din urmă, păstrată la Muzeul Național de Istorie.

„Mi-am iubit poporul cu o iubire care a devenit parte din ființa mea.” – Regina Maria

Sursă foto: tribuna.ro, reginamaria.org

Universitatea din București își are începuturile într-o perioadă de mari transformări naționale. Înființată oficial la 4 iulie 1864 de Alexandru Ioan Cuza, prin Decretul de organizare a învățământului superior, Universitatea a fost gândită ca o instituție-cheie pentru modernizarea statului român.

De la Academia Domnească la Universitatea modernă

Substratul istoric al Universității din București este mult mai vechi decât actul său oficial de înființare. Originile sale se întorc în 1694, când domnitorul Constantin Brâncoveanu a înființat Academia Domnească de la București, o școală superioară care funcționa în clădirile Mănăstirii Sfântul Sava. Limba de predare era greaca veche, iar filosofia se studia după cursurile celebrului gânditor Teophilos Korydalleus.

În secolul al XVIII-lea, sub domnia lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), Academia Sf. Sava a trecut printr-o importantă reformă – programa a fost modernizată, adăugându-se cursuri de franceză și italiană, alături de limba latină. Tot atunci au fost construite noi locații pentru Academie, accentuându-se rolul său de centru de cultură în zona balcanică. În timp însă, pe măsură ce spiritul național românesc a început să se dezvolte, a apărut dorința unui învățământ în limba română. Astfel, în 1818, în locul Academiei Domnești s-a deschis Școala de la Sfântul Sava, condusă de Gheorghe Lazăr, un moment crucial pentru formarea învățământului superior în limba română.

Reforma școlară inițiată de Petrache Poenaru în 1832 a întărit Școala de la Sfântul Sava, introducând cursuri superioare juridice și științifice. În 1850, are loc o nouă reformă, dezvoltându-se secțiunile superioare, în 1854 sărbătorindu-se prima promoție de juriști.

Un an mai târziu, în 1855, Carol Davila fondează Școala Națională de Medicină și Farmacie, iar în 1859 este înființată Facultatea de Drept, urmată de Facultatea de Științe și Facultatea de Litere în 1863. Construcția Palatului Universității din Piața Universității a început în 1857, sub conducerea arhitectului Alexandru Orăscu, după modelele occidentale ale vremii, proiectându-se un spațiu care să devină simbolul învățământului românesc modern.

Universitatea din București a fost înființată oficial la 4 iulie 1864, prin Decretul nr. 765 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Ea a reunit într-un singur corp Facultățile de Drept, Științe și Litere, consolidând moștenirea începută la Academia Domnească. Încă de la început, Universitatea a fost gândită ca un pilon esențial pentru dezvoltarea culturală, științifică și administrativă a noului stat român. Aceasta se reclamă ca moștenitoarea directă a tradiției educaționale inaugurate la 1694, simbolizând legătura dintre trecut și viitor.

Pe măsură ce România se dezvolta, și Universitatea din București s-a extins. În 1884 a fost înființată Facultatea de Medicină, care mai târziu va deveni parte a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davilla”. În 1906, pentru a marca 40 de ani de existență, universitatea a inaugurat un nou sediu central, în clădirea de pe Bulevardul Regina Elisabeta, devenită ulterior un simbol al vieții academice bucureștene. În perioada interbelică, instituție se diversifică și profesionalizează tot mai mult, apărând noi catedre, laboratoare și biblioteci de prestigiu. Astfel, universitatea devenea treptat un adevărat laborator de idei și inovații, care alimenta cu resurse umane și intelectualitate toate domeniile vieții publice.

De-a lungul timpului, Universitatea din București nu a fost doar un spațiu de învățământ, ci și un actor activ în istoria țării. În Războiul de Independență, 1877-1878, mulți studenți și profesori s-au înrolat voluntari pentru a lupta pentru independență țării. La momentul Marii Uniri de la 1918, ideile de unitate națională au fost promovate intens în rândurile universitare, mulți absolvenți devenind lideri politici ai României Mari. În anii ’50-’60, Universitatea a fost un focar de opoziție intelectuală față de îndoctrinarea ideologică comunistă. Celebrul „Manifest al lui Paul Goma” din 1977, care cerea respectarea drepturilor omului, a pornit tot din mediul universitar bucureștean.

În timpul cutremurului din 1977, clădirea principală a Universității a fost grav avariată, fiind ulterior restaurată.

În perioada Revoluției din 1989, Universitatea din București a fost, din nou, în centrul evenimentelor. Studenții și profesorii au fost printre primii care au ieșit în stradă pentru libertate și democrație. Ulterior, în 1990, fenomenul cunoscut drept Golaniada a avut loc în Piața Universității, când tinerii, majoritatea studenți ai Universității, au protestat pașnic pentru o reformă reală a societății postcomuniste.

Numeroase personalități au absolvit Universitatea din București, precum Nicolae Iorga, mare istoric și fost prim-ministru, Mircea Eliade, scriitor și istoric al religiilor, Emil Cioran, filosof și eseist de renume mondial, Henri Coandă, inginer și inventator, Tudor Vianu, critic literar și estetician, Ana Blandiana, poetă și luptătoare pentru libertatea de exprimare, sau Andrei Pleșu, filosof și fost ministru al culturii.

