Găsirea direcției în viață este o treabă foarte serioasă. Este una atât de serioasă încât te poate pune pe tine, ca om, la extreme. Ori alegi să duci o viață profesională plină de împliniri, ori ai o traiectorie care, din punct de vedere profesional, nu îți oferă nicio satisfacție și te mai lasă și cu o părere „neadecvată” despre capacitățile tale.

Învățătoarea Alina Hoară spune despre meseria pe care a îmbrățișat-o în viață că e o menire. Nu simte că merge la serviciu, chiar dacă uzura psihică, cu siguranță, își pune amprenta peste ea. Când nu e la școală printre elevi, e la Științescu Hub, acolo unde susține ateliere de robotică. Când nu e printre roboței, scrie proiecte pentru asociație, caută sponsori. Să-i dăm cuvântul!

Ce înseamnă pentru dumneavoastră meseria pe care ați îmbrățișat-o în viață?

Meseria mea este de fapt o menire. Nu simt că am un job, un loc de muncă…sunt eu care fac ceea ce pot, cât pot mai bine pentru a îndruma elevii în procesul lor de formare. A fi învățător înseamnă pentru mine a fi eu însămi 😊. Nu aș ști să trag o linie, să separ timpul. Învățător ești tot timpul: dimineața pui în practică tot ceea ce ai gândit, ai pregătit după-masa anterioară. Seara te gândești dacă ai procedat corect, dacă ai atins tot ce ți-ai propus, te frustrezi când nu îți iese ceva, alteori te bucuri de reușitele tale, ale elevilor. Nicio generație nu seamănă cu cealaltă și nici eu nu aplic aceleași metode. Clar am o programă după care mă ghidez, dar am o libertate în predare în a-mi alege metodele, mijloacele de îndrumare a elevilor. Să fii învățător e o mare provocare, este solicitant dar ai și multe satisfacții, ai parte de multă iubire dar și supărări, ca într-o familie.

Cum sună povestea frumoasei escapade academice?

Simțeam că mă plafonasem, doream să mă pregătesc și mai bine, aveam nevoie să mă școlesc din nou….Am avut șansa să aprofundez mai bine problemele cu care se confruntă copiii atipici și astfel am ajuns să lucrez cu o mică parte din ei.

Sunteți bucată din sistemul educațional românesc. Ce vă dă frumos pentru suflet rolul pe care îl aveți lângă copii?

Reușitele elevilor, inițiativele lor mă bucură cel mai mult. Mereu mă întreb eu la ce le mai folosește școala elevilor din ziua de azi. Încerc să le arăt mereu ce impact au gesturile lor, comportamentul lor asupra comunității. Școala nu se termină când sună clopoțelul la ultima oră. Școala reprezintă un model. Fiecare învățător are personalitatea lui, pasiunile lui care, într-o oarecare măsură, au un impact asupra elevilor. Încerc mereu să le arăt cât de mult bine pot face, deși sunt mici și mă bucură disponibilitatea lor în a se implica în proiecte sociale, în a dezvolta proiecte care să vizeze binele celor din jur. Mă bucur enorm când găsesc părinți care rezonează cu ideile mele și facem o echipă bună, când vin și ei cu idei și le punem în aplicare împreună.

Când era fetița Alina acasă? Se juca cu păpușile, intra des în ipostaza unui cadru didactic? Îi plăcea acest joc de rol?

Nu mă jucam cu păpușile prea mult. Stăteam mult pe afară și ne jucam noi copiii între noi. Îmi plăcea să îmi fac păpuși, stăteam la bunici, mergeam cu părinții la lucru. Aveam multe activități și nu îmi amintesc să mă fi jucat de-a învățătoarea. Am descoperit cât de mult îmi place această meserie fiind învățătoare.

Ați ajuns „mare” și vă jucați cu roboții. Care este povestea cu lego? Cum a luat naștere?

Chiar îmi place să mă joc cu roboții, și îmi reproșez că nu am timpul necesar să aprofundez treaba asta. Îți ia mult timp să cauți tutoriale, să înveți să programezi roboții, apoi să cauți metode, cum să le explici elevilor. În 2006 am avut ocazia să particip la un workshop organizat de ESA ( European Space Agency) în Bruxelles și acolo am învățat cum se utilizează roboții în orele de la școală. De atunci am tot urmărit kiturile educaționale de la LEGO. În 2016 am făcut echipă mai mulți profesori și cu ajutorul Fundației Comunitare Sibiu, prin Fondul Științescu a luat naștere Științescu Hub- un spațiu dedicat științelor exacte și astfel am intrat în lumea ONG-iștilor care scriu proiecte, atrag finanțări pentru a dezvolta proiecte educaționale ( în cazul meu) gratuite pentru comunitate.

Ce este Științescu Hub? Atunci când nu dau de dumneavoastră la clasă, vă găsesc la clubul de robotică, să înțeleg?

Dimineața sunt la școală, apoi merg la hub. Aproape în fiecare zi am cursuri de robotică fie în hub, fie în școlile unde sunt chemată sau fac pregătire cu copiii care participă la competiții de robotică. Când nu am cursuri, scriu proiecte pentru asociație, caut sponsori.

Științescu Hub este o asociație non-profit înființată de mai multe cadre didactice și oameni implicați în sfera educațională.

Ce abilități se dezvoltă copiilor prin această activitate?

Robotica este un domeniu de viitor, în plină expansiune, iar copiii nu puteau pierde startul în a învăța să construiască și să programeze roboți. Viitorul devine tot mai tehnologizat, iar școala parcă tot mai ancorată în trecut. Dacă ne uităm la programa actuală la ciclul primar nu există disciplina informatică, TIC sau ceva de genul. Există opționale susținute benevol de unii învățători. Nu s-au alocat fonduri pentru astfel de materiale. Noroc acum cu fondurile PNRAS sau PNRR care permit achiziția de kituri de robotică. Cunosc multe școli din rural care au achiziționat astfel de materiale. Nu știu exact cât se lucrează cu ele, dar este un bun început. Elevii sunt consumatori zilnici de tehnologie, stau pe telefoane și alte device-uri, dar noi prin aceste kituri îi învățăm ceva util. Le dăm ce le place lor, tablete, piese lego apoi îi învățăm programare, limbaje vizuale de programare, mai ales la ciclul primar apoi treptat utilizăm Scratch, Python, C++. Construim roboți utili, îi învățăm să exploreze comunitatea, să caute soluții la problemele cu care se confruntă oamenii. Prin testarea roboților, copiii își dau seama ce greșesc, învață din greșeli, remediază. Inovează și iar testează, colaborează între ei, fac echipă și schimb de idei, își dezvoltă gândirea critică, motricitatea, creativitatea, atenția distributivă, răbdarea, capacitatea de concentrare.

Cu ce set de valori doriți să plece în viață elevii dumneavoastră?

Încerc eu să le fiu un exemplu, să îi învăț să aibă răbdare în primul rând, să fie perseverenți, să nu răspundă cu violență la violență, să fie activi în comunitatea lor, să ia atitudine ori de câte ori consideră că sunt neîndreptățiți, să își ajute semenii, să dea mai departe tot ceea ce ei au învățat. Să fie onești și sufletiști, înțelegători.

Dacă ar fi să faceți portretul clasei de anul acesta, ce cuvinte ați așeza pe foaie?

