În plin sezon de turism, la cel mai vizitat muzeu din lume va fi prezentată o expoziție de artă medievală românească, centrată pe o piesă reprezentativă: steagul de luptă al lui Ștefan cel Mare. Expoziția de la Luvru se va deschide pe 17 aprilie și este un eveniment uriaș pentru arta românească, fiind primul de o asemenea amploare. Vor putea fi admirate văluri liturgice, țesături decorative, elemente vestimentare, portrete brodate, acoperăminte de mormânt moldovenești. Expoziția face parte din Sezonul România-Franța. Iată o sinteză de informații și declarații pe acest subiect.

Pe scurt despre expoziție

• Stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare a fost transportat acum câteva zile cu un avion militar spre Paris
• Expoziția va fi inaugurată pe 17 aprilie și va rămâne deschisă până la sfârșitul lunii iulie 2019
• Tema evenimentului: Broderii de tradiţie bizantină din România. În jurul stindardului lui Ştefan cel Mare

Pe scurt despre steagul ștefanian

• Una dintre cele mai valoroase piese de patrimoniu aflate în colecţiile Muzeului de Istorie (MNIR), o capodoperă a artei medievale de inspiraţie bizantină, stindardul a fost realizat, la porunca lui Ştefan cel Mare, în anul 7008 de la facerea lumii, anul al 43-lea al domniei sale, adică în anul 1500. Piesa a ajuns la o dată necunoscută la Mânăstirea Zografu de la muntele Athos
• Steagul a fost recuperat de către generalul francez Maurice-Paul-Emanuel Sarrail și transportat în Franța. Inestimabila piesă a fost înmânată ministrului român Alexandru Lahovary, la Paris, de către autorităţile franceze într-o ceremonie solemnă, în august 1917, când în România aveau loc dramaticele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz
• Steagul a intrat în posesia Muzeului de Istorie în 1970
• Restaurarea steagului a durat nu mai puțin de șapte ani, fiind o lucrare de o complexitate cu totul neobișnuită
• În prezent obiectul prețios este păstrat într-o casetă de plexiglas, în atmosferă de heliu controlată
• Steagul nu este expus permanent pentru public, întrucât are nevoie de condiții speciale de păstrare

Interviu cu Emanuela Cernat, Șef Birou Artă românească medievală, Muzeul Național de Artă al Românei

De ce este această expoziție un moment important pentru România?

Este pentru prima dată când România reușește să facă o expoziție la Muzeul Luvru. În Franța au mai fost expoziții de artă românească, primele ieșiri în lume ale patrimoniului românesc au fost la Paris în 1867, la primele expoziții internaționale. Și atunci, ca și acum, se dorea ca România să fie asociată cu tradiția bizantină. Atunci era din motive politice, pentru că statul român dorea să se detașeze de politica imperiului otoman și încerca prin toate instrumentele culturale pe care le avea la îndemână să demonstreze că tradiția culturală a românilor e diferită de cea otomană.

Ce ar trebui să știm despre stindardul lui Ștefan cel Mare, piesa principală a expoziției?

Așa-zisul stindard de luptă a lui Ștefan cel Mare, o broderie foarte spectaculoasă, este probabil o poală de icoană (un suport textil brodat, n.red.) pe care Ștefan cel Mare a comandat-o pentru icoana Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos.

Este prima dată când România reușește să organizeze o expoziție la Luvru

Acest obiect extrem de prețios a fost capturat de armata franceză în timpul primului război mondial și a fost restituit României în 1917, în cadrul unor solemnități absolut impresionante la Universitatea Sorbona.

Iar această expoziție este parte a relațiilor de tradiție cu Franța?

Și prin acest eveniment marcăm relația atât de specială pe care românii și francezii au avut-o de-a lungul timpului, în special în epoca modernă. Acestei relații îi datorăm de fapt promovarea culturii noastre medievale. Franța, prin savanții ei și prin universitățile ei de prestigiu, în prima parte a secolului XX a promovat intens patrimoniul medieval românesc. Foarte multe personalități culturale din România au fost atunci invitate să țină cursuri la universități din Paris. Atunci au fost editate și cele mai prestigioase repertorii de colecție românești. De asemenea, savanții francezi s-au dedicat într-un mare număr cercetării colecțiilor românești, e suficient să-l amintim pe Gabriel Millet și opera sa.

El chiar va ocupa un loc special în expoziție.

Da, pentru faptul că a fost poate primul dintre savanții străini care s-au dedicat arhivării colecțiilor de broderii românești din afara țării. Arhiva documentară Gabriel Millet a fost dată circuitului public anul trecut și o mare parte a ei va fi expusă acum la Luvru: clișee pe sticlă, relevee realizate de el pe parcursul călătoriilor de documentare în Balcani, la Muntele Athos. Practic, prin intermediul lui am recuperat o serie importantă de informații despre bunuri culturale dăruite de aristocrația medievală românească, de voievozii noștri, sfintelor locuri ale ortodoxiei.

Declarație Ernest Oberlander-Târnoveanu, managerul Muzeului Naţional de Istorie a României, despre steagul de luptă ștefanian:

Cum a ajuns steagul la Zografu?

Nu știm foarte precis cum a ajus la Zografu, cu siguranță nu a fost donat de Ștefan, domnitorul ar fi spus în textul inscripției că este vorba despre un dar princiar pentru Zografu. Mai degrabă a fost luat în secolul al 17 lea din Moldova, o dată cu închinarea uneia dintre mănăstirile moldovenești întemeiate de Ștefan cel Mare. La Zografu, stindardul lui Ștefan cel Mare a fost descoperit târziu, în 1882.

Theodor Burada a avut o premoniție întemeiată: a cerut călugărilor de la Zografu să nu altereze broderia

Atunci, trei intelectuali români, Alexandru Pencovici, Theodor Burada și Radu Pătârlăgeanu, au făcut o călătorie de studii în imperiul otoman, pentru a cerceta limba, cultura, organizarea românilor din Balcani. Cu acest prilej au ajuns și la mănăstirea Zografu și între lucrurile pe care le-au văzut cu uimire a fost și acest stindard pe care Theodor Burada l-a descris și l-a descifrat.

Călugării de la Zografu au vrut în schimb Mănăstirea Dobrovăț

A avut o premoniție extrem de întemeiată: a cerut călugărilor să nu altereze, să nu modifice stindardul. Din păcate nu s-a ținut seama de sfatul învățatului român. Călugării au tăiat ceea ce mai rămăsese din broderie și au lipit-o cu clei de tâmplărie pe o bucată de catifea și au mai adăugat tot felul de ornamente ieftine și de prost gust. Începând cu 1903, un diplomat de excepție, Gheorghe Constantin Ionescu, la vremea respectivă viceconsul și apoi consul general al României la Salonic, a întreprins mai multe vizite la Muntele Athos și în 1915 a încercat să obțină o negociere cu obștea călugărilor pentru ca statul român să recupereze steagul. Pretențiile călugărilor erau imposibil de îndeplinit, una dintre ele prevedea restituirea Mănăstirii Dobrovăț. Statul român nu putea să accepte nici din punct de vedere legal, nici din punct de vedere practic o asemenea soluție. Gheorghe Ionescu a recurs la o soluție diplomatică cerând comandamentului trupelor franceze din Orient să ia măsuri pentru restituirea steagului către România. Autoritățile franceze au acționat în sensul dorinței românilor și în ziua de Bunavestire, 25 martie 1917, Gheorghe Constantin Ionescu intra în posesia steagului și apoi îl expedia mai departe cu o navă militară franceză spre Marsilia de unde a ajuns la Paris. Pentru că era război, el a trebuit să rămână în Franța și s-a întors în țară tocmai în decembrie 1919, fiind depus la Ministerul de Război și apoi la Muzeul Militar.

Care este locul lui Eminescu? În manual, în muzeu, în bibliotecă? La această întrebare, cîțiva oameni au răspuns astfel: Eminescu e surprinzător de actual. El e mare nu pentru că toată lumea a auzit de el, ci este mare pentru că opera lui nu s-a devalorizat. Așa încât, pentru a-i avea opera mai aproape, s-a născut o aplicație de mobil care conține, surpriză!, opera integrală a marelui poet, prozator și publicist. Ne-a prezentat-o Ovidiana Bulumac, unul dintre membrii de bază ai echipei care a lucrat la proiect.

