Astăzi, ni se pare firesc ca sărbătoarea Crăciunului să fie una a brazilor împodobiți, a unor Moși Crăciuni rubiconzi îmbrăcați în roșu, a decorațiilor luminoase și a unui scurt timp de răgaz în agitația cotidiană.

Dar mai știm, oare, cum era ea în timpurile dinainte?

Cuvântul ”Crăciun” este românesc

Crăciunul este prima sărbătoare cu specific pur creștin, ce a fost celebrată, potrivit documentelor, încă din secolul al III-lea al erei noastre, inclusiv pe pământul românesc. Despre vremea aceea îndepărtată nu cunoaștem multe – poate doar că data sărbătorii nu era cea de astăzi, Crăciunul fiind ținut după vechiul calendar iulian, care avea un decalaj de 13 zile față de cel de acum.

Cert este însă că numele de Crăciun este unul românesc, nemaiîntâlnit decât la popoarele slave învecinate, ca împrumut, așa cum arată folcloristul Petru Caraman: „Nu poate fi nici cea mai mică îndoială că locul lui de baștină este domeniul etnic românesc, – care îl cunoaște – ca termen comun pentru toate dialectele și singurul existent pentru a designa naștere lui Christ”.

De unde vine mitul lui Moș Crăciun

Pentru români, Moș Crăciun a fost, în vechime, echivalentul unui mit autohton al unui cioban bătrân, pe chipul căruia timpul încremenise, asimilat timpului înnoirii din vremea solstițiului de iarnă. Acesta a fost preluat de tradiția creștină, care a făcut din el un sfânt, adesea identificat cu Sfântul Nicolae, care aducea daruri copiilor în seara Nașterii Domnului. Faptul este explicabil, dat fiind că, potrivit textului biblic, păstorii din preajma Betleemului au fost cei dintâi care au aflat despre Naștere, pe care au primit-o cu credința sinceră a oamenilor simpli.

În seara sa, cea a Ajunului, satele românești amorțite de frigul iernii erau cuprinse de o mișcare neîncetată, a tuturor locuitorilor. Gospodarii umblau să-și ia toate lucrurile împrumutate, pe care obiceiul cerea ca noaptea sărbătorii să le găsească acasă. Gospodinele primeneau casele, zugrăvindu-le din nou, curățindu-le și pregătind bucatele pentru sărbătoare, între care un loc aparte îl aveau turtele și colacii ce urmau să fie dați colindătorilor, motiv pentru care se și numea, popular, colindeți.

Colindul vindecă răul din lume

Tinerii satelor se adunau în grupuri de câte 5 sau 6, conduse de un vătav sau căpetenie, și , după ce se pregătiseră cu ceva vreme mai înainte, porneau, după miezul nopții, la colindat, fiind urmați, pe ziuă, de copiii mai mici. Potrivit etnologului Tudor Pamfile, „bucovinenii cred că mai înainte vreme foarte multe răutăți făceau oamenii, din pricină că își uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de la păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la Crăciun numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor și astfel să se abată de la calea răutăților”. Însă fondul străvechi al acestor cântări arată că ele provenea dintr-o perioadă încă mai veche, din timpurile geto-dacilor.

Potrivit datinii, era un păcat mare pentru orice casă să nu-i primească pe colindători. Aceștia erau dăruiți, după ce își rosteau cântarea, cu colaci, mere, nuci și altele, iar gazda le aducea o strachină cu grăunțe, din care vătavul împrăștia prin casă, spre belșugul roadelor.

Tot de cu noaptea porneau prin case și preoții sau diecii, purtând icoana și cântând troparul Nașterii Domnului. Tradiția aceasta este de asemenea una veche, fiind atestată în secolul al XVII-lea de către diaconul Paul de Alep: „e de observat că în această țară se obișnuiește în seara despre Nașterea lui Hristos, ca toți preoții din diferite târguri, însoțiți de sărmani, de ceteți și de coriști, să se ducă în cârduri, purtând icoane și să umble prin norod toată noaptea, vizitând casele boierilor și urându-le bucurie. Astfel umblă ei toată noaptea, cântând Nașterea lui Hristos”.

Marele ospăț de la curțile domnești

Era lege în toate gospodăriile românești ca oamenii să nu se așeze la masă mai înainte ca aceasta să fie blagoslovită de către preot, care gusta din toate bucatele. De asemenea, după plecarea sa, un obicei cerea ca gospodinele să măture deîndată casa, pentru a nu avea purici vara. Mai apoi, vreme de două săptămâni, toți erau datori să trăiască în pace cu cei din preajma lor, altfel supărările urmând a se ține scai de ei tot anul.

Și la curțile domnești sărbătoarea Crăciunului era una dintre cele mai de seamă ale anului, aici tradițiile românește amestecându-se cu ceremonialul preluat de la curtea Bizanțului, ce reclama aclamarea voievozilor de către toți curtenii și orânduia întreaga desfășurare a marelui ospăț în jurul persoanei acestora. Desigur, nu lipsea vreodată ca domnii să nu meargă la slujba de Crăciun, așezându-se în strana ce le era anume rezervată și miluindu-i, la sfârșit, pe toți cei lipsiți.

Fastul și tihna acestor serbări au pierit astăzi, dar prin zgomotul modernității se fac încă auzite colindele, iar în colțurile memoriei rămân încă unele credințe populare, precum una din județul Galați, care spune că: „Înspre Crăciun, cerurile se deschid, dar minunea asta n-o pot vedea decât cei buni la Dumnezeu: glasuri îngerești se aud atunci în cer, dar iarăși numai cei fără de păcate le pot auzi”.

Știți cum trebuie să fie colindătorul? Iată: să fie bun cântăreț, să știe să scrie și să citească, să nu fie divorțat sau văduv, să nu fi necinstit vreo fată, să nu fie bețiv, să nu fie hoț, să nu aibă vreun defect fizic sau psihic, și să locuiască în sat. Aceasta era grila de admitere în ceata de colindători demult, într-o vreme în care satul era altfel decât este astăzi. Dar profilul colindătorului nu e decât un detaliu. O mulțime de ritualuri și condiții făceau ca sărbătoarea Crăciunului să fie un eveniment de ținut minte.

Pregătire pentru colindat și condițiile ca să fii admis în ceată

Importanța colindelor era covârșitoare pentru flăcăii din sat. Repetițiile începeau imediat după Lăsatul Secului, sau cel târziu de Sfântul Nicolae. A fi colindător și a merge din casă în casă pentru a vesti Nașterea Domnului nu era pentru orișicine. Cel care urma să intre în ceata de colindători trebuia să împlinească criteriile selecției riguroase despre care am vorbit mai sus: întâi de toate tânărul trebuia să fie creștin, iar apoi să fie un bun cântăreț, să știe să scrie și să citească, să nu fie divorțat sau văduv, să nu fi necinstit vreo fată, să nu fie bețiv, să nu fie hoț, să nu aibă vreun defect fizic sau psihic, și să locuiască în sat. Odată împlinite toate acestea, flăcăul era acceptat și trebuia să dea ascultare unui șef de ceată care conducea repetițiile.

Aranjarea gospodăriei

În timp ce flăcăii se îndeletniceau cu repetarea colindelor, adulții făceau pregătiri în gospodărie. Întâi de toate gospodăria trebuia să fie în perfectă ordine. Femeile și fetele se ocupau de curățenie, de spălat, iar mai apoi începea pregătirea mâncărurilor. Un loc important în acest proces de primenire a casei o avea odaia în care erau primiți colindătorii. Ea trebuia să fie curată, să fie împodobită cu fețe de pernă, ștergare, și costume tradiționale. Fetele se întreceau în a-și “înflori” cămășile, pentru a fura privirile feciorilor și a stârni invidia în rândul celorlalte fete. Dacă interiorul locuinței era apanajul femeilor și fetelor, capii de familie aveau în subordine gospodăria și toate cele ce țin de ea. Totul trebuia să fie într-o ordine perfectă: gardurile, porțile și anexele gospodărești trebuiau reparate, iar lemnele să fie tăiate pentru cele trei zile de Crăciun, când nimeni nu mai lucra.

Bradul de Crăciun, semn rău pentru săteni

Și dacă tot am vorbit despre primenirea gospodăriei, trebuie să știți că în satul românesc, bradul de Crăciun era vestitorul unui eveniment funerar. El a pătruns relativ târziu în România, cam pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, când tinerii cu stare au început să plece la Paris, Berlin sau Viena pentru studii. Acolo au luat contact cu obiceiul împodobitorii bradului de Crăciun. Întorși în Țările Române, ei au adoptat acest obicei, care s-a răspândit repede în mediul urban. La țară, însă, bradul nu a avut succes: sătenii asociau bradul împodobit cu moartea unui tânăr necăsătorit. E adevărat că în unele zone precum Oltenia și jumătatea de vest a Munteniei, bradul împodobit are și o conotație pozitivă, fiind folosit la nuntă.

Obiceiuri culinare în Ajun de Crăciun

La sat, febra pregătirilor de Crăciun începea încă de pe 23 decembire, prin prepararea turtelor, covrigilor, dar mai ales a colacilor și colăceilor pentru colindători. Masa de Ajun era formată din prune afumate, grâu fiert și îndulcit cu miere.

Pe masă se regăsea și un desert care de obicei se împărțea copiilor care veneau să colinde: “scutecele lui Hristos” sau ”pelincile Domnului”. Erau turte făcute din apă și făină, coapte pe plita încinsă, însiropate cu apă și cu miere și presărate cu nucă pisată. Dacă în unele zone membrii familiei se reuneau în jurul mesei, în alte părți de Ajun se ținea post negru sau se mânca doar pâine și se bea apă.