Elevii mei sunt mici, sunt în formare, acum descoperă ce puteri au, acum își afirmă personalitățile și încerc să le temperez anumite porniri și să le dezvolt alte aspecte care sunt timid reprezentate. Băieții mei vor să își arate forța, de ce sunt capabili ei și eu încerc să îi învăț să își conserve energia, să o utilizeze treptat 😊… facem fapte bune împreună, ne mai certăm, ne împăcăm, râdem și plângem împreună… ne mai cad și dinții, învățăm să scriem și si să citim.. suntem la început de drum.. explorăm tot ce se poate.

Despre școala în care predați, ce ați putea spune?

Este o școală vocațională. Este o școală, un liceu de artă care cuprinde două secții: muzică și artă ( desen, sculptură, grafică), cuprinde toate ciclurile de învățare primar, gimnazial și liceal. Sunt elevi care după ore încep studiul de profil, au 2 ore săptămânal de instrument, ore care se fac unu la unu cu profesorul de specialitate. Au alte 2 ore în plus de teorie muzicală. An de an de Crăciun și de Paște avemun concert al școlii care se ține la Filarmonnica din Sibiu. Cu această ocazie și elevii de la secția plastică își expun lucrările. Este o școală în care orele de matematică au în fundal melodii clasice, zilnic pe holuri se aude muzică clasică, un pian, o vioară care repetă.

În 2016 ați primit titlu de profesor Merito. V-a responsabilizat?

Clar te și responsabilizează, dar este și o confirmare că ceea ce faci este bine și că trebuie să continui. Îmi place Comunitatea Merito căci este una vie, efervescentă, mereu se întâmplă ceva nou, valoros pentru educație, colegi care organizează forumuri, ateliere, suntem mereu pe drumuri și mergem unde suntem chemați să împărtășim experiențele noastre de la clasă.

Ce proiecte ticluiți în perioada aceasta?

Anul acesta am înființat alături de alte colege învățătoare, Asociația Învățătorilor din Sibiu. Prin această asociație organizăm lunar câte o activitate dedicată profesorilor, sau elevilor, ori părinților. Tocmai am aflat că s-a aprobat proiectul propus de mine și colegii mei de la Științescu Hub și Liceul de Artă. Este un proiect care își propune să utilizeze banii primiți de la Fondul Științescu gestionat de Fundația Comunitară Sibiu pentru a le oferi elevilor ateliere despre marile descoperiri ale lumii, despre evoluția motorului și despre inovații ce vor schimba lumea. Îmi pregătesc atelierele pentru forumurile la care vor participa în februarie și martie, prin Comunitatea Merito. Pregătesc copiii atipici și tipici pentru competiția de robotică First Lego League din februarie și împodobesc acasă bradul 😊

-Ce fac acum, mama? Mi-au zis ca nici eu nu trebuie să mai vorbesc cu Dan. Tot grupul a hotărât sa nu mai vorbim cu el! Însă eu nu simt asta! Ce să fac? Ce să fac?

Matei se frământă de aseară, iar mama lui ar face orice să îi ia greutățile de pe umeri. Cum? Ce ar fi potrivit să îi spună?

Viața aduce provocări, iar pentru copii, acestea pot părea adesea copleșitoare. În momentele dificile, este esențial ca cei mici să înțeleagă că unicitatea lor este o putere și că autenticitatea este cheia fericirii. Ce sfaturi valoroase putem dărui fiilor și fiicelor noastre?

Ce ar fi de spus?

Tu ești unic, tu nu trebuie să fii ceva ce nu te reprezintă!

Un prim sfat important este să-și îmbrățișeze propria unicitate. Copiii ar trebui să înțeleagă că nu există un ,,model” specific pe care trebuie să îl urmeze. A fi autentic înseamnă a-ți exprima personalitatea și a te bucura de ceea ce te face diferit.

Bucură-te că ești tu!

Fiecare om are calități și trăsături care îl fac distinct. Copiii ar trebui să fie mândri de identitatea lor și să se bucure de aspectele care îi definesc. Acceptarea de sine este cheia pentru a experimenta bucuria și împlinirea personală. Oricare este trendul, moda! Bucură-te de ceea ce ești și de cine ești tu!

Fii încântat că faci lucrurile altfel, dacă asta îți aduce stare de bine!

Tu ești ceva cu adevărat special, irepetabil! Copiii ar trebui să vadă valoarea adusă de modalitățile lor unice de a aborda viața. A face lucrurile într-un mod propriu poate aduce nu doar satisfacție personală, ci și contribuții semnificative în mediul lor. Gândește-te câte lucruri aparte poți crea prin felul tău de a fi!

Vocea ta contează!

Copiii trebuie să înțeleagă că opinia lor are o valoare imensă. Fie că este vorba despre idei, gânduri sau sentimente, vocea lor poate avea un impact puternic. Încrederea în propria voce îi va ajuta să devină lideri și să îi inspire și pe ceilalți.

Rămâi consecvent cu tine însuți!

Presiunea de a se conforma este adesea intensă, dar este crucial ca tinerii și copiii să rămână consecvenți cu valorile și dorințele lor personale. Când copiii își urmează pasiunile și visele, își construiesc un drum autentic către fericire.

Când cei tineri rămân una cu valorile moștenite, lumea devine un loc mai bun!

Ai încredere în instinctele tale!

Da, chiar așa! Dacă simt că ceva nu este în regulă, este important să asculte aceste semnale lăuntrice, să verifice cu adulții în care își pun baza. Încrederea în sine îi va ghida în luarea deciziilor și în navigarea prin provocări, cu mai multă înțelepciune.

Nu este ușor să înfrunți puterea grupului, ,,gura lumii”, ce este ,,la modă”.

Înfruntând însă episoadele ce te pun în dificultate, cu încredere, copiii pot dezvolta nu doar reziliență, ci și o bază solidă pentru o viață împlinită. Aceste sfaturi îi încurajează să-și abordeze unicitatea cu bucurie, să-și aprecieze contribuțiile personale și să-și construiască propria cale către fericire. Este important să le reamintim mereu, noi, părinții, adulții responsabili, că, în ciuda presiunilor externe, autenticitatea lor este cea mai prețioasă comoară.

Să o spunem cu seriozitate: învățarea socială joacă un rol central în formarea vieții adolescenților, influențându-le comportamentele, credințele și abilitățile interpersonale. Această formă de învățare se extinde dincolo de setările tradiționale ale sălilor de clasă, cuprinzând o gamă largă de interacțiuni sociale în care adolescenții se implică zilnic. Pe măsură ce adolescenții navighează în complexitatea lumilor lor sociale, absorb lecții valoroase, dobândesc abilități de viață esențiale și dezvoltă un sentiment de identitate prin observare, imitare și colaborare.

Modele. Care le sunt modelele?

I-ați văzut? Adolescenții sunt observatori atenți, absorbind constant informații din mediul lor. Învățarea socială în adolescență începe adesea prin observarea și imitarea comportamentelor colegilor, membrilor familiei și modelelor de referință. Fie că este vorba despre adoptarea unei noi tendințe de modă, preluarea stilurilor de conversație sau copierea atitudinilor, adolescenții integrează aceste comportamente observate în propriul lor repertoriu, contribuind la dezvoltarea lor socială.

Și care sunt modelele tinerilor noștri? Sunt oare modele securizate sau nesecurizate? Cine îi mai influențează azi pe cei ce își deschid ramurile tinere spre soare? E o întrebare al cărui răspuns ne privește pe toți!