Utilitatea aplicației

Ovidiana Bulumac: Vrem ca proiectul nostru să nu fie încă o aplicație care să ocupe memoria telefonului, trebuie să fie ceva util care te scoate din cotidian. Zi de zi suntem tot mai apăsați, tot mai supărați, tot mai critici, tot mai dezămăgiți. Eminescu ne poate scoate din starea asta, chiar dacă el este la rândul lui critic cu starea de fapt pe care o analizează. Era un fin observator al realității românești.

Structură

Aplicația conține până acum 16 dintre cele 17 volume editate de Academia Română. Structura materialului este păstrată și în aplicație așa cum a fost gândită de editorii volumelor tipărite.

Instantaneu de la lansarea aplicației, de Ziua Culturii Naționale 2019, la Ateneul Român

Aplicația trimite și la ediția tipărită

Ovidiana Bulumac: Textele sunt însoțite de două surse: Am vrut ca această aplicație să fie disponibilă atât pentru cei care doresc să-l descopere pe Eminescu în timpul liber, dar și pentru cei care vor să-l cerceteze sistematic, mă refer aici la specialiști. Ne-am gândit atât la omul simplu care pur și simplu vrea să se bucure în metrou să citească ceva relativ scurt, cât și la un profesor care o poate folosi la clasă ca material didactic. Pe de altă parte cercetătorii interesați de teoria eminesciană, pentru ei am păstrat în text toate notițele editorilor, referiri la manuscrise, tot felul de cifre care identifică anumite texte sau părți de text.

Inedit

În volumul 15 al editurii Academiei, ce cuprinde numai manuscrise, sunt texte ale lui Eminescu care nu au fost publicate niciodată. Acel volum are peste 2000 de intrări și se găsește în aplicație.

De ce este Eminescu actual și surprinzător

Ovidiana Bulumac: Omul acesta, deși a trăit atât de puțin, a scris incredibil de mult, cu subiecte foarte bine documentate. Nu știu când avea timp să se documenteze, nu avea Facebook, nu avea Whatsapp, nu avea internet, nu avea poștă rapidă. Noi le avem pe toate acestea și avem atât de multă informație care ”bâzâie” în jurul nostru și nu știm ce să facem cu ea. Nu avem criterii de ordonare și de utilizare a acestor informații. La Eminescu nu era așa, el trecea prin totul cu o luciditate incredibilă. Analiza totul prin prisma a două valori, gândirea și simțirea românească.

Valori ale proiectului, din perspectiva autorilor:

• Patriotismul. De la Eminescu am învățat ce înseamnă să fii naționalist, nu ideologic așa cum se vehiculează astăzi, este un naționalism sufletesc, prin simțire. Este cu totul altceva. Nouă ne este foarte greu să înțelegem acest tip de simțire astăzi. Suntem bombardați cu totul felul de ”simțiri” străine care vin peste noi, ni le însușim, apropo de teoria Junimii cu formele fără fond, uităm de fond, de ceea ce ne face pe noi să fim noi. Și cumva, prin aplicația asta ajungem la ideea de ceva propriu, de ”autohtonism”. Trebuie să ne redescoperim și să luptăm pentru ceea ce suntem, să fim mândri de ceea ce am ajuns. Cred că asta este una dintre cele mai mari valori pe care Eminescu, prin acestă aplicație, ni le poate reda.

• Valoare practică. Tineretul are acces ”din palmă” la tot universul eminescian. Asta înseamnă istorie, geografie, lingvistică, filosofie, literatură, folclor. Este tot. Este incredibil cât este de complex. Este simțire românească, care nu este închisă între granițe. Întotdeauna explorează ceea ce este în afară, cu un sentiment de demnitate, fără a se lepăda de ceea ce este. Se ajunge la universalism altfel, prin național. Astăzi credem că a ajunge la universal înseamnă să lași tot ce e local, regional și național deoparte.

• O valoare sentimentală pentru echipă. Tot timpul și energia noastră le-am turnat în acest proiect, încât simțim că face parte din noi. De câte ori cineva atacă proiectul acesta resimțim ca un atac la propria persoană. Sau de câte ori îl laudă, parcă ne simțim prea bine, și ar trebui să ne retragem în zona smereniei imediat, că altfel…

Echipa proiectului, în ziua lansării aplicației

Nume în proiect: Prof. Radu Baltasiu, Ovidiana Bulumac, Alin Bulumac, Augustin Poenaru, Ovidiu Solomon, Samira Cârlig, Ioana Drăgoi, Leonard Bușoi, Arian Catrinoiu, Bogdan Catrinoiu, Ciprian Morega

Organizații implicate: Sunt trei organizații care au inițiat acest proiect. Centrul European de Studii în probleme etnice al Academiei Române, Asociația Română de geopolitică, geoeconomie și geocultură și Asociația ”Neam Unit”.

Inițiativa. Ovidiana Bulumac: A fost ideea domnului Radu Baltasiu, coordonatorul meu de doctorat. A zis că ar trebui să facem ceva pentru Centenar, ceva care să depășească zona vorbei, să rămână ceva în urma noastră. Și ne-am gândit că cel mai bun început ar trebui să fie Eminescu. 

Cine este Ovidiana Bulumac: cercetător în domeniul științelor sociale și expert în diplomația culturală. După ce a obținut licența în sociologie în 2008, a urmat un masterat de Studii de securitate (2010) și un MBA (2013). A primit titlul de doctor în sociologie în 2013 și a finalizat apoi un stagiu post-doctoral axat pe problematica românilor de pretutindeni (2015). Timp de peste 10 ani a predat seminarii de istorie socială, sociologie, relații internaționale în cadrul Universității București. A organizat și coordonat stagii anuale de practică, cercetări de teren și școli de vară gratuite dedicate tinerilor, atât în România cât și în alte țări, fiind convinsă că misiunea esențială a școlii este aceea de transmitere nu doar a informației ci, mai degrabă, a unui „chip de om de la o generație la alta” (Mircea Vulcănescu).

Florica Zaharia este o hunedoreancă emigrată în anii ’80 în SUA, unde a condus multă vreme departamentul de conservare a textilelor de la Metropolitan Museum din New York. Întoarsă în România, în urmă cu doar câțiva ani, a creat aici un surprinzător muzeu al țesăturilor. Muzeul Textilelor are trei locații în județul Hunedoara. Iar locaţia principală este într-o casă construită în centrul comunei Băiţa, la 1857.

Sunteți inițiatoarea unui proiect nou pentru spațiul cultural românesc.

Este primul muzeu al textilelor universale din România și, din câte știu, singurul din sud-estul Europei. Trebuie să menționăm acest lucru, pentru că în țara noastră sunt foarte multe alte colecții de textile cu produse românești. Muzeul nostru cuprinde textile românești, est-europene și din patrimoniul universal , vrând să creeze un context global în care textilele românești și cele est-europene să se regăsească.

De când pasiunea pentru textile ? Cum a apărut ideea deschiderii unui astfel de muzeu în România ?

Este foarte veche, în urmă cu aproape patru decenii, când eram încă studenți. Împreună cu soțul meu am început să colecționăm textile din pasiune, din dorința de ne înconjura de frumusețea lor. Am  început cu spațiul românesc, pentru că aici am crescut. Plecând din țară, trecând prin diferite etape profesionale cu expunere la alte culturi, călătorind în jurul lumii, am colecționat piese de pretutindeni.

Sunteți doctor în textile și Conservator Emerita la Metropolitan Museum of Art din New York. Acolo ați profesat pentru aproape trei decenii; timp de 13 ani ați coordonat Departamentul de Conservare a Textilelor….

Am petrecut  jumătate din viață la acest muzeu și a avut un mare impact pentru pregătirea noastră, pentru ceea ce facem acum. Sigur, un rol major l-au avut pregătirea și învățământul de acasă, unde am crescut înconjurați de materialul textil. Sunt din Zarand, din Munții Apuseni. Am crescut într-un sat unde, generație după generație, femeile țeseau, pregăteau textilele pentru casă, toată îmbrăcămintea necesară până la un anumit moment. În decada anilor ’50-’60, lucrurile încep să se schimbe…”Basicul” materialelor textile, țesutului, l-am deprins acasă. A fost o lecție cu o valoare extraordinară. Prin studiile la Universitatea de Arte din București și, după aceea, cu experiența Metropolitanului, s-a completat educația, și a crescut interesul pentru colecționarea textilelor. Ne-am extins aria de colectare spre patrimoniul universal.

Cum se naște un muzeu

Colecția s-a înjghebat și la un moment dat am început să simt responsabilitatea ei. M-am întrebat ”Ce fac cu ea ? Cum o folosesc ?”. Așa s-a ajuns la ideea deschiderii Muzeului Textilelor în ”Hărţăganiul meu iubit“. Expunem materialul adunat, continuăm însă și cercetarea științifică. Vrem ca aici să funcționeze un centru în care specialiștii și tinerii în profesie să se întrunească, să analizeze, să cerceteze.

