O mână de oameni la început, acum din ce în ce mai mulți, își dedică din timpul și competența lor ca să participe la ”Ambulanța pentru Monumente”, un proiect prin care clădiri vechi și valoroase sunt salvate în ultimul moment. Florin Vaida, coordonatorul proiectului, ne-a explicat de ce și cum intervine Ambulanța.

 

Asociația care a demarat proiectul se numește Monumentum. Dar proiectul ”Ambulanța pentru Monumente” a fost gândit sub formă de franciză. Asta înseamnă că inițiatorii îl derulează în cele trei județe în care activează de la început, Sibiu, Mureș, Brașov, dar sunt în căutarea unor parteneri care să preia și să aplice în mod independent proiectul în alte județe ale țării. În acest moment Ambulanța Monumentelor s-a extins deja în Banat, acum se pregătește startul proiectului în Arad, iar finalul va fi crearea unei rețele naționale a Ambulanțelor.

 

Ambulanta 4_4

 

Cum funcționează Ambulanța pentru Monumente?

Proiectul s-a născut în 2016. Scopul este ușor de intuit: punerea în siguranță și salvarea monumentelor care se află într-o stare avansată de degradare, în precolaps sau chiar în colaps. Mai exact, există o evidență a unor monumente aflate în pericol, iar Ambulanța merge pe rând acolo unde este nevoie. Echipele de intervenție sunt alcătuite din mulți voluntari, dar și specialiști, pentru că în intervenții trebuie respectate regulile restaurării științifice.

 

Eugen Vaida punctează pentru matricea.ro:

  • Mergem în comunitățile locale și le ajutăm să-și descopere propria identitate culturală. Dar subiectul monumentelor istorice este unul destul de neclar pentru comunități, din perspectiva legislației. De asta au o anumită teamă de a acționa singure. Noi venim și-i ajutăm să-și obțină inclusiv documentațiile și aprobările necesare și sunt foarte deschiși.
  • Multe monumente se degradează sub ochii oamenilor, pentru că, în accepțiunea comunităților locale, monumentul este ceva de care nu ai voie să te atingi, nici măcar ca să-l repari, pentru că te oprește legislația.
  • Multe sate s-au depopulat, tinerii au plecat la oraș, iar bătrânii nu mai au posibilitatea să-și repare vechile monumente. Dar mulți dintre acești tineri vor să știe că biserica din satul lor, în care au fost ei botezați, este reparată și va continua să existe.
  • Cât stăm cu echipa Ambulanței într-un anumit loc, mâncăm tradițional, mâncărurile locului, facem vizite la muzeele din zonă, găsim poate vreun colecționar care să ne arate colecția lui. Sau uneori facem o seară de dans tradițional împreună cu comunitatea, deși poate că nici ei nu-și mai aduc bine aminte dansurile din vechime.

 

Ambulanta 3_3

 

În loc de bun venit, Ambulanța este primită cu suspiciune

Eugen Vaida povestește cum decurge primul contact cu monumentul și cu oamenii care trăiesc în vecinătate: ”Când mergem la un monument, noi mergem, vă dați seama, pe un tărâm necunoscut din punctul de vedere al relațiilor sociale din cadrul comunității. Și niciodată nu știm cum ne primesc. În general sunt reticenți la început, așa cum a fost într-un sat în care oamenii mai în vârstă ne-au spus că n-avem cu cine lucra acolo, că nu se va găsi nimeni să ne sprijine. Într-un final s-a transformat totul într-un succes atât de mare încât toate autoritățile din județ au conlucrat, membrii comunității au fost implicați. Ba chiar tinerii de la oraș care plecaseră din acel sat au donat bani sau au venit și au lucrat cu noi. Cam așa e de obicei, comunitățile ne primesc cu reticență pentru că nu știu cine suntem, și plecăm cu îmbrățișări și cu lacrimi în ochi pentru că le-am pus în siguranță un monument despre care abia atunci descoperiseră că e parte din identitatea lor.

Când am ajuns la Prigor, ca să intervenim la moara de apă de acolo, la început reticența a fost atât de mare, că s-a iscat o ceartă, nu știau cine suntem și nu s-au înțeles nici ei între ei. După care chiar ei au insistat să ne ajute ca să punem în siguranță acel monument și s-a lăsat chiar și cu petreceri. Din păcate, comunismul a afectat mult comunitățile rurale și relațiile dintre oameni. Altădată se întâlneau toți oamenii din sat și hotărau să repare un pod, de exemplu. Acum primăria este cea care le face pe toate, iar locuitorii nu sunt deloc sau aproape deloc informați și implicați.”

 

Ambulanta 2_2

 

De ce e important să salvezi o clădire din lemn veche și inaccesibilă

L-am întrebat pe Eugen Vaida de ce totuși se cheltuie atâtea energii pentru restaurarea unor monumente practic necunoscute, care probabil vor rămâne și pe viitor în afara traseelor turistice și la care nu are și nici nu va avea acces publicul larg. Care este miza acestor intervenții? Ne-a răspuns că din punctul său de vedere este greșită ideea de a împărți monumentele istorice în două categorii, categoria A pentru cele de importanță națională și categoria B pentru cele de importanță locală. ”Au mai rămas puține mori, de exemplu, poate zece la sută din ceea ce aveam acum 30-40 de ani, s-au distrus foarte repede. Ele au rămas singurul martor al unui lung șir de funcțiuni rurale sau tipologii de monumente care au dispărut între timp. De aceea e important să le păstrăm, pentru că sunt foarte puține.  Acum 50-60 de ani, când s-a întocmit lista monumentelor istorice, exista un anumit număr de monumente. Acum se constată că multe au dispărut între timp, unele au ars, unele s-au degradat, s-au prăbușit la furtuni. Cele care au rămas au devenit unice în felul lor. De asta e important să le salvăm.”

Cum se face o restaurare și care sunt greșelile de care trebuie să se ferească restauratorul? Cum poate un specialist să redea viața unei picturi create acum cinci sute de ani? Anca Dină este restaurator și vorbește despre cât de importantă este meseria ei pentru ca monumentele de artă românești să învingă timpul.

 

Matricea Românească: Ați lucrat mult timp ca restaurator, la monumente foarte valoroase.

Anca Dină: Eu sunt specialist în conservare pictură murală și am lucrat mult în Bucovina, pe șantierele pe care le coordona Oliviu Boldura, care mi-a fost profesor. Am lucrat la monumentele cele mai cunoscute: Sucevița, Moldovița, Voroneț, Arbore. Acolo lucram mai ales vara, pentru că, monumentele fiind neîncălzite, doar vara poate funcționa șantierul în cele mai multe dintre cazuri. A fost o șansă mare pentru mine să pot lucra acolo și am avut noroc de o echipă frumoasă și de o pictură frumoasă, care-ți oferă foarte multe satisfacții.

Ce înseamnă, mai exact, restaurarea picturii murale? Cum se salvează o pictură degradată?

În general, prin restaurare se înțelege că se face ceva nou. Dar nu este așa. Restaurarea picturii murale presupune mai întâi o descărcare a acumulărilor și depunerilor de praf, fum, microorganisme. Adică o curățare. Iar apoi, sau în paralel, o consolidare a stratului suport, a stratului de culoare, pentru că altfel riști, pe măsură ce lucrezi, să pierzi părți importante din ce-ți dorești să salvezi.

 

Monumentul nu este o ființă vie, dar este o materie care lucrează.

 

Aici este diferența între o intervenție de specialitate și o intervenție făcută de cineva bine intenționat care dă cu o cârpă, îndepărtează totul, apoi spune: Uite, ce frumos! Da, dar acolo unde stratul de culoare nu este bine fixat, este foarte ușor să-l îndepărtezi cu totul de pe perete. Și atunci aparenta curățenie pe care o faci duce și la pierderea picturii, practic, a stratului de culoare. Pe de altă parte, consolidarea este importantă, ca să nu ne trezim cu bucăți prăbușite.

 

Restaurarea trebuie să fie vizibilă sau discretă?