Adolescenții se uită la egali. Da, da, privesc pe orizontală. Colegii au o influență semnificativă asupra adolescenților, acționând ca sursă principală de învățare socială. Prin interacțiunile cu prietenii, adolescenții învață despre norme, valori și așteptări sociale. Grupurile de colegi furnizează o platformă pentru experimentare, unde adolescenții navighează prin dinamica socială, învață rezolvarea conflictelor și dezvoltă un sentiment de apartenență. Influentele pozitive ale colegilor pot stimula creșterea personală, empatia și cooperarea; desigur, influențele negative pot contribui la comportamente riscante sau conformitate la norme dăunătoare. Știi care este grupul, care sunt grupurile spre care privește fiul tău și fiica ta?

În peisajul contemporan, învățarea socială se extinde dincolo de interacțiunile față în față și include în mod semnificativ sfera digitală. Platformele de socializare și tehnologia joacă un rol crucial în formarea percepțiilor adolescenților asupra lumii. Prin intermediul interacțiunilor online, adolescenții sunt expuși la perspective diverse, culturi și probleme globale. Cu toate acestea, se confruntă și cu provocări precum hărțuirea online și comparațiile sociale nerealiste, subliniind necesitatea unei orientări în navigarea responsabilă în peisajul digital. Este responsabilitatea noastră, a adulților să fim sprijin și oază și far, protecție și glas ce responsabilizează.

Învățare și implicare

Adolescenții se implică adesea în experiențe de învățare colaborativă, fie prin proiecte de grup, activități extracurriculare sau activități de voluntariat. Acum se îmbogățesc cunoștințele academice, se promovează munca în echipă, abilitățile de comunicare și sentimentul real de responsabilitate. Adolescenții învață să navigheze între opinii diverse, să gestioneze conflicte și să aprecieze valoarea efortului colectiv.

Învățarea socială contribuie semnificativ la dezvoltarea identității unui adolescent. Pe măsură ce interacționează cu diferite medii sociale, adolescenții explorează diferite aspecte lăuntrice, își așează valorile și își descoperă pasiunile.

Învățarea socială apare ca un fir roșu fundamental, punând împreună experiențe, relații și creștere personală. Recunoașterea impactului învățării sociale asupra adolescenților subliniază importanța promovării unor medii sociale pozitive, stimularea relațiilor sănătoase cu colegii și furnizarea de îndrumare în navigarea peisajului digital.

Prin înțelegerea și aprecierea rolului învățării sociale, putem susține mai bine adolescenții în călătoria lor unică în care se descoperă, se clădesc, se înalță!

Jean Auguste Dominique Ingres, marele pictor francez neoclasic, spunea: „Desenul nu înseamnă pur și simplu reproducerea contururilor; desenul nu constă pur și simplu în idee.

,,Mami e atât de preocupată”, se frământă Andrei, ,,…oare ce s-a întâmplat? S-a întâmplat oare ceva???”

,,De ce tati nici nu mă bagă în seamă? Am făcut ceva rău? E supărat? Ce o fi?” se tot întreabă Elena.

Atunci când copiii simt că pierd conexiunea cu părinții lor, ei au impresia că le este amenințată existența. Să nu subevaluăm gesturile mărunte care pentru copii contează enorm!

Foarte adevărat este că atunci când simțim că pierdem conexiunea cu cineva drag, cineva care contează atât de mult pentru noi, pentru sistemul nostru nervos este ca și cum ,,s-ar stinge toate luminile din bradul de Crăciun”. Rămânem în beznă și avem impresia că existența ne este amenințată. Dintotdeauna, desigur, relațiile și conectarea asigură clipă de clipă chiar existența noastră.

Părinții, bunicii, nașii, tutorii vor ajuta copilul să aibă, din nou, „acces la luminițe”. Acest lucru se petrece atunci când ne conectăm cu gesturi mărunte care fac să se petreacă o legătură conștientă, vie.

Ce ar fi de făcut?

Lucruri tare mici care spun: sunt aici, te văd, te știu, în tot tumultul acesta de fapte, în acest du-te –vino al zilei:

Dimineața, când fiul tău este somnoros, îi spui cât de tare apreciezi că este parte din viața ta. Îi va face ziua frumoasă!

După ore, când fiica ta simte una sau mai multe emoții dificile, tu o asculți fără să o întrerupi și validezi emoția ei, trăirea ei.

Fiul tău pleacă într-o mini-vacanță la verișori, iar tu îi pui în buzunar un bilețel în care îi scrii că îți va fi dor de el.

Gemenii tăi se joacă, iar tu treci pe lângă ei și le spui ,,Vă iubesc!”

Fiica ta vine seara în casă, iar tu îi spui cât de tare te bucuri să o revezi.

Fiul tău povestește ceva haios iar tu îi spui că ești extrem de norocos că ești tatăl lui.

Copilul nostru trece pe lângă noi sau meșterește prin casă, iar noi îi dăruim o simplă îmbrățișare.

Fiul tău povestește ceva personal, iar tu lași pentru câteva minute orice activitate și îi dai toată atenția ta.

Fiica ta a avut o zi intensă la școală, iar tu îi spui că vrei să te joci cu ea, vrei să găsești ceva foarte plăcut de făcut împreună pentru voi două.

Fiii noștri ne împărtășește planul lor de sfârșit de săptămână cu încântare, iar noi le spunem cât de recunoscători suntem că au încredere în noi, că împărtășesc și povestesc.

Gesturi mici

Da, sunt gesturi mici în interacțiunea de zi cu zi cu copiii noștri, însă aceștia au posibilitatea de a descoperi că minunea ce apare când sunt conectați cu noi, când văd iar luminițele aprinse, îi asigură că totul este în regulă, că au tot ce le trebuie în bagajul lor emoțional pentru a înainta, iar și iar.

Lucrurile mici sunt cele care chiar contează și cele care ne fac viața mai frumoasă, care ne colorează zilele și ne aduc un zâmbet pe buze; cu toții, mari și mici, să le savurăm din plin!

-Mami, să știi, Mia e cea mai bună prietenă a mea! Cea mai bună! Azi ne-am jucat toată ziua și mi-a dat jumătate din biscuiții ei cu cacao! Mami, vreau să vină la noi și eu vreau să merg la ea, da?

-Oh, desigur!

-Ah, mami, să știi că nu mai sunt prietenă cu Mia! Niciodată! Să știi că ea a încurajat copiii din cealaltă echipă, să știi! Și azi a stat mai mult cu Nico și aproape nu m-a băgat în seamă în pauza mare! Da, da!

-Îhmmmmmm……..

E greu cu prieteniile în copilărie!

E tare bine să auzi glasul cristalin al copilului tău ce te anunță că are un prieten bun, că se simte bine!

E tare greu să fii părinte și să auzi nefericirea din glasul copilului tău ce se simte lăsat la o parte într-o prietenie.

Să ne învățăm fiii și fiicele să fie prieteni buni! Acest lucru este un cadou pentru ei.

Cuvinte anume și povești simple pot face o mare diferență.

Să ne învățăm copiii că e important să să bucure de reușitele prietenilor lor, să le fie suport și adăpost, să își amintească de zilele lor de naștere și de nume. Să fie lângă prietenii lor în momente de izbândă, dar mai ales în momente grele, cu suspin și deznădejde.

Să ne învățăm copiii că este foarte important să apară pentru prietenii lor când aceștia traversează un moment aparte: un recital de vioară, un meci de volei, un concurs de șah, o competiție de dans sportiv sau un concurs de matematică. Să fie acolo și să aplaude sau să fie acolo și să mângâie când tristețea nu dă pace.

