Familia şi şcoala – câteva considerații teologice și practice partea I

Familia a fost considerată întotdeauna ca expresia primară şi fundamentală a naturii sociale a omului. Este o comunitate de persoane pentru care adevăratul mod de a exista şi de a trăi împreună este comuniunea.

Familia, comunitate de persoane, este prima societate umană. Ea se naşte în clipa în care se realizează legământul căsătoriei care îi deschide pe soţi spre o împărăţie durabilă de iubire şi de viaţă şi se completează din plin şi într-un mod specific prin venirea pe lume a copiilor: comuniunea soţilor face să existe comunitatea familială.

Potrivit doctrinei Sale şi a mărturiilor scripturistice şi patristice relevante în acest sens, Biserica proclamă faptul că familia este o realitate instituită de Însuşi Dumnezeu. Mai mult, Ea mărturiseşte originea dumnezeiască a aşezământului căsătoriei recunoscând de fapt demnitatea acordată de Dumnezeu acestei stări, pe temelia căreia se zideşte orice familie omenească[1].

Prin venirea în lume şi lucrarea mântuitoare şi înnoitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, această rânduială a fost, însă, ridicată pe o treaptă de sfinţenie. De atunci, familia ce rodeşte din ea, poate fi văzută ca şi imagine miniaturală a Bisericii întocmai cum ilustrează, de câteva ori Sfânta Scriptură a Noului Testament care oferă ca sinonim pentru familia creştină însuşi cuvântul biserică: „Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus, care şi-au pus grumazul lor pentru viaţa mea şi cărora nu numai eu le mulţumesc, ci şi toate Bisericile dintre neamuri, şi Biserica din casa lor” (Romani 16, 3-5); „Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor” (I Corinteni 16, 19). În acest context Sfânta Scriptură descoperă demnitatea şi menirea familiei din zilele noastre oferind chiar premisele morale ale mariajului autentic creştin.

Familia este reflectarea chipului lui Dumnezeu în om, manifestat prin comuniunea specifică ei, asemenea comuniunii intratrinitare[2]. Căsătoria şi familia sunt obiect al purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru omul cel căzut, dar cu menirea de a asigura – prin naşterea şi creşterea pruncilor după voia dumnezeiască – cetăţeni ai cerului. Căsătoria şi familia reprezintă „un adânc ocean purtat de valurile timpului trecut de la prima pereche de oameni până astăzi, o sinergie între opera lui Dumnezeu şi implicarea umană, o măsură a iubirii în ambele sensuri: între Creator şi coroana creaţiei, pe verticală, şi între cei încununaţi, pe orizontală; este viaţa însăşi a umanităţii acoperită de Pronia divină şi icoană a îmbrăţişării tainice dintre Mirele Mântuitor şi Biserica Mireasă în Cămările Împărăţiei celei veşnice”[3].

Iată de ce acest subiect a reprezentat şi a fost obiect al preocupărilor profeţilor şi drepţilor Vechiului Testament, ca şi al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii de-a lungul veacurilor, după cum trebuie să fie şi astăzi şi întotdeauna, obiect de serioasă preocupare din partea tuturor celor rânduiţi de Dumnezeu să vegheze asupra bunului mers al ei, adică a factorilor responsabili ai Bisericii şi ai comunităţilor umane, în general. Căsătoria ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă[4]. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte: „când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc ci Chipul lui Dumnezeu Însuşi[5].

Familia este cel dintâi aşezământ divin, întemeiat de Dumnezeu pentru om în rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor asemenea lui” (Facere 2, 18). Familia este celula şi baza societăţii, prima biserică întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om, după modelul Bisericii cereşti[6]. Cea dintâi familie, a fost întemeiată în rai, nu pe pământ, având ca Arhiereu şi martor pe Însuşi Dumnezeu pentru a sublinia ce mare rol are familia, ce demnitate i-a dat Creatorul şi ce misiune deosebită i-a încredinţat.

Şi cum planul lui Dumnezeu este ca El să fie prezent în toate şi toate să participe la Dumnezeu, cum planul lui Dumnezeu este ca omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), familia are un rol foarte important în planul de mântuire a lumii, chiar dacă nu găsim o atare expresie în nici una din cărţile vechi sau nou-testamentare. Cercetând Scripturile, constatăm că familia este o realitate omenească statornică, permanentă şi fundamentală încă de la constituirea neamului omenesc[7].

În Hristos, familia devine realmente Biserică, mare taină, după modelul tainei dintre Hristos şi Biserică. Familia devine un sacrament al sfinţeniei, în interiorul tainei fundamentale care este Biserica, ea însăşi Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi-n cer.

Aceste aspecte ale familiei creştine au fost cultivate de-a lungul veacurilor până astăzi. Valorile familiale creştine au constituit mereu imboldul pe care fiecare soţ l-a primit din partea Bisericii şi a slujitorilor ei. Cei credincioşi au înţeles întotdeauna rosturile adânci ale acestei identificări, căci, pentru orice creştin, menirea vieţii familiale este aceea de a apropia tot mai mult persoanele umane printr-o comuniune plină de iubire jertfelnică, după chipul celei prin care Hristos a întemeiat şi susţine Biserica Sa.