O restaurare este diferită de crearea a ceva nou. Noi conservăm și ajutăm să meargă mai departe opera de artă, dar nu creăm, nu o luăm de la zero. Noi prelungim viața picturii, cu toate cicatricile pe care le-a acumulat până atunci. La final este partea de prezentare estetică, atunci când noi nu punem culoare ton în ton și nu recompunem prin pictură nouă ceea ce s-a pierdut, ci doar punem în valoare acele părți din pictura originală care s-au păstrat. Intervenția trebuie să fie vizibilă de aproape, iar de departe trebuie să creeze imaginea unui fond suport pentru original, fără să deranjeze vizual.

Pictura Voronețului, de exemplu, a fost făcută acum cinci secole și a ajuns până la noi. Restauratorul intervine asupra picturii și o conservă, iar astfel îi prelungește viața. Cu cât? Altfel spus, când va trebui făcută o nouă intervenție, o nouă restaurare?

Materialele care sunt folosite în restaurare au o ”viață”, un fel de garanție. Depinde și cum este păstrat mai departe monumentul. Depinde dacă sunt respectate sau nu condițiile optime, sau dacă eventual este abandonat și se intervine agresiv asupra lui. Și sunt și anumite modificări care apar din cauza condițiilor fizice. Pictura exterioară este expusă ploii și soarelui, de exemplu. Dar nu trebuie să ne sperie intervenția de restaurare.

Ai restaurat un monument, dar nu pleci de acolo mulțumit că ai terminat și uiți de el pentru o sută de ani!

Mai bine să se intervină mai des și să se oprească o formă incipientă de degradare, decât să spunem gata, l-am restaurat acum, ne mai uităm la el peste o sută de ani. Materia îmbătrânește. Noi conservăm o materie îmbătrânită și îi prelungim viața. Și una este să pui schela și să stai o săptămână, și altceva este să pui schela și să stai acolo doi ani pentru că ai multe de reparat.

Sunt deci restauratori care au funcția de medici de familie pentru un monument.

Ar trebui să fie. E nevoie de monitorizare, mai exact. Ai făcut o restaurare, dar nu pleci de acolo mulțumit că ai terminat și uiți de el. Te mai duci, vezi dacă este în regulă, dacă intervenția a rezistat, ce măsuri se pot lua ca să protejăm monumentul. Sau poate vezi că într-un loc a apărut o fisură, înseamnă că structura se mișcă, deci e vorba despre o problemă structurală și e mai bine să intervenim acum decât să vedem cum la un posibil cutremur se întâmplă ceva mai rău. Monumentul nu este o ființă vie, dar este o materie care lucrează.

Nu lucrați cu vopsele?

Nu lucrăm cu vopsele la restaurarea picturii murale. Sunt culori de apă, pentru că intervenția trebuie să fie reversibilă. Mai exact, culori de apă aplicate în ton neutru, așa spune manualul. Ideea este că, dacă pe perete este galben, tu ca restaurator nu pui galben, ci pui un fel de gri ușor colorat spre cald care pune în lumină galbenul original și lasă să se citească lacuna (ceea ce nu mai este din pictura originală). Tonul aplicat prin restaurare trebuie să pună în valoare originalul, nu să ajungă să-l concureze, de asta nu se pune culoare ton în ton. Dar integrarea sau prezentarea estetică depinde și de tehnica în care este realizată pictura. La pictura în ulei este diferit.

Sunteți de părere că patrimoniul cultural al României este bine păstrat și pus în valoare?

Patrimoniul cultural este doar într-o mică măsură conservat sau respectat. Nu e greu să înțelegem asta, trebuie doar să privim în jur. Și vom vedea că puține case sau monumente sunt restaurate așa cum trebuie. Acelea la care proprietarul se gândește că trebuie păstrată și fereastra de lemn așa cum este ea, cele la care imaginea reală se dorește a fi conservată.

Dar această fereastră ipotetică este importantă?

Da, pentru că ea este parte din imaginea inițială. Ea păstrează identitatea casei. La noi se merge mult pe înlocuire. Geamul termopan izolează mai eficient și aparent este mai bine să înlocuim fereastra veche din lemn.

 

Proprietarul vrea să schimbe, arhitectul vrea să păstreze

Arhitectul restaurator are de multe ori de furcă cu proprietarul. Dar, din păcate, de cele mai multe ori nici nu se apelează la un arhitect restaurator, pentru că, nu-i așa, noi suntem ”pricepuți” la toate și putem decide singuri ce schimbăm și ce păstrăm. Din perspectiva proprietarului, totuși, există și multe situații când el vrea să păstreze, să restaureze elementele originale, dar nu poate, pentru că sunt puțini specialiști și este greu de ajuns la ei, pentru că nu mai există tâmplari care să repare tâmplăria, de exemplu, și tot așa.

Acum, în Bucureștiul pe care îl cunoașteți, există multe case care ar trebui restaurate?

Arhitecții au făcut o astfel de inventariere cu casele care ar trebui și se mai pot păstra. Din păcate, unele dintre cele care sunt pe listele mai vechi de clasificare a monumentelor deja nu mai există fizic sau sunt într-o stare de degradare avansată. Cele câteva case care au fost salvate printr-o restaurare reală ne fac să ne bucurăm. Multe dintre casele restaurate sunt sedii de instituții sau de ambasade, casele particulare sunt puține pentru că este foarte costisitor să le restaurezi.

Partea financiară este cea mai grea piedică?

Partea financiară merge mână-n mână cu partea de educație. Adică întâi să ne dorim să păstrăm și apoi să ne permitem să păstrăm aceste case.

Și care este miza? De ce să ne dorim să păstrăm o casă veche și să nu ne dorim să construim o frumoasă casă nouă?

Miza este că ne pierdem identitatea. Nu este același lucru să trăiești într-un bloc sau într-o casă nouă și prestanța pe care ți-o dă o casă veche, cu istorie, cu o poveste. Casa istorică este o casă care trăiește. Ea te bucură pe tine ca proprietar, îi bucură pe cei care trec pe lângă ea și ne reprezintă pe toți, până la urmă. Și la ce ne trebuie identitatea într-o lume a globalizării? Tocmai în această lume este esențial să ai o imagine bine definită. Orașul tău poate atrage turiști, de exemplu, pentru că este un oraș unic și oferă experiențe pozitive și din punct de vedere vizual.

 

Ce este Art Conservation Support?

După vreo 12-14 ani în care mi-am petrecut verile pe șantiere, am trecut printr-un moment de răscruce, în care mă gândeam cum pot să continui. Atunci mi-am dat seama că partea de promovare a patrimoniului este aproape total neacoperită. Sunt câteva ONG-uri în acest domeniu, dar ele nu reușesc să acopere nevoia reală, cu atât mai mult cu cât programele școlare amintesc doar tangențial ideea de patrimoniu cultural. Atunci am pornit împreună cu câțiva colegi Art Conservation Support, care este o asociație profesională în care membrii sunt chiar restauratori, istorici de artă, chimiști, adică specialiști din zona conservării patrimoniului. Așa am editat mai multe cărți prin Editura ACS, atât carte de specialitate cât și carte adresată publicului larg, carte turistică. Sunt lucrări care trebuie să existe la monumente, când ajungi acolo ca turist să le poți citi, sau pe care să le poți procura din librării și, dacă nu poți să ajungi într-un anumit loc, să citești măcar despre el. Sunt călătorii într-o carte, așa cum ne place să le spunem.

Colecția de cărți poștale a familiei Mocanu spune o dureroasă și frumoasă poveste de viață. Sunt îngălbenite, dar încă expresive,  deși nu mai puțin de un secol și un an au trecut peste ele.

Cea mai rușinoasă înfrângere din istoria românilor

În septembrie 1917, familia Dumitrescu din Bacău trăia o dramă: fiul lor, Petru Dumitrescu, absolvent de școală militară și candidat pentru ofițer, luptase la Turtucaia, pe teritoriul românesc din sudul Dunării, în prima confruntare importantă a românilor din Primul Război Mondial. Bătălia a durat puțin și s-a sfârșit nefericit pentru noi. A fost numită ulterior cea mai rușinoasă înfrângere a românilor din toată istoria lor, iar motivul eșecului a fost infatuarea comandanților români, combinată cu slaba pregătire și dotare a soldaților.