Descolindarea gazdelor ursuze

Un alt moment important era primirea cetei de colindători. Cum toate lucrurile erau în deplină rânduială, gazda trebuia să fie pregătită pentru a deschide larg porțile. Însă erau unele cazuri în care colindătorii nu erau primiți, iar vestea Nașterii Domnului era respinsă prin ferecarea ușilor și slobozirea câinilor. În asemenea cazuri colindătorii treceau la atac! Sătenii ursuzi avea parte de un “colind invers”, în care urările de sănătate și belșug erau înlocuite cu ziceri care invocau boala, sărăcia și ghinionul. Colindătorii nemulțumiți se dezlănțuiau: imitau țipătul cucuvelei, aruncau cu bulgări de zăpadă sau de pământ în pereții și în ușa casei neospitaliere, deschideau larg porțile ca să fugă animalele din curte, iar uneori legau porțile pe dinafară.

Cum s-a comportat Brâncuși în situații de criză și care a fost prima lui dezamăgire profesională? Știați că drumul sculptorului spre Paris a fost străbătut în cea mai mare parte pe jos? Iată câteva detalii biografice, alături de câteva dintre cele mai interesante cugetări ale marelui român despre artă, muncă, bogăție.

A mers pe jos din Austria până în Franța

Constantin Brâncuși (n. 1876) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în atelierele de boiangerie, prăvălii și birturi. Ca ucenic  s-a  remarcat rapid prin îndemânare. Așa se face că prima lucrare a fost o vioară construită din resturile materialelor găsite în prăvălie. După această perioadă, Brâncuși decide în 1894 să urmeze cursurile Școlii de Arte și Meserii din Craiova, iar după absolvire, Școala de Belle Arte din București.

În timpul studenției, Brâncuși a primit prima comandă. Era vorba de un bust al generalului medic Carol Davila, care a fost amplasat în curtea Spitalului Militar din Capitală. Lucrarea care poate fi vizitată și în zilele noastre este singurul monument public din București ce îi aparține marelui sculptor. Cu banii obținuți, Brâncuși dorea să plece la Paris pentru a-și completa studiile. Plata urma să vină în două tranșe, prima jumătate înainte de începerea lucrării, iar restul după finalizare. Când opera ajunse în fața consiliului, acesta s-a arătat nemulțumit de proporțiile ei. Înfuriat de neiscusința consilierilor, Brâncuși  a părăsit furtunos din sala de ședință, fără a mai primi cea de-a doua jumătate a banilor necesari plecării în Franța. Fără să stea pe gânduri, a decis să parcurgă acest drum pe jos.

Drumul spre glorie

În 1904 era la Viena. De aici, Brâncuși s-a îndreptat întâi spre München. Timp de șase luni trece prin Bavaria, Elveția și ajunge în nord-estul Franței, aproape de orașul Lunéville. Ultima partea a drumului a fost cea mai grea. Prins de o ploaie torențială, se îmbolnăvește de pneumonie și este internat în stare critică la un spital de maici. Pe parcursul perioadei de recuperare se gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a mai ajunge pe jos la Paris, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul. Efortul lui a fost însă răsplătit: în 1905 este admis la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, și începe să lucreze în atelierul sculptorului Antonin Mercié până în 1906, când din pricina limitei de vârstă a trebuit să părăsească școala. Până în 1914 participă la expoziții colective la Paris și București, realizând operele: Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany. Tot în cursul acestui an deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City. A urmat o ascensiune fulminantă a marelui sculptor care începuse să participe la cele mai importante expoziții din Elveția, Olanda, Anglia, Franța.

Cugetările lui Brâncuși, adunate într-o carte

Prin străduința doamnei Sorana Georgescu-Gorjan, cugetările brâncușiene au fost adunate în cartea “Așa grăit-a Brâncuși”, apărută în anul 2010 la editura Criterion Publishing. O selecție de texte  apăruse deja la Paris în catalogul “La Dation Brancusi, dessins et archives”, coordonat de Marielle Tabart şi Doina Lemny. În anul 2004 însemnările și corespondența lui Brâncuși au apărut la editura Humanitas din București, în volumul ”Brâncuşi inedit. Însemnări şi corespondenţă românească.” Cartea doamnei Sorana Georgescu-Gorjan, aduce modificări în ceea ce privește ortografia textelor, pentru a fi mai ușor de înțeles. Se regăsesc și bânduri brâncușiene relatate de persoane apropiate marelui sculptor ca: Alexandru Istrati, Natalia Dumitrescu, Carola Giedion-Welcker, David Lewis. Textele sunt în limba engleză, franceză și română, iar de traducere s-a ocupat însăși autoarea.

10 principii de viață, de la creatorul Coloanei Infinite

1. “Nu există artişti, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze în bucurie, să cânte asemeni păsărilor. De îndată ce apare artistul, arta dispare.”
2. ”Când lucrez, se pare ca un Absolut se exprimă prin mine, eu ca persoană nu mai contez, individul nu are importanță. Aceasta este relația artistului cu lumea.”
3. ”Plăcerea cu care lucrează artistul e inima artei lui… Fără inimă, nu-i artă. Cea dintâi condiţie e să-ţi placă ţie, să îndrăgeşti, să iubeşti fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta.”
4. ”Ce defineşte epoca noastră? Viteza. Oamenii accelerează mereu mijloacele de a străbate spaţiul şi timpul. Dar viteza nu e decât măsura timpului pe care-l pui pentru a străbate o distanţă. Şi uneori e vorba de distanţa care ne mai rămâne până la moarte.”
5. ”[Bogaţii] Se retrag ori de câte ori încerci să te apropii, deşi n-ai de gând să le ceri nimic. Trebuie să nu-ţi pese de ei şi să rămâi tu însuţi.”
6. ”Eu nu vreau sa fiu la modă. […] Ce e la modă, ca moda trece. […] Piatra și bronzul, mai mult chiar decât pânza, se cer spre veacuri, departe….Dacă azi ești contestat, nu-i nimic. Când vei fi înțeles vei rămâne.”
7. ”Există un țel în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te desprinzi de tine însuţi.”
8. ”La Paris am dus-o greu la început. Uneori, mă ţineam de ziduri ca să nu cad de foame. De boală. Îmi atârnasem deasupra patului pancarte pe care îmi scrisesem sfaturile ce mi le dădeam singur în clipele de îndoială.”
9. ”Lucrurile nu sunt greu de făcut; greu este să ne punem în starea de a le face.”
10. ”[În copilărie] Mi-am făcut o rezervă de fericire pentru toată viaţa şi aşa am putut rezista.”

Experții renumitului almanah anual Michelin dedicat turismului și gastronomiei au acordat recent două stele Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, pentru colecțiile sale importante și pentru expunerea sa modernă. Tot mai mulți turiști aleg să se bucure de frumusețile acestei instituții muzeale: în anul 2018, peste 67.000 de vizitatori din întreaga lume au admirat valoroasele exponate găzduite de Muzeul Etnografic al Transilvaniei.

Muzeul Etnografic al Transilvaniei este primul muzeu etnografic din România și primul muzeu românesc înființat pe baza unui program științific. În acest moment este considerat ca fiind unul dintre cele mai frumoase muzee de profil din țară, apreciat deopotrivă și pentru atenția care este acordată expunerii tematice și pentru deosebita colecție de costume tradiționale din diferite colțuri ale țării.

Repere istorice

• Ideea înființării a apărut imediat după Marea Unire, în 1919, când chiar Consiliul Dirigent al Transilvaniei și-a propus să înființeze un mare muzeu național al Transilvaniei, la Cluj. Nu s-a putut realiza, din cauza unor probleme birocratice. Abia în 1922 Fundația Culturală ”Principele Carol” a reușit să reorganizeze proiectul și, cu ajutorul viitorului rege Carol al II-lea, mare iubitor al tradițiilor românești, muzeul a fost deschis oficial la 1 ianuarie 1923, sub titulatura de Muzeul Etnografic al Ardealului. Din comitetul de organizare au făcut parte personalități ilustre ale epocii: Sextil Pușcariu, George Vâlsan, Alexandru Lapedatu, George Oprescu și Romulus Vuia.
• Prima expoziție etnografică permanentă, deschisă în primăvara anului 1923, cuprindea aproximativ 1230 de obiecte și 160 fotografii. Cinci ani mai târziu a fost inaugurată o a doua expoziție permanentă mai complexă, de excepție, organizată pe sectoare tematice: culesul din natură, vânătoarea, pescuitul, agricultura, creșterea animalelor, industria casnică textilă, cojocăritul, olăritul, mobilier, elemente de construcție, bucătăria, portul popular, cusăturile și țesăturile, cartografie etnografică.
• După o perioadă de istorie zbuciumată, când exponatele au fost mutate în refugiu la Sibiu, în iulie 1945, colecția s-a organizat și dezvoltat, până la actualul Muzeu al Civilizației Tradiționale.
• Muzeul funcționează acum în clădirea istorică „Reduta” de pe strada Memorandumului nr. 21. Imobilul are o istorie veche, găzduind de-a lungul timpului evenimente semnificative pentru dezvoltarea actualei societăți clujene.
• Pe lângă valoroasele artefacte, și de o arhivă audio-vizuală, (fototeca, videoteca, arhiva de negative si diapozitive), muzeul deține și o arhivă documentară și de o bibliotecă ce numără peste 14000 de volume și periodice de specialitate, care pot fi consultate de public.
• Artefactele, în număr de 41542, sunt originale și datează încă din secolul al XVII-lea.
• În secția pavilionară a muzeului este organizată și o expoziție permanentă pentru nevăzători și pentru persoane cu deficiențe de vedere. Sunt prezentate replici ale obiectelor din colecția muzeului care pot fi atinse, pot fi pipăite, iar textele de prezentare sunt în limbajul Braille.
• Muzeul Etnografic al Transilvaniei include și o secție în aer liber, Parcul Etnografic Național ”Romulus Vuia”, care este și primul muzeu în aer liber din România. A fost înființat la 1 iunie 1929.