Astăzi, Universitatea din București are peste 19 facultăți, peste 30.000 de studenți, pentru 2.000 de cadre didactice, centre de cercetare la nivel european și colaborări cu peste 300 de universități din lumea întreagă. Este una dintre instituțiile românești cotate constant în topuri internaționale, datorită programelor sale academice riguroase și a proiectelor de cercetare inovatoare. Universitatea participă activ la programe precum Erasmus+, Horizon Europe și rețele universitare prestigioase, precum CIVIC – A European Civic University. Pe holurile Universității, numeroase echipe internaționale de film au filmat, inclusiv pentru producții istorice. Biblioteca Facultății de Litere adăpostește manuscrise rare și cărți vechi de sute de ani. În plus, Universitatea deține observatoare astronomice, grădini botanice și centre culturale, pe care publicul larg le poate accesa.

Prin istoria sa de 160 de ani, Universitatea din București demonstrează cum o instituție poate rămâne fidelă valorilor fondatoare – educație, știință și libertatea de gândire, și, în același timp, se poate adapta la exigențele unei lumi globalizate.

Sursă foto: unibuc.ro, ratb.ro,  AGEPRES, euronews.ro

Emblemă a eleganței de altădată și martor al istoriei tumultoase de pe litoralul românesc al Mării Negre, cazinoul din Constanța renaște în 2025 într-o nouă formă, după ani de degradare și așteptare. Cu o arhitectură spectaculoasă în stil Art Nouveau și o poveste care se întinde pe mai bine de un secol, acest monument istoric revine în centrul atenției ca spațiu cultural și turistic de referință. Recent restaurat, cazinoul și-a recăpătat frumusețea pierdută, având un nou rol în viața comunității – dintr-o ruină emblematică a redevenit un simbol viu al patrimoniului românesc.

De la bijuterie arhitecturală la ruină

Emblema arhitecturală a litoralului românesc, cazinoul din Constanța și-a recăpătat strălucirea în 2025, după un amplu proces de restaurare care l-a readus la viață.

În 1880, o simplă construcție de lemn era, de fapt, primul cazinou de pe faleza Constanței. Numit inițial cazinoul de pe faleză, acesta găzduia activități recreative pentru turiști, precum jocuri de noroc, dansuri și spectacole. În 1891, cazinoul a fost demolat și înlocuit cu o construcție ceva mai solidă, dar tot provizorie.

Câțiva ani mai târziu, în 1903, s-a decis construirea unui cazinou din piatră, reprezentativ pentru orașul Constanța, care începea să se transforme într-o destinație turistică modernă. Tânărul arhitect Daniel Renard, de origine elvețiană, este cel căruia i-a fost încredințată lucrarea, acesta propunând un proiect în stil Art Nouveau, deosebit de inovator pentru acea vreme. Construcția a început în 1904, fiind marcată de controverse politice. Inițial, proiectul lui Renard a fost abandonat temporar în favoarea unui proiect neoromânesc, ca apoi să fie reluat. În 15 august 1910, clădirea a fost inaugurată oficial, în prezența regelui Carol I.

Cazinoul, o capodoperă de Art Nouveau cu influențe franțuzești, se remarcă prin vitralii, balcoane decorate, decorațiuni marine – sirene și scoici, feronerie artistică și o fațadă spectaculoasă cu vedere spre mare. Interiorul era dotat cu saloane de joc, sală de bal, restaurant, foaier și terasă panoramică, toate decorate cu mare eleganță.

În perioada interbelică, cazinoul era frecventat de elitele românești și străine – aristocrați, diplomați, ofițeri și oameni de afaceri. În Primul Război Mondial, clădirea a fost bombardată și a suferit distrugeri, fiind ulterior refăcută. Apoi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acesta a fost folosit ca spital de campanie de armatele române și germane.

După război, cazinoul a fost redeschis pentru public și a funcționat ca restaurant, sală de evenimente și spațiu cultural. În perioada comunistă a fost naționalizat, pierzând din funcția de divertisment de lux. În 1986 s-a realizat o restaurare superficială pentru a fi transformat în casă de cultură. Sute de deținuți au muncit la restaurare (în cadrul reconstrucției din perioada 2020-2025, restauratorii au găsit în zidurile clădirii bilețele cu mesaje în care erau notate numele și sențiinta primită), însă ulterior, starea clădiri s-a deteriorat progresiv, iar după 1990, lipsa investițiilor a dus la avansarea degradării. Astfel, în anii 2000, cazinoul a fost închis.

De la momentul închiderii, de-a lungul anilor, cazinoul din Constanța a devenit un simbol al neputinței autorităților, dar și al nostalgiei, fiind inclus pe lista celor mai periclitate clădiri de patrimoniu din Europa. Deși zeci de proiecte de restaurare au fost propuse, toate au fost abandonate din motive birocratice sau lipsă de fonduri.

În 2020, lucrări de restaurare au fost demarate, fiind finalizate în 2025. 171 milioane de lei au fost investite pentru consolidarea fundației, refacerea fațadei, restaurarea vitraliilor, mozaicurilor și componentelor metalice. Elementele decorative originale, precum stucaturile și vitraliile, au fost reconstituite cu fidelitate, iar tâmplăria a fost realizată din lemn stratificat de stejar, similar cu cea originală. Au fost implementate, de asemenea, și soluții moderne pentru asigurarea durabilității structurii. În fosta sală restaurant a cazinoului, fiecare ornament de pe tavan și de pe pereți a fost refăcut cu grijă, iar în total, pentru toate decorațiunile, au fost folosite 5 kilograme de foițe de aur.

Recăpătarea strălucirii

Odată cu redeschiderea oficială, cazinoul va fi transformat într-un centru cultural și turistic de referință. Clădirea va găzdui expoziții de artă, evenimente culturale, conferințe și spectacole, reafirmându-și poziția de simbol al litoralului românesc.