În muzeu, sunt cuprinse aproape 12.000 de piese, de la țesături din fibre de urzică la covoare și costume din diverse epoci și culturi ale lumii. Am văzut că ați avut și susținerea Muzeului Metropolitan din New York. V-au donat 1871 de produse de artă !

Corect. Am avut și avem în continuare susținerea Muzeului Metropolitan, care m-a crescut într-un fel profesional. Suntem onorați de această donație. Sunt piese din patrimoniul universal, sunt și piese românești, sunt și din estul Europei. Sunt costume, sunt accesorii, sunt textile care intră în colecția noastră. O îmbogățesc, nu numai o lărgesc ca număr. O îmbogățesc prin valoarea lor. Sunt piese care au intrat în diferite etape, în diferite perioade de timp, în colecția Metropolitanului, chiar la începutul secolului XX. Avem și piese românești care s-au întors acasă după două secole, intraseră în colecția Metropolitanului la începutul secolului XIX.

Dacă cineva ar dori să vă ofere o piesă pe  care o consideră valoroasă o primiți?

Încă din momentul în care am deschis muzeul, publicul care aude de proiectul nostru își arată interesul de a trimite spre noi diverse textile.

Ce regiune românească nu este reprezentată suficient ?

Cred că Dobrogea. Avem piese din toate colțurile României, dar cea mai sistematic formată este colecția  din Zarand, de la Pădureni, din Banat. Obiectele sunt bine-venite din oricare zonă. Interesant este să vedem și ceea ce cred oamenii că este mai este valoros.

Aveți o piesă preferată ? ”Copilul” mult-iubit?

Este greu de găsit o piesă favorită, fiecare are o istorie a ei. Unul dintre exponate, (i-am mai spus povestea!), este un lăicer din Calafat pe care am reușit să-l cumpăr imediat după Revoluție, de la o femeie care venise la piața din Deva. O piesă excepțională ale cărei culori vii se deteriorau sub soarele verii. Femeia insista să îl păstreze pentru că era moștenire de la soacra ei. Cu tot respectul pentru oamenii care vor să-și păstreze lucrurile, de obicei nu insist în a cumpăra, am insistat. Am văzut că lăicerul se deteriora și era mult prea valoros să fie folosit la învelit pepenii.

Edmond Niculușcă este președinte fondator al Asociației Române pentru Cultură, Educație și Normalitate. Este un neobosit militant pentru redescoperirea și protejarea Bucureștiului frumos. Extrase din interviu:

• În România, ONG-urile compensează neputințele statului.
• Vrem să refacem legătura afectivă a locuitorilor cu orașul.
• În București, orașul agresează oamenii și oamenii agresează orașul.
• Orașul trebuie privit ca un decor în care ni se întâmplă întreaga viață. Și ca o moștenire.
• Un traseu pentru o plimbare de sâmbătă: de pe Arthur Verona până pe Armenească, prin una dintre cele mai dense zone culturale ale Bucureștiului.
• În anul 1990 comunismul căzuse, dar mai exista comunismul din viețile, din sufletele oamenilor.
• Cultura e un spațiu enorm de libertate și de plăcere personală.

Cu ce se ocupă ARCEN?

ARCEN se ocupă cu ameliorarea vieții în București, un oraș atât de mare și provocator. Ne ocupăm de dinamizarea unor zone din oraș, prin intermediul culturii. Filozofia noastră este că prin cultură orașul se dezvoltă inclusiv economic. Patrimoniul nu doar consumă bani, dar și produce bani.

Creșterea calității vieții într-un oraș nu e de competența Primăriei?

În România, din păcate și din fericire, ONG-urile compensează neputințele statului. Parțial, ceea ce facem noi este ceea ce ar trebui să facă și Primăria. Și Ministerul Culturii, în anumite situații. Însă în cazul nostru, noi venim cu ideile și tot noi le implementăm.

Începutul cum a fost?

În urmă cu 10 ani, deblocam 6 milioane de euro pentru salvarea Școlii Centrale din București, monument istoric ridicat de Ion Mincu în 1891. Și aveam atunci impresia că vom putea salva tot Bucureștiul. Aveam 18 ani, iar constructorul de pe șantier ne-a spus: Măi băieți, ați salvat școala asta pentru încă 100 de ani! Acela a fost momentul în care ne-am spus că toată lumea poate fi salvată. Nu s-a întâmplat asta!

O ședință de lucru ARCEN, alături de arhitectul Teodor Frolu

Atunci a început ”Cu bastonul prin București”?

Da, era o ideea de educație pe termen lung. O serie de trasee culturale pietonale prin mijlocul orașului, cu scopul clar declarat de a reface legătura afectivă a locuitorilor cu orașul. Ne-am dat seama că, pentru ca oamenii să se implice în salvarea orașului, trebuie mai întâi să ajungă să fie seduși de oraș. După părerea mea, patrimoniul încă nu crează emoție, încă nu există o masă critică pe subiectul ăsta.

Probabil că mulți locuitori ai Capitalei sunt mai degrabă exasperați decât îndrăgostiți de orașul lor.

Așa este, bucureștenii sunt într-un conflict toxic cu propriul lor oraș. Spun unii că asta se întâmplă încă de la demolările ceaușiste. Orașul agresează oamenii și oamenii agresează orașul.

Cum se poate schimba relația asta?

Orașul nu-i doar un spațiu de exploatare. El trebuie privit ca un decor în care ni se întâmplă întreaga viață. Și mai este și o moștenire.

Frântură din Bucureștiul altor vremuri

Propuneți-ne un traseu de parcurs prin București, pe care să-l parcurgem, să zicem, într-o dimineață târzie de sâmbătă.

Haideți să începem cu zona Icoanei. Pornim din fața librăriei Cărturești, pe strada Arthur Verona, fosta stradă a Memoriei, traversăm strada Dionisie Lupu și trecem pe lângă biserica anglicană. Apoi intrăm pe una dintre cele mai frumoase străzi de aici, strada Cristofor Columb, care este cea mai tânără stradă de aici, construită pe terenurile lui A.D. Xenopol după Primul Război Mondial. Este o stradă în curbă și conține toată arhitectura Bucureștiului: stilul neoromânesc, art-deco, eclectic, neoclasic francez. Intrăm apoi în Grădina Icoanei, ne putem opri la râul memorial care amintește de fostul râu Bucureștioara, care era cel mai important afluent al Dâmboviței, trecem pe lângă Școala Centrală, vedem pe colț cu Jean-Louis Calderon actuala bibliotecă a Școlii, locul unde locuiau directoarele Școlii împreună cu elevele din Pensionatul Domnesc de Fete. Mulți ani a fost directoare la Școala Centrală soția lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, care era foarte bun prieten cu Caragiale, care locuia la o stradă distanță de Școala Centrală. Cella Delavrancea era mică, iar Caragiale, în desele lui vizite, îi spunea ”Hai, Cella, cântă-ne niște scarlatești!” – îi plăcea mult Scarlatti. După care mergem mai în față către Biserica Icoanei, peste drum vedem ceea ce este azi Inspectoratul Școlar, iar altădată era casa fiicelor lui Tzigara-Samurcaș, cel care a întemeiat Muzeul Țăranului Român. Putem să intrăm pe Alexandru Donici și să vedem și acolo niște case superbe, cu niște curți care comunică, fiecare dintre ele, și cu strada Maria Rosetti, o arteră foarte diferită ca dinamică. Și ajungem în capătul străzii Al. Donici, colț cu Vasile Lascăr, în dreptul primei farmacii din București, care păstrează inclusiv mobilierul original. Și ne putem uita prin vitrină și să vedem cum arăta o farmacie în anii 1920.

E un traseu foarte ofertant. Putem merge mai departe?

Putem merge mai departe în cartierul armenesc, care are propriul lui peisaj cultural și în care n-au locuit niciodată armeni. Armenii se aflau pe Calea Moșilor, dar aici era doar Biserica Armenească. Din cartier în cartier putem ajunge în Mântuleasa lui Eliade, pe care le găsim în literatura lui fantastică: Popa Soare, Negustori. Eliade este, de fapt, cel care transformă Bucureștiul într-un oraș mitic.

Alte zone interesante?

O zonă foarte frumoasă este zona cu străzi cu nume de capitală, Roma, Paris, Londra. Parcelarea Filipescu-Bonaparte, cum se numea pe vremuri, ne transmite clar cum ar fi arătat cartierele rezidențiale interbelice. Acele spații care exprimă cel mai bine conceptul de oraș-gradină de la începutul secolului 20.

