Tag

biserica

Așa cum reiese din corespondența purtată cu numeroși credincioși și credincioase din țară care, în cadrul seminarului iertării inițiat de maică, i-au trimis acesteia scrisori adresate părinților lor, în care își dezvăluie temerile și frustrările acumulate în perioada copilăriei și care, împreună cu răspunsurile maicii, au fost editate în cadrul volumului Scrisori către părinți.

Una dintre probleme de prim plan abordate în cartea de față este cea a copiilor care nu au primit afecțiune din partea părinților, mai ales din partea mamelor: „Te-am iertat pentru lipsa ta de iubire din unele momente sau, poate m-am exprimat greșit, pentru felul în care nu ai știut niciodată să arăți că mă iubești”. Desigur, această lipsă de afecțiune resimțită în copilărie s-a repercutat asupra atitudinii viitorului adult, așa cum reiese din unele mărturii: „…nu știu cum să fac să dăruiesc iubire dacă eu însumi nu am primit când eram copil”.

De asemenea, problemele legate de afecțiunea neprimită de copil se transpun și în vârsta adultă prin instalarea unei răceli generale între copil și părinți, provocată de amintirile neplăcute acumulate în perioada copilăriei și a adolescenței: „…totul se izbește de un zid invizibil de sticlă, prin care putem vedea, dar nu ne putem atinge”.

În ceea ce privește persoana taților, principala problemă legată de aceștia este absența lor din viața copiilor, lipsa sprijinului patern în dezvoltarea acestora și răceala ce o manifestă față de copiii în rarele momente când se află împreună, ceea e conducă la mărturisiri precum aceasta: „Nu știu dacă te iubesc, nu știu cum să te iubesc și ce înseamnă iubirea față de tată”. De asemenea, o altă problemă majoră a relațiilor părinți-copiii, dar raportată mai ales la persoana tatălui, o reprezintă violența în familie, obiceiul de a „educa” copilul prin lovituri și brutalizări, ceea ce conduce, împreună cu lipsa de afecțiune, la încetarea oricărei legături ori comuniuni afective între acesta și părinte: „Aș fi vrut să mă fi ținut mai mult în brațe și să mă bați mai puțin”.

La aceste probleme de relaționare se adaugă cele personale ale fiecărui părinte; iarăși manifestat majoritar în cazul taților, unul dintre sindromurile cele mai des întâlnite este cel al alcoolismului, ce produce în primul rând comportament violent nejustificat față de copii apoi degradează literalmente imaginea părintelui, apărut în ipostaze compromițătoare, în ochii acestuia: „Accept cu durere că tatăl meu a fost robit alcoolului și umbla nespălat și nu m-a îmbrățișat niciodată…accept că mama mea vorbea mult cu oricine, că o uram deseori pentru asta și că am preluat/învățat necontrolul limbii de la ea”. Profunzimea acestor resentimente se poate observa în situații limită, precum moartea unuia dintre părinți, când unii copii au amintiri de felul următor: „atunci când ai murit, m-am bucurat că am scăpat de bătaie și de scandaluri când veneai acasă beat”. În privința mamelor, cele mai nocive sunt învățăturile și percepțiile greșite despre viață pe care le transmit copiilor, fie din cauza frustrărilor acumulate de-a lungul timpului, fie din cauza unor concepții greșite despre viață: „afirmația mamei mele, că nu-s în stare să iubesc pe nimeni și, în consecință, o să fiu singură toată viața”.

O altă traumă tratată în paginile cărţii este cea a copiilor născuţi fără ca părinţii lor să-i fi dorit, şi care au resimţit aceasta în atitudinea ulterioară a părinţilor, în faptul că aceştia și-au manifestat ulterior deschis dezaprobarea față de toate acțiunile ulterioare ale copilului, ceea ce conduce la următoarea concluzie: „Nașterea mea a fost mai degrabă tolerată din lipsă de soluții acceptabile”. Această atitudine a părinților provoacă o depresie și un gol adânc în sufletul copilului, care nu se consideră vrednic a primi afecțiune ori alte bunuri din partea nimănui, care are tendința să se desconsidere în raport cu ceilalți, indiferent de meritele lui.

Nu numai părinții constituie sursă a traumelor viitorilor adulți, ci și cei responsabili cu formarea educațională a acestora, în speță învățătorii. Metodele coercitive folosite de aceștia, reacțiile adesea necontrolate au lăsat de multe ori în mintea copiilor imagini de neșters și traume permanente: „am în minte imaginea dumneavoastră amenințătoare din care parcă ieșea fum”. De asemenea, atitudinea dascălilor a pus adesea o presiune inutilă asupra existenței copiilor, i-a supus pe aceștia unui stres nefiresc vârstei lor, ducând la carențe mult mai grave odată cu înaintarea în vârstă: „Îmi era groază să mă culc seara știind că va trebui să mă trezesc odată și să merg la școală”. Totdeauna, presiunea impusă de învățători asupra elevilor cu privire la rezultatele obținute la învățătură, insistându-se asupra notei obținute și nu asupra formării personale a acestora, asupra modului în care își însușesc anumite cunoștințe, îi determină pe copii să mintă, să ascundă un eventual rezultat slab, pe care îl vor considera automat rușinos, iar nu cu rol formator: „să știți că nu am luat locul 2, ci locul 32. Dar cum era să vă zic adevărul dacă m-ați certat și pentru locul 2 de câte ori v-ați adus aminte? Atunci m-am ascuns de toată lumea, de dumneavoastră mințindu-vă, de părinții mei cărora nu le-am spus că v-am mințit, de mine; mă simțeam vinovată că vă mint, și ca să scap cumva de sentimentul de vină, mă păcăleam că de fapt spun adevărul: în gândul meu ziceam treizeci, iar cu voce tare doi”.