12 muzee din România selecționate pentru a fi introduse în paginile Michelin

În topul alcătuit de specialiștii Michelin au mai fost cuprinse și alte 11 muzee din România: trei din București – Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Țăranului Român, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”; două din Sibiu – Muzeul ASTRA și Muzeul National Brukenthal; două din Sighetu Marmației – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și Muzeul Satului Maramureșean; unul din Baia Mare – Muzeul de Istorie; unul din Constanța – Muzeul de Istorie si Arheologie și unul din Iași – Complexul Muzeal Național Moldova. Pentru această ediție s-a calificat, cu două stele, și Muzeul de Artă din Cluj Napoca.

Corul Armonia este cel mai prestigios ansamblu de voci bărbătești din lume. Alături de orchestra Muzica Divertis, aceste uimitoare voci au cântat pe 4 iunie în Agora Casei Bulboacă și Asociații, sub bagheta dirijorului fondator Ion-Iulian Dumitru. Au cântat de voie bună, de dragoste, dar și despre țara lor. Un astfel de cântec, decupat din concertul de pe 4 iunie, vă propunem să ascultați. Lăsați-vă în voia muzicii și intrați în starea ei. Ce vă spune, în secolul nostru, un astfel de cântec? Cât adevăr se găsește în el?

Țara Secașelor este o microregiune cuprinsă între orașele Blaj, Alba Iulia, Sebeș și Sibiu. Muzeul deschis acum este un gând de mai demult, materializat printr-o strădanie concentrată. Iată câteva detalii:

• Expoziția, ce se desfășoară în cele patru clădiri ale imobilului, ilustrează cultura și tradițiile tuturor locuitorilor Țării Secașelor, de-a lungul timpului. Sunt redate aspecte din viața românilor, sașilor, landlerilor etc. Spațiile sunt organizate ca odăi amenajate după tradițiile secolelor trecute.
• Există un pavilion dedicat mijloacelor de transport și principalelor ocupații ale locuitorilor.
• La subsol a fost amenajată o pivniță plină cu butoaie, unde se pot face și degustări. Pe unul dintre panourile informative din muzeu se menționează că multe dintre pivnițele caselor din localitate dispun de adevărate măcelării tradiționale.
• Muzeul conține piese de mobilier, textile, costume tradiționale, mijloace de transport, instrumentar agricol.

Interviu cu muzeograful Cosmin Ignat, coordonatorul proiectului

Clădirea muzeului a fost sediu de poștalion în secolul al XVIII-lea, a fost școală, grădiniță, sediu administrativ. Ce alte surprize găsim în istoria ei?

După plecarea proprietarilor în Germania în anii ’90, clădirea se afla în ruină, bolțile erau căzute, curtea era neîngrijită, cu foste cotețe și alte anexe. Împreună cu colegii mei am realizat o documentare foarte exactă la Arhivele Statului din orașul Sibiu, aici existând deja un fond al localității Miercurea. Am vorbit și cu bătrânii din comunitate, pentru a-i afla trecutul cât mai exact. Am făcut toate eforturile pentru a pune în valoare clădirea așa cum era ea începând cu Evul Mediu și apoi în perioada modernă. Referitor la obiecte, da, sunt multe povești. Am avut plăcuta surpriză să găsim, nu de puține ori, în curtea muzeului saci cu lucruri de la locuitori anonimi.

Sediul Muzeului Țării Secașelor, în Miercurea Sibiului

Muzeul poartă numele Secașelor. În ce constă specificul acestei culturi a microregiunii Țara Secașelor?

Din punct de vedere geografic, Țara Secașelor se întinde atât pe teritoriului județului Sibiu, cât și pe teritoriul județului Alba. Este o unitate distinctă în județul Sibiu, iar localitatea Miercurea a fost capitala acestei zone, începând cu colonizarea săsească, care s-a inițializat în secolul a XII-lea. Aici a fost sediul administrativ al Țării Secașelor și purta numele de Scaunul Miercurea. În această zonă au locuit sași, români, maghiari, evrei, romi, o populație pestriță care însă a conviețuit în bună înțelegere. Mai târziu, locuitorii români au devenit majoritari în această zonă, cum este și în momentul de față.

O zonă cu o diversitate culturală spectaculoasă, obiectele din muzeu demonstrează din plin acest lucru. Muzeul Țara Secașelor face parte din familia Muzeului ASTRA, care nu numai că are în administrare această nouă instituție muzeală, dar este și donator. Unele exponate au fost preluate din patrimoniului Complexului muzeal, altele au fost donate de locuitori.

Pregătirile efective pentru amenajarea muzeului au început în urmă cu șase luni și în tot acest timp i-am avut alături de noi pe localnici. Implicarea și dăruirea comunității locale au fost de-a dreptul impresionante. 80% dintre piese aparțin locuitorilor sau strămoșilor locuitorilor din Miercurea și din satele învecinate. Sunt și exponate transferate din patrimoniul ASTRA. Cât despre conținut, este la fel de divers ca istoria localității și a zonei.

În această zonă au locuit sași, români, maghiari, evrei, romi, o populație pestriță care a conviețuit în bună înțelegere

Se prezintă un istoric general al localității și al regiunii, se ilustrează viața comunităților care acum sunt mai puțin reprezentate numeric, sașii și landlerii, viața românilor din Țara Secașelor, de asemenea, istoricul regimentelor grănicerești care erau în această zonă. Este cel mai nou muzeu al nostru, avem proiecte și planuri pentru viitor în care să implicăm comunitatea. De pildă, ne dorim, precum la Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, să fie un muzeu viu, unde să fie implicați producători, meșteri populari, creatori locali, pentru a duce mai departe tradițiile zonei.

 Muzeul s-a deschis după Paști, în prima zi au fost peste 400 de vizitatori. Cum se simt acum localnicii, mai cu seamă cei care au donat, când își văd obiectele expuse?

În ultima vreme au fost foarte multe energii pozitive, emoții plăcute emanate dinspre comunitate. I-am văzut mândri, în primul rând, de trecutul localității lor și al zonei. Am văzut copii intrând în muzeu o dată și încă o dată, nu le venea să  creadă că în localitate au un muzeu nou.

Vă așteptați ca prin înființarea acestui muzeu să crească și potențialul turistic al zonei?

Este unul dintre motivele înființării. Trebuie spus că Muzeul Țării Secașelor se află poziționat între Biserica evanghelică și Biserica greco-catolică, în centrul localității. Mai sunt câțiva sași care locuiesc în zonă și noi le-am propus încă de la început o colaborare. Le-am spus încă de la început că nu ne dorim o competiție între aceste obiective turistice, ci o colaborare spre binele comunității din Miercurea și zonei Țării Secașelor.

Cea mai veche menţiune despre sărbătoarea Înălţării Domnului se regăseşte în lucrarea „Despre sărbătoarea Paştilor” a lui Eusebiu din Cezareea (anul 332). Atunci era sărbătorită odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos.  Spre sfârşitul secolului al IV-lea, începutul secolului V, obiceiul s-a schimbat, Înălţarea Domnului a fost prăznuită în a 40-a zi după Înviere.

Ziua marchează momentul în care Hristos S-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor, în văzul Apostolilor şi a doi îngeri. Sfânta Scriptură descrie că Mântuitorul Şi-a ridicat mâinile, binecuvântându-i pe ucenici, iar, pe când îi binecuvanta, S-a înălţat la cer, în timp ce un nor L-a făcut nevăzut pentru ochii lor.

În popor, sărbătoarea Înălţării Domnului se mai numeşte și Ispas, după numele martorului ascuns, nevăzut al Înălţării. Tradiţia spune că Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, a urmărit evenimentul, tăcut şi uimit, şi mai apoi a povestit alor săi cele întâmplate.

DR. DOINA IȘFĂNONI, etnolog și critic de artă, despre sărbătorirea Ispasului

Ca și sărbătoarea Nașterii Domnului, sărbătoarea Înălțării este asociată în tradiția populară românească cu un personaj real. Acesta pare a fi, în primul rând, un simbol al bunătății și  al iubirii.

Ispas era un om bun, cumsecade, precum Crăciun. Vedeți dumneavoastră, mai multe entități  spirituale ale credinței creștine, în popor, s-au metamorfozat în oameni gospodari, oameni de sat, care au fost integrați universului rural. Cred că aici credința creștină, cel puțin cea ortodoxă, are valori modelatoare extraordinar de importante, pentru că dacă eu îl consider pe Ispas vecinul meu, consătean, sigur că nu-mi pot permite să mă port oricum; el este un reper modelator al personalității umane.

Este o sărbătoare care te invită să descoperi bucuria universului în care tu trăiești

Ispas era un om de vază, era înțelept, era sfătos, era omul care știa să găsească răspuns și la dilemele sufletului, dar mai ales, la nenumăratele probleme care frământă mintea oamenilor pentru soluționarea activităților zilnice, dar și a celor de perspectivă. Imaginea aproape mitică a lui Ispas, creată de popor, s-a conjugat extraordinar de frumos cu semnificația creștină a zilei dedicate Înălțării Domnului . Este sărbătoarea care te invită să descoperi bunătatea, armonia și bucuria universului în care trăiești.

În tradiție, legat de sărbătoarea Înălțării, este și Paștele Cailor.