Să ne învățăm copiii că există o putere foarte mare în cuvinte. Există cuvinte ce ridică, înalță, alungă nori negri! Să le explicăm alor noștri copii să vorbească frumos cu prietenii lor și despre prietenii lor, când ei nu sunt de față! Toate aceste lucruri creează legături puternice și încredere de nezdruncinat!

Să ne învățăm copiii să își asculte prietenii! Este atât de important să te simți ascultat, auzit plenar!

Prietenia este o stradă cu două sensuri, desigur!

E important să împărtășim și este foarte important să ascultăm ceea ce au de împărtășit cei de lângă noi, cei ce ne sunt tovarăși de drum!

Să ne încurajăm copiii să dea șanse celor timizi, celor cărora nu le este foarte ușor să creeze legături! Să fie deschiși să afle lucruri despre cei de lângă ei, să includă, să invite!

Într-o prietenie înveți multe despre celălalt, dar și despre tine, despre valori universale, despre tact, empatie, compasiune, ascultare, despre sprijin și despre susținere.

Copiii ne observă tot timpul. Modul în care noi arătăm că suntem buni prieteni va fi văzut, cântărit, reprodus în relațiile fiilor și fiicelor noastre. Să nu uităm asta!

A ne susține copiii în devenirea lor de buni prieteni este ceva mai mult decât a organiza partide de joacă sau petreceri tematice. Este despre a pune semințe ce vor crește, iar și iar, ce vor înflori în inimile și mințile unor oameni speciali, de cuvânt, de bază!

Ohhhh!

Ce zi!

Ce zi grea!

Silvia nu a fost aleasă azi din prima la ,,țară-țară vrem ostași”. E sigură că la dictare a scris ,,n” înainte de ,,b și p”. Și la mate, la muncă independentă, a zis că 4 ori 9 este 49.

Totul a fost cumva pe dos. E mâhnită tare.

Dimitrie, tatăl ei, o vede și o simte.

Și nu știe ce să facă.

• ar lua toată greutatea de pe umeri și din suflet și i-ar zice răspicat că nimic din toate astea nu contează, că uite ce frumos e afară, că ce bine ar fi să se îmbrace să îi cumpere ce vrea ea de la magazinul de jucării. Iar mai zice și că nimănui nu îi pasă și că mâine îi promite că va fi bine.

Știe însă la fel de bine că nimic din ceea ce a gândit deja nu ar repara ceea ce simte fiica lui. Știe că fiecare emoție contează și că cel mai important lucru e ca Silvia singură să treacă cu bine prin tot.

Ce cuvinte ajută?

Ce cuvinte ajută?-se tot gândește tatăl.

Uite: ziua de azi nu va dura pentru totdeauna. Și emoțiile de acum se vor disipa. Și temerile se vor risipi.

Nu uita, ziua de azi, cu toată greutatea ei, nu va dura veșnic!

Sunt aici. Atât spune tatăl: sunt aici.

Și prezența lui care nu judecă, nu întrebă, nu trage la răspundere-risipește negura. Fiica lui capătă încet încet siguranță, se deschide, povestește, își spune frământările.

E în regulă să nu te simți în regulă mereu.

Chiar așa. Nu putem fi mereu fericiți, zburdalnici, cu toate împlinite și aliniate. Uneori lucrurile nu ies perfect. Asta face parte din viață.

Dacă ești într-un loc întunecat, uita-te după stele!

Întotdeauna este important să căutăm și fărâme de fericire în cele mai întunecate locuri.

Ce am învățat azi? Cine a fost lângă mine azi? Ce am de făcut de acum?

Și ce ar mai fi de spus?

Hei, mi s-a întâmplat o dată să fiu în papucii tăi.

Ce bine e să știi că și altora le-a fost greu, și-uite!- au trecut peste evenimentul neplăcut, au supraviețuit, totul i-a făcut mai buni și mai puternici!

Uite, hai să ne concentră pe acest moment.

Nu pe trecut, nu pe viitor. Pe acum.

Acum. Un cuvânt care aduce calm, care se așază peste țipătul lăuntric și îl liniștesc.

Acum. Acest moment.

Cel mai bine ar fi să vedem ce am învățat din asta!

Fiecare lucru poate fi privit ca o lecție.

Care e lecția zilei? Ce vom ști de acum încolo?

Și ce ar mai fi de făcut?

Uneori ajută să avem pe cineva lângă noi. Cineva care să fie acolo. În tăcere. Cu o mână întinsă.

Să spună răspicat, fără niciun cuvânt: eu sunt aici, când tu vrei. E de mare folos, uneori.

Silvia începe să cânte un cântecel, fericită.

Inima tatălui ei vine la loc.

Nu știe ce a făcut sau ce nu a făcut. Ce a rostit sau ce nu a rostit.

Însă știe că fiica lui a găsit puterea de a fi bine cu ea. Și asta e totul!

Într-o bună zi, dis-de-dimineață, Maria și Sebastian vorbeau în bucătărie: ba de cumpărături, ba de programul săptămânii, ba de prietenii lor ce aveau să vină curând la ei. Fiica lor cea mică de 3 anișori a intrat tiptil și a început să îi observe, asculte, privească, în timp ce stătea sub masa din bucătărie.

Părinții au descoperit-o după chicoteli și râs cristalin.

A fost un moment foarte drăguț și cald, care a dus la un joc haios de-a prinselea prin casă.

Mai târziu, când părinții și-au amintit de întâmplare, au zâmbit fericiți. Iar apoi și-au dat seamă că fiica lor i-a observat; copiii lor îi observă, îi analizează și înglobează tot ceea ce părinții exprimă verbal și non-verbal.

Ochii lor ne urmăresc

Copiii noștri ne urmăresc. Ei absorb mereu ritmurile vieții noastre. Modul în care relaționăm cu partenerii și prietenii noștri și cu frații lor și chiar cu noi înșine.

Iată ce a spus Maria că și-ar dori atunci când copiii vor vedea și analiza ceea ce se petrece în casa lor:

Îmi doresc ca fiul meu și fiica mea să mă vadă iubindu-i pe alții; îmi doresc să îmi observe generozitatea.

Îmi doresc ca fiica mea și fiul meu să mă vadă iubită și tratată cu generozitate de alții.

Îmi doresc să îmi vadă copiii mei frustrarea ce se așează în mine uneori și întristarea și teama, dar să mă vadă conștientizând acele stări emoționale în timp ce folosesc abilitățile mele de adaptare pentru a le menține într-o zonă sigură.

Vreau ca fiul și fiica mea să mă vadă că sunt plin de compasiune nu numai față de ei, ci și față de soțul meu și față de mine însămi.

Îmi doresc să mă vadă copiii mei când îmi asum lucruri și lucrând din greu, dar și bucurându-mă de viață și odihnindu-mă.

Vreau ca ei să mă vadă când uneori lucrurile nu-mi ies perfect din prima, când sunt blândă cu mine însumi atunci când nu sunt în stare să fac totul și încrezătoare că pot învăța și pot crește de la zi la zi.

Copiii mei vreau să observe că nu toate momentele vieții sunt lapte și miere, că este în regulă să nu fim în cea mai bună formă în fiecare secundă. Vreau să mă vadă spunând DA cu bucurie și spunând NU cu atenție pentru mine și pentru ceilalți. Vreau să învețe, urmărindu-mă, despre limitele sănătoase pentru ei și pentru cei din jur.

Este important pentru mine ca fiul și fiica mea să urmărească uneori un conflict sau o dispută și mai ales este important să mă vadă cum reiau legăturile și cum împac cu iubire ceea ce la un moment dat se clătina și părea neîmpăcat.