Bacăul este departe de Dunăre, așa că moldovenii n-au resimțit atunci frica pe care bucureștenii au trăit-o din plin, gândindu-se că vor fi ocupați de trupele germano-bulgare. Dar erau alte motive de îngrijorare. În luptă căzuseră 6.000 de militari și alți 28.000 fuseseră făcuți prizonieri. Iar familia Dumitrescu nu știa nimic despre Petru.

Cărțile poștale erau scrise în franceză

Vestea cea bună a venit puțin timp mai târziu. O carte poștală expediată din Bulgaria a ajuns la familia din Moldova purtând doar câteva rânduri scrise cu cerneală. Petru anunța că este sănătos și că este prizonier al armatei bulgaro-germane, în lagărul de la Sliven. Nu știa la ce să se aștepte mai departe.

Carmen Maria Mocanu, născută în 1953, este nepoata uneia dintre surorile lui Petru Dumitrescu și custodele colecției de cărți poștale. Își amintește ce i s-a povestit despre cum au parcurs străbunicii ei perioada respectivă. A fost o corespondență lungă, care durat până în 1918. Mama, tata și cele două surori îi scriau disperați. Aproape toate cărțile poștale au câte o rugă către Dumnezeu să nu-l lase, să vină înapoi sănătos.” Mesajele dintre familie și copilul lor erau scrise cu afecțiune, în limba culturală a bătrânei Europe, franceza. Familia mea era mic burgheză, nu erau oameni avuți, mari proprietari de pământ sau boieri. Dar bunica mea, care era casnică, scria în limba franceză. Soțul ei era șef de gară, iar copii lor avuseseră parte de educație – bunica mea era absolventă de pension, iar fratele ei Petru făcuse o școală militară”, spune Carmen Mocanu, care adaugă că mulți români erau atunci oameni educați și care prețuiau enorm familia. Cărțile poștale au fost păstrate cu grijă mare, pentru că ele conțineau nu doar vești, ci mai ales sentimente și speranțe. Deși sunt din ce în ce mai puțin grăitoare pentru descendenții direcți ai protagoniștilor, ele sunt obiecte vii pentru cine știe să le asculte povestea.

Prizonier în Primul Război, comandant de regiment în Al Doilea

Petru a fost eliberat în anul în care Primul Război Mondial a luat sfârșit. Dar prizonieratul nu l-a descurajat în privința carierei militare. Intrase în război cu gradul de plutonier al Școlii Militare de Artilerie, iar în anii următori a înaintat în grad. În Al Doilea Război Mondial era colonel și a luptat în calitate de comandant al Regimentului Artilerie din Bacău.

După cel de-Al Doilea Război, foarte multe lucruri s-au schimbat în România. Petru Dumitrescu, un om care și-a închinat viața apărării țării sale, nu s-a adaptat la noul regim și la noua configurație teritorială și ideologică a României. Carmen Mocanu își amintește un detaliu: “Eram copil și n-am vorbit niciodată cu fratele bunicii mele despre perioada în care a fost prizonier. Dar țin minte că în bucătăria lor exista o hartă a României Mari. Era afișată pe un dulap, dar pe o latură ascunsă, nu se vedea ușor, pentru că erau deja alte vremuri, iar România Mare nu mai exista. Dar cum scăpase harta aceea nearsă, nu pot să-mi explic”.

O seară oarecare, la un centru de fotocopiere. Asistenta care îmi scanează cartea de bucate pe care tocmai i-am împrumutat-o se întoarce la mine radiind:

– Care-i treaba? Tipul ăsta e plecat afară? Şi găteşte feluri de mâncare româneşti?

– Nu e un tip, e un băieţel, îi atrag atenţia.

– Foarte tare! Iar gogoşile astea arată excelent. Cred că o să gătesc şi eu în seara asta.

Dau să plătesc, dar tânăra e absorbită:

– Îmi cer scuze. Mă uitam la reţetă, să văd ce-mi trebuie…

bucătărie românească băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte româneşte reţetă gogoşi

Reţeta de gogoşi româneşti a lui Justin a făcut lumea să îşi lingă degetele din „Big Apple” până în „Micul Paris”

Iustin (americanizat, Justin) are 13 ani şi tocmai ce a publicat o carte de bucate – cu care a reuşit să facă ceea ce preţioşii din înalte funcţii ale Statului n-au reuşit şi n-o să reuşească în veci, pentru că sunt nişte filistini încremeniţi în proiect şi n-au candoarea lui: să retrezească interesul pentru România. Pentru tradiţie. Pentru familie. Să dea un impuls de optimism. Să facă oamenii să zâmbească, animaţi, încrezători în viitor.

Vă repet: Iustin are 13 ani.

Nu căutaţi patriotismul centenar în bugete uriaşe şi-n Potemkiniade sterile şi nesincere, căutaţi-l în cartea de bucate a unui copil român de 13 ani din America

Nu voi face aici “recenzia” cărţii lui, pentru că îmi lipseşte expertiza tehnică, dar şi pentru că sufletul nu se recenzează. Iar Justin Cassablanca, pe numele lui complet, e un copil român, de peste Ocean, care visează un mare vis: acela de a trăi (mai mult) în ţara lui de origine şi de a scrie corect româneşte. De visat în româneşte, o face deja, iar cartea lui, Găteşte cu mine! (în original: Cook with me!, editura Eurostampa, Timişoara, 2018) – un proiect şcolar, de vacanţă – este dovada acestei visări frumoase, la Patrie.

Justin Cassablanca şi mama lui, medicul Anca Stuparu

Împreună cu mama sa, medicul Anca Stuparu

O carte minunată, pe care o recomand oricărui român şi care, deşi – sau poate tocmai pentru că – e proiectul de suflet al unui puşti din diaspora, musteşte de atenţie la detaliu şi de o calitate tipică pentru un wunderkind.

Nu căutaţi patriotismul centenar în bugete uriaşe irosite pe Potemkiniade sterile şi nesincere, întru beneficii personale, căutaţi-l în cartea de bucate a unui copil român de 13 ani din America.

băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte româneşte copertă carte de bucate

O carte excepţională: „Găteşte cu mine!”, a lui Justin Cassablanca (13 ani, român din New York)

Eşecul Referendumului istoric la care au fost chemaţi Românii, la finele săptămânii trecute, a lăsat un gust amar în rândul conaţionalilor de bună-credinţă. Printre ei, şi un preot  care a relatat pentru Matricea Românească o conversaţie burlescă pe care a purtat-o, despre „turul II la Referendum”, semn că îndobitocirea este fapt.

Acum”, s-a confesat slujitorul Bisericii, “toată lumea mă întreabă: Părinte, când e turul II?”

“Care tur II, domnule?, le răspund, perplex.”

“Păi, nu sunt alegeri?”

“Ce alegeri, domnule?”,

a relatat preotul schimbul tragi-comic avut cu enoriaşii.

Incultura politică şi dracul Lenei

“Explicaţia este lipsa culturii politice la Români. Am auzit voci care au spus că cei care au boicotat Referendumul îl au pe dracul în ei. Eu cred că e vorba despre dracul Lenei, dracul Comodităţii…”, a mai spus părintele.

„Şi noi, preoţii, trebuie să ne asumăm vina pentru aceia dintre enoriaşi care au răspuns cu Nu la Referendum. Asta înseamnă că nu i-am convins”, a conchis preotul.