 

2

 

Cerințele extrem de mari impuse copilului îl împiedică pe acesta să se dezvolte uniform, îl încorsetează și îl obligă să se miște în cadrul unor reguli extrem de înguste, nenaturale, care îi ucid treptat inocența și candoarea specifice vârstei și conduc la acumularea de frustrări și la o căutare disperată a atenției: „asta era singura mea bucurie, să fiu admirată, dar aș fi dat bucuria asta în schimbul libertății și al lipsei fricii. Însă nu aveam cum, nu știam cum să fac…Eram mereu în alertă și asta mă obosea”.

Totalitatea frustrărilor, a lipsei de afecțiune și de sprijin, a comportamentelor greșite din partea părinților și a dascălilor produc grave tulburări comportamentale în sufletul viitorilor adulți, care răsfrâng aceste tare la rându-le asupra celor din jur, a apropiaților, a soților și, desigur, a copiilor: „reconsumând durerea o adunam și o răsfrângeam în defectele mele de azi: critica, grija exagerată pentru cel de lângă mine, dorința de a schimba pe altul în bine pentru a mă simți eu bine în fond”.

Principal pentru cursanți este mai ales nevoia de a-și controla aceste frustrări, de a se stăpâni pe sine și de a nu reacționa așa cum au fost obișnuiți, așa cum au văzut la proprii părinți, în raport cu ceilalți și mai ales cu proprii copii. Pentru aceasta este nevoie întâi de toate ca ei să realizeze că au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu: „orice am încercat să fac fără Dumnezeu până acum, îmi dau seama că nu am făcut bine, am făcut rău, chiar dacă teoretic era bine”, să înțeleagă necesitatea rugăciunii în viața oricăruia dintre noi și importanța acesteia în gestionarea propriilor emoții: „aproape de fiecare dată când îmi vine un gând rău, imediat zic în gând „Doamne, miluiește”, „Doamne iartă-mă”, „Doamne, ajută-mă să nu cad!”.

Necesitatea de a se împăca cu trecutul și de a ierta faptele greșite ale părinților este permanent subliniată atât de către Maica Siluana, cât și de unii dintre corespondenți, care au ajuns într-o fază mai avansată a seminariilor. Astfel, ei ajung să pătrundă și traumele propriilor părinți, necazurile și abuzurile suferite la rândul lor de aceștia în perioada copilăriei sau ulterior, manifestând astfel un sentiment de compasiune față de ei: „Mă rog în fiecare zi pentru tine, pentru omulețul acela chinuit dinlăuntrul tău, pentru inima ta abuzată de toți și de tine însăți”.

Corespondenții ajung astfel să înțeleagă faptul că adesea iubirea părinților lor nu a lipsit, ci aceștia nu au știut, mai mult sau mai puțin din vina lor, cum să o manifeste – ori, așa cum se arată în parabola semănătorului, au lăsat grijile cotidiene să-i acopere. Față de toate aceste lipsuri ori scăderi ale părinților corespondenții sunt îndemnați să manifeste înțelegere și iertare, să-L roage pe Dumnezeu să le fie ajutor propriilor părinți, care nu știut la rându-le să ceară acest ajutor:  „Binecuvântează-l pe omul acesta chinuit care m-a iubit în felul lui, care poartă pe umeri blestemele și traumele unui trecut de mult îngropat”.

În fine, Maica Siluana oferă anumite sfaturi pe baza scrisorilor ce i-au fost trimise, ca aducere-aminte pentru părinții care într-un fel sau altul și-au neglijat copiii și ca învățătură pentru cei care au ori urmează a avea copii. Unul dintre cele mai importante îndemnuri este legat de manifestarea afecțiunii și maniera în care aceasta poate fi receptată cel mai eficient de către copil: „Oamenii, mai ales copiii, au nevoie de dovezi de dragoste prin ochii și mâinile noastre”.

Însă cea mai importantă învățătură este credința nestrămutată în puterea și dreptatea lui Dumnezeu, în efectivitatea ajutorului divin și promptitudinea, uneori neînțeleasă de către oameni, a manifestării acestuia: „Numai și numai Duhul Adevărului ne aduce Harul și numai El ne face liberi de orice legătură și din toate apucăturile care ne înrobeau sufletul și întunecau mintea…Nicio regulă sau instrucțiune sau terapie nu ne poate vindeca de puterea lor, ci numai și numai puterea necreată alui Dumnezeu, harul!”.

 

 

Recenzie: Monahia Siluana Vlad, Scrisori către părinți, ed. Doxologia, Iași, 2012.