Se află în plan și crearea unui muzeu dedicat istoriei cazinoului și a orașului Constanța, alături de amenajarea unor spații speciale destinate pentru evenimente private și corporate. Totodată, se dorește organizarea unor tururi ghidate pentru turiști, astfel încât aceștia să poată explora în detaliu arhitectura și povestea impresionantă a edificiului.

Păstrându-și farmecul original și adaptându-se la cerințele culturale și turistice moderne, cazinoul din Constanța își redobândește, odată cu redeschiderea sa, locul de onoare printre cele mai importante obiective istorice din România.

Sursă foto: Remon Proiect

Biserica Stavropoleos este unul dintre cele mai remarcabile monumente istorice și religioase din București, situată în centrul orașului, pe strada Stavropoleos. Lăcașul de cult impresionează nu doar prin arhitectura sa brâncovenească, ci și prin istoria sa bogată, reușind să supraviețuiască cutremurelor, incendiilor, războaielor și comunismului.

În secolul al XVIII-lea, pe când Bucureștiul era un oraș al hanurilor și al călătorilor osteniți, un călugăr grec pe nume Ioanichie Stratonikeas a ajuns aici din Epir, de la Mănăstirea Gura. Atras de viața monahală încă din tinerețe, Ioanichie renunțase la grijile lumești și alesese să slujească la o mănăstire din eparhia Pogonianei, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Cucerit de meleagurile valahe, acesta s-a stabilit la biserica lui Ghiorma Banul, unde mai târziu s-a construit Banca Generală.

Ambițios și perseverent, Ioanichie a început să strângă o mică avere, iar primul pas a fost achiziționarea unui teren de 27 de stânjeni de la jupâneasa Despa. Pe acel loc, a ridicat mai întâi un han, apoi o casă cu pivniță pentru vinuri și o cârciumă – toate menite să-i asigure fondurile necesare pentru a construi o biserică. Cum terenul inițial era prea mic, a apelat la serdarul Grigorașcu Greceanu pentru un stânjen de pământ, astfel încât să poată extinde altarul. Impresionat, serdarul nu doar că i-a vândut terenul, ci i l-a oferit ca danie “pentru pomenirea sufletelor noastre”. Chiar și așa, spațiul era limitat, iar în doar cinci luni, pe 30 octombrie 1724, Ioanichie a reușit să ridice o bisericuță modestă, fără pridvor și cu o singură absidă.

Problema clopotniței a fost rezolvată cu ajutorul jupânesei Maria, fiica logofătului Radu Greceanu, care i-a donat un petic de pământ. În 1726, datorită prestigiului său în creștere, Ioanichie a fost ridicat la rangul de Mitropolit al Stravopolei – o veche mitropolie grecească, conform tradiției Bisericii Răsăritene. De aici provine și numele bisericii, care a rămas neschimbat până în prezent.

Biserica era prea mică pentru numărul crescând de credincioși. După ce a devenit Mitropolit de Stavropoleos, Ioanichie a început să primească donații generoase de la boieri și sprijin direct de la domnitorul Nicolae Mavrocordat. Aceste fonduri i-au permis să extindă biserica, transformând-o dintr-o simplă construcție dreptunghiulară într-una în formă de cruce. Terenul necesar pentru altar i-a fost oferit tot de către serdar, care a primit în schimb un alt lot.

Pe 8 noiembrie 1733, lucrările la biserică au fost finalizate, iar Ioanichie a continuat să întărească așezământul, donând hanului și bisericii moșii, case, vite și pogoane de vie. Până la moartea sa, în 1741, Mănăstirea Stavropoleos devenise una dintre cele mai bogate și respectate așezări monahale din Țara Românească. Prin testament, Ioanichie a lăsat întreaga avere nepotului său, Partenie, care nu a știut să administreze moștenirea primită. Astfel că, după șapte ani, a fost alungat, fiind înlocuit de egumenul Matei Ierapoelos.

Deși Ioanichie era grec, pentru ridicarea bisericii a lucrat cu meșteri români. Acest lucru se observă în frumoasa pisanie românească sculptată în piatră, în inscripțiile românești ale frescelor și în motivele decorative inspirate din tradiția autohtonă.

Biserica Stavropoleos este un exemplu de arhitectură brâncovenească, un stil specific Țării Românești, care îmbină elemente bizantine, otomane, renascentiste și baroce. Fațada bisericii este bogat ornamentată cu sculpturi în piatră, iar pridvorul cu coloane sculptate este un elemente distinctiv al construcției.

În interior, biserica este decorată cu fresce impresionante, restaurate de-a lungul timpului, iar catapeteasma sculptată și icoanele vechi conferă un farmec aparte acestui lăcaș de cult. În plus, biserica adăpostește o colecție valoroasă de manuscrise, cărți vechi și obiecte de cult.

Biserica este cunoscută și pentru corul său, care interpretează muzică bizantină. Aceasta face parte dintr-o tradiție de lungă durată a bisericii, fiind un element important al slujbelor religioase. Mănăstirea Stavropoleos organizează, de asemenea, evenimente culturale și expoziții care promovează patrimoniul spiritual și artistic ortodox.

Lângă biserică, vizitatorii pot admira o curte interioară superbă, decorată cu coloane, fragmente de sculpturi medievale și o grădină liniștită, unde se pot retrage pentru a se bucura de momente de reculegere.