De la scriitorul I.D. Sârbu știam că Lucian Blaga nu a reușit să citească Moromeții până la capăt. Blaga credea că țăranii din cartea lui Marin Preda nu sunt țărani români, sunt țărani de alte neamuri și astfel a abandonat lectura ca o reacție organică a spiritului său. Cu această subtilă observație în minte, am plecat spre comuna Vintileasca (din județul Vrancea), cutreierând prin citatele vechi înrudite cu tabloul general al țăranului român, pictat livresc, așezat cu experiențele mele prin munți, ape și văi. Găsesc unul care jubila mimetic în imaginarul meu hrănit de orizontul pitoresc:

Țăranul român manifestă orientări care dezmint hotărâtor primatul intereselor economice, acel primat ce n-ar îngădui eflorescențele frumuseții decât ca o anexă sau un epifenomen (…). Țăranul răsăritean nu uită nici în cea mai neagră sărăcie podoaba și pitorescul, ca pervaz firesc al vieții. Despre țăranca noastră îndeosebi se poate spune că ea se va lipsi de orice, dar nu de inutilitatea unui adaus de forme și culori la mediul ei de toate zilele. Mizeria, nepregătirea, veacurile de robie au împuns, ca o necurmată bătaie de vânt, pe țăranul român, la dezordine gospodărească, la trai nehigienic, câteodată la stări de civilizație neolitică, dar nu l-au putut face să renunțe la pitorescul înadins sporit și alimentat la fiece pas al vieții

(Trilogia Culturii, Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Lucian Blaga)

rememoram, cu buzele ușor deschise în bătaia unui vânt tomnatic vrâncean, când urcam spre Vintileasca în căutarea acestei anatomii blagiene făurite din pasiunea țăranului român pentru pitoresc.

Această pasiune este originală prin dozaj, ne spune tot Blaga, un dozaj ce nu are rațiuni economice, ci doar rațiuni de frumos.

Anatomia subiectivă a unui spațiu geografic

Am plecat pe buze cu pitorescul spre Vintileasca, nu cu vorbe mari. În cuvintele lui Blaga am găsit cea mai mare dragoste pentru cultura țărănească și arta populară, prin urmare, încă de la bun început, mi-am pus voința în amplificarea misterului la nesfârșit. Am pornit la drum cu un proiect denumit ”C@rte în sate”, un proiect eponim am putea spune. O mulțime de oameni minunați s-au dedicat proiectului, în frunte cu fondatorul și coordonatorul acestui proiect, Silvia Vrânceanu Nichita, și cu povestașii ei voluntari (și eu fac parte dintre ei – acum am prilejul să vă povestesc și Dvs.) care au coborât la sate cu ateliere pentru cei mici, cu pasiunea pentru lectură și cărți, pentru cultura țărănească și, nu în ultimul rând, pentru copii.

Peisajul și atmosfera îți cuprind ființa de acel dozaj despre care spuneam. Stilistic, alunecam spre alte descrieri blagiene:

Căsuța, oricât de redusă la elementele necesare adăpostirii, va purta întotdeauna ca un semn de liberă noblețe stâlpii pridvorului: bisericuța, oricât de Puțină la trup, se va mândri cu un peristil. Ulciorul din care se astâmpără setea, va fi întotdeauna împodobit cu un decor bătrânesc, iar peretele, oricât de pustiit de nenoroc, va purta oricum o icoană.

(Trilogia Culturii, Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Lucian Blaga)

Atelierele cu copiii au început stolul acestor emoții transparente. Drumul spre ele a fost pavat cu cărți. Decorul a contat enorm în economia activității, fiecare dintre noi a fost creativ în a decanta personal cât dozaj este nevoie pentru podoaba generală a unei sâmbete ce alunga toamna, păstrând soarele aproape, cu foșnetul multicolor al frunzelor ce adăposteau valea, ca niște străjeri ai firescului țărănesc.

Lucian Blaga Sadoveanu şi alţii carte în sate interior

Din dragoste de copii şi de carte: Sadoveanu, redescoperit prin proiectul Carte în sate

Copiii erau îmbibați de cerneala bunului-simț, o cerneală ce era în sufletul lor înfiptă geografic. Doar așteptau o oportunitate să-și vulnerabilizeze fortificația, să-și deschidă sufletul construit în consonanță cu geografia locului. Am încărcat mult adevăr subiectiv în descriere, dar orice poveste pleacă de la trăirile din epicentrul locului geografic. Am purces și în Poiana Stoichii, unde am lăsat o mică bibliotecă pentru puținii copii de acolo care aveau în ei, pitoresc vorbind, pasiunea pentru lectură. Drumul era mai mult decât inițiatic în ceea ce numim pitoresc. Nefericirea infrastructurii cumva conservase pitorescul acestor meleaguri încărcate de o liniște moldovenească, deloc comună altor meleaguri ce invitau la tihnă la prima vedere.

Cea mai pronunțată curbură de pe fața planetei, în judeţul Vrancea

Profesorul Florin Roman le-a ținut o cuvântare copiilor, explicându-le împrejurimile din punct de vedere geografic și caracteristicile spațiului lor natal. ”Toată acestă zonă se ridică în fiecare zi cu câțiva milimetri, însă natura echilibrează lucrurile. Tot ce vine de sus, precipitații, tot erodează cumva, ca să fie un echilibru. În același timp, această zonă se lasă în fiecare zi de ordinul milimetrilor. Aici avem o zonă care se ridică, flancată de două zone care coboară. Nicăieri în România nu mai găsiți așa ceva. Ce frumos este balansul acesta! Ținutul vrâncean se mai distinge prin aceea că toate liniile principale de relief, fie că e vorba de munți sau de dealuri, toate se înscriu pe ceea ce se numește curbură. Această curbură a Carpaților cu dealurile submontane, adică subcarpatice, se încovoaie. Ea este cea mai pronunțată curbură de pe fața planetei. Noi ăștia, care suntem aici pe o distanță de 100 și ceva de kilometri, ne-am născut în regiunea de pe planetă unde întreaga structură a reliefului major, munte și ce este sub munte, constituie cea mai pronunțată structură de pe planetă. Uite așa, alt moț al Vrancei.”

Mi-am jurat că data viitoare, când voi purcede pe aceste meleaguri, în special când voi ajunge la Poiana Stoichii, voi lăsa acolo cartea lui Blaga. Fiecare, când o va deschide, își va vedea în oglindă sorgintea.

Poporul românesc e fără îndoială îndrumat dintru adâncul său spre pitoresc.

(Lucian Blaga)

Mai multe detalii aici.

 

Proiectul cultural C@rte în sate și-a propus să apropie copiii din zonele dezavantajate din punct de vedere cultural de cultura scrisă, de carte și să le stimuleze apetitul pentru lectură și cunoaștere.

Proiectul cultural C@rte în sate este cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, iar partenerii judeţeni sunt Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu”, Inspectoratul Şcolar Judeţean Vrancea şi Clubul de jurnalism şi implicare civică Tineret în (re)acţiune.

Fotografii: Facebook, Şcoala „Regina Maria” Vintileasca

O tânără studentă la Drept, aflată în practică la Bulboacă şi Asociaţii, îşi împărtăşeşte experienţa la Festivalul Strada de C’Arte 2018, mijlocită de proiectul cultural al B&A, Matricea Românească.

 

O iniţiativă lăudabilă în mediul cultural românesc, Festivalul Strada de C’Arte, a cărei a şaptea ediţie se află în plină desfășurare pe străzile încărcate de istorie ale Bucureștiului, are ca punct central de interes “arta”.

Arta, atât de prezentă în viețile noastre cotidiene, prin clădirile ce te poartă în secole trecute, prin străzile pe care încă poți să auzi murmurul trăsurilor dacă ești dispus să îl asculți, riscă să rămână neobservată în umbra monotoniei și a vacarmului urban.

Festivalul este organizat de Biblioteca Centrală Universitară, în colaborare cu Fundația Universitară Carol I și cu Muzeul Național al Literaturii Române, și are ca scop descoperirea artei, a istoriei și a frumosului de către oamenii de toate vârstele, inclusiv de către cei mici. Matricea Românească este partener al evenimentului.

Ca tânără studentă a Facultății de Drept din București, parcursul meu gravitează în jurul dorinței de cunoaștere, ca element central al personalității unui viitor jurist.

Aflată în cadrul unui program de practică oferit de către Bulboacă și Asociații SCA, am cunoscut îndeaproape proiectul cultural al firmei, Matricea Românească – ce nu îmi era, oricum, străin – și, când mi s-a oferit oportunitatea de a mă implica, am acceptat-o cu entuziasm.

Evenimentul la care am fost „delegată” de Matrice vineri după-amiază, “Educație la firul ierbii – Să nu uităm că  cercul apei și al vieții este același”, s-a desfășurat în Aula Științifică a Bibliotecii Centrale Universitare și a adus în centrul atenției copiii, dar și importanța educației și a cunoașterii încă din primii ani ai vieții.