Eveniment ARCEN, pe terasa unui bloc de birouri de pe bulevardul Magheru

Iar mai la sud?

Cotrocenii sunt poate zona cea mai bine conservată din București, o insulă în care și locuitorii sunt conștienți de valoarea zonei în care locuiesc. Ei simt spiritul locului. Strada Dr. Lister, strada Louis Pasteur, în Cotrocenii de Jos – pentru că se face o distincție între zona aceasta și Cotrocenii de Sus. Iar o altă zonă foarte semnificativă, spre nord, este Șoseaua Kiseleff, care poate fi numită Centru Istoric, chiar dacă este mai departe. Este un loc numit Dumbrava Bănesei, pentru că Pădurea Băneasa ajungea până în Piața Victoriei.

Faceți parte din generația celor născuți după 1989, a celor care n-au cunoscut comunismul. Este și generația celor care au plecat în mare parte din România.

Mă întreb, oare chiar n-am cunoscut comunismul? Cred că l-am cunoscut cumva, chiar n-am trăit în timpurile acelea. Era comunismul din viețile, din sufletele oamenilor. Da, sunt din generația celor care au ales masiv să plece. Eu am avut două șocuri în legătură cu asta. Primul a fost la 18 ani, când toți prietenii mei au plecat fie la Londra, fie la New York, și am trecut foarte greu prin șocul acela. Și s-a mai întâmplat o dată chiar anul acesta, când oameni cu care lucram, cu unii dintre ei eram și prieten bun, aleg să plece pentru că nu mai văd un viitor în acest spațiu. Eu am ales de fiecare dată să rămân.

A fost o alegere conștientă, nu o conjunctură?

A fost o alegere conștientă. Am rude la Montreal, iar în 2008, când toți prietenii mei au părăsit România, rudele m-au invitat să rămân în Canada. Am ales să nu rămân acolo. Eu am convingerea că suntem o generație care trebuie să ducă lucrurile mai departe. Sunt puține epoci în care e atâta libertate de a construi lucruri.

Și atunci, care să fie motivul principal pentru care mulți tineri pleacă din România?

Pleacă din România pentru că n-au perspectivă, mulți dintre ei. N-au sensul sacrificiului sau nu găsesc un sens în sacrificiul de a rămâne aici. E o alegere grea să rămâi aici: vei avea parte de multe lucruri care nu-ți convin. Și șansele să ne ratăm sunt destul de mari aici.

Să luăm drept exemplu ipotetic un tânăr din Pipera care este beneficiarul tuturor facilităților din turnul de sticlă în care își are biroul. În ce măsură mai poate el să aprecieze Bucureștiul vechi?

Dacă va fi expus la acest oraș, îl va aprecia. Ceea ce înseamnă că trebuie să se întâmple ceva în acest oraș cu inimi multiple. De asta credem noi în salvarea orașului prin intermediul culturii. Cultura este cea care conectează microcomunitățile și este și factor de dezvoltare. Dacă acest corporatist bea o bere într-un loc din vechiul București care arată bine, o clădire care a fost restaurată sau o curte care mai este încă intactă, tipul acesta de expunere îl va face să înțeleagă dimensiunile orașului pe care nu-l vede zi de zi.

Poate că acestui scop îi servește și desolemnizarea culturii. În sensul că poți consuma cultură și într-un mod relaxat, nu doar în spațiile și în formele consacrate.

Cultura e ceva foarte intim și personal. E un spațiu enorm de libertate și de plăcere personală.

O mână de oameni la început, acum din ce în ce mai mulți, își dedică din timpul și competența lor ca să participe la ”Ambulanța pentru Monumente”, un proiect prin care clădiri vechi și valoroase sunt salvate în ultimul moment. Florin Vaida, coordonatorul proiectului, ne-a explicat de ce și cum intervine Ambulanța.

Asociația care a demarat proiectul se numește Monumentum. Dar proiectul ”Ambulanța pentru Monumente” a fost gândit sub formă de franciză. Asta înseamnă că inițiatorii îl derulează în cele trei județe în care activează de la început, Sibiu, Mureș, Brașov, dar sunt în căutarea unor parteneri care să preia și să aplice în mod independent proiectul în alte județe ale țării. În acest moment Ambulanța Monumentelor s-a extins deja în Banat, acum se pregătește startul proiectului în Arad, iar finalul va fi crearea unei rețele naționale a Ambulanțelor.

Cum funcționează Ambulanța pentru Monumente?

Proiectul s-a născut în 2016. Scopul este ușor de intuit: punerea în siguranță și salvarea monumentelor care se află într-o stare avansată de degradare, în precolaps sau chiar în colaps. Mai exact, există o evidență a unor monumente aflate în pericol, iar Ambulanța merge pe rând acolo unde este nevoie. Echipele de intervenție sunt alcătuite din mulți voluntari, dar și specialiști, pentru că în intervenții trebuie respectate regulile restaurării științifice.

Eugen Vaida punctează pentru matricea.ro:

• Mergem în comunitățile locale și le ajutăm să-și descopere propria identitate culturală. Dar subiectul monumentelor istorice este unul destul de neclar pentru comunități, din perspectiva legislației. De asta au o anumită teamă de a acționa singure. Noi venim și-i ajutăm să-și obțină inclusiv documentațiile și aprobările necesare și sunt foarte deschiși.

• Multe monumente se degradează sub ochii oamenilor, pentru că, în accepțiunea comunităților locale, monumentul este ceva de care nu ai voie să te atingi, nici măcar ca să-l repari, pentru că te oprește legislația.

• Multe sate s-au depopulat, tinerii au plecat la oraș, iar bătrânii nu mai au posibilitatea să-și repare vechile monumente. Dar mulți dintre acești tineri vor să știe că biserica din satul lor, în care au fost ei botezați, este reparată și va continua să existe.

• Cât stăm cu echipa Ambulanței într-un anumit loc, mâncăm tradițional, mâncărurile locului, facem vizite la muzeele din zonă, găsim poate vreun colecționar care să ne arate colecția lui. Sau uneori facem o seară de dans tradițional împreună cu comunitatea, deși poate că nici ei nu-și mai aduc bine aminte dansurile din vechime.

În loc de bun venit, Ambulanța este primită cu suspiciune

Eugen Vaida povestește cum decurge primul contact cu monumentul și cu oamenii care trăiesc în vecinătate: ”Când mergem la un monument, noi mergem, vă dați seama, pe un tărâm necunoscut din punctul de vedere al relațiilor sociale din cadrul comunității. Și niciodată nu știm cum ne primesc. În general sunt reticenți la început, așa cum a fost într-un sat în care oamenii mai în vârstă ne-au spus că n-avem cu cine lucra acolo, că nu se va găsi nimeni să ne sprijine. Într-un final s-a transformat totul într-un succes atât de mare încât toate autoritățile din județ au conlucrat, membrii comunității au fost implicați. Ba chiar tinerii de la oraș care plecaseră din acel sat au donat bani sau au venit și au lucrat cu noi. Cam așa e de obicei, comunitățile ne primesc cu reticență pentru că nu știu cine suntem, și plecăm cu îmbrățișări și cu lacrimi în ochi pentru că le-am pus în siguranță un monument despre care abia atunci descoperiseră că e parte din identitatea lor.

Când am ajuns la Prigor, ca să intervenim la moara de apă de acolo, la început reticența a fost atât de mare, că s-a iscat o ceartă, nu știau cine suntem și nu s-au înțeles nici ei între ei. După care chiar ei au insistat să ne ajute ca să punem în siguranță acel monument și s-a lăsat chiar și cu petreceri. Din păcate, comunismul a afectat mult comunitățile rurale și relațiile dintre oameni. Altădată se întâlneau toți oamenii din sat și hotărau să repare un pod, de exemplu. Acum primăria este cea care le face pe toate, iar locuitorii nu sunt deloc sau aproape deloc informați și implicați.”