Monumentul religios este una dintre cele mai vizitate biserici din București, atrăgând atât credincioși, cât și turiști pasionați de arhitectură și istorie. Prin frumusețea și semnificația sa, Stavropoleos rămâne un simbol al Bucureștiului vechi, o mărturie a rafinamentului artistic și spiritual al epocii brâncovenești, ce păstrează vie amintirea ctitorului său și a devotamentului acestuia.

Surse foto:

By Neoclassicism Enthusiast – Own work, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=103621728

By Carol Szathmari – Muzeul Metropolitan Bucureşti, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=9404154

By fusion-of-horizons – FlickrUploaded by nicubunu, CC BY 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=21672564

Situat în Sibiu, Muzeul Național Brukenthal este cel mai vechi muzeu din România și unul dintre cele mai importante din Europa Centrală și de Est. Deschis către publicul larg în 1817, muzeul este rezultatul colecției impresionante a baronului Samuel von Brukenthal, guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei în perioada habsburgică.

Construit între 1778 și 1788, Palatul Brukenthal a fost inițial reședința guvernatorului, dar și un loc destinat expunerii colecțiilor sale de artă. După moartea sa, conform testamentului său, muzeul a fost deschis publicului, devenind astfel una dintre primele instituții de acest gen din Europa.

De-a lungul secolului al XIX-lea, principala preocupare a muzeului a fost aceea de a conserva patrimoniul existent și de a lărgi colecțiile principale prin achiziții, dar și prin înființarea de noi colecții, orientate spre sfera culturii săsești.

Mai târziu, în 1948, Muzeul Brukenthal a fost naționalizat, devenind astfel proprietatea statului comunist român. În același an, Societatea Transilvăneană pentru Științele Naturii din Sibiu și-a încetat activitatea, muzeul aflat sub patronajul acesteia fiind inclus în patrimoniul național. Câțiva ani mai târziu, în 1957, Muzeul de Științele Naturii din Sibiu a devenit parte din Muzeul Brukenthal.

În 1966, Muzeul Cinegetic August von Spiess s-a deschis, urmând deschiderea Muzeului Farmaciei în 1972. În 1988, secția Istorie a muzeului a fost deschisă, respectiv Muzeul de Istorie din prezent. Galeria de Artă contemporană a muzeului este cea mai recentă locație, deschisă în 2006, însă în 2014 a devenit Muzeul de Artă Contemporană.

În prezent, Muzeul Brukenthal este compus din mai multe secții, fiecare având o colecție impresionantă de exponate, printre care:

Galeria de Artă Europeană conține opere ale unor artiști renumiți precum Peter Paul Rubens, Van Dyck, Jan Brueghel cel Tânăr și multe altele. Această galerie este una dintre cele mai valoroase colecții de artă occidentală din Europa de Est.

Galeria de Artă Românească cuprinde lucrări ale unor artiști români importanți, precum Nicolae Grigorescu, Theodor Aman și Corneliu Baba.

În Muzeul de Istorie Naturală, vizitatorii pot admira colecții de mineralogie, paleontologie, botanică și zoologie, incluzând fosile rare, specii dispărute și diorame interactive pentru vizitatori, toate având un rol educațional deosebit.

În Muzeul Farmaciei, deschis în 1972, pot fi admirate peste 6.600 de piese din secolele XVI-XIX, provenind din 67 de surse – farmacii, oficii farmaceutice, instituții medicale și persoane particulare, din 32 de localități din țară.

În cele din urmă, prin Muzeul de Artă Contemporană sunt promovați artiști români contemporani, luând astfel naștere un dialog cultural cu tendințe internaționale prin expoziții tematice, ateliere și evenimente culturale.

Muzeul Brukenthal joacă un rol esențial în promovarea patrimoniului cultural național și internațional. Prin organizarea de expoziții temporare, simpozioane, conferințe și activități educaționale, muzeul contribuie la dezvoltarea turismului cultural și la consolidarea poziției Sibiului drept un centru european al culturii. În plus, muzeul colaborează cu instituții de prestigiu din Europa și nu numai, facilitând schimbul de valori artistice și istorice prin proiecte comune, restaurări de opere de artă și conferințe internaționale despre conservarea patrimoniului.

Surse foto: De la Dragos Dumitru – Palatul Brukenthal, CC BY 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=16582088, www.sibiucity.ro, www.transfagarasan.travel

Mica Unire este un moment deosebit în istoria României, marcând un pas important pe drumul unificării naționale. Sărbătorită anual pe 24 ianuarie, sărbătoarea comemorează unirea Principatelor Moldovei și Valahiei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza în 1859 – acum 166 de ani. Evenimentul a fost unul crucial în formarea statului național român și a avut un impact semnificativ asupra dezvoltării ulterioare a țării.

În prima jumătate a secolului XIX, Principatele Române – Moldova și Țara Românească, se aflau sub influența Imperiului Otoman, dar și sub presiunea altor mari puteri europene, precum Imperiul Rus, Imperiul Austriac și Franța. În aceste condiții, ideea unirii celor două principate, care împărtășeau o limbă comună, tradiții similare și un destin istoric similar, a început să prindă contur. Unirea nu era doar un obiectiv politic, ci și un vis național al românilor din ambele principate.

După Revoluțiile din 1848 și tensiunile politice generate de dorința de modernizare a regimurilor de guvernare din Moldova și Țara Românească, s-a ajuns la un punct culminant în 1859, când ideea unirii a fost susținută de către forțele politice din ambele principate, precum și de către marile puteri europene.

Astfel, la 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă din Moldova l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei. La 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales și domnitor al Țării Românești, printr-o alegere similară a Adunării Elective de la București. Acesta reprezintă un moment de importanță majoră, fiind considerați de mulți un act de unire, chiar dacă formal, fiecare principat continuând să aibă propriile instituții și guverne.