 

 

 

Alexandru vine pe lume în Chișinău, la finele anului 1890. Primește botezul ortodox în prima zi de Crăciun și este crescut în duhul blândeții și al temerii de Dumnezeu. Se face remarcat prin calitățile vocale, astfel, se înscrie la Școala de muzică din Chișinău, unde absolvă ”Magna cum Laude”. Tânărul predă cântul bisericesc la mai multe școli din Basarabia, iar ulterior la Școala eparhială de fete. Conduce corul acestei instituții pe cele mai înalte culmi și câștigă prețuirea Regelui Carol al II-lea. Compune melodia pentru poezia “Limba noastră“, care din 1995, este imnul de stat al Republicii Moldova. Ultimii ani din viață îl găsesc în plină activitate. Praznicul intrării Maicii Domnului în Biserică era aproape. Părintele Cristea își neglijează problemele de sănătate și depune o muncă istovitoare pentru ca totul să iasă exemplar. Avea să fie ultima apariție în fața publicului.

 

 1

 

O viață sub semnul muzicii bisericești

Ștefan și Elena așteaptă cu sufletul la gură venirea pe lume a lui Alexandru. Primul scâncet se aude pe 13 decembrie 1890, în Chișinău. Botezat în prima zi de Crăciun, pruncul este crescut într-o familie în care dimensiunea spirituală nu era deloc neglijată. Primele studii le face la școala de aplicație de pe lângă seminarul teologic. În toamna lui 1900, patruzeci de candidați se luptau pentru cele câteva locuri din cadrul Școlii Spirituale. Pe listele aspiranților îl găsim și pe Alexandru Cristea, care avea în față probele de religie și limbă rusă. Se prezintă bine, iar când listele se afișează, flăcăul este printre cei admiși. În timpul studiilor, se face remarcat prin calități vocale fără cusur. La disciplina cânt bisericesc, elevul Cristea avea nota maximă. Darul psalmodierii venea pe filieră paternă, Ștefan Cristea era un iscusit cantor la biserica Sfântul Gheorghe din Chișinău. În 1907, are loc examenul de absolvire, la care participă treizeci de elevi. La disciplina cânt bisericesc, doar Cristea și Iona Macovei reușesc să obțină nota maximă.

 

2

 

Își continuă studiile la clasa I, din secția a doua paralelă a seminarului teologic. Tulburările ivite în viața instituției, exmatricularea unui număr de aproximativ 88 de elevi și neputința autorităților bisericești de a îmbunătăți situația, l-au făcut să abandoneze. În data de 19 ianuarie 1909, Alexandru înaintează o cerere Direcției Școlii Spirituale pentru a susține examenul de învățător. Obține certificatul mult râvnit și predă disciplina, cânt bisericesc.

 

Traseul unui pedagog debutant

Mânat de setea perfecțiunii, se înscrie la Școala de Muzică din Chișinău. Intră cu nota zece, iar la vârsta de 38 de ani, Cristea absolvă cu mențiunea ”Magna cum Laude”. După, se înscrie la cursurile Conservatorului particular “Unirea”, unde obține cele mari mari note la canto, solfegiu, armonie, și inevitabil primește certificatul cu mențiunea “Laude”.

 

3

 

Debutează ca pedagog la 21 octombrie 1909, în cadrul școlii primare bisericești din comuna Otaci, județul Soroca. Prin hotărârile Consiliului Școlar Eparhial din 12 octombrie și 3 noiembrie 1911, este strămutat în comuna Tatarbunar. Aici, este numit maestru titular provizoriu la catedra de muzică a școlii primare bisericești. Nu prinde rădăcini, iar în toamna lui 1915, suferă al doilea transfer. De această dată, în orașul Ismail, unde a predat la trei instituții de învățământ. După unsprezece ani, dorul de casă îl mână la Chișinău. Profesorul Alexandru Cristea dorea să fie transferat la Liceul de băieți ”Hașdeu”. Cererea nu a fost aprobată, astfel, este repartizat la catedra de muzică vocală a Liceului Eparhial de fete din Chișinău.

 

Corul care a stârnit invidia concurenței

Înființată în 1864, Școala Eparhială de fete din Chișinău, era una din instituțiile de referință din acele vremuri. Corpul profesorul, un adevărat panteon al celor mai buni dascăli, a stârnit curiozitatea Reginei Maria și a Principesei Elisabeta, care în 1920 vizitează școala. Prin muncă și devotament, Alexandru Cristea a ridicat corul școlii pe culmi nebănuite. Cu peste o sută de concerte în cadrul serbărilor școlare și culturale, corala a câștigat aprecierea unor personalități precum Regele Carol al II-lea, Patriarhul Miron Cristea, Ministrul Instrucțiunii Publice domnul Anghelescu, și mulți alții. Repertoriul erau unul foarte bogat, de la cântări religioase, cum ar fi Îngerul a strigat de A Sequens, axioane și torpare grecești, până la melodii populare românești.