Putem oferi modele perfecte?

Cu siguranță-știe și ne spune Maria- nu le putem oferi perfecțiunea copiilor noștri, dar le putem oferi cadou un model pentru cum arată și cum se manifestă relațiile sigure, iubitoare și conectate.

Tu ce ai dori să vadă copilul tău atunci când te privește și te observă în tăcere?

Nicoleta Orlea este mama lui Remus, un copil care i-a arătat că viața vine cu piedici, dar nu este imposibil să fii fericită chiar și când el este declarat cu elemente din spectrul autist. Forța interioară a venit chiar și atunci când ușile statului erau închise. De fapt, sunt și acum, doar că nu s-a lăsat învinsă de legi și dispozițiile generale ale unui popor care nu apără deloc oamenii cu nevoi speciale, ci a știut să mute ea munții din loc prin Autism Voice, asociația pe care o conduce.

Nu doar pentru Remus, ci pentru 440 de copii și tineri cu tulburări ce sunt susținuți constant prin programele pe care le oferă Autism Voice. Gândește mare pentru că vrea să construiască un centru mare dedicat recuperării adolescenților și adulților cu autism. Va reuși și îi mulțumim totodată pentru dedicare și implicare!

Nicoleta, care a fost motivul care te-a determinat să te alături unui ONG?

Motivul este cel pe care oricine l-ar avea, în opinia mea, dacă ar descoperi că poate munci pentru ceva mai presus decât propria persoană. Mai mult, am mai lucrat în structura de ONG și în perioada liceului și studenției, așa că totul îmi era familiar deja. În plus, indiferent care este structura juridică a unei entități, oamenii din structură sunt cei care contează, de fapt, și ceea ce iese din mâna lor mai departe. Astea sunt esențiale, fie că vorbim de o companie sau o asociație. Faptul că prin structura asta anume, prin ONG, am reușit să găsesc și ajutor pentru propriul meu copil, cred că așa a fost să fie. Și sunt recunoscătoare în fiecare zi pentru că totul a ieșit așa de bine.

Lupți pentru bunăstarea tuturor copiilor cu autism. Te-ai fi gândit înainte de Remus că vei face asta?

Nu, nici prin gând nu mi-a trecut acum opt ani de zile că asta voi face full-time. Scopul meu mereu a fost să dăruiesc o voce altora care au nevoie de una, de aceea eram jurnalist și lucram în presă, dar pentru specific cauza asta, cum ziceam, nu știu dacă m-aș fi alăturat dacă nu era Remus. Pentru un ONG tot aș fi lucrat cumva fiindcă făceam voluntariat, iar jurnaliștii/ oamenii de comunicare sunt prieteni buni pentru orice ONG, dar specific pentru autism…n-aș putea să zic nimic sigur.

Ce gânduri porți înainte de culcare? Te culci liniștită știind că muncești și contribui în favoarea celor afectați neuro-psihic sau îți umblă motoarele să cauți soluții în interiorul asociației unde ești director?

Înainte de culcare, aleg mereu să citesc, ca să mă curăț mental, ca să zic așa. Cu toate astea, pot spune că gândurile mele înainte de culcare sunt mixte, ca ale tuturora cred. Și bune și mai puține bune. Sunt și de căutare de soluții, pentru că nevoile sunt multe, iar resursele insuficiente. Am și gânduri de genul că nu fac suficiente, dar am și gânduri de bucurie, pentru când obținem rezultate frumoase în ciuda tuturor obstacolelor. Și am și gânduri de viitor, de planuri, de pași de urmat. Totuși, fac tot posibilul să am seri în care, pur și simplu, să nu mă mai gândesc la nimic, ca să pot să am mai multă claritate a doua zi. Pe măsură ce trec anii, constat din ce în ce mai mult că seara, înainte de culcare, cel mai bine este să-ți cureți mintea, ca să ai forță să o iei de la capăt.

Ce semnifică poartă în sufletul tău Autism Voice?

Autism Voice este și va fi mereu pentru mine o a doua casă. Sunt atâtea de construit în România pentru cei cu afecțiuni neuro-psihice, cu autism și alte tulburări, iar Autism Voice are capacitatea de a acoperi nevoile, pas cu pas, pe măsură ce se dezvoltă. Sunt multe de făcut și eu am onoarea de a fi implicată în fiecare pas. Cine ar putea să-și dorească profesional și personal mai mult de atât?

Câți copii sunt sub aripa ocrotitoarea a ta și a echipei tale în momentul de față?

440 de copii și tineri cu tulburări sunt susținuți constant prin programele și centrele Autism Voice, însă mai avem anual încă 120-150 de copii și părinți pe care îi ajutăm punctual gratuit prin evaluări, cursuri de formare, consultanță sau materiale gratuite, funcție de fondurile și granturile pe care le câștigăm.

Apropo de echipă, sunt în interiorul asociației terapeuți specializați? Ce-mi poți mărturisi? Cum ajută ei concret?

Avem numai terapeuți specializați sau în curs de formare și specializare. De aceea structura noastră are rezultate atât de bune fiindcă fondatoarele asociației, Anca Dumitrescu, Claudia Matei și Oliviana Giura, sunt primii specialiști în analiză comportamentală care și-au asumat să și formeze specialiști în domeniu, nu numai să ofere cele mai bune programe de recuperare și integrare pentru copii cu autism. Accentul nostru pe resurse umane formate la nivel înalt este foarte profund și nu se face rabat de la nimic din acest punct de vedere. Investim mult în educația oamenilor noștri, în formarea lor și de către specialiști internaționale, și în alte resurse valoroase, fiindcă dacă resursele umane nu sunt bine pregătite, recuperarea copiilor și a tinerilor nu are rezultate bune. Sunt legate între ele. Una fără cealaltă nu se poate.

Ce fel de programe oferă asociația?

Programe de terapie ABA, psihoterapie, logopedie, consultanță, formare, integrare socială, integrare școlară, dezvoltare personală și educație non-formală. Despre toate programele noastre se pot citi detalii pe website-urile asociației dedicate centrele noastre de recuperare de zi și Institutul Autism Voice.

Cum ar trebui să ajute societatea, Nicoleta, în accepțiunea ta?

Eu cred că numai prin colaborare și parteneriat onest între societate și ONG-uri, lucrurile se pot îmbunătății substanțial. Lucrând împreună este cheia pentru un viitor mai bun, pentru toți. De exemplu, orice om sau companie care consideră că sănătatea mintală este importantă și resurse pentru probleme în domeniu sunt necesare, poate dona către noi, iar noi, la rândul nostru, ne vom asigura că vor exista mereu resurse pentru orice persoană care are nevoie de sprijin. O relație ciclică, un parteneriat pe termen-lung, din care toată lumea are beneficii, face minuni în orice arie a vieții, dar mai ales în ceea ce privește probleme sociale și soluții pentru acestea.

Cum v-a ajutat pe voi sistemul?

Sistemul nu ne-a ajutat și nu ne ajută în nici un fel fiindcă noi, în România, nu avem niciun sistem care să susțină copiii și familiile care se confruntă cu probleme de sănătate mintală. Lista de nevoi și lipsuri este imensă, pornind de la lipsa specialiștilor în sistemul public de sănătate până la lipsa de formare a cadrelor didactice pentru integrare școlară.

Ceea ce avem însă și putem folosi din “sistem” este un mecanism fiscal prin care putem cere sponsorizări de la companii și donații de la oameni, fără să fie o povară pentru aceștia, transformându-le în sprijin dat mai departe celor ce au mare nevoie. Altfel, ne luptăm cu lipsuri pe toate ariile, dar nu ne descurajăm.