Dubla alegere a lui Cuza a fost un succes diplomatic remarcabil, fiind susținut tacit de marile puteri ale vremii, în ciuda opoziției inițiale din partea Imperiului Otoman. Alexandru Ioan Cuza, cu sprijinul popular și cu ajutorul unor reforme sociale și economice importante, a reușit să își consolideze puterea și să pună bazele unui stat modern și unitar. Mica Unire a fost un proces de integrare politică și economică între cele două principate, ce a culminat cu înfăptuirea unui stat român unificat în 1866, odată cu adoptarea unei noi constituții și cu înlocuirea domnitorului Cuza de către Carol I.

Mica Unire reprezintă începutul procesului de creare a unui stat național unitar român. Deși în mod formal unirea nu a fost completă, țara rămânând încă fragmentată în termeni administrativi și politici, Mica Unire a fost un pas crucial spre realizarea României moderne. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor a marcat începutul unor reforme fundamentale care au transformat societatea românească: reforma agrară, reforma învățământului, reorganizarea armatei și altele. Acestea au avut un impact major asupra dezvoltării economice și sociale a celor două principate.

Un alt aspect semnificativ al Micii Uniri este reprezentarea dorinței de unitate și solidaritate națională a românilor în ambele principate. În ciuda diferențelor de ordin politic și social dintre Moldova și Țara Românească, alegerea unui singur domnitor a transmis un mesaj clar privind încrederea în viitorul unui stat român unit și suveran.

În prezent, 24 ianuarie este sărbătorită în România ca Ziua Unirii Principatelor Române. Sărbătoarea subliniază importanța valorilor de libertate, democrație și progres în societatea românească. De-a lungul anilor, 24 ianuarie a fost marcată prin ceremonii oficiale, parade, evenimente culturale și educaționale, dar și prin diverse activități civice, în care românii din întreaga țară își celebrează apartenența la o națiune unitară.

La 166 de ani de la Unirea Principatelor Române, în țară se vor organiza numeroase evenimente pentru marcarea acestui moment special. Câteva dintre acestea:

Cluj – În data de 24 ianuarie, primăria organizează diverse activități începând cu ora 11:00 – vor avea loc concerte în intervalul 13:00 – 20:30.

Bihor – În perioada 21-26 ianuarie, la ora 11:00, la Muzeul Orașului Oradea, se organizează un atelier de educație muzeală despre Alexandru Ioan Cuza și Mica Unire, pentru copii, în premieră

Galați – Vineri, 24 ianuarie, începând cu ora 18:30, Teatrul Național de Operă și Operetă Nae Leonar invită publicul să se bucure de prima operetă românească, Crai Nou, o capodoperă a compozitorului Ciprian Porumbescu

Prahova – În data de 24 ianuarie, în intervalul 09:00 – 14:00, Muzeul Județean de Istorie și Arhologie Prahova va putea fi vizitat gratuit.

Bârlad – Ca în fiecare an, Trenul Unirii va fi așteptat la Bârlad. Astfel, Muzeul Național Vasile Pârvan Bârlad invită publicul vineri, 24 ianuarie, începând cu ora 11:30, în Gara CFR Bârlad pentru a primi Trenul Unirii.

Surse foto: De la Carol Popp de Szathmáry – Mihai Oroveanu – „Modern Romania – Photographic Documents (1859-1949)”, ISBN 978-973-1805-89-4, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=18005760

De la Post of Moldova – http://home.nestor.minsk.by/fsunews/moldova/ps2009/index.html, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=9276571

De la Mișu Popp – Sursa, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=45227033

Istoria monedelor românești reflectă evoluția economică, politică și culturală a teritoriilor ce au constituit și constituie România, având rădăcini în antichitate și conținând să se dezvolte până în prezent. De-a lungul secolelor, monedele au fost martori tăcuți ai schimbărilor din societatea românească, evoluând atât în termeni de design, cât și în ceea ce privește metalul folosit, tipurile de monede și statutul lor economic.

Primele monede pe teritoriul românesc

Primul episod important în istoria monedelor românești începe în antichitate, în perioada dacică, înainte de unirea țărilor române sub un singur stat. În acest context, triburile dacice foloseau, alături de trocuri, și monede bătute în diverse materiale. Începând cu secolul al IV-lea î. Hr., în regiunile de pe teritoriul actual al României cu circulat monede grecești din diverse colonii grecești de la Marea Neagră, cum ar fi cele din Tomis și Histria. Aceste monede, din argint sau aur, aveau simboluri și imagini legate de zeii greci, fiind folosite în tranzacțiile comerciale ale vremii.

În urma cuceririi Daciei de către Imperiul Roman (106 d. Hr.), monedele romane devin tot mai prezente în circulație pe teritoriul românesc. Pe lângă moneda romană de tip imperial, în această perioadă sunt emise și monede locale, mai ales în regiunile cu o activitate economică mai intensă. După retragerea romană din Dacia (271 d. Hr.), monedele romane continuă să fie utilizate pentru o perioadă mai lungă de timp, până la dispariția lor treptată.

Monedele din Evul Mediu

După căderea Imperiului Roman, în Evul Mediu, teritoriile românești au fost influențate de o serie de dinastii și culturi externe, iar monedele emise în această perioadă reflectă aceste influențe. În secolul al XIV-lea, în timpul domniei lui Carol I al Ungariei, au apărut primele monede medievale bătute în Regatul Ungariei, care erau folosite și în Principatele Țării Românești și Moldovei.