Poetul Sergiu Matei Nica, îl descria pe Cristea astfel: “Ca dirijor, Alexandru Cristea aprindea glasurile pe care le conducea. A fost cel mai impetuos și mai duios conducător de cor, care a zăpăcit invidia multora. Fără să-și arunce mâinile în toate părțile, ca pe niște vâsle fără cumpănă, fără să-și clocotească părul, ca într-o tremurare epileptică, Alexandru Cristea știa, în afară de zguduitoarea strângere a glasurilor într-o deplină armonie, să-și păstreze frumusețea ținutei și să sondeze respirația ascultătorilor săi.“

 

Când muzica e mai puternică decât moartea

Este uns preot în data de 23 august 1942, și repartizat la capela Școlii Eparhiale din Chișinău. De geniul muzical al părintelui Cristea se leagă actualul imn al Republicii Moldova. Poezia “Limba noastră”, pe versurile altui cleric de seamă, Alexe Mateevici. În 1939, melodia este interpretată cu ocazia manifestărilor jubiliare ale “Tinerimii române“, iar de acolo se răspândește în toată țara. Din mărturiile muzicologului Gheorghe C. Ionescu aflăm că “Limba noastră” figura în tematica pentru examenul de admitere la seminariile teologice din România.

 

4

 

În 1940, odată cu cedarea Basarabiei, părintele Cristea însoțit de familie, se refugiază în România. Întâmpină mari dificultăți financiare, dar nu se oprește din muzică. Între 1940-1941, ocupă catedra de religie-muzică a Gimnaziului “Ion Heliade Rădulescu” din București. Va reveni pe pământ basarabean, însă vremurile tulburi îl fac să poposească din nou în Capitală, unde este detașat la Liceul de băieți “Titu Maiorescu“ din București.

 

5

 

Din pricina bolii de cord, medicii i-au spus să nu se mai consume, însă părintele nu se menaja când venea vorba de muncă și muzică. La 21 noiembrie, Școala Eparhială de fete prăznuia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Cu această ocazie, părintele Cristea a fost solicitat să pregătească un program. Repetițiile istovitoare, atenția la detalii, nopțile nedormite, i-au fost fatale. Face o treabă excepțională, dar asta îl costă viața. În dimineața zilei de 27 noiembrie 1942, după o suferință de-un ceas, sufletul părintelui Alexandru Cristea se înalță la cer. Este prohodit la cimitirul central ortodox din Chișinău, de profesori, preoți și elevi.

 

 

Surse: Maria Vieru-Iașaev, “Alexandru Cristea. Viața și activitatea reflectate în timp”, Ed. Civitas, 2001.

 

Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, mitologia chineză mustea de zeități, eroi, strămoși și dragoni. În 1685, apar primele comunități ortodoxe formate din ruși siberieni. Încet, dar sigur, noua credință începe să prindă rădăcini, iar la Beijing se ridică prima biserică. Un moment de cotitură apare în anul 1900, Miliția Ihetuană declanșează răscoala boxerilor. La început pașnici, apoi tot mai virulenți, boxerii fac prăpăd și decapitează dint-un foc 70 de chinezi ortodocși în frunte cu familia preotului Mitrofan.    

 

Creștinismul în țara dragonilor

Taoismul și confucianismul, pecetluiseră viața religioasă a Chinei. Peisajul politeist, nu suporta concurență. Cu toate acestea, creștinismul își face apariția timid în anul 635, prin strădaniile unei misiuni a Bisericii Asiriene de Răsărit. Mult mai târziu, pe la 1685, Împăratul Kangxi, afiliază Chinei un număr mare de locuitori din orașele rusești aflate la graniță. Ortodoxia începe să se facă simțită. În prima fază, contextul social era de partea creștinilor, care au reușit să ridice o biserică la Beijing. Timpul se scurge, iar după un secol și jumătate comunitatea ortodocșilor rămâne o rămășiță. În 1860, nu erau mai mult de 200 de creștini pe întreg teritoriul Beijingului.

 

Tabăra misiunii ortodoxe ruse din Beijing

Tabăra misiunii ortodoxe ruse din Beijing

 

Biserica Ortodoxă Rusă nu a fost descurajată de numărul mic de adepți. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ocârmuirea bisericească decide să desfășoare o evanghelizare mai organizată. Sunt aleși cei mai buni clerici și trimiși în inima Beijingului. Slujbele încep să fie traduse în limba chineză, iar taberele misionarilor împânzesc orașul.

 

Mitrofan, primul preot chinez

Pe 10 decembrie 1855, vine pe lume Yang Ji, viitorul părinte Mitrofan. Nici nu apucă să îndruge primele cuvinte că își pierde tatăl. Puștiul este crescut cu mari sacrificii de către bunică și mamă. La acea vreme, șeful misiunii era arhimandritul Paladie, care îl luase în vizor pe tânărul Yang. Prelatul simțise o sclipire, așa că a pus un profesor să se ocupe de formarea lui. Învață repede, iar la nici douăzeci de ani, primește postul de catehet. Era doar prima fază, pentru că Paladie visa să scotă un viitor preot. Yang se socotește nevrednic pentru acest rang și se opune.