Da. Se spune că doar la Ispas mănâncă și ei un ceas și se vor sătura, astfel Maica Fecioară i-a blestemat, că numai rele au făcut când s-a născut pruncul Iisus. Paștele Cailor este în tradiția populară și un tip de soroc, dată la care se fac  înțelegerile dintre partenerii unor activități/servicii viitoare.  Știm că la Ispas se  tocmeau oamenii pentru paza turmelor, a holdelor cu semănături(paznicii de câmp) și se făceau diverse înțelegeri între gospodari. Asemenea angajamente  nu se puteau realiza oricând, ele se făceau fie la Sfântul Gheorghe, fie la Ispas, în funcție de climatul zonelor etnografice.

Ce ar trebui să facă gospodinele ca să împlinească și din perspectiva obiceiurilor noastre românești această mare sărbătoare?

În această zi trebuie să ne amintim de moșii și strămoșii noștri. Să facem pomană, că sunt Moșii de Ispas. Femeile roșesc ouă și fac pască, ca la Paști. Cu aceste alimente-ofrandă ele merg la biserică să fie sfințite și apoi le dau de pomană, în cimitir, la mormintele familiei. Dacă nu pot fi preparate asemenea daruri, este bine să împarți oric, și o felie de pâine, și o cană cu apă, însoțite însă de câte un ou roșu, care amintește de  sacrificiul lui Iisus și Înălțarea Sa. De asemenea, tot de Ispas, mai ales în Transilvania, se sfințesc holdele. Orzul, secara care acum dau în spic (se pârguiesc)  trebuiesc binecuvântate, pentru a fi protejate de urgiile climaterice și dăunători. Dincolo de aceste obiceiuri, unanim răspândite în România, la Ispas există, aproape în fiecare zonă și alte practici de protecție a oamenilor, a turmelor  și a semănăturilor, celebrând triumful vegetalului.

Dr. Doina Ișfănoni, pasionat cercetător al tradițiilor românilor

Tradiții de Ispas:

• Oamenii îşi pun la brâu frunze de nuc, pentru că se crede că şi Iisus ar fi avut când s-a înălţat la ceruri, şi se bat cu leuştean ca să fie feriţi de rele şi de boli. La fel şi vitele sunt bătute cu leuştean, ca să se îngraşe, să fie sănătoase şi păzite de vrăjitorii.
• Se taie păr din vârful cozilor de la vite şi se îngroapă într-un furnicar, cu urarea: „Să dea Dumnezeu să fie atâţia miei şi viţei câte furnici sunt în acest furnicar!”
• Se sfinţesc plantele de leac – leuşteanul, paltinul, alunul.
• În anumite zone se ţin Moşii de Ispas, iar casele şi mormintele sunt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean.
• Se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se mai ales pâine caldă, brânză, ceapă verde şi rachiu.
• Sunt marcate vitele şi se taie mieii.
• Este ultima zi în care se mai pot înroşi ouă.
• Se crede că cine moare de Ispas ajunge în Rai.

DR. DOINA IȘFĂNONI, despre cum arată satul de azi și ce se întâmplă cu civilizația sătească

S-a schimbat mult satul românesc, în ultimele decenii: s-a schimbat arhitectura caselor, portul, ulițele parcă nu mai sunt prăfuite ca altădată. Mai rău este că s-a schimbat și mentalitatea. Ajutați-ne să înțelegem mai bine și corect aceste schimbări.

Nu trebuie să ne temem de schimbări. Este firesc ca pe măsură ce societatea evoluează și satul să se schimbe. Este firesc să pășim în cadența timpului istoric pe care îl trăim, să nu rămânem paseiști, să nu rămânem, din punct de vedere economic, al modului de locuire, al ocupațiilor, sclavii unor modele, să spunem, de la începutul veacului al XIX-lea. Electricitatea, de pildă, era absolut necesară. Multe case au acum și apă curentă, au devenit mai spațioase, mai confortabile. Trist este, însă, că acestei avalanșe a modernizării vieții materiale, timpul îi joacă o festă neplăcută, fiindcă oamenii se grăbesc să se schimbe, să fie în pas cu vremea, lăsând deoparte ceea ce experiența multor generații a adus în satul lor. Noi, ca etnologi, pledăm  pentru o valorificare înțeleaptă a specificului zonal, a experienței locale și putem oferi , în baza cercetărilor noastre, o consiliere de specialitate pentru a nu desfigura imaginea satului românesc,  a arhitecturii vernaculare, de exemplu, prin construirea locuințelor după modele străine spațiului nostru cultural. Casele semețe, din beton și cărămidă, cu unul sau două niveluri, cu ferestre și uși din termopan, cu finisaje stridente, realizate cu lavabile în culori acrilice, sunt o impietate nu doar pentru mediul ambiant, ci și pentru modul în care volumetria lor se înscrie în peisaj  și chiar pentru sănătatea oamenilor din aceste case care ”nu mai respiră o dată cu proprietarul”, așa cum făceau casele din lemn, paiantă sau lut bătut(material ecologice).

O amestecare periculoasă între amintiri și realități, un amestec nepermis de stiluri care creează confuzie

Casele de odinioară, practic, se înscriau armonios în peisaj, completându-l. Noile construcții se izolează sau domină peisajul, au o anumită aroganță pe care satul și locuința tradițională nu le-a cunoscut. Impregnarea  pereților cu vopseluri și elemente decorative din stuc total nepotrivite, geamurile termopane, nu fac decât  să șocheze, să deruteze privitorul asupra locului unde se află. Arhitectura pare scăpată de sub controlul materialelor, de sub planimetriile care, de multe ori, nu au nici o legătură cu specificul peisagistic și cultural al zonei. De aici toate metamorfozele care au făcut ca interioarele să fie sincretice, între cuvertura de la bunica sau covorul de pe perete, de la mama,apare carpeta industrială și  mobilierul minimalist.  Acest amestec periculos între amintiri și realități duce, în cele din urmă, la ceea ce  definim prin termenul de kitsch, un amestec nepermis de stiluri care creează confuzie. În această situație, cred că a sosit timpul  să ne hotărâm ce dorim: tradiția înțelept valorificată sau modele urbane europene, pierzându-ne identitatea?

Mai este un fenomen întâlnit în unele sate: în casa modernă găsim camera tradițională.

Da, pentru că oamenii  de azi au început să simtă nevoia unui rapel la tradiție, la maniera de amenajare a interiorului ca  pe vremea bunicilor. Este această dorință un fel de nostalgie a originilor, o reactivare a memoriei strămoșilor și a experiențelor lor de viață. Camera tradițională  este modul prin  omul modern  își amintește de strămoșii lui. Pe de altă parte,în această nostalgie distingem și o nevoie personală de a rememora specificitatea locului, de a arăta celorlați de ce au fost în stare înaintașii noștri. Alături de aceste comportamente  există însă și o  periculoasă atitudine de negare, de refuz încăpățânat al tradiției, care aduce cu sine un soi de ignorare conștientă a competențelor tradiționale, începând cu cele legate de ocupații, cum se cultivă pământul, cum se construiește casa, cum se respectă un anumit cod al comunicării și al conviețuirii în comunitatea rurală. Putem spune că în aceste comportamente regăsim  ceva din ideologia comunistă care propovăduia eliberarea omului modern de obscurantismul și superstițiile trecutului, considerând întreaga experiență de muncă și viață a înaintașilor, învechită. Un asemenea individ se dorește a fi independent, dar această independența este adesea o aroganță nefondată care duce la pierderea rădăcinilor și a adevăratei personalități umane, a identității culturale. Acest tip uman își închide ușa casei sale făloase și nu-l interesează vecinii. În  căsoiul său  se izolează, considerându-i pe ceilalți inferiori. Poate că un asemenea proprietar se simte confortabil în locuința sa modernă  unde totul este bine organizat, dar  el rămâne adesea singur și anonim

Unul dintre marile pericole pe care modernizarea satului le poate aduce: insularizarea locuitorilor săi

Vedeți, satul tradițional tocmai aici a lucrat, la această comuniune și comunicare sinceră, armonioasă și permanentă între membrii săi. Și iată, în prezent, unul dintre marile pericole pe care modernizarea satului le poate aduce este tocmai  insularizarea locuitorilor săi, izolarea lor, lipsa de comunicare . Trebuie să remarc însă că sunt totuși localități în care intelectualii satului, ca odinioară, au reușit să creeze noi punți de comunicare între locuitori. Acești oameni,prin puterea exemplului, explică celor care trăiesc încă în sat  de ce este bine să nu-și lepede cu totul tradițiile și măcar la zile de sărbătoare să încerce să arate oamenilor ce e mai frumos în locul în care trăiesc. Aici și noi ca specialiști avem un cuvânt de spus, conlucrând cu acești oameni inimoși din sate contribuim la păstrarea identității culturale a locului.

Ce înseamnă ”Crucea zilei”?

Aceasta este una dintre formulele prin care, în satul tradițional, se marca scurgerea timpului. Pentru săteni ziua începea odată cu apariția luminii, chiar înainte de răsăritul soarelui.Amiaza era pentru țărani  întotdeauna, timpul când te puteai bucura de servirea mesei și un pic de odihnă, întrucât soarele era în ”crucea zilei”, în jurul orei 13.00. Crucea zilei  este așadar, în satul tradițional, timpul când oamenii aflați la lucru în zilele toride își permiteau răgazul să se odihnească. În partea de sud a țării, în Oltenia, în Muntenia, în zonele de grânar ale României, dar și în Moldova, oamenii spuneau că în crucea zile” este bine să stai și tu un pic pentru că este pericol de soare sec, adică de ceea ce noi numim astăzi insolație. În vechime această suferință se numea ”betegenie” sau ”beteșug de soare sec”, iar dacă erai lovit trebuia să te duci să fii descântat. Descântecele de soare sec sunt foarte multe și frumoase din punct de vedere poetico-literar. Textele lor exprimă, într-adevăr, acel univers în care satul și-a desfășurat  viața spirituală și viața materială, făcând ca întregul mediu, natura, habitatul, oamenii, vecinii, neamurile să aibă relații foarte frumoase și armonioase.