În Țara Românească și Moldova, primele monede tipărite de autoritățile locale au fost emise în secolul al XV-lea de către domnitori precum Vladislav I sau Alexandru cel Bun. Aceste monede erau de obicei din argint și aveau pe una dintre fețe imaginea domnitorului, iar pe revers diverse simboluri heraldice sau religioase.

Apariția leului românesc

O etapă importantă în evoluția monedelor românești o reprezintă apariția monedei naționale, leul. În 1867, în timpul domniei lui Carol I, a fost introdus leul ca monedă națională, înlocuind talerul și alte monede străine folosite anterior în principatele române. Leul românesc era împărțit în 100 de bani, iar monedele de leu erau bătute din aur și argint, având pe avers imaginea domnitorului Carol I și pe revers diverse simboluri naționale.

În perioada interbelică, moneda națională a trecut prin mai multe modificări și reforme, în special în urma inflației și crizei economice din acea perioadă. După al Doilea Război Mondial, în perioada comunistă, sistemul monetar românesc a suferit și el transformări importante, cu emisiuni de monede noi și modificarea valorii leului în mai multe rânduri.

După 1989

După Revoluție, în contextul tranziției către o economie de piață și al integrării în UE, moneda națională a suferit noi modificări. În 2005, România a lansat o serie de monede comemorative. Țara investește constant în crearea unor monede cu un design atractiv, legate de evenimente și personalități importante din istoria țării.

Astăzi, leul românesc (RON) este moneda oficială a României, iar Banca Națională a României emite periodic monede de circulație, dar și monede comemorative pentru a marca diverse aniversări și evenimente de importanță națională.

De asemenea, România participă activ la piața europeană a monedelor de colecție, iar numismatica românească este apreciată de colecționari din întreaga lume. De exemplu, bancnota aniversară cu tema 185 ani de la nașterea regelui Carol I, lansată în circuitul numismatic de Banca Națională a României la data de 1 decembrie 2024, a câștigat recent concursul “Cea mai bună bancnotă comemorativă a anului 2024”, organizat de International Bank Note Society – Filiala Ucraina. Bancnotele participante au fost analizate din punct de vedere artistic și tehnic, dar și la nivelul de securitate și al contextului istoric al designului, iar în urma voturilor exprimate de numismați din 33 de țări, bancnota aniversară lansată de BNR pentru colecționare, cu o valoare nominală de 100 lei, s-a clasat pe primul loc, cu 652 puncte.

Sursă foto: economedia.ro, aniversulargesean.ro, basilica.ro

Anul 2024 marchează o jumătate de secol de la inaugurarea uneia dintre cele mai spectaculoase șosele nu doar din România, ci din întreaga lume: Transfăgărășan. Finalizat în 20 septembrie 1974, drumul traversează Carpații Meridionali, legând Muntenia de Transilvania.

Un drum strategic

Ideea de a construi o șosea care să străbată Munții Făgăraș i-a aparținut lui Nicolae Ceaușescu, având o motivație principală de natură strategică și militară. În contextul tensiunilor geopolitice de la începutul anilor ’70, în special după invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, Ceaușescu a dorit să creeze un drum strategic care să permită mobilizarea rapidă a trupelor dintr-o regiune a țării în alta, în caz de nevoie. Totodată, drumul a fost văzut și ca o dovadă a puterii regimului comunist și a capacității de a realiza proiecte mari, în ciuda dificultăților geografice și economice.

Construcția Transfăgărășanului a început în 1970 și a fost finalizat în doar 4 ani, un termen deosebit de scurt pentru un astfel de proiect complex. Transfăgărășanul măsoară aproximativ 151 de kilometri și urcă până la o altitudine de 2042 metri în zona tunelului Bâlea, ceea ce îl face să fie unul dintre cele mai înalte drumuri din Europa. Cu toate acestea, construcția nu a fost lipsită de provocări majore. Sute de soldați și muncitori au lucrat în condiții extrem de dure, adesea expuși unor pericole foarte mari, precum alunecările de teren. Estimările arată că între 40 și 400 de oameni și-au pierdut viața în timpul lucrărilor.

De la deschiderea sa în 1974, Transfăgărășanul a evoluat de la un drum strategic la una dintre cele mai importante atracții turistice din România. De-a lungul drumului pot fi admirate peisaje care îți taie respirația, oferind priveliști impresionante asupra Munților Făgăraș, lacurilor glaciare și căderilor de apă. Lacul Bâlea, situat la altitudinea de 2040 metri, este una dintre atracțiile principale, fiind înconjurat de vârfuri înalte și având o frumusețe sălbatică, atractivă pentru turiști din toată lumea.

Cel mai bun drum din lume

Renumele Transfăgărășanului a crescut semnificativ după ce celebrul show britanic “Top Gear” l-a desemnat în 2009 drept “cel mai bun drum din lume”, datorită curbelor strânse și a panoramelor uluitoare. Această recunoaștere a adus și mai mulți turiști internaționali care vor să se bucure de adrenalina unei călătorii pe acest drum unic.

Pe lângă frumusețea naturală, de-a lungul drumului se pot vizita și câteva repere istorice și culturale importante, precum Cetatea Poenari, reședința domnitorului Vlad Țepeș și barajul Vidraru.

De-a lungul celor 50 de ani de la inaugurare, Transfăgărășanul a influențat considerabil dezvoltarea comunităților locale. Satele și micile așezări din apropierea drumului au cunoscut o creștere a activităților turistice, fiind deschise pensiuni și restaurante. Totuși, drumul este deschis doar pe perioada verii, din iunie până în octombrie, din cauza condițiilor de vreme extremă și a riscurilor ridicate de avalanșe și căderi de stânci, ceea ce limitează fluxul turistic anual.