 

În 1882, părintele Mitrofan participă la Consiliul Clericilor. Al șaselea din stânga, rândului doi

În 1882, părintele Mitrofan (rândul doi, al șaselea din stânga) participă la Consiliul Clericilor

 

Arhimandritul Flavian preia ștafeta și face noi presiuni, în urma cărora are câștig de cauză. La 25 de ani, Yang Ji este uns preot de către episcopul Nicolae al Japoniei. Era pe deplin conștient că drumul pe care a plecat nu va fi deloc ușor. Nu stă prea mult pe gânduri și purcede la traducerea cărților bisericești. A fost căsătorit cu Tatiana, care i-a dăruit trei copii.

 

Cronica unei crime în masă

La sfârșitul secolului XIX-lea, politica economică a Chinei, era la cheremul Japoniei și al țărilor occidentale. Rușinea era prea mare, așa că o mare parte a populației se organizează în asociații revoluționare precum, Societatea pumnilor drepţi şi armonioşi sau Societatea armoniei juste. De aici și numele de boxeri pe care englezii l-au dat hoardelor barbare. Inițial s-au manifestat pașnic, construiau lăcașuri cu scopul de a aduce jertfe diferitelor zeități. Problemele încep în momentul în care Împărăteasa Țîsi poruncește forțelor armate să intervină în taberele răsculaților. Boxerii o iau razna și încep să atace misiunile evanghelice, distrug locuințele diplomaților străini, devastează ambasade și biserici.

 

Poza nr 3

 

Într-o seară de iunie a lui 1900, incendiază tabăra misionarilor ruși. Biblioteca, arhiva, veșminte preoțești sunt făcute scrum, nu mai rămâne nimic în picioare. Părintele Mitrofan și alte șaptezeci de suflete se adăpostesc de furia tiranilor. La un moment dat se aud strigăte, sunt înconjurați. De frica morții, cei mai voinici o rup la fugă unde văd cu ochii, în urmă rămân femeile și copiii. Încep să îi tortureze fără milă. Primul pe listă este Mitrofan, boxerii îi străpung pieptul și-l lasă lat sub un curmal. Soția și doi dintre copii sunt decapitați pe loc în uralele călăilor. Soarta lui Ioan, cel de-al treilea, avea să fie mult mai cruntă. Pruncul avea doar opt ani când i-au ciopârțit umerii, nasul, urechile și degetele de la picioare. După, l-au aruncat în drum, unde la puțină vreme și-a dat ultima suflare.

 

Situația în zilele noastre

Pe 14 august 1900, răscoala boxerilor a fost înfrântă definitiv de trupe militare formate din japonezi, europeni și americani. Doi ani mai târziu, în China existau 32 de biserici ortodoxe și aproape 6000 de credincioși. După măcel, trupul părintelui Mitrofan și al celorlalți martiri au fost așezate la temelia unei biserici zidite în memoria lor. În 1903, mărturisitorii au fost înscriși în calendarul creștin, cu prăznuire pe 11 iunie.

 

Biserica ridicată în cinstea martirilor chinezi

Biserica ridicată în cinstea martirilor chinezi

 

Sfios, biserica și-a reluat activitatea. Au fost ridicate școli și orfelinate, dar nu a mai fost ca înainte. Astăzi, în China sunt recunoscute cinci comunități religioase, dar ortodocșii nu-s printre ele. Singurul loc în care biserica se poate manifesta liber este în regiunea autonomă Hong Kong, unde există Mitropolia Ortodoxă de Hong Kong și a Asiei de Sud-Est.

 

 

De-a lungul istoriei, marii voievozi au închinat așezămintelor bisericești moșii, odăjdii, robi și s-au îngrijit ca povara taxelor să nu le atârne pe umeri. Un astfel de exemplu este Mănăstirea Sărindar, ctitorie voievodală de la 1652. Destinul acesteia a fost unul fluctuant, de la vistierie de stat în 1795, la azil de nebuni în 1800. Cutremurele i-au săpat la temelie grăbindu-i dispariția. Astăzi, pe locul unde odinioară trona complexul monahal, se înalță celebrul Cerc Militar Național.

 

La început biserica Coconilor apoi ctitorie voievodală

Pe la 1362, Vlaicu Vodă viitorul domnitor al Țării Românești, ridică o bisericuță de lem  în zona viitoarei mănăstiri. În secolul al XVI-lea, locul pe care se găsea ctitoria lui Vlaicu, aparținea boierilor Cocorăști. Aceștia ridică o nouă biserică de lemn, botezată, biserica Coconilor. Cu timpul locașul de cult suferă stricăciuni, iar Radu Cocorăscu, mare vistier și logofăt al lui Matei Basarab, intervine și face unele reparații. În zadar, biserica continuă să se șubrezească și devine o ruină.

 

Mănăstirea Sărindar în anul 1836

Mănăstirea Sărindar în anul 1836

 

Atunci, neobositul apărător al tradiției ortodoxe, Matei Basarab, decide să o refacă din temelii. Așa se face că la 1652, în locul bisericii de lemn a fost înălțată o mănăstire maiestuoasă, cu ziduri groase de cărămidă și chilii. Cu ceva vreme înainte, voievodul făgăduise lui Dumnezeu că va ctitori patruzeci de biserici, iar aceasta era cea din urmă. De aici și denumirea, deoarece cuvântul sărindar vine de la grecescul saranda, care înseamnă patruzeci.