Omul începe din copilărie să descopere taina iubirii şi a unităţii. Virtuţile cu care el va fi deprins de părinţi: credinţa, ascultarea, buna-cuviinţă, cumpătarea, hărnicia, cinstea şi mila, nu sunt decât semne îmbucurătoare ale încolţirii virtuţii supreme care este iubirea. Pentru dobândirea unor asemenea roade în creşterea spirituală a copiilor este nevoie, mai ales, de exemplul viu al părinţilor care de multe ori, poate înrâuri în mod hotărâtor nişte conştiinţe plăpânde, sensibile dar aflate în plină înfiripare. Totdeauna, din pilda primită de la părinţi s-a învăţat respectul faţă de aproapele, faţă de valorile perene ale neamului, cinstirea faţă de cele sfinte.

Din păcate realitatea zilelor noastre a afectat prin fenomenul secularizării şi familia creştină de astăzi care se confruntă cu numeroase probleme. Celulă de bază a societăţii şi element edificator pentru fiecare individ, familia creştină trece prin momente de cumpănă, fiind omise de multe ori adevăratele coordonate morale ale cuplului conjugal.

Pentru a înţelege rolul şi poziţia pe care o ocupă familia în societatea contemporană, lucrurile trebuie urmărite din perspectiva a două direcţii: 1. starea familiei astăzi şi consecinţele acesteia, respectiv: 2. raporturile dintre familie şi societate/instituţii.

În ceea ce priveşte prima direcţie amintită, o atenţie deosebită trebuie acordată fenomenului destrămării familiilor şi consecinţelor imediate ale acestui proces: carenţele educaţionale şi abandonarea copiilor.

Cealaltă consecinţă a dizolvării universului familial este procesul abandonării copiilor. Rezultând din relaţii întâmplătoare şi din cadrul unor cupluri cu venituri sub limita acceptabilă, copiii ajung inevitabil pe străzi, constituind treptat o societate paralelă. Mai evident desocializaţi decât copiii needucaţi rămaşi în familiile constituite, copiii abandonaţi devin una dintre cele mai serioase provocări la adresa conştiinţei şi a societăţii contemporane. Ei rămân, de fapt, cea mai clară dovadă a crizei familiei în societatea noastră[8].

În porunca Decalogului „cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ti-l va da” (Ieşire 20, 12) se poate sesiza o relaţie imediată între înţelepciunea practică (care îi asigură omului supravieţuirea şi sporul) şi respectul faţă de părinţi. Părinţii nu trebuie cinstiţi doar pentru că sunt originea biologică a copiilor lor, ci şi în măsura în care au devenit părinţi în ordine spirituală, iniţiindu-şi copiii în iubirea şi ascultarea de Dumnezeu (Deuteronom 6, 5-7; 20-25). Altfel spus, în măsura în care, prin vieţuirea lor înţeleaptă, au devenit pentru fiii lor jaloane sigure pe drumul vieţii plăcute lui Dumnezeu, dovedind capacitatea discernerii valorilor consistente şi a bunei raportări faţă de lucruri, în spiritul de care vorbeşte Ecclesiastul (2, 24-26).

În acest context, a-ţi cinsti parinţii, care te-au adus deopotrivă la lumina zilei şi la înţelepciunea vieţii, implică imitarea faptei lor, a modului lor de a fi, aşa cum recomandă sfântul Pavel (Evrei 13, 7). Este un mod foarte propriu Scripturii de a vorbi despre educaţia – ca mystagogie şi pedagogie – din aproape in aproape, nu prin propunerea unor teorii despre bună-purtare, ci prin întruparea unui model de viaţă, prin constituirea unei maniere teologice (după criterii divine) de a fi şi prin participarea membrilor familiei la acest model.

Vatră a tradiţiei, familia trebuie să cultive o spiritualitate a comuniunii între membrii săi, perspectivă şi vieţuire în care chiar bunurile materiale să fie trans­figurate, printr-un anumit mod, teologic, al utilizării acestora. În Vechiul Testament, familia nu este definită numai de unitatea sanguină, genetică, ci şi de o manieră specifică de viaţă, de asumare a valorilor. Această manieră specifică a fost desemnată mereu prin expresia calea dreptilor (Psalm 1, 6)[9].

Cineva era recomandat comunităţii şi partenerilor de afaceri prin numele familiei din care provenea, care garanta o educaţie solidă; Însuşi Dumnezeu se recomandă poporului Său prin invocarea patriarhilor Avraam, Isaac şi lacob, prin invocarea spiţei celor credincioşi (Ieşire 3, 6). Din această perspectivă, o familie cu nume rău era la fel de blamată ca şi aceea fără copii, fiind fără rod în ordinea socială. Fie şi numai pentru aceste exemple, importanţa familiei pentru o societate tradiţională reiese cu evidenţă.