Curiozitatea este piatra de temelie a cunoaşterii, elementul care dă sens călătoriei pe care o presupune invariabil viaţa, în care ne trezim fără aprobare prealabilă şi fără manual de instrucţiuni. Să fii curios înseamnă să descoperi frumuseţea jocului, iar existenţa este un joc unic şi, fără tăgadă, cel mai complex.

Grupuri de oameni, a căror călătorie în viaţă se poate calcula momentan doar în cifre, îşi căutau locul în Aulă pentru a sta cu prietenii si familiile lor cât mai bine poziţionaţi, înainte de startul evenimentului. Mişcarea lor browniană printre stâlpii de marmură şi printre scaunele din sală apare ca cea mai sinceră manifestare a curiozităţii în ochii celor ce s-au împotmolit şi se consumă la maturitate în stadii neimportante ale jocului.

Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă?

Locul desfășurării evenimentului – o bibliotecă – a transmis un mesaj răsunător în rândul tuturor. Biblioteca adăpostește memoria unei națiuni, biblioteca înseamnă istorie, artă, cunoaștere și curiozitate, deschide uși nebănuite către o altă lume, către vechi și nou, atât către trecut, cât și către viitor. Cărțile dezvăluie povești, adevărul despre lume și viață, despre creativitate și înțelegere.

Cum suntem – sau, mai bine spus, ar trebui să fim – învățați încă de mici “să ne cunoaștem istoria pentru a nu o repeta”, la nivel singular, cât și la nivelul unui popor, cărțile sunt unealta noastră, a fiecăruia în parte, către acest obiectiv de preț – cunoașterea, spre care ne „meșteșugim” singuri drumul în fiecare zi.

Copiii din sală, indiferent de vârsta lor, au fost motivați încă de la începutul evenimentului prin îndemnul adresat la finalul discursului introductiv: “Să deveniți cât mai curioși!”. Deși nu este exprimat prin multe cuvinte și nu pare special la prima vedere, acesta este poate cel mai important sfat pe care il poate primi un om în decursul vieții.

Niciodată nu este prea târziu să citești, să fii dornic să înțelegi istoria, lumea și oamenii ce îi dau viață, asemănători ție sau foarte diferiți, și cum altfel poți să fii mânat spre cunoaștere și înțelegere, dacă nu prin curiozitate?

Dezbaterea la care am participat a avut ca subiect principal apa, element fundamental al vieții, încercând să surprindă esența importanței sale din dublă perspectivă: științifică și literară.

Foarte mulți prichindei au dat dovadă de istețime când s-au ivit întrebări precum: „Care este formula apei?”, „Cât la sută apă este în corpul uman?” sau „Cât la sută din suprafața globului este suprafață oceanică?”, la care au răspuns cu naturalețe, unele informații fiind deja cunoscute de către ei.

Am aflat și eu lucruri interesante. Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă? Sau că, paradoxal, apa caldă îngheață mai repede decât apa rece?

Toate aceste curiozități erau menite să ducă într-un singur punct: apa este un factor vital.

Atât de importantă în viețile noaste, apa nu a rămas, deci, indiferentă nici artei. Este suficient să ne gândim la creația eminesciană “Lacul” sau la valsul “Dunărea albastră”, al renumitului compozitor Johann Strauss.

Apa merită admirația, curiozitatea, dar și grija noastră, printr-o folosire atentă, mai ales în contextul poluării contemporane și al întrebuințării iraționale pe plan global.

G.B. e un personaj cunoscut în cartierul bucureştean D…, unde conduce o agenţie de “vânat capete”. Şi mai cunoscut e pentru bretelele multicolore, papioanele la fel de diverse, şi asistenta N…, mai tânără cu zeci ani decât el, care e convinsă că “manager” e un cuvânt românesc. G.B. nu face mai exact nimic, însă la nivel înalt: organizează concerte pentru protipendadă şi scrie recenzii de restaurante. Muncă grea! Un bătrânel cu relaţii, e omul la care se recomandă să mergi dacă ai nevoie de notorietate facilă şi de “networking” intermediat.

R.I. e un tânăr român de 27 de ani care s-a întors de ceva timp din Marea Britanie (unde a studiat 7 ani), pentru a pune pe picioare, acasă, un restaurant-concept, închinat României şi valorilor noastre. Alături de iubita sa, C… , şi de părinţii lui, a deschis recent o afacere de familie pe care vrea să o transforme în reper, încercând, greşind şi îmbunătăţind. R.I. nu e vreun înfumurat de D…. . Dimpotrivă. E un băiat cu mult bun-simţ, care şi-a ascultat sufletul, a venit înapoi acasă şi a muncit din greu pentru visul lui. Pleacă de la restaurant (un loc aparte, decorat cu stil) la ora 4, iar la ora 7 se întoarce “în prima linie”.

La două zile după marea deschidere, invitând un prieten la prânz, îl găsesc cu surprindere pe G.B. instalat în restaurantul lui R.I., luând masa alături de un colaborator. Cere totul “to share”, e nemulţumit că nu i se aduc tacâmuri suplimentare deşi n-a cerut, iscodeşte gazdele cu privire la afacere, face nazuri etalându-şi “importanţa”, cam cum făcea Anton Ego în Ratatouille.

România nu va evolua cât timp generaţia întoarsă din străinătate pentru a-şi aduce contribuţia va fi “pusă la locul ei” de Păturicii de Dorobanţi

După ce scapă din corzi, iubita lui R.I., care face oficiile de gazdă, poposeşte şi la noi, asudată şi demoralizată. Îi spun că au cel mai bun parizer “comunist” din Bucureşti (numit, atât de potrivit, 1989) şi îi mai spun să nu se îngrijoreze: criticile lui G.B. sunt irelevante.

Nu încerc să acopăr aici potenţialele scăpări ale tinerelor mele cunoştinţe – începuturile sunt cele mai grele şi supuse erorii, în orice domeniu. Însă ceva mă irită enorm: doi tineri millennials (componenţi ai generaţiei blamate pentru că “nu face nimic cu viaţa ei”) se întorc Acasă. Încearcă să facă un lucru bun în – şi pentru – România. Răsplata? În loc să-i sprijine, fie şi prin critică constructivă, un om îmbătrânit în intrigile de D…. îi “pune la respect” şi-i face să-şi analizeze greşelile, acolo unde ele nu există. E aidoma filmului lui Silviu Purcărete, “Undeva la Palilula”, în care un personaj spunea: “Copiii nu sunt buni, pentru că ne iau locul la masă”.

Tinerii români au nevoie de încurajări, nu de predici. Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere. Cine are însă bătrâni detractori, să-i lepede. Este problema generaţiei precedente dacă, în loc să elibereze locul la masă, ţine cu obstinaţie de scaun, cuţit şi furculiţă.

România nu va evolua cât timp generaţia întoarsă din străinătate pentru a-şi aduce contribuţia va fi “pusă la locul ei” de Păturicii de Dorobanţi. Este un şantaj istoric, căruia această generaţie, destinată să schimbe România, nu trebuie să îi cedeze.

Ultimul cântec de fluier se aude în Ţara Zarandului, graţie unui meşter fluierar din satul Dumbrava de Sus, comuna Ribiţa: Mateş Petre, 66 de ani. Silvia Iorgulescu vine cu povestea, de la faţa locului.

Dacă ajungeți cumva prin Țara Zarandului, faceți un ocol sau o oprire și prin comuna Ribița. Acolo-s multe de văzut, dar mai ales de ascultat și înțeles.

De „obiective turistice” nu duce lipsă – și sunt pentru toate gusturile sau nevoile sufletești –, fie că ești un călător la pas prin istorie în Anul Centenar, un căutător de liniște sau un vânător de „specificități locale”. Ar fi mai întâi Biserica Sfântul Ierarh Nicolae, un monument istoric de început de secol XV, dar şi casa natală a lui Giurgiu Marcu, devenit marele Crişan, ori Mânăstirea Vaca și lacul ei cu nuferi galbeni.