De ce e important să salvezi o clădire din lemn veche și inaccesibilă

L-am întrebat pe Eugen Vaida de ce totuși se cheltuie atâtea energii pentru restaurarea unor monumente practic necunoscute, care probabil vor rămâne și pe viitor în afara traseelor turistice și la care nu are și nici nu va avea acces publicul larg. Care este miza acestor intervenții? Ne-a răspuns că din punctul său de vedere este greșită ideea de a împărți monumentele istorice în două categorii, categoria A pentru cele de importanță națională și categoria B pentru cele de importanță locală. ”Au mai rămas puține mori, de exemplu, poate zece la sută din ceea ce aveam acum 30-40 de ani, s-au distrus foarte repede. Ele au rămas singurul martor al unui lung șir de funcțiuni rurale sau tipologii de monumente care au dispărut între timp. De aceea e important să le păstrăm, pentru că sunt foarte puține.  Acum 50-60 de ani, când s-a întocmit lista monumentelor istorice, exista un anumit număr de monumente. Acum se constată că multe au dispărut între timp, unele au ars, unele s-au degradat, s-au prăbușit la furtuni. Cele care au rămas au devenit unice în felul lor. De asta e important să le salvăm.”

Cum se face o restaurare și care sunt greșelile de care trebuie să se ferească restauratorul? Cum poate un specialist să redea viața unei picturi create acum cinci sute de ani? Anca Dină este restaurator și vorbește despre cât de importantă este meseria ei pentru ca monumentele de artă românești să învingă timpul.

Matricea Românească: Ați lucrat mult timp ca restaurator, la monumente foarte valoroase.

Anca Dină: Eu sunt specialist în conservare pictură murală și am lucrat mult în Bucovina, pe șantierele pe care le coordona Oliviu Boldura, care mi-a fost profesor. Am lucrat la monumentele cele mai cunoscute: Sucevița, Moldovița, Voroneț, Arbore. Acolo lucram mai ales vara, pentru că, monumentele fiind neîncălzite, doar vara poate funcționa șantierul în cele mai multe dintre cazuri. A fost o șansă mare pentru mine să pot lucra acolo și am avut noroc de o echipă frumoasă și de o pictură frumoasă, care-ți oferă foarte multe satisfacții.

Ce înseamnă, mai exact, restaurarea picturii murale? Cum se salvează o pictură degradată?

În general, prin restaurare se înțelege că se face ceva nou. Dar nu este așa. Restaurarea picturii murale presupune mai întâi o descărcare a acumulărilor și depunerilor de praf, fum, microorganisme. Adică o curățare. Iar apoi, sau în paralel, o consolidare a stratului suport, a stratului de culoare, pentru că altfel riști, pe măsură ce lucrezi, să pierzi părți importante din ce-ți dorești să salvezi.

Monumentul nu este o ființă vie, dar este o materie care lucrează.

Aici este diferența între o intervenție de specialitate și o intervenție făcută de cineva bine intenționat care dă cu o cârpă, îndepărtează totul, apoi spune: Uite, ce frumos! Da, dar acolo unde stratul de culoare nu este bine fixat, este foarte ușor să-l îndepărtezi cu totul de pe perete. Și atunci aparenta curățenie pe care o faci duce și la pierderea picturii, practic, a stratului de culoare. Pe de altă parte, consolidarea este importantă, ca să nu ne trezim cu bucăți prăbușite.

Restaurarea trebuie să fie vizibilă sau discretă?

O restaurare este diferită de crearea a ceva nou. Noi conservăm și ajutăm să meargă mai departe opera de artă, dar nu creăm, nu o luăm de la zero. Noi prelungim viața picturii, cu toate cicatricile pe care le-a acumulat până atunci. La final este partea de prezentare estetică, atunci când noi nu punem culoare ton în ton și nu recompunem prin pictură nouă ceea ce s-a pierdut, ci doar punem în valoare acele părți din pictura originală care s-au păstrat. Intervenția trebuie să fie vizibilă de aproape, iar de departe trebuie să creeze imaginea unui fond suport pentru original, fără să deranjeze vizual.

Pictura Voronețului, de exemplu, a fost făcută acum cinci secole și a ajuns până la noi. Restauratorul intervine asupra picturii și o conservă, iar astfel îi prelungește viața. Cu cât? Altfel spus, când va trebui făcută o nouă intervenție, o nouă restaurare?

Materialele care sunt folosite în restaurare au o ”viață”, un fel de garanție. Depinde și cum este păstrat mai departe monumentul. Depinde dacă sunt respectate sau nu condițiile optime, sau dacă eventual este abandonat și se intervine agresiv asupra lui. Și sunt și anumite modificări care apar din cauza condițiilor fizice. Pictura exterioară este expusă ploii și soarelui, de exemplu. Dar nu trebuie să ne sperie intervenția de restaurare.

Ai restaurat un monument, dar nu pleci de acolo mulțumit că ai terminat și uiți de el pentru o sută de ani!

Mai bine să se intervină mai des și să se oprească o formă incipientă de degradare, decât să spunem gata, l-am restaurat acum, ne mai uităm la el peste o sută de ani. Materia îmbătrânește. Noi conservăm o materie îmbătrânită și îi prelungim viața. Și una este să pui schela și să stai o săptămână, și altceva este să pui schela și să stai acolo doi ani pentru că ai multe de reparat.

Sunt deci restauratori care au funcția de medici de familie pentru un monument.

Ar trebui să fie. E nevoie de monitorizare, mai exact. Ai făcut o restaurare, dar nu pleci de acolo mulțumit că ai terminat și uiți de el. Te mai duci, vezi dacă este în regulă, dacă intervenția a rezistat, ce măsuri se pot lua ca să protejăm monumentul. Sau poate vezi că într-un loc a apărut o fisură, înseamnă că structura se mișcă, deci e vorba despre o problemă structurală și e mai bine să intervenim acum decât să vedem cum la un posibil cutremur se întâmplă ceva mai rău. Monumentul nu este o ființă vie, dar este o materie care lucrează.

Nu lucrați cu vopsele?

Nu lucrăm cu vopsele la restaurarea picturii murale. Sunt culori de apă, pentru că intervenția trebuie să fie reversibilă. Mai exact, culori de apă aplicate în ton neutru, așa spune manualul. Ideea este că, dacă pe perete este galben, tu ca restaurator nu pui galben, ci pui un fel de gri ușor colorat spre cald care pune în lumină galbenul original și lasă să se citească lacuna (ceea ce nu mai este din pictura originală). Tonul aplicat prin restaurare trebuie să pună în valoare originalul, nu să ajungă să-l concureze, de asta nu se pune culoare ton în ton. Dar integrarea sau prezentarea estetică depinde și de tehnica în care este realizată pictura. La pictura în ulei este diferit.

Sunteți de părere că patrimoniul cultural al României este bine păstrat și pus în valoare?

Patrimoniul cultural este doar într-o mică măsură conservat sau respectat. Nu e greu să înțelegem asta, trebuie doar să privim în jur. Și vom vedea că puține case sau monumente sunt restaurate așa cum trebuie. Acelea la care proprietarul se gândește că trebuie păstrată și fereastra de lemn așa cum este ea, cele la care imaginea reală se dorește a fi conservată.

Dar această fereastră ipotetică este importantă?

Da, pentru că ea este parte din imaginea inițială. Ea păstrează identitatea casei. La noi se merge mult pe înlocuire. Geamul termopan izolează mai eficient și aparent este mai bine să înlocuim fereastra veche din lemn.

Proprietarul vrea să schimbe, arhitectul vrea să păstreze

Arhitectul restaurator are de multe ori de furcă cu proprietarul. Dar, din păcate, de cele mai multe ori nici nu se apelează la un arhitect restaurator, pentru că, nu-i așa, noi suntem ”pricepuți” la toate și putem decide singuri ce schimbăm și ce păstrăm. Din perspectiva proprietarului, totuși, există și multe situații când el vrea să păstreze, să restaureze elementele originale, dar nu poate, pentru că sunt puțini specialiști și este greu de ajuns la ei, pentru că nu mai există tâmplari care să repare tâmplăria, de exemplu, și tot așa.

Acum, în Bucureștiul pe care îl cunoașteți, există multe case care ar trebui restaurate?

Arhitecții au făcut o astfel de inventariere cu casele care ar trebui și se mai pot păstra. Din păcate, unele dintre cele care sunt pe listele mai vechi de clasificare a monumentelor deja nu mai există fizic sau sunt într-o stare de degradare avansată. Cele câteva case care au fost salvate printr-o restaurare reală ne fac să ne bucurăm. Multe dintre casele restaurate sunt sedii de instituții sau de ambasade, casele particulare sunt puține pentru că este foarte costisitor să le restaurezi.

Partea financiară este cea mai grea piedică?

Partea financiară merge mână-n mână cu partea de educație. Adică întâi să ne dorim să păstrăm și apoi să ne permitem să păstrăm aceste case.

Și care este miza? De ce să ne dorim să păstrăm o casă veche și să nu ne dorim să construim o frumoasă casă nouă?