Olga Greceanu a fost o femeie care a impresionat pe toți cei care au cunoscut-o. A fost pictoriță cu o viziune extrem de bine întemeiată în tradiția românească, scriitor și intelectual creștin, comentatoare a Bibliei. A primit de la patriarhii Nicodim și Justinian permisiunea specială de a predica în biserică, lucru extrem de rar printre laici și cu atât mai mult printre femei. A fost singura femeie membră a cercului intelectual și mistic Rugul Aprins. Din punct de vedere artistic era o avangardistă, o inovatoare în tehnica frescei. O femeie cu personalitate puternică, care a fost acceptată în cercul atât de conservator al Bisericii ortodoxe. Cine era, totuși, această femeie-fenomen?

PUNCTE DE BIOGRAFIE

• S-a născut la 17 august 1890, în Nămăeşti, lângă Câmpulung Muscel. Se trăgea dintr-o  familie din marea aristocraţie poloneză. A studiat în Belgia, la Liège, arte plastice şi chimie, iar la Paris s-a specializat în frescă.
• Tot în Belgia l-a cunoscut pe viitorul său soț, Nicolae Greceanu, cu care s-a căsătorit în 1914 și alături de care avea să stea într-o căsnicie care a durat 47 de ani.
• S-a născut într-o familie bogată, care i-a lăsat o avere considerabilă: case, moșii, obiecte valoroase.
• În anii interbelici a lucrat fresce în clădiri reprezentative, așa cum sunt Palatul Sfântului Sinod, sediul Institutului de Istorie al Academiei, Palatul Regal sau Institutul de arhitectură. A avut expoziții în țară și în marile orașe europene, a participat la Expoziția universală din New York (1939). Se număra printre doamnele apropiate de regina Maria. Era în elita culturală a Capitalei și era prietenă cu artiști de talia lui Luchian sau Tonitza.

• Din nefericire, instalarea regimului comunist a însemnat pentru Olga Greceanu pierderi de mare anvergură: i s-au confiscat bunurile și proprietățile și i s-a luat și dreptul de semnătură.
• În perioada comunistă, întrucât era marginalizată, s-a implicat cu multă pasiune restaurării de monumente bisericești și icoane. A scris un monumental dicționar de teologie, publicat postum sub titlul Mărturie în cuvânt și chip. Vocabular al credinței și vieții spirituale. Acestei lucrări i-a dedicat peste trei decenii din viața sa.
• O vizită în Israel și apoi întâlnirea cu monahii membri ai Rugului Aprins au dus la convertirea ei la un fel de viață mistic. A devenit ucenică a părintelui Sofian Boghiu, iar restul vieții sale l-a trăit sub semnul unei credințe puternice și a unui excepțional simț al providenței.
• La vârsta de 86 de ani, Olga Greceanu era pe schela Schitului Darvari, unde restaura fresca originală. Vârsta nu avea importanță pentru ea. La sfârşitul lucrărilor a coborât, spunând că se simte obosită, după care s-a retras în atelier. Acolo a și fost găsită mai târziu, după ce-și începuse odihna fără sfârșit.

INTERVIU CU ELIZA BERCU, creatoarea spectacolului de teatru ”Urma pașilor Tăi”, după o carte de Olga Greceanu

Ați ales pentru proiectul dumneavoastră de teatru creștin, care este în sine o premieră admirabilă, jurnalul de călătorie al Olgăi Greceanu. Cum s-a întâmplat?

Cu Olga Greceanu, cu scrierile ei, și mai departe, cu personalitatea ei am făcut cunoștință prin intermediul Iulianei Mateescu, cea care, cu sprijinul ARCUB, a ”dezgropat” unele dintre scrierile Olgăi Greceanu. La serviciu, ca să zic așa, am făcut cunoștință cu Iuliana și mai departe s-a legat între noi o prietenie. De la ea am primit ”Pe urma pașilor tăi”, o carte care te fascinează, care te ajută să descoperi puterea cuvântului. Până la transformarea jurnalului în spectacol a fost un drum scurt, însă nu și ușor.

Au fost multe recenzii după reprezentații. Elena Dulgheru vorbește despre acest spectacol ca despre un prim pas al ”demuzeificării” culturii. Un mare compliment.

Elena Dulgheru este un critic de mare valoare. A știut să dezghioace, așa cum doar un spectator profesionist poate. A citit dincolo de povestea prezentată pe scenă. Actorul lucrează și propune publicului o abordare dintr-un anumit unghi, dar ceea ce se întâmplă în viziunea, în mintea, în sufletul spectatorului nu poate să știe. Dacă declanșează viziuni, gânduri, răspunsuri pe care nici nu le-ai bănuit, aici este complimentul.

Jucați unul dintre cele șapte personaje. Aș vrea să ne spuneți și cum le-ați creat pe fiecare în parte. De ce șapte personaje?

Inițial nu au fost șapte personaje. Am pornit proiectul cu 8 actori. Este unul dintre lucrurile speciale, semnificative și deloc întâmplătoare care s-au întâmplat. Eu veneam cu ideea fermă că vreau să fac teatru creștin și atât. Eram la început de cale, nu știam multe lucruri, însă din aprilie 2014 și până în ziua de azi, eu m-am schimbat foarte mult, am aflat foarte multe și despre mine. Am lucrat cu cei 8 oameni timp de un an. Au fost frământări, au fost lupte, au fost ispite multe. A trebuit să învățăm să stăm pe loc, să acceptăm. Cu toate acestea, mult timp nimeni nu a dat înapoi. În cele din urmă unul dintre actori s-a retras și am rămas 7. De asemenea, pentru alegerea textului lucrurile s-au așezat într-un mod minunat. Personal am ales 14 fragmente de jurnal, pur și simplu în timp ce citeam n-am putut să le las. Ca apoi să descopăr că sunt 14 opriri pe Drumul Golgotei. Eram la repetiții și o prietenă de-a mea scenograf povestea despre întâlnirea cu un preot care ar fi întrebat-o câte opriri a făcut Mântuitorul pe Drumul Golgotei. Și când a enunțat cifra 14, am crezut că leșin. Și acum când vă povestestesc simt cum mi se urcă tensiunea. Să vedeți cât de nepregătită eram. Dintr-odată am înțeles cum Dumnezeu m-a luat, m-a așezat, mi-a pus în față.

S-a transformat și spectacolul, odată cu aceste transformări spirituale ale membrilor echipei?

Cred că toate au funcționat complex, așa cum funcționează credința în viața noastră.

DESPRE OLGA GRECEANU

Adina Nanu, critic și istoric de artă

Olga Greceanu și-a împărțit energia cu totul ieșită din comun, între pictură și scris. De fapt, trecând de la una la alta, în încercarea de a înțelege ceea ce picta și a reprezenta în imagini ceea ce gândea. Pictura ei nu este deloc fotografică, nu este deloc o oglindire pasivă, aș spune, a realității, ci este ca o proiecție a meditației ei asupra vieții, asupra credinței și tradiției românești.

A avut necazul să știe că unele dintre lucrările pe care ea le făcuse, cum era ansamblul de picturi de la primăria Sectorului 1, fuseseră acoperite cu tencuială ca să nu se vadă acolo chipul regelui Carol al II-lea care finanțase marea desfășurare de picturi din sala de consiliu.

Era o ființă foarte bună, foarte plăcută, era și foarte energică. Fiind și foarte deșteaptă, în companiei ei nu te plictiseai niciodată. Avea și umor. Când te uiți numai la pictura ei, ai zice că era o persoană gravisimă, dar nu. În conversațiile de zi cu zi era un om fermecător, tot timpul găsea o atitudine, o ripostă, la care nu te așteptai.

Miruna Budișteanu, artist plastic

Olga Greceanu este un reper și o mărturie, ca un testament viu, și spun asta gândindu-mă la mozaicurile de la Mănăstirea Antim. Dincolo de mărturiile plastice care au o certă valoare sunt și cele care duc spre concluzia că a fost o femeie monument. Prin structura ei era monumentală, în gândire și în plastică. Poți să faci artă monumentală și să nu gândești monumental. Ea era o femeie extradordinară, prin forță, tărie, curățenie și asceză. Avea ceva de spus și mărturia ei era întemeietoare.

Era o avangardistă, în mod special în domeniul plasticii cu caracter sacru. A fost și inovatoare din punct de vedere tehnic, De asemenea, în tratarea formală a figurilor. A fost o curajoasă, a dat imbold, a fost o întemeietoare de școală.

Arhim. Policarp Chițulescu, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod

Dicționarul biblic a fost isprăvit în 1963, și atunci Olga Greceanu l-a dat Patriarhului Justinian cu care avea o caldă legătură de prietenie. Olga Greceanu spunea în prefață că este conștientă că nu se putea publica la momentul respectiv. Este o lucrare monumentală, are peste 1400 de articole, și ceea ce conferă niște trăsături definitorii, unice, sunt desenele cu care este împodobit, peste 500 desene, realizate în creion, în tehnica neobizantină, o tehnică punctată.

Olga Greceanu are un stil propriu, exprimarea ei este uneori tranșantă, dar este îmbinată cu foarte mult realism și cu foarte multe note de căldură, mai ales atunci când vorbește despre personaje biblice, despre Maica Domnului, despre Mântuitorul. Există această amprentă a artistului nu numai în pictură, ci și în scriitură. Se poate recunoaște ușor un text ieșit din condeiul ei. Are un stil care se vede că izvorăște dintr-o trăire, este o țâșnire dintr-un izvor, este spontană. Nu este un text didactic, livresc, cuvinte căutate, mesajul izvorăște dintr-o trăire. Se vede o sinceritate a celor exprimate și mai ales exprimă crezul pe care de fapt ea l-a avut întreaga viață, acela de a fi de folos celorlalți.