 

Matei Basarab, domnul Țării Românești între 1632 și 1654

Matei Basarab, domnul Țării Românești între 1632 și 1654

 

Pe pisania de la intrarea bisericii trona următorul text: ”Făcând Domnia mea 40 de biserici, precum mă făgăduisem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care am zidit-o din temelie în locul unei bisericuţe vechi ce se zicea a Coconilor şi eu am numit-o Serindarul, leat 7160 (1652), lăsând tot hramul Adormirea Maicii Domnului, ca să fie pomenire părinţilor, nouă şi fiilor noştri, amin.

 

Căutată de mii de oameni, mănăstirea devine cârciumă 

Vodă Basarab a înzestrat mănăstirea cu mobilier scump, hanuri, moșii, mori, apoi a închinat-o Muntelui Athos. Ulterior, pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, Constantin Brâncoveanu, încredințează obștii noi proprietăți. Așezământul monahal se afla la periferia Bucureștiului, loc prin care își făceau veacul mulți călători. Numele de sărindar ajunge pe buzele locuitorilor, iar călugării obțin dreptul de a înființa o cârciumă unde se vindea vinul produs din podgoriile mănăstirești. La 5 mai 1795, voievodul Moruzi dă o poruncă domnească și mută vistieria statului la Mănăstirea Sărindar.

 

Planul Mănăstirii Sărindar realizat de arhitectul desenator Anton Standacher în 1868

Planul Mănăstirii Sărindar realizat de arhitectul desenator Anton Standacher în 1868

 

Serviciile liturgice erau adesea frecventate de cercurile nobiliare, iar în duminici și sărbători lumea se îngrămădea să asculte cel mai bun cor din oraș. Vedeta era tenorul Costică Georgescu Lascu, care executa partituri de muzică bisericească scrise special pentru el. Dar odoarele cele mai de preț nu erau moșiile sau gologanii, ci icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Lucrată în argint, decorată cu smaralde și rubine, valora mai bine de 5.000 de galbeni. Dimitrie Pappasoglu, istoric de calibru ce a văzut lumina zilei în hanul mănăstirii Zlătari, spunea: “Această icoană a Maicii Domnului a marcat puternic soarta mănăstirii, aducându-i mari bogăţii, dar şi mari necazuri. Bolnavii au dat năvală de cum s-a răspândit vestea virtuţilor ei tămăduitoare, cei din provincie rămânând uneori săptămâni şi chiar luni în găzduirea mănăstirii. Cu timpul, găzduirea s-a transformat silnică, iar mănăstirea în han, cuvioşii călugări fiind obligaţi să se înghesuie în modesta casă a egumenului.“

 

Ajunsă azil de nebuni, cutremurele îi grăbesc dispariția

Pronia a fost de-a dreptul ciudată cu destinul Mănăstirii Sărindar. În 1800, Alexandru Vodă Ipsilanti decide ca o parte din chilii să servească drept spital pentru cei care suferă de boli psihice. Călugării au ajuns îngrijitori de nebuni, iar așezământul, un balamuc în toată regula. Doi ani a durat harababura, apoi vodă Șuțu mută ospiciul în altă parte. Vâltoarea istoriei a lăsat urme în zidurile bisericii care încep să devină tot mai nesigure. Câteva familii de boieri care locuiau pe Podul Mogoșoaiei, actualmente Calea Victoriei, fac un efort și o restaurează. Mișcările seismice nu dau pace Bucureștiului, mănăstirea se clatină din temelii. În 1880, s-a interzis oficierea slujbelor, iar la 1893, autoritățile se văd puse în situația de a o demola.

 

Catapeteasma și amvonul bisericii înaintea demolării

Catapeteasma și amvonul bisericii înaintea demolării

 

În urma licitației s-a hotărât ca mănăstirea să fie pusă la pământ într-o lună, însă demolarea s-a făcut în trei ani. Șantierul putea dura și mai mult dacă Împăratul Franz Josef, nu-și anunța vizita în Țara Românească. Capul încoronat avea să treacă împreună cu alaiul regal, fix prin fața ruinelor. Mai mare râsu’, ce impresie avea să-și facă distinsul oaspete. O cascadă de baroase și zidurile erau la pământ. În loc a fost construită o fântână și un piedestal care avea să găzduiască o machetă a Statuii Libertății.

 

Fântâna Sărindar în anul 1896

Fântâna Sărindar în anul 1896

 

Locul care a găzduit odinioară una din cele mai frumoase biserici ale Capitalei, nu va rămână pustiu. Pe suprafața afierosită cândva slujbelor avea să se înalțe între 1911-1923, actualul Palat al Cercului Militar Național.

 

 

Surse: 1) Dimitrie Pappasoglu,“Istoria fondării orașului București”; 2) Victor Bilciurescu, “București și bucureșteni”

 

 

Spuneam în articolul anterior că fiecare drum pe Sfântul Munte îți arată ceva despre tine. Atât despre propria interioritate, cât și aspecte din cotidianitatea lumii în care trăiești și de care ești interesat. Pe acest drum dinspre exterior către interior mai sunt lucruri de spus.

 

Un bătrân a fost întrebat: «De ce sunt tot timpul fără purtare de grijă?» Și a răspuns: «Pentru că nu ai văzut încă Soarele» (Evergetinos, Tema 28).