La 50 de ani de la inaugurarea sa, Transfăgărășanul rămâne o capodoperă inginerească, reușind să inspire și să atragă turiști din toată lumea.

Sursă foto: www.viator.com, www.brasovdaytrips.com

Cunoscută de cei mai mulți sub numele Crucea de pe Caraiman, Crucea Eroilor Neamului este unul dintre monumentele emblematice ale României. Simbol al sacrificiului și al patriotismului, monumentul a fost construit în memoria eroilor români căzuți în Primul Război Mondial. Situată la o altitudine de 2.291 m, pe vârful Caraiman, crucea este inclusă în Cartea Recordurilor.

În memoria soldaților români

La inițiativa regelui Ferdinand I și a Reginei Maria a României, Crucea a fost construită în perioada 1926 – 1928, sub coordonarea a doi arhitecți români. Cu o structură de oțel poziționată într-un loc greu de accesat, transportul materialelor a fost dificil, fiind nevoie de un efort logistic impresionant, la care au participat muncitori locali.

În 1928 Crucea Eroilor Neamului a fost inaugurată oficial, fiind un monument ridicat în memoria soldaților români care și-au pierdut viața pe front, în Primul Război Mondial, în special cei care au luptat în bătăliile din trecătorile muntoase din Munții Carpați.

Caracteristicile tehnice ale monumentului sunt impresionante – Crucea are o înălțime de 39,5 metri, iar brațele au câte 7 metri fiecare. Este realizată din oțel și se estimează că ar avea o greutate de aproximativ 300 de tone. În prezent, este luminată cu LED-uri, oferind o imagine spectaculoasă în timpul nopții, înainte fiind iluminată cu 120 de becuri alimentate de o centrală electrică locală. Locul în care Crucea este amplasată și dimensiunile sale speciale fac ca monumentul să fie unul dintre cele mai remarcabile de acest tip din lume.

Crucea se află pe Vârful Caraiman și este vizibilă din Valea Prahovei. Priveliștea pe care monumentul o oferă este una panoramică, cu Munții Bugeci și Valea Prahovei în fața privirilor vizitatorilor.

Recunoaștere – Cartea Recordurilor Guiness

În 2014, monumentul a fost oficial recunoscut de Cartea Recordurilor drept cea mai înaltă cruce metalică din lume amplasată pe un vârf montan. Recunoașterea confirmă valorile arhitecturale și simbolice, subliniind unicitatea monumentului atât din punct de vedere istoric, cât și tehnic. Recordul a fost stabilit pentru faptul că aceasta este cea mai înaltă structură de cruce amplasată la o altitudine atât de mare, care nu doar că impresionează prin dimensiuni, ci și prin rezistența ei la condițiile meteorologice extreme din zona montană.

Cum ajungem la Crucea Caraiman?

De-a lungul timpului, Crucea Eroilor Neamului a devenit un important loc de pelerinaj. Accesul la monument se face fie pe jos, prin trasee montane, fie cu telecabina, ceea ce atrage anual mii de turiști dornici să admire peisajele spectaculoase din Munții Bucegi și să admire spectaculosul monument. În ceea ce privește traseele montane care duc spre Crucea Caraiman, există trasee de dificultate variabilă. Unul dintre cele mai cunoscute pornește din stațiunea Bușteni și trece prin Cabana Babele.

După mai multe decenii în care crucea s-a degradat din cauza condițiilor meteo aspre, în 2016 a fost demarat un amplu proces de restaurare și modernizare a monumentului. În cadrul acestui proces, a fost recondiționată structura metalică, a fost consolidat soclul și a fost modernizat sistemul de iluminare. Lucrările au fost finalizate în 2021.

Sursă foto: www.ziarullumina.ro

17 volume de carte, dintre care cel mai vechi a fost tipărit în anul 1548, au fost recent adăugate colecției de patrimoniu a Bibliotecii Județene “Vasile Voiculescu” (BJVV) din Buzău, informează Agerpres. Aceste scrieri, atât românești, cât și străine, au un regim special și pot fi consultate de public în condiții stricte, inclusiv purtarea mănușilor pentru a preveni deteriorarea lor.

Ziua Mondială a Cărților Vechi, celebrată pe 27 iulie, subliniază importanța cărților vechi ca instrument esențial în studiul istoriei. Reprezentanții Bibliotecii din Buzău subliniază rolul deosebit de important al patrimoniului bibliotecar în conservarea identității spirituale a unei națiuni, constituind o punte între trecut, prezent și viitor.

Colecția de carte veche românească include 15 exemplare din perioada 1743-1825. Printre acestea se remarcă “Legiuirea Caragea” (1818), primul cod de legi al Țării Românești, clasată în categoria tezaur, și “Apostol” (1743), o carte de cult religios tipărită la Episcopia Buzău, clasată în categoria fond. Patrimoniul de carte veche străină include două post-incunabule tipărite la Veneția: “Elucidarius Poeticus” (1548) și “Facetie Motti & Burle” (1581), ambele clasate în categoria tezaur.