În plin sezon de turism, la cel mai vizitat muzeu din lume va fi prezentată o expoziție de artă medievală românească, centrată pe o piesă reprezentativă: steagul de luptă al lui Ștefan cel Mare. Expoziția de la Luvru se va deschide pe 17 aprilie și este un eveniment uriaș pentru arta românească, fiind primul de o asemenea amploare. Vor putea fi admirate văluri liturgice, țesături decorative, elemente vestimentare, portrete brodate, acoperăminte de mormânt moldovenești. Expoziția face parte din Sezonul România-Franța. Iată o sinteză de informații și declarații pe acest subiect.

Pe scurt despre expoziție

• Stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare a fost transportat acum câteva zile cu un avion militar spre Paris
• Expoziția va fi inaugurată pe 17 aprilie și va rămâne deschisă până la sfârșitul lunii iulie 2019
• Tema evenimentului: Broderii de tradiţie bizantină din România. În jurul stindardului lui Ştefan cel Mare

Pe scurt despre steagul ștefanian

• Una dintre cele mai valoroase piese de patrimoniu aflate în colecţiile Muzeului de Istorie (MNIR), o capodoperă a artei medievale de inspiraţie bizantină, stindardul a fost realizat, la porunca lui Ştefan cel Mare, în anul 7008 de la facerea lumii, anul al 43-lea al domniei sale, adică în anul 1500. Piesa a ajuns la o dată necunoscută la Mânăstirea Zografu de la muntele Athos
• Steagul a fost recuperat de către generalul francez Maurice-Paul-Emanuel Sarrail și transportat în Franța. Inestimabila piesă a fost înmânată ministrului român Alexandru Lahovary, la Paris, de către autorităţile franceze într-o ceremonie solemnă, în august 1917, când în România aveau loc dramaticele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz
• Steagul a intrat în posesia Muzeului de Istorie în 1970
• Restaurarea steagului a durat nu mai puțin de șapte ani, fiind o lucrare de o complexitate cu totul neobișnuită
• În prezent obiectul prețios este păstrat într-o casetă de plexiglas, în atmosferă de heliu controlată
• Steagul nu este expus permanent pentru public, întrucât are nevoie de condiții speciale de păstrare

Interviu cu Emanuela Cernat, Șef Birou Artă românească medievală, Muzeul Național de Artă al Românei

De ce este această expoziție un moment important pentru România?

Este pentru prima dată când România reușește să facă o expoziție la Muzeul Luvru. În Franța au mai fost expoziții de artă românească, primele ieșiri în lume ale patrimoniului românesc au fost la Paris în 1867, la primele expoziții internaționale. Și atunci, ca și acum, se dorea ca România să fie asociată cu tradiția bizantină. Atunci era din motive politice, pentru că statul român dorea să se detașeze de politica imperiului otoman și încerca prin toate instrumentele culturale pe care le avea la îndemână să demonstreze că tradiția culturală a românilor e diferită de cea otomană.

Ce ar trebui să știm despre stindardul lui Ștefan cel Mare, piesa principală a expoziției?

Așa-zisul stindard de luptă a lui Ștefan cel Mare, o broderie foarte spectaculoasă, este probabil o poală de icoană (un suport textil brodat, n.red.) pe care Ștefan cel Mare a comandat-o pentru icoana Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos.

Este prima dată când România reușește să organizeze o expoziție la Luvru

Acest obiect extrem de prețios a fost capturat de armata franceză în timpul primului război mondial și a fost restituit României în 1917, în cadrul unor solemnități absolut impresionante la Universitatea Sorbona.

Iar această expoziție este parte a relațiilor de tradiție cu Franța?

Și prin acest eveniment marcăm relația atât de specială pe care românii și francezii au avut-o de-a lungul timpului, în special în epoca modernă. Acestei relații îi datorăm de fapt promovarea culturii noastre medievale. Franța, prin savanții ei și prin universitățile ei de prestigiu, în prima parte a secolului XX a promovat intens patrimoniul medieval românesc. Foarte multe personalități culturale din România au fost atunci invitate să țină cursuri la universități din Paris. Atunci au fost editate și cele mai prestigioase repertorii de colecție românești. De asemenea, savanții francezi s-au dedicat într-un mare număr cercetării colecțiilor românești, e suficient să-l amintim pe Gabriel Millet și opera sa.

El chiar va ocupa un loc special în expoziție.

Da, pentru faptul că a fost poate primul dintre savanții străini care s-au dedicat arhivării colecțiilor de broderii românești din afara țării. Arhiva documentară Gabriel Millet a fost dată circuitului public anul trecut și o mare parte a ei va fi expusă acum la Luvru: clișee pe sticlă, relevee realizate de el pe parcursul călătoriilor de documentare în Balcani, la Muntele Athos. Practic, prin intermediul lui am recuperat o serie importantă de informații despre bunuri culturale dăruite de aristocrația medievală românească, de voievozii noștri, sfintelor locuri ale ortodoxiei.

Declarație Ernest Oberlander-Târnoveanu, managerul Muzeului Naţional de Istorie a României, despre steagul de luptă ștefanian:

Cum a ajuns steagul la Zografu?

Nu știm foarte precis cum a ajus la Zografu, cu siguranță nu a fost donat de Ștefan, domnitorul ar fi spus în textul inscripției că este vorba despre un dar princiar pentru Zografu. Mai degrabă a fost luat în secolul al 17 lea din Moldova, o dată cu închinarea uneia dintre mănăstirile moldovenești întemeiate de Ștefan cel Mare. La Zografu, stindardul lui Ștefan cel Mare a fost descoperit târziu, în 1882.

Theodor Burada a avut o premoniție întemeiată: a cerut călugărilor de la Zografu să nu altereze broderia

Atunci, trei intelectuali români, Alexandru Pencovici, Theodor Burada și Radu Pătârlăgeanu, au făcut o călătorie de studii în imperiul otoman, pentru a cerceta limba, cultura, organizarea românilor din Balcani. Cu acest prilej au ajuns și la mănăstirea Zografu și între lucrurile pe care le-au văzut cu uimire a fost și acest stindard pe care Theodor Burada l-a descris și l-a descifrat.

Călugării de la Zografu au vrut în schimb Mănăstirea Dobrovăț

A avut o premoniție extrem de întemeiată: a cerut călugărilor să nu altereze, să nu modifice stindardul. Din păcate nu s-a ținut seama de sfatul învățatului român. Călugării au tăiat ceea ce mai rămăsese din broderie și au lipit-o cu clei de tâmplărie pe o bucată de catifea și au mai adăugat tot felul de ornamente ieftine și de prost gust. Începând cu 1903, un diplomat de excepție, Gheorghe Constantin Ionescu, la vremea respectivă viceconsul și apoi consul general al României la Salonic, a întreprins mai multe vizite la Muntele Athos și în 1915 a încercat să obțină o negociere cu obștea călugărilor pentru ca statul român să recupereze steagul. Pretențiile călugărilor erau imposibil de îndeplinit, una dintre ele prevedea restituirea Mănăstirii Dobrovăț. Statul român nu putea să accepte nici din punct de vedere legal, nici din punct de vedere practic o asemenea soluție. Gheorghe Ionescu a recurs la o soluție diplomatică cerând comandamentului trupelor franceze din Orient să ia măsuri pentru restituirea steagului către România. Autoritățile franceze au acționat în sensul dorinței românilor și în ziua de Bunavestire, 25 martie 1917, Gheorghe Constantin Ionescu intra în posesia steagului și apoi îl expedia mai departe cu o navă militară franceză spre Marsilia de unde a ajuns la Paris. Pentru că era război, el a trebuit să rămână în Franța și s-a întors în țară tocmai în decembrie 1919, fiind depus la Ministerul de Război și apoi la Muzeul Militar.

Care este locul lui Eminescu? În manual, în muzeu, în bibliotecă? La această întrebare, cîțiva oameni au răspuns astfel: Eminescu e surprinzător de actual. El e mare nu pentru că toată lumea a auzit de el, ci este mare pentru că opera lui nu s-a devalorizat. Așa încât, pentru a-i avea opera mai aproape, s-a născut o aplicație de mobil care conține, surpriză!, opera integrală a marelui poet, prozator și publicist. Ne-a prezentat-o Ovidiana Bulumac, unul dintre membrii de bază ai echipei care a lucrat la proiect.

Utilitatea aplicației

Ovidiana Bulumac: Vrem ca proiectul nostru să nu fie încă o aplicație care să ocupe memoria telefonului, trebuie să fie ceva util care te scoate din cotidian. Zi de zi suntem tot mai apăsați, tot mai supărați, tot mai critici, tot mai dezămăgiți. Eminescu ne poate scoate din starea asta, chiar dacă el este la rândul lui critic cu starea de fapt pe care o analizează. Era un fin observator al realității românești.

Structură

Aplicația conține până acum 16 dintre cele 17 volume editate de Academia Română. Structura materialului este păstrată și în aplicație așa cum a fost gândită de editorii volumelor tipărite.

Instantaneu de la lansarea aplicației, de Ziua Culturii Naționale 2019, la Ateneul Român

Aplicația trimite și la ediția tipărită

Ovidiana Bulumac: Textele sunt însoțite de două surse: Am vrut ca această aplicație să fie disponibilă atât pentru cei care doresc să-l descopere pe Eminescu în timpul liber, dar și pentru cei care vor să-l cerceteze sistematic, mă refer aici la specialiști. Ne-am gândit atât la omul simplu care pur și simplu vrea să se bucure în metrou să citească ceva relativ scurt, cât și la un profesor care o poate folosi la clasă ca material didactic. Pe de altă parte cercetătorii interesați de teoria eminesciană, pentru ei am păstrat în text toate notițele editorilor, referiri la manuscrise, tot felul de cifre care identifică anumite texte sau părți de text.