Miza este că ne pierdem identitatea. Nu este același lucru să trăiești într-un bloc sau într-o casă nouă și prestanța pe care ți-o dă o casă veche, cu istorie, cu o poveste. Casa istorică este o casă care trăiește. Ea te bucură pe tine ca proprietar, îi bucură pe cei care trec pe lângă ea și ne reprezintă pe toți, până la urmă. Și la ce ne trebuie identitatea într-o lume a globalizării? Tocmai în această lume este esențial să ai o imagine bine definită. Orașul tău poate atrage turiști, de exemplu, pentru că este un oraș unic și oferă experiențe pozitive și din punct de vedere vizual.

Ce este Art Conservation Support?

După vreo 12-14 ani în care mi-am petrecut verile pe șantiere, am trecut printr-un moment de răscruce, în care mă gândeam cum pot să continui. Atunci mi-am dat seama că partea de promovare a patrimoniului este aproape total neacoperită. Sunt câteva ONG-uri în acest domeniu, dar ele nu reușesc să acopere nevoia reală, cu atât mai mult cu cât programele școlare amintesc doar tangențial ideea de patrimoniu cultural. Atunci am pornit împreună cu câțiva colegi Art Conservation Support, care este o asociație profesională în care membrii sunt chiar restauratori, istorici de artă, chimiști, adică specialiști din zona conservării patrimoniului. Așa am editat mai multe cărți prin Editura ACS, atât carte de specialitate cât și carte adresată publicului larg, carte turistică. Sunt lucrări care trebuie să existe la monumente, când ajungi acolo ca turist să le poți citi, sau pe care să le poți procura din librării și, dacă nu poți să ajungi într-un anumit loc, să citești măcar despre el. Sunt călătorii într-o carte, așa cum ne place să le spunem.

Colecția de cărți poștale a familiei Mocanu spune o dureroasă și frumoasă poveste de viață. Sunt îngălbenite, dar încă expresive,  deși nu mai puțin de un secol și un an au trecut peste ele.

Cea mai rușinoasă înfrângere din istoria românilor

În septembrie 1917, familia Dumitrescu din Bacău trăia o dramă: fiul lor, Petru Dumitrescu, absolvent de școală militară și candidat pentru ofițer, luptase la Turtucaia, pe teritoriul românesc din sudul Dunării, în prima confruntare importantă a românilor din Primul Război Mondial. Bătălia a durat puțin și s-a sfârșit nefericit pentru noi. A fost numită ulterior cea mai rușinoasă înfrângere a românilor din toată istoria lor, iar motivul eșecului a fost infatuarea comandanților români, combinată cu slaba pregătire și dotare a soldaților.

Bacăul este departe de Dunăre, așa că moldovenii n-au resimțit atunci frica pe care bucureștenii au trăit-o din plin, gândindu-se că vor fi ocupați de trupele germano-bulgare. Dar erau alte motive de îngrijorare. În luptă căzuseră 6.000 de militari și alți 28.000 fuseseră făcuți prizonieri. Iar familia Dumitrescu nu știa nimic despre Petru.

Cărțile poștale erau scrise în franceză

Vestea cea bună a venit puțin timp mai târziu. O carte poștală expediată din Bulgaria a ajuns la familia din Moldova purtând doar câteva rânduri scrise cu cerneală. Petru anunța că este sănătos și că este prizonier al armatei bulgaro-germane, în lagărul de la Sliven. Nu știa la ce să se aștepte mai departe.

Carmen Maria Mocanu, născută în 1953, este nepoata uneia dintre surorile lui Petru Dumitrescu și custodele colecției de cărți poștale. Își amintește ce i s-a povestit despre cum au parcurs străbunicii ei perioada respectivă. „A fost o corespondență lungă, care durat până în 1918. Mama, tata și cele două surori îi scriau disperați. Aproape toate cărțile poștale au câte o rugă către Dumnezeu să nu-l lase, să vină înapoi sănătos.” Mesajele dintre familie și copilul lor erau scrise cu afecțiune, în limba culturală a bătrânei Europe, franceza. „Familia mea era mic burgheză, nu erau oameni avuți, mari proprietari de pământ sau boieri. Dar bunica mea, care era casnică, scria în limba franceză. Soțul ei era șef de gară, iar copii lor avuseseră parte de educație – bunica mea era absolventă de pension, iar fratele ei Petru făcuse o școală militară”, spune Carmen Mocanu, care adaugă că mulți români erau atunci oameni educați și care prețuiau enorm familia. Cărțile poștale au fost păstrate cu grijă mare, pentru că ele conțineau nu doar vești, ci mai ales sentimente și speranțe. Deși sunt din ce în ce mai puțin grăitoare pentru descendenții direcți ai protagoniștilor, ele sunt obiecte vii pentru cine știe să le asculte povestea.

Prizonier în Primul Război, comandant de regiment în Al Doilea

Petru a fost eliberat în anul în care Primul Război Mondial a luat sfârșit. Dar prizonieratul nu l-a descurajat în privința carierei militare. Intrase în război cu gradul de plutonier al Școlii Militare de Artilerie, iar în anii următori a înaintat în grad. În Al Doilea Război Mondial era colonel și a luptat în calitate de comandant al Regimentului Artilerie din Bacău.

După cel de-Al Doilea Război, foarte multe lucruri s-au schimbat în România. Petru Dumitrescu, un om care și-a închinat viața apărării țării sale, nu s-a adaptat la noul regim și la noua configurație teritorială și ideologică a României. Carmen Mocanu își amintește un detaliu: “Eram copil și n-am vorbit niciodată cu fratele bunicii mele despre perioada în care a fost prizonier. Dar țin minte că în bucătăria lor exista o hartă a României Mari. Era afișată pe un dulap, dar pe o latură ascunsă, nu se vedea ușor, pentru că erau deja alte vremuri, iar România Mare nu mai exista. Dar cum scăpase harta aceea nearsă, nu pot să-mi explic”.

O seară oarecare, la un centru de fotocopiere. Asistenta care îmi scanează cartea de bucate pe care tocmai i-am împrumutat-o se întoarce la mine radiind:

– Care-i treaba? Tipul ăsta e plecat afară? Şi găteşte feluri de mâncare româneşti?

– Nu e un tip, e un băieţel, îi atrag atenţia.

– Foarte tare! Iar gogoşile astea arată excelent. Cred că o să gătesc şi eu în seara asta.

Dau să plătesc, dar tânăra e absorbită:

– Îmi cer scuze. Mă uitam la reţetă, să văd ce-mi trebuie…

Reţeta de gogoşi româneşti a lui Justin a făcut lumea să îşi lingă degetele din „Big Apple” până în „Micul Paris”

Iustin (americanizat, Justin) are 13 ani şi tocmai ce a publicat o carte de bucate – cu care a reuşit să facă ceea ce preţioşii din înalte funcţii ale Statului n-au reuşit şi n-o să reuşească în veci, pentru că sunt nişte filistini încremeniţi în proiect şi n-au candoarea lui: să retrezească interesul pentru România. Pentru tradiţie. Pentru familie. Să dea un impuls de optimism. Să facă oamenii să zâmbească, animaţi, încrezători în viitor.

Vă repet: Iustin are 13 ani.

Nu căutaţi patriotismul centenar în bugete uriaşe şi-n Potemkiniade sterile şi nesincere, căutaţi-l în cartea de bucate a unui copil român de 13 ani din America

Nu voi face aici “recenzia” cărţii lui, pentru că îmi lipseşte expertiza tehnică, dar şi pentru că sufletul nu se recenzează. Iar Justin Cassablanca, pe numele lui complet, e un copil român, de peste Ocean, care visează un mare vis: acela de a trăi (mai mult) în ţara lui de origine şi de a scrie corect româneşte. De visat în româneşte, o face deja, iar cartea lui, Găteşte cu mine! (în original: Cook with me!, editura Eurostampa, Timişoara, 2018) – un proiect şcolar, de vacanţă – este dovada acestei visări frumoase, la Patrie.

Împreună cu mama sa, medicul Anca Stuparu

O carte minunată, pe care o recomand oricărui român şi care, deşi – sau poate tocmai pentru că – e proiectul de suflet al unui puşti din diaspora, musteşte de atenţie la detaliu şi de o calitate tipică pentru un wunderkind.

Nu căutaţi patriotismul centenar în bugete uriaşe irosite pe Potemkiniade sterile şi nesincere, întru beneficii personale, căutaţi-l în cartea de bucate a unui copil român de 13 ani din America.