Acum zece ani erau o mână de centre și asociații în 3-4 județe care ofereau ajutor copiilor cu autism. Astăzi, avem centre și resurse în peste 10 județe. Nu este nici pe departe suficient, dar e mai mult decât era înainte. Și încercăm mereu să adăugăm mai multe resurse pe măsură ce evoluăm și încurajăm pe cât posibil oamenii abilitați să construiască alături de noi noi centre și pârghii pentru oamenii afectați.

Observăm și o mai mare conștientizare a fenomenului autismului în România în rândul publicului larg, ceea ce ne arată că tot efortul nu este în zadar. Iar anul acesta, datorită Institutului și a ceea ce am proiectat prin el, Parlamentul European a decis să ne onoreze prin distincția „Premiul cetățeanului european 2023” pe care o vom ridica în luna Noiembrie, din Bruxelles, ceea ce ne va ajuta să aducem și mai multe resurse în țară. Poate, în viitor, sistemul se va schimba în bine și pentru cei cu autism și alte tulburări. Momentan, însă, facem tot ce putem cu ceea ce avem la dispoziție.

Azi se încheie primele două săptămâni de școală.

Se încheie ,,adaptarea”.

Tare bine ar fi să ne așezăm lângă copiii noștri și să le spunem:

,,Știu, știu că nu a fost floare la ureche să pășești din vacanță în clasă. Pare că e doar un pas, însă este o străduință și apreciez lucrul acesta!”

,,Să știi că și anul acesta școlar te vor cuprinde toate emoțiile: și cele plăcute și cele neplăcute! Cu unele e tare bine și cu unele e destul de greu… Însă toate emoțiile sunt bune. Va crește încrederea în tine când vei ști că dincolo de orice trăire, oricum ar fi ea, soarele tot o să răsară!”

,,Uite, eu știu că deși nu toate lucrurile au ieșit ca la carte de când a început școala, (da- te-ai trezit și mai greu, ai și întârziat, ai uitat și desenul acasă) tu poți face toate aceste lucruri-și multe altele- bine, mult mai bine! Suntem aici să te susținem când ai nevoie de noi!

Chiar dacă uneori ai rostit cuvinte nu neapărat plăcute, apreciez că ai dorit să îndrepți greșeala. Este important să dorești să repari. Tuturor li se poate întâmpla să greșească”.

,,Să știi că este foarte important pentru mine să te văd jucându-te, să te văd alături de prietenii tăi, să te văd construind, desenând, alergând și intrând în roluri. Da, este important să înveți, să te pregătești pentru școală și este la fel de important să ai timpul liber pe care îl dorești.”

,,Uite, sunt aici, te ascult: ți-a fost greu, înțeleg. Uneori este greu. Sunt momente vesele și fericite în viață și uneori momente pe care le resimțim grele și apăsătoare. Însă este în regulă, important este că treci mereu peste ele și știi cum să le primești data viitoare.”

,,Vreau să reții că este foarte important să îți asculți corpul. Să îți dai seama când ceva nu este în regulă. Și să ne spui asta. Ascultă-ți simțurile, și gustul, și mirosul și auzul și văzul și senzația de pe piele. Nu te îndoi de ceea ce simți și comunică lucrurile acestea.”

,,Uite, cum ar fi să ai o listă cu lucrurile pentru care ești recunoscător? Într-o zi poți să scrii 3 lucruri, alteori unul singur. Însă este bine să analizăm, la final de zi, lucrurile pentru care suntem recunoscători. Ne vom dărui stare de bine, știi?”

,,Ce gest de prietenie ai dăruit azi, ai primit azi? Prietenii buni sunt unul dintre lucrurile cu adevărat importante în viață. Fii unul! Primește prieteni lângă tine!”

,,Te iubesc! Și nu doar atât; îmi place de tine! Te plac pentru că ești vesel, glumeț, darnic, atent, te cațeri ca nimeni altul pe spaliere, ajuți melcii care traversează poteca, pui grăunțe pentru păsărele și aduni castane cu grijă. Ohhh…și sunt atât de multe alte lucruri pentru care te plac…”

Și câte și mai câte poți spune după primele două săptămâni de școală! Lista e lungă, iar fiica ta și fiul tău așteaptă cu inima laaaarg deschisă să primească vorbele tale calde și pline de încredere. Vă las acum. Știu că vreți să stați de vorbă….

-Mama, vreau să îți spun ce am pățit!

-Doar o secundă, mă uit la ceva acum!

-Tata, m-am certat cu Cosmin!

-Acum vorbesc la telefon…

-Mama, nu știu ce decizie să iau…

-Mă uit la fim acum, mai târziu…

-Tata, sunt furios!

-Tu mereu ai un motiv să fii supărat… acum pregătesc niște materiale, nu vezi?

Uneori suntem acolo, în aceeași încăpere cu fiul sau fiica noastră. Lângă ei și totuși departe. Se mai întâmplă.

Copiii nu au nevoie de perfecțiune.

Nu.

Copiii au nevoie de tine, părintele lor, conectat cu ei.

Ce este important?

Este foarte important ca atunci când vorbim cu copiii noștri să avem contact vizual cu ei. A vorbi spre ei, a vorbi cu ei oricum nu înseamnă o conectare completă. Zâmbim cu ochii, încurajăm cu ochii, aprobăm cu ochii, ne minunăm cu ochii. Cu ochii noștri în ochii lor.

Conectați-vă cu mintea și inima, deopotrivă, în discuțiile cu micuții voștri.

Copiii simt când suntem deconectați, când mintea ne zboară în altă parte, când scriem un mesaj în timp ce răspundem, când ne preocupă următorul eveniment atunci când dăm un sfat.

Fiți lângă ei, la nivelul lor, dacă e necesar, arătați-vă cât vă pas cu o atingere pe umăr sau pe mână.

E important să le arătăm că suntem acolo, abordabili când au nevoie de noi, arătându-le că sunt importanți, mai importanți decât știrile, filmulețul de vizionat sau un ecran.

Absența unui părinte prezent

Absența unui părinte prezent creează în copil furie, temeri, îndoieli despre propria persoană, sentiment de singurătate, anxietate. Și de aici până la pierderea autenticității pentru a fi cumva acceptat, este doar un pas.

,,Nu sunt suficient.”

,,Poate nu sunt destul de bun.”

,,Poate că nu merit.”

Se poate instala astfel frica de a fi vertical pentru sine, frica permanentă de a nu dezamăgi, de a nu greși, de a fi singur.

Un copil frustrat și speriat poate oricând alege să își așeze pe chip masca de încrezut, arogant, agresiv, tocmai pentru a masca vulnerabilitatea creată de lipsa conectării sănătoase.

Încurajează empatia în copilul tău, explicându-i cum se simt alți oameni și cum acțiunile lor îi pot afecta pe ceilalți. Arată empatie față de sentimentele și nevoile lui.

Răbdarea este cheia în construirea unei conexiuni puternice cu copilul tău. Înțelege că dezvoltarea lor este un proces și că vor exista momente de provocare și greutate. Răbdare!

În viața lor, copiii noștri vor avea parte de modele securizate și modele nesecurizate.

Prezența noastră constantă îi poate ajuta ca modelele securizate să le fie mereu în raza de vedere.