Inedit

În volumul 15 al editurii Academiei, ce cuprinde numai manuscrise, sunt texte ale lui Eminescu care nu au fost publicate niciodată. Acel volum are peste 2000 de intrări și se găsește în aplicație.

De ce este Eminescu actual și surprinzător

Ovidiana Bulumac: Omul acesta, deși a trăit atât de puțin, a scris incredibil de mult, cu subiecte foarte bine documentate. Nu știu când avea timp să se documenteze, nu avea Facebook, nu avea Whatsapp, nu avea internet, nu avea poștă rapidă. Noi le avem pe toate acestea și avem atât de multă informație care ”bâzâie” în jurul nostru și nu știm ce să facem cu ea. Nu avem criterii de ordonare și de utilizare a acestor informații. La Eminescu nu era așa, el trecea prin totul cu o luciditate incredibilă. Analiza totul prin prisma a două valori, gândirea și simțirea românească.

Valori ale proiectului, din perspectiva autorilor:

• Patriotismul. De la Eminescu am învățat ce înseamnă să fii naționalist, nu ideologic așa cum se vehiculează astăzi, este un naționalism sufletesc, prin simțire. Este cu totul altceva. Nouă ne este foarte greu să înțelegem acest tip de simțire astăzi. Suntem bombardați cu totul felul de ”simțiri” străine care vin peste noi, ni le însușim, apropo de teoria Junimii cu formele fără fond, uităm de fond, de ceea ce ne face pe noi să fim noi. Și cumva, prin aplicația asta ajungem la ideea de ceva propriu, de ”autohtonism”. Trebuie să ne redescoperim și să luptăm pentru ceea ce suntem, să fim mândri de ceea ce am ajuns. Cred că asta este una dintre cele mai mari valori pe care Eminescu, prin acestă aplicație, ni le poate reda.

• Valoare practică. Tineretul are acces ”din palmă” la tot universul eminescian. Asta înseamnă istorie, geografie, lingvistică, filosofie, literatură, folclor. Este tot. Este incredibil cât este de complex. Este simțire românească, care nu este închisă între granițe. Întotdeauna explorează ceea ce este în afară, cu un sentiment de demnitate, fără a se lepăda de ceea ce este. Se ajunge la universalism altfel, prin național. Astăzi credem că a ajunge la universal înseamnă să lași tot ce e local, regional și național deoparte.

• O valoare sentimentală pentru echipă. Tot timpul și energia noastră le-am turnat în acest proiect, încât simțim că face parte din noi. De câte ori cineva atacă proiectul acesta resimțim ca un atac la propria persoană. Sau de câte ori îl laudă, parcă ne simțim prea bine, și ar trebui să ne retragem în zona smereniei imediat, că altfel…

Echipa proiectului, în ziua lansării aplicației

Nume în proiect: Prof. Radu Baltasiu, Ovidiana Bulumac, Alin Bulumac, Augustin Poenaru, Ovidiu Solomon, Samira Cârlig, Ioana Drăgoi, Leonard Bușoi, Arian Catrinoiu, Bogdan Catrinoiu, Ciprian Morega

Organizații implicate: Sunt trei organizații care au inițiat acest proiect. Centrul European de Studii în probleme etnice al Academiei Române, Asociația Română de geopolitică, geoeconomie și geocultură și Asociația ”Neam Unit”.

Inițiativa. Ovidiana Bulumac: A fost ideea domnului Radu Baltasiu, coordonatorul meu de doctorat. A zis că ar trebui să facem ceva pentru Centenar, ceva care să depășească zona vorbei, să rămână ceva în urma noastră. Și ne-am gândit că cel mai bun început ar trebui să fie Eminescu. 

Cine este Ovidiana Bulumac: cercetător în domeniul științelor sociale și expert în diplomația culturală. După ce a obținut licența în sociologie în 2008, a urmat un masterat de Studii de securitate (2010) și un MBA (2013). A primit titlul de doctor în sociologie în 2013 și a finalizat apoi un stagiu post-doctoral axat pe problematica românilor de pretutindeni (2015). Timp de peste 10 ani a predat seminarii de istorie socială, sociologie, relații internaționale în cadrul Universității București. A organizat și coordonat stagii anuale de practică, cercetări de teren și școli de vară gratuite dedicate tinerilor, atât în România cât și în alte țări, fiind convinsă că misiunea esențială a școlii este aceea de transmitere nu doar a informației ci, mai degrabă, a unui „chip de om de la o generație la alta” (Mircea Vulcănescu).

Florica Zaharia este o hunedoreancă emigrată în anii ’80 în SUA, unde a condus multă vreme departamentul de conservare a textilelor de la Metropolitan Museum din New York. Întoarsă în România, în urmă cu doar câțiva ani, a creat aici un surprinzător muzeu al țesăturilor. Muzeul Textilelor are trei locații în județul Hunedoara. Iar locaţia principală este într-o casă construită în centrul comunei Băiţa, la 1857.

Sunteți inițiatoarea unui proiect nou pentru spațiul cultural românesc.

Este primul muzeu al textilelor universale din România și, din câte știu, singurul din sud-estul Europei. Trebuie să menționăm acest lucru, pentru că în țara noastră sunt foarte multe alte colecții de textile cu produse românești. Muzeul nostru cuprinde textile românești, est-europene și din patrimoniul universal , vrând să creeze un context global în care textilele românești și cele est-europene să se regăsească.

De când pasiunea pentru textile ? Cum a apărut ideea deschiderii unui astfel de muzeu în România ?

Este foarte veche, în urmă cu aproape patru decenii, când eram încă studenți. Împreună cu soțul meu am început să colecționăm textile din pasiune, din dorința de ne înconjura de frumusețea lor. Am  început cu spațiul românesc, pentru că aici am crescut. Plecând din țară, trecând prin diferite etape profesionale cu expunere la alte culturi, călătorind în jurul lumii, am colecționat piese de pretutindeni.

Sunteți doctor în textile și Conservator Emerita la Metropolitan Museum of Art din New York. Acolo ați profesat pentru aproape trei decenii; timp de 13 ani ați coordonat Departamentul de Conservare a Textilelor….

Am petrecut  jumătate din viață la acest muzeu și a avut un mare impact pentru pregătirea noastră, pentru ceea ce facem acum. Sigur, un rol major l-au avut pregătirea și învățământul de acasă, unde am crescut înconjurați de materialul textil. Sunt din Zarand, din Munții Apuseni. Am crescut într-un sat unde, generație după generație, femeile țeseau, pregăteau textilele pentru casă, toată îmbrăcămintea necesară până la un anumit moment. În decada anilor ’50-’60, lucrurile încep să se schimbe…”Basicul” materialelor textile, țesutului, l-am deprins acasă. A fost o lecție cu o valoare extraordinară. Prin studiile la Universitatea de Arte din București și, după aceea, cu experiența Metropolitanului, s-a completat educația, și a crescut interesul pentru colecționarea textilelor. Ne-am extins aria de colectare spre patrimoniul universal.

Cum se naște un muzeu

Colecția s-a înjghebat și la un moment dat am început să simt responsabilitatea ei. M-am întrebat ”Ce fac cu ea ? Cum o folosesc ?”. Așa s-a ajuns la ideea deschiderii Muzeului Textilelor în ”Hărţăganiul meu iubit“. Expunem materialul adunat, continuăm însă și cercetarea științifică. Vrem ca aici să funcționeze un centru în care specialiștii și tinerii în profesie să se întrunească, să analizeze, să cerceteze.

În muzeu, sunt cuprinse aproape 12.000 de piese, de la țesături din fibre de urzică la covoare și costume din diverse epoci și culturi ale lumii. Am văzut că ați avut și susținerea Muzeului Metropolitan din New York. V-au donat 1871 de produse de artă !

Corect. Am avut și avem în continuare susținerea Muzeului Metropolitan, care m-a crescut într-un fel profesional. Suntem onorați de această donație. Sunt piese din patrimoniul universal, sunt și piese românești, sunt și din estul Europei. Sunt costume, sunt accesorii, sunt textile care intră în colecția noastră. O îmbogățesc, nu numai o lărgesc ca număr. O îmbogățesc prin valoarea lor. Sunt piese care au intrat în diferite etape, în diferite perioade de timp, în colecția Metropolitanului, chiar la începutul secolului XX. Avem și piese românești care s-au întors acasă după două secole, intraseră în colecția Metropolitanului la începutul secolului XIX.

Dacă cineva ar dori să vă ofere o piesă pe  care o consideră valoroasă o primiți?

Încă din momentul în care am deschis muzeul, publicul care aude de proiectul nostru își arată interesul de a trimite spre noi diverse textile.

Ce regiune românească nu este reprezentată suficient ?

Cred că Dobrogea. Avem piese din toate colțurile României, dar cea mai sistematic formată este colecția  din Zarand, de la Pădureni, din Banat. Obiectele sunt bine-venite din oricare zonă. Interesant este să vedem și ceea ce cred oamenii că este mai este valoros.

Aveți o piesă preferată ? ”Copilul” mult-iubit?

Este greu de găsit o piesă favorită, fiecare are o istorie a ei. Unul dintre exponate, (i-am mai spus povestea!), este un lăicer din Calafat pe care am reușit să-l cumpăr imediat după Revoluție, de la o femeie care venise la piața din Deva. O piesă excepțională ale cărei culori vii se deteriorau sub soarele verii. Femeia insista să îl păstreze pentru că era moștenire de la soacra ei. Cu tot respectul pentru oamenii care vor să-și păstreze lucrurile, de obicei nu insist în a cumpăra, am insistat. Am văzut că lăicerul se deteriora și era mult prea valoros să fie folosit la învelit pepenii.