 

Lipsa purtării de grijă nu-mi este străină. Purtarea de grijă față de tine însuți presupune mai cu seamă atenție. Atenția de a termina ceea ce ai de făcut. Atenția necesară pentru a nu fi distras de la ceea ce ți-ai propus să faci. Atenția de a nu cădea în împrăștierea minții, în împrăștierea ființei.

Cu părintele C. m-am întâlnit de fiecare dată când am fost la Vatopedu. Îndrumarea pe care mi-a oferit-o a țintit printre altele și această împuternicire, această determinare interioară, care te face să fii mereu prezent în tine însuți, să te conții, să fii atent. O anumită simplificare interioară în care nu mai pot apărea fisuri, distrageri sau divagări. Un fel de a fi care este antipodul împrăștierii, al risipirii, al distragerii și al nepurtării de grijă.

”Uite, mi-a zis o dată Părintele C., de pildă, un butuc este greu de aprins dacă îl apropii de o flacără. Are ceva monolitic și dens, care nu îl supune focului. Dacă, însă, faci în el o crăpătură și îndeși în ea niște surcele, acestea din urmă pot fi aprinse. Dacă acestea se aprind, focul de la ele reușește să aprindă tot lemnul”.

Mă uit la felul în care merg călugării mănăstirii în momentele în care au ascultările lor. În pasul lor este o hotărâre și o adunare inexpugnabilă. Nimic din ființa lor nu pare a fi înclinată spre a face altceva. Sunt așezați, centrați în ei, și nimic nu-i distrage din ceea ce fac. Este disponibilitate și dragoste, atunci când îi abordezi în astfel de momente, dar nu e tânjală și dispersie.

La ultima noastră întâlnire îi expuneam Părintelui o analiză pe care o făcusem unei probleme de care mă ciocnisem și care mă necăjea. Îi dezvăluisem un întreg șantier arheologic dedicat dezgropării cauzelor respectivei probleme. M-a ascultat cu răbdare iar la final mi-a zis zâmbind ”Nu știu dacă te ajută toată analiza asta. De fapt, trebuie doar să faci ceea ce știi deja că trebuie să faci. Și să lași ca harul să lucreze”.

Și am știut că așa este. Sigur, analiza, această depliere a straturilor problemei are și ea ceva prețios. Însă propriu-zis nu de aici vine rezolvarea sau vindecarea. Pentru că în aceasta este ceva static. Lucrurile despre care vorbea erau adevăruri dureroase și destul de interiorizate. Nu-mi era ușor să vorbesc despre ele, dar le tocam neîncetat și aproape obsesional, ca și cum din acest gest ar fi venit și vindecarea. Cum nu se întâmpla nimic, pentru că simțeam că problema este tot acolo, îmi continuam tăiatul firului în patru fără să îmi dau seama că pedalez în gol, că sunt perfect imobil în agitația mea. Răspunsul Părintelui  îmi semnala tocmai acest lucru, tămăduirea nu vine din agitația analizei și din fervoarea procesului de discernere și de interiorizare a adevărului. Ci ea depinde de  altceva sau, mai bine zis, de Altcineva.

 

Vindecătorul interior

Și din formarea, și din experiența mea de psihoterapeut știam că vindecarea este un moment aparte, ai cărui martori suntem, fără să știm când va surveni. Știam că Dumnezeu, sau vindecătorul interior din fiecare om, este cel în mâinile cui se află această sarcină. Tot ceea ce poate face psihoterapeutul este să îl pregătească pe om pentru acel moment. Este un proces important, care presupune multă răbdare și mult discernământ. Dar este tot ceea ce el poate face.

Or, ultima mea ședere la Vatopedu mi-a dat ocazia de a aprofunda un alt adevăr. Trebuie făcut ceva nu doar în vederea conștientizării și interiorizării adevărurilor dureroase despre noi înșine. Ci mai trebuie acționat și în sensul vindecării. Ca pentru a conștientiza că terapeutul nostru interior este cel care a prilejuit și procesul conștientizării, și pe cel al interiorizării. Că acestea două sunt, de fapt, deja părți ale procesului de vindecare. Vindecarea începe cu conștientizarea, continuă cu interiorizarea și se încheie cu curățarea și cu pacea.

”Pace, vouă!” Cine spune acest lucru ? Preotul, nu, el ca om nu are pace de oferit, ca unul care are și el războaiele sale interioare. Ci acesta transmite pacea lui Hristos. El este singurul care poate aduce Pacea. ”Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se întristeze!” (Ioan 14, 27).

Fusesem, deci, concentrat în demersul conștientizării și al interiorizării. Dar complet împrăștiat în ceea ce privește vindecarea. A te pune și a te păstra continuu în contextul vindecării presupune purtare de grijă. Să fii mereu conștient de prilejurile de tămăduire care par a-ți ieși în cale. Să cauți izvoarele nesecate și vii ale acesteia. Altfel, e ca și cum ai merge la spital pentru o intervenție chirurgicală, ai accepta asumat consultația, spălarea și anestezia, dar ai evita să intri în sala de operații.