Să fim acolo când se îndoiesc, când se confesează, să fim acolo când spun lucruri bune și mai puțin bune despre ei și despre alții, să fim acolo când se lovesc, când caută soluții, când au nevoie de un sfat sau nu au nevoie decât să își audă gândurile, să fim acolo când se revoltă și când se bucură, când spun cuvintele potrivite și mai ales pe cele nepotrivite.

Să îi privim, să ne conectă, să ascultăm, să atingem, să oglindim.

Să fim acolo!

Începe școala!

Da, da, chiar începe!

Și din nou copiii noștri vor socializa și vor crește prin interacțiune și se vor șlefui. Școala este despre învățare, formare, programe de pregătire. Însă în egală măsură este despre prietenie, acceptare, apartenență. Oare cine este prietenul meu acum? De ce mă privesc ei așa? Oare de ce nu m-a ales din prima în echipa lui? Ele spun lucruri urâte despre mine? Ea mă apreciază? El mă va mai critica?

Curtea școlii este locul în care copiii noștri se întâlnesc, se descoperă, se oglindesc, se susțin (sau nu) și este locul în care se petrec jocuri de putere și jocuri de rol; este locul în care se învață despre viață.

Și ce tipologii pot întâlni copiii noștri?

Să discutăm puțin cu fiicele și fiii noștri despre aceste tipologii și să lăsăm la îndemâna lor câteva unelte de ajutor:

Să știți că se vor întâlni cu bârfitorii. Acestora le place să vorbească despre alții (și, de obicei, nu de bine…). Desigur, ulterior vor vorbi și despre ai noștri, și nici acum nu o vor face cu bună credință. Spuneți-le copiilor că dacă le vor încredința un secret, acesta nu va sta ,,la secret” pentru mult timp.

Ce e de făcut: îndrumați-vă copiii să schimbe vorba atunci când partenerul de discuție dorește ,,să comenteze” pe cineva. Și, desigur, sugerați-le să nu lase în mâinile și la urechile lor lucruri personale, secrete, întâmplări intime.

Să știți că îi vor întâlni pe critici. Pe cei ce caută problema în orice soluție și neghina în lanul cu grâu. Cei ce subliniază mereu ceea ce nu e bine, cei ce formulează des: ,,da, dar….”, cei ce caută să le arate partenerilor de discuție că nu sunt de ajuns sau sunt mai puțin. Copiii aceștia judecă aproape orice (din păcate) și vor căută să vă facă fiul sau fiica să se îndoiască de sine.

Ce e de făcut: spuneți-le copiilor voștri că opinia unui tip critic este doar o opinie și nu înseamnă finalul, pecetea, concluzia.

Acești copii au ei înșiși stima de sine scăzută și au fost și sunt criticați și ei, la rândul lor. Este bine să le arătăm căldură acestor tineri sau-când sunt prea mult-să îi evităm în interacțiune.

Să știți că îl vor întâlni și pe cel ce dorește să le facă tuturor pe plac ( chiar și atunci când sunt răniți de cei din jur și nu li se întorc cuvintele și faptele bune). Ei sunt prieteni buni, însă în răstimpuri pot profita de anumite situații, se tem de conflict, evită să rostească ceva ferm, transmit jumătăți de adevăr.

Ce e de făcut: îndrumați-i pe copiii voștri să adune mai multe opinii despre anumite lucruri, îndrumați-i să îi întrebe pe acești tineri cum se simt cu adevărat și îndrumați-i să le fie sprijin și suport când aceștia au nevoie.

Inevitabil vor întâlni persecutorul (tipul bully). Persecutorul trece de tiparul clasic: nu este doar tipul cel puternic și fără limită ce necăjește copiii mici. Nu! Persecuția poate fi emoțională, persecuția se poate realiza și în mediul on-line, persecuția este în cuvinte mici, în gesturi și mimică, în puterea de a exclude și evita.

Ce e de făcut: puneți la dispoziția copiilor voștri un set de instrumente care să îi ajute: ce e de spus, de făcut, când e musai să implice adulții responsabili. Îndrumați-vă fiii și fiicele să îi evite pe persecutori, amintiți-le că au puterea de a se îndepărta de ei. Repetați-le că puterea acestora se pierde dacă nu se afișează teamă, frică, supunere, că sunt neputincioși dacă grupul spune STOP!

Îl vor întâlni și pe înfumurat. Pe cel ce are o poveste mai bună, o întâmplare mai bună, o experiență mai bună decât tot ce a rostit fiul sau fiica voastră. Sunt copii cu focus doar pe sine, au nevoie de audiență și -da- creează frustrare în aproape orice conversație.

Ce e de făcut: îndrumați-i pe copiii voștri să nu o ia personal, atenția acestor copii este slabă; chiar dacă nu vor asculta pe deplin niciodată, ei nu sunt prieteni delăsători; au nevoie de susținere și au nevoie să li se spună ,,acum e rândul meu să vorbesc”. Este clar că acele convorbiri importante vor fi purtate cu alte categorii de tovarăși.

Bineînțeles că îl vor întâlni pe cel optimist, bun, încrezător! Pe cel ce dă forță și încredere, pe cel ce crede în tine! Ei vor crede în copiii noștri, în prietenia ce îi leagă, vor vedea binele și vor prețui relația de prietenie.

Ce e de făcut: spuneți-le copiilor: țineți-i aproape pe acești tineri, bucurați-vă de ei, de tot ceea ce oferă relaționarea de calitate și susțineți-vă reciproc în momente bune și mai puțin bune!

Nu e ușor în curtea școlii.

Însă e simplu să povestim cu copiii noștri și să îi pregătim pentru ce ar putea veni spre ei.

Căci pregătim copiii pentru drum și nu drumul pentru copii, așa e?

Avea de gând să urmeze o școală normală, cu specializarea învățător, însă soarta i-a hărăzit altceva. Crina Zvobodă, artist ventriloc, se dăruiește tot copiilor prin intermediul artei care, de-asemenea, ajută la dezvoltarea și creșterea armonioasă a lor. Este a celor mici de mulți ani, însă pasiunea și talentul vorbește în fața lor.

Și-a dat întâlnire cu ventrilocia în vara dintre anul I și anul II de Master. A văzut acest gen de show pe Youtube prima dată.  A prins-o atât de tare pe Crina încât a cucerit toate scenele teatrelor din țară.  A pierdut numărul spectacolelor, deși ventrilocia este foarte puțin cunoscută.

Crina, porți numele unei flori. Oare la ce s-au gândit părinții tăi când ți-au pus acest nume? Care este povestea din spate?

Nu știu dacă se ascunde o poveste aparte în spatele alegerii numelui meu. Îmi place că port acest nume, îmi plac florile, nu îmi plac crinii în mod special, însă numele Crina îmi place foarte mult.

În jurul căror valori guvernezi?

Eu încerc să fiu mereu corectă. Nu îmi plac oamenii care nu au integritate, care se dau după cum bate vântul. Copiilor mei încerc să le insuflu în permanentă să fie generoși și corecți.

Cum arată sufletul tău? Cât de împăcat este cu ceea ce face și cu ceea ce întâlnește în drum?

Eu sunt fericită și liniștită, chiar dacă am o viață agitată. Sunt împăcată cu mine și cu ceea ce fac. Ăsta este răspunsul pe care vreau să ți-l dau la bătrânețe 🙂 Îmi pun în permanență o groază de întrebări și de probleme. Dar cred că e normal. Oamenii și mai ales artiștii sunt într-o continuă căutare, cea a fericirii, a iubirii, a iubirii de sine, a adevărului scenic, a celei mai bune variante a unui personaj pe care vrei să îl creezi, a inspirației, a bunătății din tine, din oamenii pe care îi întâlnești. Ce pot să îți spun este că băieții mei sunt cu adevărat bucuria și lumina sufletului meu. Totul capătă sens cu ei în inima mea.