O carte excepţională: „Găteşte cu mine!”, a lui Justin Cassablanca (13 ani, român din New York)

Eşecul Referendumului istoric la care au fost chemaţi Românii, la finele săptămânii trecute, a lăsat un gust amar în rândul conaţionalilor de bună-credinţă. Printre ei, şi un preot  care a relatat pentru Matricea Românească o conversaţie burlescă pe care a purtat-o, despre „turul II la Referendum”, semn că îndobitocirea este fapt.

Acum”, s-a confesat slujitorul Bisericii, “toată lumea mă întreabă: Părinte, când e turul II?”

“Care tur II, domnule?, le răspund, perplex.”

“Păi, nu sunt alegeri?”

“Ce alegeri, domnule?”,

a relatat preotul schimbul tragi-comic avut cu enoriaşii.

Incultura politică şi dracul Lenei

“Explicaţia este lipsa culturii politice la Români. Am auzit voci care au spus că cei care au boicotat Referendumul îl au pe dracul în ei. Eu cred că e vorba despre dracul Lenei, dracul Comodităţii…”, a mai spus părintele.

„Şi noi, preoţii, trebuie să ne asumăm vina pentru aceia dintre enoriaşi care au răspuns cu Nu la Referendum. Asta înseamnă că nu i-am convins”, a conchis preotul.

De la scriitorul I.D. Sârbu știam că Lucian Blaga nu a reușit să citească Moromeții până la capăt. Blaga credea că țăranii din cartea lui Marin Preda nu sunt țărani români, sunt țărani de alte neamuri și astfel a abandonat lectura ca o reacție organică a spiritului său. Cu această subtilă observație în minte, am plecat spre comuna Vintileasca (din județul Vrancea), cutreierând prin citatele vechi înrudite cu tabloul general al țăranului român, pictat livresc, așezat cu experiențele mele prin munți, ape și văi. Găsesc unul care jubila mimetic în imaginarul meu hrănit de orizontul pitoresc:

Țăranul român manifestă orientări care dezmint hotărâtor primatul intereselor economice, acel primat ce n-ar îngădui eflorescențele frumuseții decât ca o anexă sau un epifenomen (…). Țăranul răsăritean nu uită nici în cea mai neagră sărăcie podoaba și pitorescul, ca pervaz firesc al vieții. Despre țăranca noastră îndeosebi se poate spune că ea se va lipsi de orice, dar nu de inutilitatea unui adaus de forme și culori la mediul ei de toate zilele. Mizeria, nepregătirea, veacurile de robie au împuns, ca o necurmată bătaie de vânt, pe țăranul român, la dezordine gospodărească, la trai nehigienic, câteodată la stări de civilizație neolitică, dar nu l-au putut face să renunțe la pitorescul înadins sporit și alimentat la fiece pas al vieții

(Trilogia Culturii, Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Lucian Blaga)

rememoram, cu buzele ușor deschise în bătaia unui vânt tomnatic vrâncean, când urcam spre Vintileasca în căutarea acestei anatomii blagiene făurite din pasiunea țăranului român pentru pitoresc.

Această pasiune este originală prin dozaj, ne spune tot Blaga, un dozaj ce nu are rațiuni economice, ci doar rațiuni de frumos.

Anatomia subiectivă a unui spațiu geografic

Am plecat pe buze cu pitorescul spre Vintileasca, nu cu vorbe mari. În cuvintele lui Blaga am găsit cea mai mare dragoste pentru cultura țărănească și arta populară, prin urmare, încă de la bun început, mi-am pus voința în amplificarea misterului la nesfârșit. Am pornit la drum cu un proiect denumit ”C@rte în sate”, un proiect eponim am putea spune. O mulțime de oameni minunați s-au dedicat proiectului, în frunte cu fondatorul și coordonatorul acestui proiect, Silvia Vrânceanu Nichita, și cu povestașii ei voluntari (și eu fac parte dintre ei – acum am prilejul să vă povestesc și Dvs.) care au coborât la sate cu ateliere pentru cei mici, cu pasiunea pentru lectură și cărți, pentru cultura țărănească și, nu în ultimul rând, pentru copii.

Peisajul și atmosfera îți cuprind ființa de acel dozaj despre care spuneam. Stilistic, alunecam spre alte descrieri blagiene:

Căsuța, oricât de redusă la elementele necesare adăpostirii, va purta întotdeauna ca un semn de liberă noblețe stâlpii pridvorului: bisericuța, oricât de Puțină la trup, se va mândri cu un peristil. Ulciorul din care se astâmpără setea, va fi întotdeauna împodobit cu un decor bătrânesc, iar peretele, oricât de pustiit de nenoroc, va purta oricum o icoană.

(Trilogia Culturii, Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Lucian Blaga)

Atelierele cu copiii au început stolul acestor emoții transparente. Drumul spre ele a fost pavat cu cărți. Decorul a contat enorm în economia activității, fiecare dintre noi a fost creativ în a decanta personal cât dozaj este nevoie pentru podoaba generală a unei sâmbete ce alunga toamna, păstrând soarele aproape, cu foșnetul multicolor al frunzelor ce adăposteau valea, ca niște străjeri ai firescului țărănesc.

Din dragoste de copii şi de carte: Sadoveanu, redescoperit prin proiectul Carte în sate

Copiii erau îmbibați de cerneala bunului-simț, o cerneală ce era în sufletul lor înfiptă geografic. Doar așteptau o oportunitate să-și vulnerabilizeze fortificația, să-și deschidă sufletul construit în consonanță cu geografia locului. Am încărcat mult adevăr subiectiv în descriere, dar orice poveste pleacă de la trăirile din epicentrul locului geografic. Am purces și în Poiana Stoichii, unde am lăsat o mică bibliotecă pentru puținii copii de acolo care aveau în ei, pitoresc vorbind, pasiunea pentru lectură. Drumul era mai mult decât inițiatic în ceea ce numim pitoresc. Nefericirea infrastructurii cumva conservase pitorescul acestor meleaguri încărcate de o liniște moldovenească, deloc comună altor meleaguri ce invitau la tihnă la prima vedere.

Cea mai pronunțată curbură de pe fața planetei, în judeţul Vrancea

Profesorul Florin Roman le-a ținut o cuvântare copiilor, explicându-le împrejurimile din punct de vedere geografic și caracteristicile spațiului lor natal. ”Toată acestă zonă se ridică în fiecare zi cu câțiva milimetri, însă natura echilibrează lucrurile. Tot ce vine de sus, precipitații, tot erodează cumva, ca să fie un echilibru. În același timp, această zonă se lasă în fiecare zi de ordinul milimetrilor. Aici avem o zonă care se ridică, flancată de două zone care coboară. Nicăieri în România nu mai găsiți așa ceva. Ce frumos este balansul acesta! Ținutul vrâncean se mai distinge prin aceea că toate liniile principale de relief, fie că e vorba de munți sau de dealuri, toate se înscriu pe ceea ce se numește curbură. Această curbură a Carpaților cu dealurile submontane, adică subcarpatice, se încovoaie. Ea este cea mai pronunțată curbură de pe fața planetei. Noi ăștia, care suntem aici pe o distanță de 100 și ceva de kilometri, ne-am născut în regiunea de pe planetă unde întreaga structură a reliefului major, munte și ce este sub munte, constituie cea mai pronunțată structură de pe planetă. Uite așa, alt moț al Vrancei.”

Mi-am jurat că data viitoare, când voi purcede pe aceste meleaguri, în special când voi ajunge la Poiana Stoichii, voi lăsa acolo cartea lui Blaga. Fiecare, când o va deschide, își va vedea în oglindă sorgintea.

Poporul românesc e fără îndoială îndrumat dintru adâncul său spre pitoresc.

(Lucian Blaga)

Mai multe detalii aici.

Proiectul cultural C@rte în sate și-a propus să apropie copiii din zonele dezavantajate din punct de vedere cultural de cultura scrisă, de carte și să le stimuleze apetitul pentru lectură și cunoaștere.

Proiectul cultural C@rte în sate este cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, iar partenerii judeţeni sunt Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu”, Inspectoratul Şcolar Judeţean Vrancea şi Clubul de jurnalism şi implicare civică Tineret în (re)acţiune.

Fotografii: Facebook, Şcoala „Regina Maria” Vintileasca

O tânără studentă la Drept, aflată în practică la Bulboacă şi Asociaţii, îşi împărtăşeşte experienţa la Festivalul Strada de C’Arte 2018, mijlocită de proiectul cultural al B&A, Matricea Românească.

O iniţiativă lăudabilă în mediul cultural românesc, Festivalul Strada de C’Arte, a cărei a şaptea ediţie se află în plină desfășurare pe străzile încărcate de istorie ale Bucureștiului, are ca punct central de interes “arta”.