Edmond Niculușcă este președinte fondator al Asociației Române pentru Cultură, Educație și Normalitate. Este un neobosit militant pentru redescoperirea și protejarea Bucureștiului frumos. Extrase din interviu:

• În România, ONG-urile compensează neputințele statului.
• Vrem să refacem legătura afectivă a locuitorilor cu orașul.
• În București, orașul agresează oamenii și oamenii agresează orașul.
• Orașul trebuie privit ca un decor în care ni se întâmplă întreaga viață. Și ca o moștenire.
• Un traseu pentru o plimbare de sâmbătă: de pe Arthur Verona până pe Armenească, prin una dintre cele mai dense zone culturale ale Bucureștiului.
• În anul 1990 comunismul căzuse, dar mai exista comunismul din viețile, din sufletele oamenilor.
• Cultura e un spațiu enorm de libertate și de plăcere personală.

Cu ce se ocupă ARCEN?

ARCEN se ocupă cu ameliorarea vieții în București, un oraș atât de mare și provocator. Ne ocupăm de dinamizarea unor zone din oraș, prin intermediul culturii. Filozofia noastră este că prin cultură orașul se dezvoltă inclusiv economic. Patrimoniul nu doar consumă bani, dar și produce bani.

Creșterea calității vieții într-un oraș nu e de competența Primăriei?

În România, din păcate și din fericire, ONG-urile compensează neputințele statului. Parțial, ceea ce facem noi este ceea ce ar trebui să facă și Primăria. Și Ministerul Culturii, în anumite situații. Însă în cazul nostru, noi venim cu ideile și tot noi le implementăm.

Începutul cum a fost?

În urmă cu 10 ani, deblocam 6 milioane de euro pentru salvarea Școlii Centrale din București, monument istoric ridicat de Ion Mincu în 1891. Și aveam atunci impresia că vom putea salva tot Bucureștiul. Aveam 18 ani, iar constructorul de pe șantier ne-a spus: Măi băieți, ați salvat școala asta pentru încă 100 de ani! Acela a fost momentul în care ne-am spus că toată lumea poate fi salvată. Nu s-a întâmplat asta!

O ședință de lucru ARCEN, alături de arhitectul Teodor Frolu

Atunci a început ”Cu bastonul prin București”?

Da, era o ideea de educație pe termen lung. O serie de trasee culturale pietonale prin mijlocul orașului, cu scopul clar declarat de a reface legătura afectivă a locuitorilor cu orașul. Ne-am dat seama că, pentru ca oamenii să se implice în salvarea orașului, trebuie mai întâi să ajungă să fie seduși de oraș. După părerea mea, patrimoniul încă nu crează emoție, încă nu există o masă critică pe subiectul ăsta.

Probabil că mulți locuitori ai Capitalei sunt mai degrabă exasperați decât îndrăgostiți de orașul lor.

Așa este, bucureștenii sunt într-un conflict toxic cu propriul lor oraș. Spun unii că asta se întâmplă încă de la demolările ceaușiste. Orașul agresează oamenii și oamenii agresează orașul.

Cum se poate schimba relația asta?

Orașul nu-i doar un spațiu de exploatare. El trebuie privit ca un decor în care ni se întâmplă întreaga viață. Și mai este și o moștenire.

Frântură din Bucureștiul altor vremuri

Propuneți-ne un traseu de parcurs prin București, pe care să-l parcurgem, să zicem, într-o dimineață târzie de sâmbătă.

Haideți să începem cu zona Icoanei. Pornim din fața librăriei Cărturești, pe strada Arthur Verona, fosta stradă a Memoriei, traversăm strada Dionisie Lupu și trecem pe lângă biserica anglicană. Apoi intrăm pe una dintre cele mai frumoase străzi de aici, strada Cristofor Columb, care este cea mai tânără stradă de aici, construită pe terenurile lui A.D. Xenopol după Primul Război Mondial. Este o stradă în curbă și conține toată arhitectura Bucureștiului: stilul neoromânesc, art-deco, eclectic, neoclasic francez. Intrăm apoi în Grădina Icoanei, ne putem opri la râul memorial care amintește de fostul râu Bucureștioara, care era cel mai important afluent al Dâmboviței, trecem pe lângă Școala Centrală, vedem pe colț cu Jean-Louis Calderon actuala bibliotecă a Școlii, locul unde locuiau directoarele Școlii împreună cu elevele din Pensionatul Domnesc de Fete. Mulți ani a fost directoare la Școala Centrală soția lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, care era foarte bun prieten cu Caragiale, care locuia la o stradă distanță de Școala Centrală. Cella Delavrancea era mică, iar Caragiale, în desele lui vizite, îi spunea ”Hai, Cella, cântă-ne niște scarlatești!” – îi plăcea mult Scarlatti. După care mergem mai în față către Biserica Icoanei, peste drum vedem ceea ce este azi Inspectoratul Școlar, iar altădată era casa fiicelor lui Tzigara-Samurcaș, cel care a întemeiat Muzeul Țăranului Român. Putem să intrăm pe Alexandru Donici și să vedem și acolo niște case superbe, cu niște curți care comunică, fiecare dintre ele, și cu strada Maria Rosetti, o arteră foarte diferită ca dinamică. Și ajungem în capătul străzii Al. Donici, colț cu Vasile Lascăr, în dreptul primei farmacii din București, care păstrează inclusiv mobilierul original. Și ne putem uita prin vitrină și să vedem cum arăta o farmacie în anii 1920.

E un traseu foarte ofertant. Putem merge mai departe?

Putem merge mai departe în cartierul armenesc, care are propriul lui peisaj cultural și în care n-au locuit niciodată armeni. Armenii se aflau pe Calea Moșilor, dar aici era doar Biserica Armenească. Din cartier în cartier putem ajunge în Mântuleasa lui Eliade, pe care le găsim în literatura lui fantastică: Popa Soare, Negustori. Eliade este, de fapt, cel care transformă Bucureștiul într-un oraș mitic.

Alte zone interesante?

O zonă foarte frumoasă este zona cu străzi cu nume de capitală, Roma, Paris, Londra. Parcelarea Filipescu-Bonaparte, cum se numea pe vremuri, ne transmite clar cum ar fi arătat cartierele rezidențiale interbelice. Acele spații care exprimă cel mai bine conceptul de oraș-gradină de la începutul secolului 20.

Eveniment ARCEN, pe terasa unui bloc de birouri de pe bulevardul Magheru

Iar mai la sud?

Cotrocenii sunt poate zona cea mai bine conservată din București, o insulă în care și locuitorii sunt conștienți de valoarea zonei în care locuiesc. Ei simt spiritul locului. Strada Dr. Lister, strada Louis Pasteur, în Cotrocenii de Jos – pentru că se face o distincție între zona aceasta și Cotrocenii de Sus. Iar o altă zonă foarte semnificativă, spre nord, este Șoseaua Kiseleff, care poate fi numită Centru Istoric, chiar dacă este mai departe. Este un loc numit Dumbrava Bănesei, pentru că Pădurea Băneasa ajungea până în Piața Victoriei.

Faceți parte din generația celor născuți după 1989, a celor care n-au cunoscut comunismul. Este și generația celor care au plecat în mare parte din România.

Mă întreb, oare chiar n-am cunoscut comunismul? Cred că l-am cunoscut cumva, chiar n-am trăit în timpurile acelea. Era comunismul din viețile, din sufletele oamenilor. Da, sunt din generația celor care au ales masiv să plece. Eu am avut două șocuri în legătură cu asta. Primul a fost la 18 ani, când toți prietenii mei au plecat fie la Londra, fie la New York, și am trecut foarte greu prin șocul acela. Și s-a mai întâmplat o dată chiar anul acesta, când oameni cu care lucram, cu unii dintre ei eram și prieten bun, aleg să plece pentru că nu mai văd un viitor în acest spațiu. Eu am ales de fiecare dată să rămân.

A fost o alegere conștientă, nu o conjunctură?

A fost o alegere conștientă. Am rude la Montreal, iar în 2008, când toți prietenii mei au părăsit România, rudele m-au invitat să rămân în Canada. Am ales să nu rămân acolo. Eu am convingerea că suntem o generație care trebuie să ducă lucrurile mai departe. Sunt puține epoci în care e atâta libertate de a construi lucruri.

Și atunci, care să fie motivul principal pentru care mulți tineri pleacă din România?

Pleacă din România pentru că n-au perspectivă, mulți dintre ei. N-au sensul sacrificiului sau nu găsesc un sens în sacrificiul de a rămâne aici. E o alegere grea să rămâi aici: vei avea parte de multe lucruri care nu-ți convin. Și șansele să ne ratăm sunt destul de mari aici.

Să luăm drept exemplu ipotetic un tânăr din Pipera care este beneficiarul tuturor facilităților din turnul de sticlă în care își are biroul. În ce măsură mai poate el să aprecieze Bucureștiul vechi?

Dacă va fi expus la acest oraș, îl va aprecia. Ceea ce înseamnă că trebuie să se întâmple ceva în acest oraș cu inimi multiple. De asta credem noi în salvarea orașului prin intermediul culturii. Cultura este cea care conectează microcomunitățile și este și factor de dezvoltare. Dacă acest corporatist bea o bere într-un loc din vechiul București care arată bine, o clădire care a fost restaurată sau o curte care mai este încă intactă, tipul acesta de expunere îl va face să înțeleagă dimensiunile orașului pe care nu-l vede zi de zi.

Poate că acestui scop îi servește și desolemnizarea culturii. În sensul că poți consuma cultură și într-un mod relaxat, nu doar în spațiile și în formele consacrate.

Cultura e ceva foarte intim și personal. E un spațiu enorm de libertate și de plăcere personală.