Casele nu mai au toate amprenta arhitecturii tradiţionale şi nici interioare cu icoane şi păretare brodate nu mai găseşti decât arareori, oamenii nu se mai îmbracă în port popular, iar cămăşi cusute cu frunza de gorun tipică locului găseşti doar în lada de zestre. A cui o mai are – dacă o mai are – sau în „Lada de zestre” a comunei, adică o gospodărie autentic tradițională, cu acareturi, interior şi obiecte bine conservate, valorificate cultural și turistic.

Dar nu-i bai, că locurile îşi păstrează neschimbată amprenta mioritică, în unduirea lor lină între deal şi vale, iar oamenii, cu vorba lor domoală, sunt asemenea peisajului: nici grabnici, nici molcomi, ci doar nepripiţi. Îşi schimbă însă iute ritmul când se arată nerăbdători să-ţi prezinte comorile lor şi să-ți fie ghizi prin marea lor „casă” de fânețe și păduri îndepărtate, peste care cerul e acoperiş, zicând un „Doamne-ajută!” când le urezi „cât mai mulți vizitatori”. În curtea „Lăzii de zestre” e o fântână. E singura din comună care are cumpănă, dar apa nu-i potabilă. Ghidul Dorina Rus, de la Centrul Local de Informare Turistică, vede că o „cercetăm” şi spune îndată: „Promit că o curăţ, dacă şi dumneavoastră promiteţi că veniţi şi la anul, că doară ați învățat drumul”.

Oamenii, cu vorba lor domoală, sunt asemenea peisajului: nici grabnici, nici molcomi, ci doar nepripiţi

De jos, de la poale, se vede vârful Strâmba, iar la jumătate de oră de el, în satul Dumbrava de Sus, îl găsiți pe Mateș Petre, ultimul meșter fluierar al unei zone altădată celebre pentru acest meșteșug. Să fii ultimul păstrător de tradiţie nu-i confortabil. Responsabilitatea şi singurătatea sunt mari. Dar meşterul de 66 de ani nu privește nici înapoi, nici înainte cu mânie. Numai constată, cu un umor subtil, realitatea, din locul lui izolat și privilegiat totodată.

„Eu nu sunt fluieraş, spune, ci fluie-rar… că rar mai fac câte un fluier! Despre meşteşug – ce să zic? Spun ce am mai spus şi altora. În Juncu, cum se numea satul Dumbrava de Sus înainte (și satului Crișan îi zicea Vaca), lemnul se transformă în fluiere de două sute de ani. Erau înainte cam o sută de căși care se ocupau cu lucrarea lor. Și nu numai, se făceau ciubere, tulnice, butoaie. Toamna, când se găta lucrul la câmp și cu animalele, în gospodării se strângeau toți, cu mic, cu mare, și ciopleau, sfredeleau, împodobeau lemnul, fiecare după puteri și iscusință”. Într-o familie, peste săptămână, se făceau și câte două sute de fluiere, iar sâmbăta plecau cu ele „la moți”, în comuna Avram Iancu, și le vindeau la intermediari. De acolo, fluierele din Juncu se răspândeau în toată regiunea.

meşter fluierar comuna Ribiţa Ţara Zarandului interior

„Ce să faci? Să lucrezi cu sufletul, cu mintea şi cu mâinile un fluier şi să-l vinzi peste trei luni cu 50 de lei?” Foto: arhiva personală Silvia Iorgulescu

Lucra și el în copilărie, sigur. „Mă punea tata, la lucruri ușoare, e drept, dar tot făceam, și ceva am învățat. Pe atunci mi se părea simplu, că nu știam”, adaugă râzând.

Abia mai apoi, încoace, a ajuns să lucreze mai cu sârg, mai „profesionist”. Faima i-a crescut, a participat la târguri de meşteşuguri populare şi a primit premii – Diploma de Excelenţă de la Festivalul Naţional al Tradiţiilor Populare, organizat de Muzeul Astra din Sibiu e un exemplu -, despre care nu vorbeşte decât dacă e întrebat.

„După ce s-a prăpădit tata, sunt 28 de ani de atunci, abia după aia am deprins mai bine. Pe mine m-a descoperit directorul Centrului de creaţie de la Deva, prin 2001. A fost un proiect şi aşa am întâlnit un meșter, profesor de sculptură, datorită căruia am aprofundat tehnica de lucru. Numai tehnica. Întotdeauna, mi-am făcut singur modelele care împodobesc fluierele ori crucile ori ouăle împistrite pe care le mai fac. Nu am copiat de la nimeni, pe haine vechi mă mai uit, dar transform podoabele, nu le iau de-a gata.

cruci meşter fluierar comuna Ribiţa Ţara Zarandului

„Fiecare lemn e altul”: meşterul Mateş Petre, din satul Dumbrava de Sus, comuna Ribiţa, Ţara Zarandului, România

Inspirația vine ea singură, cum mă apuc de lucru. Nu-mi pun în minte ce să fac. Trag linii, trasez conturul. Cum am făcut prima linie, știu cum continui. Pentru fluiere, mai e vorba și de lemn, de culoarea lui, de consistență. Alunu-i mai molcuț și iese bine dacă știi să-l lucrezi, dar eu lucrez cu mai multe esențe: cireș, frasin, paltin, sânger. Fiecare are personalitatea lui, nuanța lui, rezonanța lui. Fiecare lemn e altul, fiecare fluier e altfel… își merită podoaba lui”.

„Eu nu sunt fluieraş, ci fluie-rar… că rar mai fac câte un fluier!”

Cât durează să faci un fluier?

„Durează, că treaba e complicată: alegi lemnul, îl laşi să se usuce, îl sfredeleşti – am sfredele de 80-100 de ani, toate uneltele mele-s vechi. Urmează cioplitul, se fac ochiurile, rosturile, se şmirgheluieşte fin, se fac contururile desenului, se umplu… Fiecare etapă are cuţitul ei. E mai greu acum, că am şi o mână stricată, lovită cu securea peste tendoane. Oricum, aproape am renunţat la meşteşug. Nu fac fac multe fluiere, doar când şi când mai lucrez. Ca să am când vine cineva străin pe la mine… poate o vrea să cumpere. Am avut oameni şi de la Bucureşti, şi de la Braşov, şi din Germania. Dar meşteşugul se gată… nu mai are vânzare”.

poveste cântec de fluier meşter fluierar comuna Ribiţa Ţara Zarandului

Fluierul românesc, acest totem cântător de tristeţe

E adevărat, adaugă senin, că nici nu mai merge la târguri, cum mergea odată, iar oamenii care ajung la el sunt prea puţini.

„Înainte, plecam la târguri: la Sibiu, la Braşov, la Haţeg, la Târgu Jiu, la Găina. Dar înainte era altfel. Se plăteau cazarea, mâncarea, transportul, aşa că stăteam şi câte o lună. Acum, te mai cheamă, nu te mai cheamă… faima e trecătoare, se duce. Iar ca să mergi singur la evenimente, de capul tău, e complicat. Eu abia dacă am 5 euro să-mi încarc din când în când telefonul. Şi apoi, nici nu-mi mai vine să-mi părăsesc casa, locul. Sunt nouă ani de când nu am mai fost la Târgul de la Deva, doi ani de când nu am mai coborât în Brad. E prea mult zgomot la oraş, multă poluare, mulți șmecheri. Lumea de azi nu mai e sigură.”

„E prea mult zgomot la oraş, multă poluare, mulți șmecheri. Lumea de azi nu mai e sigură”

Cu tehnologia, se împacă şi nu prea.

„Eu nici telefonul nu-l ţin deschis. Stă în cui. Nu răspund la numere necunoscute, adică oricui, că sunt păţit. Intră căsuţa vocală, ascult, văd despre ce e vorba şi sun înapoi dacă e cazul. Dacă nu, nu. Mă deranjează din treabă. Şi când vin oameni pe la mine, mă opresc din lucru. Nu vreau să mă bată nimeni la cap. Îmi place liniştea. De curând, mi-am pus şi Facebook, şi am şi prieteni… Dar când văd că arată cum iubesc ei – şi pe aia, şi pe ailaltă – , îi şterg de la prieteni. Mă interesează mai mult evenimentele, târgurile, artiştii, ce au mai făcut nou. Eu nu pun pe facebook chipul meu, isprăvile mele, ci doar frumuseţea locurilor şi munca mea… acum am o poză cu o cruce sculptată.”