 

 

Puțină lume știe care sunt cele mai înalte turle de biserici din România. Am alcătuit un top al acestor impunătoare și zvelte construcții, gândindu-ne că este posibil să vă intersectați cu ele în vacanța din această vară. După cum veți vedea, toate bisericile din top sunt localizate în Banat și Transilvania. Dacă aveți informații privind și alte biserici cu turle foarte înalte, așteptăm să ni le semnalați în secțiunea de comentarii.

 

Desigur, bisericile nu sunt cele mai înalte construcții din țară. Există zeci de turnuri și de anexe ale clădirilor industriale mult mai înalte. Pentru a avea un termen de comparație, cea mai înaltă construcție din România este coșul de fum al fabricii Cuprom-Phoenix din Baia Mare, care se ridică deasupra solului la nu mai puțin de 352 de metri. Iar CET Progresul din București are înălțimea de 240 de metri.

În întreaga lume, cele mai înalte biserici sunt în Ulm, Germania (161 metri), Coasta de Fildeș (158 metri) și Koln, Germania (157 metri). Iar în România cea mai înaltă biserică va fi, desigur, Catedrala Națională: atunci când va fi terminată, va avea înălțimea de 120 metri.

Iată topul celor mai înalte biserici din țară, așa cum arată el acum:

 

1. Catedrala ortodoxă Mitropolitană din Timișoara: 90 metri înălțime

Construirea catedralei din Timișoara s-a încheiat în 1941. Ea a devenit repede un simbol al orașului, mai ales că este ridicată pe o latură a pieței celei mai reprezentative. Ca înălțime, este pe locul 8 în lumea ortodoxă, primele 7 locuri fiind ocupate de catedrale din Rusia și Georgia.

 

Catedrala M. Timisoara

 

2. Biserica romano-catolică Sf. Mihail din Cluj: 80 metri înălțime

Nu mai puțin de 175 de trepte din piatră și lemn trebuie să urci pentru a ajunge în turla bisericii din Piața Centrală a Clujului. Iar odată ajuns acolo, poți admira clopotul cel vechi, turnat în timpul lui Mihai Viteazul! În această biserică a fost botezat Matia Corvin, rege al Ungariei între 1458-1490, fiu al voievodului român al Transilvaniei Iancu de Hunedoara.

 

Bis Sf. Mihail din Cluj

 

3. Biserica mănăstirii ortodoxe Săpânța-Peri: 78 metri

A fost ridicată pe malul Tisei între 1998 și 2003, iar turla bisericii este vizibilă la cinci kilometri depărtare. Este cea mai înaltă biserică de lemn din țară, iar la acest capitol depășește de departe foarte multe edificii de cult.

 

Manastirea Sapanata

 

 

4. Biserica Evanghelică din Bistrița: 75 metri

Se găsește în centrul orașului Bistrița și este un monument reprezentativ pentru arhitectura de tranziție de la stilul gotic la stilul renascentist. Turnul îl depășește cu puțin pe cel al catedralei din Sibiu care aparține aceleiași confesiuni. Construirea a fost încheiată în 1564

 

Bis Ev. din Bistrita

 

5. Catedrala Evanghelică din Sibiu: 73 metri

Este una dintre bisericile gotice cele mai vechi din Transilvania, cu o arhitectură complexă. Turla este compartimentată pe șapte nivele. Construirea a început în 1371 și a fost terminată mult mai târziu, în 1520. Este catedrala și biserică parohială în același timp și deservește comunitatea evanghelică de confesiune augustană din Sibiu.

 

Bis. Ev. din Sibiu

 

 

6. Biserica greco-catolică de lemn de la Șurdești: 72 metri

A fost construită în 1721 de către comunitatea greco-catolică și a fost cea mai înaltă biserică de lemn în acea vreme. Materialul folosit este lemnul de stejar de munte. Unul dintre elementele de particularitate este acoperișul cu două rânduri de streșini. Iar pridvorul are două rânduri de arcade suprapuse. Este parte a patrimoniului cultural mondial UNESCO din 1999.

 

Bis. din Srudesti

 

 

7. Biserica Neagră din Brașov: 65 de metri

Biserica aparține comunității luterane și a fost construită în 1477. A devenit neagră la propriu și apoi și nominal în urma unui incendiu provocat în timpul unei invazii turcești, în 1689. Este cea mai lungă biserică din România: 89 de metri.

 

 

Bis. Neagra

 

Documentare realizată de Andrei Ispas și Nicolae Dima

 

Viziunea monahiei Siluana Vlad asupra familiei

1 Septembrie 2020 |
Așa cum reiese din corespondența purtată cu numeroși credincioși și credincioase din țară care, în cadrul seminarului iertării inițiat de maică, i-au trimis acesteia scrisori adresate părinților lor, în care își dezvăluie temerile și frustrările...

Povești de pe meleagurile creștine ale Asiei. Mitrofan, primul preot martir pe care l-a dat China. Călăii au incendiat tabăra, i-au omorât familia și au executat șaptezeci de creștini

7 Iunie 2020 |
Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, mitologia chineză mustea de zeități, eroi, strămoși și dragoni. În 1685, apar primele comunități ortodoxe formate din ruși siberieni. Încet, dar sigur, noua credință începe să prindă rădăcini, iar la Beijing se...