Directorul BJVV, Sorin Burlacu, a declarat pentru Agerpres: “Cărțile au fost autorizate de Ministerul Culturii și au fost încadrate în categoria cărților de patrimoniu. Ne bucurăm că le-am adăugat în colecția noastră, acestea având un regim special și fiind evaluate la valori diferite față de restul cărților. Am implementat măsuri speciale pentru conservarea lor, dat fiind că hârtia poate fi ușor deteriorată după o perioadă de cel puțin 100 de ani, astfel că se folosesc mănuși atunci când sunt consultate. Cea mai veche carte din colecție are aproximativ 500 de ani și provine din Italia, dar avem și cărți românești bisericești, inclusiv Biblia de la Buzău. De asemenea, ne bucurăm de cărți cu autograf de la scriitori precum Sadoveanu și Tudor Arghezi.”

Cea mai veche carte din colecția BJVV, “Elucidarius Poeticus”, a fost tipărită în 1548 și publicată la Veneția de editorul Giovanni Andrea Valvassori. Exemplarul este complet și bine conservat, fiind tipărit pe hârtie, în limba latină, și păstrând legătura originală. Pagina de titlu conține două alegorii și marca editorială, crucea de Lorena, înălțată peste o inimă împărțită în trei segmente. Pe copertă se află semnătura olografă a colecționarului Stelian Cucu, de la care Biblioteca Județeană Buzău a achiziționat cartea.

În colecția BJVV se află și “Apostol cu mila lui Dumnezeu Sfântul”, cea mai veche carte românească păstrată în Secția specială a Bibliotecii, tipărită de Tipografia Episcopiei din Buzău în anul 1743. Exemplarul este complet, cu legătura și starea de conservare relativ bune.

Sorin Burlacu a subliniat, de asemenea, tot pentru Agerpres, și importanța cărților: “Cartea adăpostește istoria lumii; dacă nu citim ce a fost înainte, nu avem cum să știm ce se va întâmpla după. Cartea este cea care ne formează, poezia, proza, romanele stau la baza culturii lumii și a umanității.”

Colecția celor 17 volume de patrimoniu cuprinde:

„Elucidarius Poeticus” (1548)

„Facetie Motti & Burle” (1581)

„Legiuirea lui Caragea” (1818)

„Apostol” (1743 – Biblia Noul Testament-Tipografia Episcopiei din Buzău)

„Apostol” (1743 – Biblia Noul Testament-Tipografia Mitropoliei Ungrovlahiei)

„Evanghelia” (1750 – Biblia Noul testament)

„Psaltire” (1767 – Biblie Vechiul Testament)

„Ceaslov” (1777)

„Apostol” (1784 – Biblie Noul Testament)

„Pravoslavnica Învățătură” (1794)

„Evhologhion” (1808)

„Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți” (1809)

„Didhanii” (1809)

„Adunare în scurt din cărțile împărăteștilor pravile” (1814)

„Jucăria norocului” (1816)

„Rânduiala cum se cuvine a cânta cei doisprezece psalmi deosebi” (1820)

„Din cuvintele lui Ioan Filosiful” (1825)

Sursă foto: Florin Zafiu – AGERPRES

Săpături arheologice realizate în spatele cetății Miko din Miercurea-Ciuc, clădire emblematică a municipiului și care găzduiește Muzeul Secuiesc al Ciucului, au scos la iveală mai multe artefacte din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Potrivit arheologului Darvas Lóránd, de la Muzeul Secuiesc al Ciiucului, au fost descoperite mai multe cahle de sobă, realizate cel mai probabil în atelierele din zonă, precum și obiecte ceramice, un mic tun de semnalizare, gloanțe sau obiecte care au aparținut soldaților care au stat în clădirea cetății Mikó, care a fost cazarmă militară, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea.

“În urma cercetărilor, am descoperit mai multe materiale mai mult din secolul al XVIII-lea, mai ales din a doua jumătate a secolului XVIII, constând din plăci de cahle de sobă, fragmente ceramice, pipe care mai mult sunt legate de soldați, gloanțe din plumb care au fost folosite și s-au deformat când s-au lovit de stânci. Cartușe au fost descoperite mai multe exemplare de la sfârșitul secolului XIX și până în Al Doilea Război Mondial. Aceasta este o emblemă pe care o purtau soldații, pe care era numele și numele regimentului.(…) Această placă de cahlă este până acum neidentificată, cu simbolul numelui Isus Hristos. Acest simbol mai târziu a fost preluat și a devenit simbolul iezuiților, iezuiții fiind un ordin monahal care era strâns legat de Imperiul Habsburgic. (…) Totodată, (…) împreună cu alte artefacte a fost dezvelit un tunuleț mic care era, de fapt, un tun se semnalizare, nu era un tun de luptă. (…) Artefactele găsite legate de prezența unor militari arată faptul că aici a fost o cazarmă militară. Din secolul XVIII vorbim de o cazarmă militară, de aceea a fost întărită cu acest sistem de apărare”, a explicat arheologul.

Potrivit lui Darvas Lóránd, artefactele găsite sunt foarte importante, unele dintre acestea fiind legate de viață socială și economică din zonă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Acesta a mai spus că în urma cercetărilor s-au deschis mai multe secțiuni arheologice, atât în latura vestică a castelului cât și în latura nordică, „pentru a delimita mărimea și lățimea șanțului interior de apărare, cât și dimensiunile probabile ale valului exterior de apărare și dimensiunile bastioanelor sud-vestic și nord vestic”.

Săpăturile arheologice fac parte dintr-un proiect mai amplu ce vizează restaurarea și reconstruirea sistemul de fortificații al cetății Mikó, iar rezultatele acestora au fost prezentate, vineri, în cadrul unei conferințe de presă. După finalizarea lucrărilor, spațiul urmează să fie folosit atât pentru muzeu cât și pentru comunitate, pentru organizarea unor evenimente culturale și recreative.

Sursă foto: www.news.ro