Cât despre posibilitatea de a găsi un ucenic, credinţa de a vedea meşteşugul revitalizat sau încrederea într-o creștere a vânzărilor, speranţele nu-s mari.

 „Ucenici am mai avut, tineri de pe-aici. Dar au plecat la oraş şi s-au angajat. Căşile sunt goale. Ce să faci? Să lucrezi cu sufletul, cu mintea şi cu mâinile un fluier şi să-l vinzi peste trei luni cu 50 de lei? Atâta e un fluier obişnuit, şi unul dublu e 100. Cine să înveţe pentru atâta lucru un meşteşug greu, care nu se deprinde într-o zi-două, ci în ani de zile? Aşa că”, adaugă zâmbind, „spun că a găsi pe cineva dornic să înveţe este ceva imposibil. E la fel cu a zice că aş putea să dau timpul înapoi şi să am din nou 30-40 de ani. Am 66, anii au trecut, nu mă mai preocupă decât partea mea. Merg înainte. Nu sunt supărat, nu sunt revoltat. Nu mai am animale, nu mai lucru la câmp, nu am pe nimeni în jur, aşa că am timp să îmi văd de ce am învăţat şi ştiu să fac. Dar ucenici… astea-s vise mari şi treabă imposibilă!”

Dacă ajungeți cumva prin Țara Zarandului și faceți un ocol sau o oprire prin comuna Ribița, mergeți și la Dumbrava de Sus.

Pe 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, respectiv cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, în această instanţă, de Banat. Vă prezentăm, mai jos, transcriptul celei de-a doua părţi a conferinţei “Elite. Elitită. Eliticid”, ce şi-a propus să răspundă la întrebarea «ce sunt elitele?», dar şi «care este funcţia lor»? într-o societate românească tot mai văduvită de elite reale – fie din cauza nepotismului, fie din cauza exodului masiv de inteligenţe cauzat de acesta.

(ia cuvântul Ada Hausvater)

Aş vrea să vorbesc despre acest subiect din perspectiva Teatrului Naţional Timişoara. În primul rând, subiectul, topica mi se par minunate. Trăim o perioadă – în România, cu precădere; şi ne afectează pe toţi, de la simpli indivizi la artişti – în care această întrebare, a criteriului, se ridică tot mai mult… Pe baza căror criterii ne diferenţiem? Ce anume ne face diferiţi unii de ceilalţi?  Ce ne face pe unii să fim elite, sau să nu fim elite?

Şi ce înseamnă acest titlu – când cineva este parte din elită, rămâne pentru totdeauna în elită? Sau ar trebui să dovedească ceva, ca să poată rămâne în această categorie? Ca şi când ai câştigat o dată medalia de aur – asta nu înseamnă că anul următor vei avea, din nou, medalia de aur.

Îmi pun nişte întrebări – şi mulţumesc Matricei Româneşti pentru ocazia de a ne pune împreună nişte întrebări – referitoare la substanţa acestui sens, astăzi. Mă întreb în ce măsură avem convingerea că avem definiţi aceşti termeni, aceste criterii de valoare: ce anume face pe un om să ia premiul I, II, III, şi medalia de aur, ce anume face ca unui individ să i se atribuie acest titlu de membru al elitei, şi cum şi-l poate dovedi pe mai departe?

Când spunem elită – vorbim despre caracter, pe lângă o performanţă profesională evidentă, cred. În ce măsură performanţa profesională serveşte unui scop pozitiv social, unei direcţii constructive?

Dacă ai câştigat o dată medalia de aur, asta nu înseamnă că anul următor vei avea, din nou, medalia de aur. Apartenenţa la elită se dovedeşte continuu

În meseria noastră, orice om este esenţial. Nu putem sacrifica un om pentru o masă. Fiecare om are o individualitate, un rost aparte, şi trebuie privit ca atare.

Dacă ar fi să redefinim, azi, elita, ar trebui să dăm şanse oamenilor să se exprime, să se perfecţioneze, să aflăm de ce ne înţelegem – nu de ce nu ne înţelegem! -, să găsim argumente pentru a construi împreună, pentru a restabili bazele dialogului. «Dialog» este un cuvânt foarte demonetizat în viaţa publică, în viaţa politică. Se foloseşte imediat: dialog, comunicare, unire

Or, a demonetiza cuvinte esenţiale, după mine, este periculos. Dialogul înseamnă a privi, a asculta omul din faţă, şi a-i răspunde după ce înţelegi ce are de spus.

Ca să putem redefini elitele, trebuie să ascultăm oamenii, să vedem ce poate face fiecare. Vin generaţii care vin în necunoscut, într-o necunoaştere faţă de ceilalţi, care de asemenea sunt, cumva, dezorientaţi. Este o criză a dialogului teribilă.

A demonetiza cuvinte esenţiale – dialog, comunicare, unire – este, după mine, periculos

Din enumeraţia de termeni ce compun titlul conferinţei, elitită mi-a plăcut cel mai mult, recunosc. Ar fi frumos să se descopere acest vaccin, care probabil se numeşte bun-simţ, cultură, mă gândesc? Cred că bunul-simţ ne-ar salva. Un pic de caracter ne-ar salva. Un pic de îndoială de noi înşine ne-ar salva şi ne-ar da puţin jos de pe soclu, ne-ar face puţin mai atenţi la oamenii din jurul nostru. Noi, în teatru, fără asta nu existăm. Noi, fără oameni, nu existăm. Fără grija faţă de om nu existăm!

Dramaturgia contemporană se întoarce, avidă, la crizele din jur. Sigur, sunt mulţi care acuză – în presă, cu precădere – dramaturgia contemporană, spunând că este extrem de virulentă, sau că filmele actuale sunt extrem de agresive. Pe de altă parte, realitatea, de multe ori, ascunde acest fapt. Nu putem spune că spectatorii văd ceea ce în realitate nu există. Cinstit vorbind, de câte ori nu avem probleme cu funcţionarii, cu lipsa de comunicare, cu aplicarea procustiană a legislaţiei? De nenumărate ori. Câte probleme sunt, câte crize sunt – de la nivelul copiilor, până la vârstele cele mai înalte, în societate? Sunt foarte multe, ştim foarte bine. Scenariile de film şi scenariile de teatru văd problemele – şi le pun în lumină. Şi pun întrebări, pentru că acestea trebuie rezolvate.

Un pic de caracter ne-ar salva. Un pic de îndoială de noi înşine ne-ar salva şi ne-ar da puţin jos de pe soclu, ne-ar face puţin mai atenţi la oamenii din jurul nostru

Ţine de fiecare dintre noi să nu fim indiferenţi. Prima condiţie pentru a vorbi despre elite este să nu fim indiferenţi la oamenii din jurul nostru. Să nu spunem: «OK, nu e problema mea. În definitiv, acel om are o problemă, dar eu nu am nici o problemă. Pot să stau liniştită». Nu, nu este normal. Şi atunci, mă întreb şi eu, care este elita? Şi în ce măsură elita, probabil, ar trebui redefinită. Probabil ar trebui să aibă alte criterii: să vorbim despre cât de sensibili suntem la ce se întâmplă, în ce măsură putem să ne implicăm, în ce măsură dorim să deschidem drumuri noi pentru noile generaţii, generaţii – consider eu – absolut minunate.

 

Mulţumiri: Raluca Selejan şi Oana Doboşi, „La două bufniţe” Timişoara

Va urma

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    “Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” Feriţi-vă de oamenii care au tatuat pe frunte # România100, dar pavează cu gresie şi “înfrumuseţează” cu sticlă cetăţile (de piatră!) medievale…

    Când S-a apropiat de cetatea medievală a Severinului şi a văzut-o, Iisus a plâns pentru ea, zicând:

    “Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, Severine, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi.

    Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. Îţi vor pava aleile cu gresie, şi îţi vor turna în centru ditamai complexul de informare din sticlă.

    Şi  (…) nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.”