Arta, atât de prezentă în viețile noastre cotidiene, prin clădirile ce te poartă în secole trecute, prin străzile pe care încă poți să auzi murmurul trăsurilor dacă ești dispus să îl asculți, riscă să rămână neobservată în umbra monotoniei și a vacarmului urban.

Festivalul este organizat de Biblioteca Centrală Universitară, în colaborare cu Fundația Universitară Carol I și cu Muzeul Național al Literaturii Române, și are ca scop descoperirea artei, a istoriei și a frumosului de către oamenii de toate vârstele, inclusiv de către cei mici. Matricea Românească este partener al evenimentului.

Ca tânără studentă a Facultății de Drept din București, parcursul meu gravitează în jurul dorinței de cunoaștere, ca element central al personalității unui viitor jurist.

Aflată în cadrul unui program de practică oferit de către Bulboacă și Asociații SCA, am cunoscut îndeaproape proiectul cultural al firmei, Matricea Românească – ce nu îmi era, oricum, străin – și, când mi s-a oferit oportunitatea de a mă implica, am acceptat-o cu entuziasm.

Evenimentul la care am fost „delegată” de Matrice vineri după-amiază, “Educație la firul ierbii – Să nu uităm că  cercul apei și al vieții este același”, s-a desfășurat în Aula Științifică a Bibliotecii Centrale Universitare și a adus în centrul atenției copiii, dar și importanța educației și a cunoașterii încă din primii ani ai vieții.

Curiozitatea este piatra de temelie a cunoaşterii, elementul care dă sens călătoriei pe care o presupune invariabil viaţa, în care ne trezim fără aprobare prealabilă şi fără manual de instrucţiuni. Să fii curios înseamnă să descoperi frumuseţea jocului, iar existenţa este un joc unic şi, fără tăgadă, cel mai complex.

Grupuri de oameni, a căror călătorie în viaţă se poate calcula momentan doar în cifre, îşi căutau locul în Aulă pentru a sta cu prietenii si familiile lor cât mai bine poziţionaţi, înainte de startul evenimentului. Mişcarea lor browniană printre stâlpii de marmură şi printre scaunele din sală apare ca cea mai sinceră manifestare a curiozităţii în ochii celor ce s-au împotmolit şi se consumă la maturitate în stadii neimportante ale jocului.

Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă?

Locul desfășurării evenimentului – o bibliotecă – a transmis un mesaj răsunător în rândul tuturor. Biblioteca adăpostește memoria unei națiuni, biblioteca înseamnă istorie, artă, cunoaștere și curiozitate, deschide uși nebănuite către o altă lume, către vechi și nou, atât către trecut, cât și către viitor. Cărțile dezvăluie povești, adevărul despre lume și viață, despre creativitate și înțelegere.

Cum suntem – sau, mai bine spus, ar trebui să fim – învățați încă de mici “să ne cunoaștem istoria pentru a nu o repeta”, la nivel singular, cât și la nivelul unui popor, cărțile sunt unealta noastră, a fiecăruia în parte, către acest obiectiv de preț – cunoașterea, spre care ne „meșteșugim” singuri drumul în fiecare zi.

Copiii din sală, indiferent de vârsta lor, au fost motivați încă de la începutul evenimentului prin îndemnul adresat la finalul discursului introductiv: “Să deveniți cât mai curioși!”. Deși nu este exprimat prin multe cuvinte și nu pare special la prima vedere, acesta este poate cel mai important sfat pe care il poate primi un om în decursul vieții.

Niciodată nu este prea târziu să citești, să fii dornic să înțelegi istoria, lumea și oamenii ce îi dau viață, asemănători ție sau foarte diferiți, și cum altfel poți să fii mânat spre cunoaștere și înțelegere, dacă nu prin curiozitate?

Dezbaterea la care am participat a avut ca subiect principal apa, element fundamental al vieții, încercând să surprindă esența importanței sale din dublă perspectivă: științifică și literară.

Foarte mulți prichindei au dat dovadă de istețime când s-au ivit întrebări precum: „Care este formula apei?”, „Cât la sută apă este în corpul uman?” sau „Cât la sută din suprafața globului este suprafață oceanică?”, la care au răspuns cu naturalețe, unele informații fiind deja cunoscute de către ei.

Am aflat și eu lucruri interesante. Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă? Sau că, paradoxal, apa caldă îngheață mai repede decât apa rece?

Toate aceste curiozități erau menite să ducă într-un singur punct: apa este un factor vital.

Atât de importantă în viețile noaste, apa nu a rămas, deci, indiferentă nici artei. Este suficient să ne gândim la creația eminesciană “Lacul” sau la valsul “Dunărea albastră”, al renumitului compozitor Johann Strauss.

Apa merită admirația, curiozitatea, dar și grija noastră, printr-o folosire atentă, mai ales în contextul poluării contemporane și al întrebuințării iraționale pe plan global.

G.B. e un personaj cunoscut în cartierul bucureştean D…, unde conduce o agenţie de “vânat capete”. Şi mai cunoscut e pentru bretelele multicolore, papioanele la fel de diverse, şi asistenta N…, mai tânără cu zeci ani decât el, care e convinsă că “manager” e un cuvânt românesc. G.B. nu face mai exact nimic, însă la nivel înalt: organizează concerte pentru protipendadă şi scrie recenzii de restaurante. Muncă grea! Un bătrânel cu relaţii, e omul la care se recomandă să mergi dacă ai nevoie de notorietate facilă şi de “networking” intermediat.

R.I. e un tânăr român de 27 de ani care s-a întors de ceva timp din Marea Britanie (unde a studiat 7 ani), pentru a pune pe picioare, acasă, un restaurant-concept, închinat României şi valorilor noastre. Alături de iubita sa, C… , şi de părinţii lui, a deschis recent o afacere de familie pe care vrea să o transforme în reper, încercând, greşind şi îmbunătăţind. R.I. nu e vreun înfumurat de D…. . Dimpotrivă. E un băiat cu mult bun-simţ, care şi-a ascultat sufletul, a venit înapoi acasă şi a muncit din greu pentru visul lui. Pleacă de la restaurant (un loc aparte, decorat cu stil) la ora 4, iar la ora 7 se întoarce “în prima linie”.

La două zile după marea deschidere, invitând un prieten la prânz, îl găsesc cu surprindere pe G.B. instalat în restaurantul lui R.I., luând masa alături de un colaborator. Cere totul “to share”, e nemulţumit că nu i se aduc tacâmuri suplimentare deşi n-a cerut, iscodeşte gazdele cu privire la afacere, face nazuri etalându-şi “importanţa”, cam cum făcea Anton Ego în Ratatouille.

România nu va evolua cât timp generaţia întoarsă din străinătate pentru a-şi aduce contribuţia va fi “pusă la locul ei” de Păturicii de Dorobanţi

După ce scapă din corzi, iubita lui R.I., care face oficiile de gazdă, poposeşte şi la noi, asudată şi demoralizată. Îi spun că au cel mai bun parizer “comunist” din Bucureşti (numit, atât de potrivit, 1989) şi îi mai spun să nu se îngrijoreze: criticile lui G.B. sunt irelevante.

Nu încerc să acopăr aici potenţialele scăpări ale tinerelor mele cunoştinţe – începuturile sunt cele mai grele şi supuse erorii, în orice domeniu. Însă ceva mă irită enorm: doi tineri millennials (componenţi ai generaţiei blamate pentru că “nu face nimic cu viaţa ei”) se întorc Acasă. Încearcă să facă un lucru bun în – şi pentru – România. Răsplata? În loc să-i sprijine, fie şi prin critică constructivă, un om îmbătrânit în intrigile de D…. îi “pune la respect” şi-i face să-şi analizeze greşelile, acolo unde ele nu există. E aidoma filmului lui Silviu Purcărete, “Undeva la Palilula”, în care un personaj spunea: “Copiii nu sunt buni, pentru că ne iau locul la masă”.

Tinerii români au nevoie de încurajări, nu de predici. Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere. Cine are însă bătrâni detractori, să-i lepede. Este problema generaţiei precedente dacă, în loc să elibereze locul la masă, ţine cu obstinaţie de scaun, cuţit şi furculiţă.

România nu va evolua cât timp generaţia întoarsă din străinătate pentru a-şi aduce contribuţia va fi “pusă la locul ei” de Păturicii de Dorobanţi. Este un şantaj istoric, căruia această generaţie, destinată să schimbe România, nu trebuie să îi cedeze.