Cum era Crăciunul altădată. ”Înspre Crăciun, cerurile se deschid, dar minunea asta n-o pot vedea decât cei buni la Dumnezeu”

Astăzi, ni se pare firesc ca sărbătoarea Crăciunului să fie una a brazilor împodobiți, a unor Moși Crăciuni rubiconzi îmbrăcați în roșu, a decorațiilor luminoase și a unui scurt timp de răgaz în agitația cotidiană.

Dar mai știm, oare, cum era ea în timpurile dinainte?

 

Cuvântul ”Crăciun” este românesc

Crăciunul este prima sărbătoare cu specific pur creștin, ce a fost celebrată, potrivit documentelor, încă din secolul al III-lea al erei noastre, inclusiv pe pământul românesc. Despre vremea aceea îndepărtată nu cunoaștem multe – poate doar că data sărbătorii nu era cea de astăzi, Crăciunul fiind ținut după vechiul calendar iulian, care avea un decalaj de 13 zile față de cel de acum.

Cert este însă că numele de Crăciun este unul românesc, nemaiîntâlnit decât la popoarele slave învecinate, ca împrumut, așa cum arată folcloristul Petru Caraman: „Nu poate fi nici cea mai mică îndoială că locul lui de baștină este domeniul etnic românesc, – care îl cunoaște – ca termen comun pentru toate dialectele și singurul existent pentru a designa naștere lui Christ”.

 

De unde vine mitul lui Moș Crăciun

Pentru români, Moș Crăciun a fost, în vechime, echivalentul unui mit autohton al unui cioban bătrân, pe chipul căruia timpul încremenise, asimilat timpului înnoirii din vremea solstițiului de iarnă. Acesta a fost preluat de tradiția creștină, care a făcut din el un sfânt, adesea identificat cu Sfântul Nicolae, care aducea daruri copiilor în seara Nașterii Domnului. Faptul este explicabil, dat fiind că, potrivit textului biblic, păstorii din preajma Betleemului au fost cei dintâi care au aflat despre Naștere, pe care au primit-o cu credința sinceră a oamenilor simpli.

În seara sa, cea a Ajunului, satele românești amorțite de frigul iernii erau cuprinse de o mișcare neîncetată, a tuturor locuitorilor. Gospodarii umblau să-și ia toate lucrurile împrumutate, pe care obiceiul cerea ca noaptea sărbătorii să le găsească acasă. Gospodinele primeneau casele, zugrăvindu-le din nou, curățindu-le și pregătind bucatele pentru sărbătoare, între care un loc aparte îl aveau turtele și colacii ce urmau să fie dați colindătorilor, motiv pentru care se și numea, popular, colindeți.

 

Colindul vindecă răul din lume

Tinerii satelor se adunau în grupuri de câte 5 sau 6, conduse de un vătav sau căpetenie, și , după ce se pregătiseră cu ceva vreme mai înainte, porneau, după miezul nopții, la colindat, fiind urmați, pe ziuă, de copiii mai mici. Potrivit etnologului Tudor Pamfile, „bucovinenii cred că mai înainte vreme foarte multe răutăți făceau oamenii, din pricină că își uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de la păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la Crăciun numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor și astfel să se abată de la calea răutăților”. Însă fondul străvechi al acestor cântări arată că ele provenea dintr-o perioadă încă mai veche, din timpurile geto-dacilor.

Potrivit datinii, era un păcat mare pentru orice casă să nu-i primească pe colindători. Aceștia erau dăruiți, după ce își rosteau cântarea, cu colaci, mere, nuci și altele, iar gazda le aducea o strachină cu grăunțe, din care vătavul împrăștia prin casă, spre belșugul roadelor.

Tot de cu noaptea porneau prin case și preoții sau diecii, purtând icoana și cântând troparul Nașterii Domnului. Tradiția aceasta este de asemenea una veche, fiind atestată în secolul al XVII-lea de către diaconul Paul de Alep: „e de observat că în această țară se obișnuiește în seara despre Nașterea lui Hristos, ca toți preoții din diferite târguri, însoțiți de sărmani, de ceteți și de coriști, să se ducă în cârduri, purtând icoane și să umble prin norod toată noaptea, vizitând casele boierilor și urându-le bucurie. Astfel umblă ei toată noaptea, cântând Nașterea lui Hristos”.

 

Marele ospăț de la curțile domnești

Era lege în toate gospodăriile românești ca oamenii să nu se așeze la masă mai înainte ca aceasta să fie blagoslovită de către preot, care gusta din toate bucatele. De asemenea, după plecarea sa, un obicei cerea ca gospodinele să măture deîndată casa, pentru a nu avea purici vara. Mai apoi, vreme de două săptămâni, toți erau datori să trăiască în pace cu cei din preajma lor, altfel supărările urmând a se ține scai de ei tot anul.

Și la curțile domnești sărbătoarea Crăciunului era una dintre cele mai de seamă ale anului, aici tradițiile românește amestecându-se cu ceremonialul preluat de la curtea Bizanțului, ce reclama aclamarea voievozilor de către toți curtenii și orânduia întreaga desfășurare a marelui ospăț în jurul persoanei acestora. Desigur, nu lipsea vreodată ca domnii să nu meargă la slujba de Crăciun, așezându-se în strana ce le era anume rezervată și miluindu-i, la sfârșit, pe toți cei lipsiți.

Fastul și tihna acestor serbări au pierit astăzi, dar prin zgomotul modernității se fac încă auzite colindele, iar în colțurile memoriei rămân încă unele credințe populare, precum una din județul Galați, care spune că: „Înspre Crăciun, cerurile se deschid, dar minunea asta n-o pot vedea decât cei buni la Dumnezeu: glasuri îngerești se aud atunci în cer, dar iarăși numai cei fără de păcate le pot auzi”.

 

 

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Anul Nou și Experiența. Copilul și Bătrânul
Cum se sărbătorea Crăciunul în alte vremuri și ce pățeau cei care nu primeau colindători. Lemnele trebuiau să fie tăiate în avans pentru cele trei zile de sărbătoare
În așteptarea Crăciunului. ”Găsiți timp de bucurie. Timp de rugă. Timp de mulțumire. Timp de voi”. Cum arată Crăciunul pe care copiii îl vor ține minte
Adorația Magilor. ”Toți cei din jurul nostru, toate posesiunile noastre sunt transformate în luciul unei ape potrivite pentru a ne reflecta propria noastră imagine”