    Istoria, este, desigur, apocrifă, o parafrază după Evanghelia după Luca, 19:41-44. Dar este sigur că Iisus, în largheţea-I sufletească, ar plânge, ca odinioară pentru Ierusalim, de cele ce se întâmplă în Cetatea Severinului, „prima cetate de piatră din spaţiul românesc”, taman în Oraşul Zâmbetelor. Şi mai este sigur un lucru: că Iisus, precum în Quo Vadis-ul lui Sienkiewicz, ar fi crucificat din nou la Severin, bănuit că ar atenta la fotoliul de primar.

    România100 Severin cetate medievală gresie Litovoi planul cetăţii

    Ce făcurăţi, neică? Prima cetate de piatră din spaţiul românesc, de la Severin, are mai multă gresie şi sticlă, decât piatră

    România100 Severin cetate medievală Litovoi sticlă

    Geamuri multe, ca la impozite şi taxe, dar puţină iubire de patrimoniu şi de cultură

    România100 Severin cetate medievală Litovoi sticlă 2

    Butaforiile, la ele acasă în Cetatea „Medievală” a Severinului, „reabilitată” cu milioane de euro

    Gresie, sticlă şi betoane, într-o cetate medievală de la 1247. Plus multe butaforii. Şi un steag mare pe care “tronează”, obligatoriu, emblema #România100. O impostură pe care toată apa Dunării n-o poate spăla…

    Comentariile sunt de prisos. Un lucru e cert: avem o istorie “beton”! Cetatea Severinului e dovada vie.

    La ieşire, te întrebi dacă cetatea a fost realmente distrusă de Soliman Magnificul, sau de ultima „restaurare”…

    România100 Severin cetate medievală Litovoi gresie interior

    Kitsch-ul perfect: gresie într-o cetate medievală românească veche de sute de ani

    România100 Severin cetate medievală Litovoi gresie interior 2

    Plâng pietrele: Cetatea Medievală a Severinului

    România100 Severin cetate medievală Litovoi gresie exterior

    Modernitatea înghite trecutul: Cetatea „Medievală” din Drobeta-Turnu Severin

    România100 Severin cetate medievală Litovoi gresie exterior 2

    Nici toată Dunărea nu poate spăla ruşinea din Cetatea Severinului

     

    Acest material este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.

     

    12 milioane de euro, din fonduri europene, a costat restaurarea Cetăţii Medievale a Severinului şi a Palatului de Cultură „Theodor Costescu” din Drobeta.

    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:

    Teodor Burnar

    Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:

    Ovidiu Iordache

    Ovidiu Iordache

    Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
    Ovidiu Iordache

    Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

      În pragul venerabilei vârste de 100 de ani, România ar trebui să se bucure de realizările fiilor ei, şi mai ales de cele ale nepoţilor şi strănepoţilor ei. În schimb, bătrâna noastră doamnă prezintă semnele unei senilităţi avansate. Însănătoşirea ei trebuie să fie misiunea noastră sfântă.

      La fel cum o căsătorie nu poate dura, dacă se construieşte exclusiv pe pasiunea pentru botox, tot astfel relaţia cu Ţara ta nu se poate construi pe aparenţe, pe simulacru şi pe neimplicare. La 100 de ani de când s-a făcut mare, iar adversarii ei au scăzut, România nu merită micimea flagrantă a multora şi nici ipocrizia şi venalitatea cu care nenumăraţi oportunişti (neofiţi şi experimentaţi) o vor gratula, în toamna marilor bugete (cursa a început, de luni bune). Nu merită bătăi în piept şi peroraţii fără substanţă şi fără convingere, nu merită să fie agresată de incultură, nu merită ca istoria-i să se ducă pe apa Sâmbetei, erodată de Alzheimerul nihilismului individual.

      România se senilizează când suntem autosuficienţi şi ne credem buricul pământului, căci filistinismul e boală insidioasă şi agresivă. România se senilizează când vechi metehne se întăresc în mod de viaţă, când impostorii devin „influenceri”, când romgleza ia locul unei limbi cristaline, care şi-a curăţat matca sute de ani, dar e-acum hiper-poluată de importuri găunoase, care ascund sub un ambalaj aurit apucături fetide.

      La fel cum o căsătorie nu poate dura, dacă se construieşte exclusiv pe pasiunea pentru botox, tot astfel relaţia cu Ţara ta nu se poate construi pe aparenţe, pe simulacru şi pe neimplicare

      România se senilizează pentru că uită cine a fost şi unde îi e casa, pentru că fiii ei, în loc s-o viziteze, se îndrăgostesc şi apoi se mută în alte ţări, îşi schimbă numele şi nu mai dau nici un semn – ba, mai mult, o vorbesc de rău. România se senilizează fiindcă nu mai e nimeni să o întrebe ce mai face, căci toţi şi-au găsit mame-surogat, pretextând convenabil, după ce i-au supt ţâţa vreo 30 de ani, că patria e acolo unde ţi-e bine. România se senilizează pentru că a suferit mult şi rănile-i sunt adânci. Dar mai ales pentru că un copac bătrân se usucă, dacă e tăiat, în loc să fie udat.

      Să ne bucurăm că România face 100 de ani, sau să ne îngrijorăm că senilizarea-i e ireversibilă?

      Cu cât vom fi mai senini faţă de starea României, cu atât ea va fi mai senilă. Şi, cu cât vom fi mai indignaţi faţă de senilizarea ei galopantă, cu cât vom lucra mai mult la recuperarea ei, cu atât bătrânica asta minunată ne va zâmbi mai mult, ca soarele dreptăţii pe câmpia de la Blaj.

      România 100 ar trebui să fie despre seninătate, nu despre senilitate în forme avansate.

       

      Foto deschidere: Bătrână la balcon, Drobeta-Turnu Severin

      Teodor Burnar
      Urmăriţi-mă:

      Teodor Burnar

      Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
      Teodor Burnar
      Urmăriţi-mă:

      Ovidiu Iordache

      Ovidiu Iordache

      Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
      Ovidiu Iordache

      Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

        Povestea cărților poștale de acum 101 ani

        13 Decembrie 2018 |
        Colecția de cărți poștale a familiei Mocanu spune o dureroasă și frumoasă poveste de viață. Sunt îngălbenite, dar încă expresive,  deși nu mai puțin de un secol și un an au trecut peste ele. Cea mai rușinoasă înfrângere din istoria românilor În...

        C@rte în sate - un proiect din pasiune pentru pitoresc

        3 Octombrie 2018 |
        De la scriitorul I.D. Sârbu știam că Lucian Blaga nu a reușit să citească Moromeții până la capăt. Blaga credea că țăranii din cartea lui Marin Preda nu sunt țărani români, sunt țărani de alte neamuri și astfel a abandonat lectura ca o reacție...

        Tinerii români au nevoie de încurajări, nu de predici

        13 Septembrie 2018 |
        G.B. e un personaj cunoscut în cartierul bucureştean D..., unde conduce o agenţie de “vânat capete”. Şi mai cunoscut e pentru bretelele multicolore, papioanele la fel de diverse, şi asistenta N..., mai tânără cu zeci ani decât el, care e convinsă că...

        Din Țara Zarandului, ultimul cântec de fluier

        4 Septembrie 2018 |
        Ultimul cântec de fluier se aude în Ţara Zarandului, graţie unui meşter fluierar din satul Dumbrava de Sus, comuna Ribiţa: Mateş Petre, 66 de ani. Silvia Iorgulescu vine cu povestea, de la faţa locului. Dacă ajungeți cumva prin Țara Zarandului, faceți un...

        Regizorul Ada Hausvater, la Întâlnirile Matricei (Timişoara): “Prima condiţie pentru a vorbi despre elite este să nu fim indiferenţi la oamenii din jurul nostru” / “Vaccinul anti-elitită este bunul-simţ”

        11 Iulie 2018 |
        Pe 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, respectiv cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, în...

        România 100: Între România senilă şi România senină

        6 Iulie 2018 |
        În pragul venerabilei vârste de 100 de ani, România ar trebui să se bucure de realizările fiilor ei, şi mai ales de cele ale nepoţilor şi strănepoţilor ei. În schimb, bătrâna noastră doamnă prezintă semnele unei senilităţi avansate. Însănătoşirea...