În Noul Testament, prin minunea din Cana Galileii, familia devine, în Hristos şi în Biserică, nu doar un cadru legiuit al naşterii în ordine biologică, în stare să asi­gure educaţia pe care am numit-o mai sus înţelepciune practică, ci şi cadru al naşterii în ordine spirituală, al înnobilării omului. Indicatorul acestui salt este întâlnirea Domnului cu tânărul bogat, cunoscător şi împlinitor al Legii, dar nesigur în ce priveşte ritmurile vieţii veşnice (Matei 19, 16-22)[10].

Familia este reinstituită – în Hristos şi în Biserica – ca loc al educaţiei dar şi transformată în laboratorul duhovnicesc al deprinderii luptei cu patimile, patimi care sunt distructive pentru persoana umană şi pentru comunitatea omenească. Sfântul Pavel atrage atenţia creştinilor că trebuie să fie copii, dar nu la minte, care trebuie să fie desăvârşită, ci la inimă, la nerăutate (1 Corinteni 14, 20), depăşind imaturitatea şi înţelesurile slabe ale lumii (Galateni 4, 3) prin dobândirea gândului care era în Hristos (Filipeni 2, 5).

Familia apare ca loc în care se desfăşoară primul examen al capacităţii sociale a fiecăruia din membrii săi. Părinţii şi copiii primesc în egală măsură sfaturi apostolice, diferenţiate potrivit vârstei fiecăruia (1 Ioan 2, 12-14): copiii trebuie să înveţe ascultarea de părinţi pentru a dobândi cele făgăduite, iar părinţii trebuie să-şi privească fiii ca persoane chemate la desăvârşire şi nu ca obiecte, educându-i în învăţătura şi certarea Domnului (Efeseni 6, 1-4; 1 Corinteni 3, 20-21). Bătrânii, păstrându-şi mintea, credinţa şi cuviinţa, trebuie să înveţe de bine, pentru a-i conduce pe tineri la înţelepciune şi cumpătare (Tit 2, 2-6). Educaţia creştină, în continuarea tradiţiei vechiului popor al lui Dumnezeu, pre­supune iniţierea şi adâncirea în înţelepciunea descoperită omului.

Mai mult, adresându-se episcopului Timotei, sfântul Pavel îl îndeamnă să rămână statornic în învăţătura pe care a primit-o în familie, de mic copil, prin cercetarea Scripturii, care, insuflată de Duhul Sfânt fiind, îl poate mereu conduce la înţelep­ciune şi bună-purtare (2 Timotei 3, 14-16). Clericii, prezentaţi ca modele pentru vieţuirea creştină, trebuie să aibă familii bine întemeiate, cu fii ascultători, cu fii credincioşi (1 Timotei 3, 4 şi 12; Tit 1, 6), aceştia din urmă fiind garanţia capacităţii pastorale a părinţilor lor căci: „dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu” (1 Timotei 3, 5)?

În aceste condiţii, importanţa socială a familiei este covârşitoare. Deterio­rarea relaţiilor sociale este o consecinţă imediată a dizolvării familiei, proces care se petrece atunci când familia nu mai este unificată de aceeaşi credinţă şi nici însufleţită de iubire (Matei 24, 7, 12; Marcu 13, 8, 12). Că aceasta e vocaţia societăţii omeneşti ne încredinţează Mântuitorul, îndemnându-ne să ne rugăm aceluiaşi Dumnezeu ca Tată al tuturor, pentru a recunoaşte, prin aceasta, că toţi suntem fraţi, fii ai aceluiaşi Părinte şi membri ai aceleiaşi familii (Matei 6, 9).

 

Familia şi şcoala – câteva considerații teologice și practice partea II-a

 

Bibliografie

[1] P.F.P. Teoctist, „Cuvânt pastoral cu ocazia zilei familiei”, în Teologie şi Viaţă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994, p. 5.

[2] Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 11.

[3] Ibidem, p. 11.

[4] Pr. Dr. Vasile Gavrilă, „Fecioria şi căsătoria în vocaţia sfinţeniei”, în Ortodoxia, nr. 3, anul LVIII, iulie-august, 2007, p. 149.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 22.

[6] Irina Leonte, „Familia creştină: părinţi şi copii”, în Teologie şi Viaţă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994, p. 155.

[7] Pr. Conf. Dr. Vasile Răducă, „Familia şi împărăţia lui Dumnezeu după Sfânta Scriptură”, în Teologie şi viaţă, anul XI (LXXVII), nr. 1-7, ianuarie-iulie, 2001, p. 81.

[8] Pr. Lect. Dr. Nicolae Achimescu, „Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii teologico-sociologice”, p. 114.

[9] Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 17

[10] Ibidem, p. 30.

 

 

 

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Disciplinarea: cu dragoste, cu înțelegere
Vârsta de 2 ani nu se uită!
Trăirea copilului are prioritate
Familia şi şcoala – câteva considerații teologice și practice partea II-a