Știai de mică ce înseamnă această formă de artă și ți-ai dorit să îmbrățișezi această meserie de la vârstă fragedă sau aveai alte planuri pentru tine?

Voiam să mă fac învățătoare sau educatoare. La liceu am avut o profesoară care a insistat timp de un an să mă înscriu la niște cursuri de teatru. M-am înscris în clasa a X-a și după câteva luni am știut că asta vreau să fac pentru tot restul vieții.

Ventrilocia este o artă. Tu când ai făcut cunoștință cu ea? Când ți-ai dat primul date neoficial?

Am descoperit ventrilocia în vara dintre anul I și anul II de Master. Atunci am avut primul laptop. Am văzut acest gen de show pe Youtube și am zis să încerc. Mi-am comandat o carte și o păpușă din SUA și am început să mă antrenez.

Dar oficial?

În acea vara lucram și ca bonă la o familie minunată, care de ziua mea, în octombrie, mi-a dăruit o păpușă ventriloc profesională. Am avut o emoție atât de puternică atunci, a fost un cadou care mi-a marcat viața, aș putea spune. Când am plecat spre casă, am susținut primul show improvizat de ventrilocie în troleibuzul 86. Când am coborât din troleibuz, toată lumea a aplaudat. Atunci am decis că vreau să devin ventriloc.

Crina, ce face mai exact un ventriloc?

Ventrilocia este artă de a vorbi fără să îți miști buzele, dar un ventriloc face mai mult de atât. Un ventriloc dă viață și glas unei păpuși sau unui obiect. Asta e magia, să faci o păpușă să pară atât de reală, încât spectatorii să empatizeze și să interacționeze cu ea.

Un ventriloc bun se naște cu o capacitate aparte de a vorbi aproape fără să își miște buzele. Cine îl urmărește cu atenție, nu vede nicio mișcare pe fața lui. Aude doar o voce schimbată care dă impresia că vine de undeva din spate. Ce mai ascunde el?

Un ventriloc bun este în primul rând un actor bun. Tehnica de a vorbi fără să îți miști buzele se studiază și se învață, nu este o abilitate aparte cu care te naști. Oricine poate vorbi fără să își miște buzele. Însă nu oricine poate să facă o artă din asta.

Ușoară sau grea este ventrilocia din accepțiunea ta?

Aș spune că nu este ușoară.

Cine a descoperit talentul pe care-l porți? Pe cine dai „vina”?

Dacă e să vorbim despre talent este cel actoricesc. Acea profesoară din liceu l-a descoperit probabil, nu s-a lăsat până nu i-am spus că m-am înscris la un curs de teatru. Ventrilocia se învață.

Despre perfecționarea ta ce-mi poți spune?

În perfecționare m-au ajutat foarte mult convențiile din SUA la care am fost și în rest studiu personal, multă muncă și multe show-uri. Cu fiecare spectacol am devenit mai bună.

Vorbește-mi puțin despre prietenii tăi și anume Bunicuța, Romeo. Cine îi confecționează?

Toate păpușile mele sunt cumpărate din SUA, iar eu le personalizez.

De curiozitate și pentru că nici nu cunosc, cât ajunge să coste o astfel de păpușă?

O păpușă cum este Bunicuța costă undeva la 100 $, iar o păpușă profesională, cum este Romeo, costa acum 10 ani în jur de 1000$.

Alături de cine ai primit primele aplauze și unde a fost primul spectacol pe care l-ai susținut?

Am anticipat un pic întrebarea. Am scris și mai sus că primul spectacol a fost în troleibuzul 86 alături de păpușa Romeo. Iar primul spectacol mai oficial a fost într-un orfelinat.

Crina, ce ai simțit la primul spectacol?

Am simțit că sunt fericită și am simțit o iubire imensă pentru copiii din fața mea.

Acum, mai simți emoții având în vedere experiența?

Am emoții de fiecare dată. Mari emoții. Dar când pășesc în față oamenilor, lumea e a mea.

Ce proiecte ticluiești și în ce proiecte ești implicată în prezent?

Am în lucru un spectacol nou la Teatrul Nou din București. Premiera va avea loc în septembrie. Sunt implicată în mai multe spectacole de la Teatrul Nou, spectacole în care folosesc și ventrilocia, Despre îngeri și păsărici, este un one woman show în regia lui Cristian Ioniță, Șase feluri de mâncare dintr-o singură găînă, în regia lui Mircea Rotaru, un spectacol în care joc alături de Ștefana Ionescu-Dârzeu și Vlad Andrei,  Cu gurile larg închise, este un spectacol de stand up și ventrilocie pentru adulți, Crina și păpușile vorbitoare este un spectacol de ventrilocie pentru copii. Mai am un spectacol la Teatrul Dramaturgilor Români, Urmuz va fi numele sau, în regia lui Gavriil Pinte. Și în acest spectacol folosesc ventrilocia.

Pe unde te-ai plimbat prin țară cu prietenii tăi? Câte cuceriri ai făcut cu ei?

M-am plimbat cam prin toată țară cu prietenii mei, noroc că îmi place să conduc.

Simți că a fost Românii au talent o rampă de lansare? Te-a ajutat acea apariție de acum câțiva ani?

Da, m-a ajutat foarte mult acea apariție de acum 10 ani pentru că ventrilocia era o artă prea puțin cunoscută la noi în țară. Îi rugăm pe oameni să mă lase să joc gratis ca să capăt experiență și tot era greu. În general, oamenii răspund greu la noutate. După Românii au talent, a început să sune telefonul.

Apropo de cuceriri, simți că și adulții sunt fascinați și intră în lumea aceasta jucăușă și ei?

O daa, la spectacolul meu de ventrilocie pentru adulți, “Cu gurile larg închise”, se râde cu lacrimi. Dar și la spectacolele pentru copii, părinții se distrează enorm.

Ai ținut vreodată evidența spectacolelor? Câte ai susținut?

Le-am numărat până la spectacolul cu numărul 1000. Au trecut ceva ani de atunci.

Ești artist. Pe lângă meseria frumoasă și specială pe care o ai, ce mai porți în suflet?

Îmi place să petrec timp cu familia și mai ales cu băieții mei. Îmi place să fac sport, să dansez și ador să merg la mare.

Când te uiți în oglindă, ce vezi, Crina? O femeie mulțumită personal și profesional?

Îmi place viață mea, da! Chiar sunt fericită.

Iubește Crina?

Dacă mă întrebi dacă există cineva în viața mea, îți spun că există, este soțul meu, tatăl copiilor mei, pe care îl iubesc enorm.

Porți temeri, regrete, frici?

Hmm… nu neapărat. Chiar dacă sufăr mult când sufăr și am încredere mare în oameni și fac o dramă atunci când sunt dezamăgită, am capacitatea să uit și să iert cu adevărat. Îmi e frică de oamenii parșivi.

Dar actul curajos cel mai mare pe care l-ai făcut, care ar fi?

La întrebarea asta nu știu să răspund. Dar cred că m-am simțit foarte curajoasă atunci când am plecat singură în America la o convenție.

Ce simți când te uiți în urmă la devenirea ta?

Simt că a meritat.

La ce nu ai renunța niciodată în viață?

Știi cum se zice, nu spune niciodată, niciodată. Dar cred că nu aș renunța la bunătate.

Photo credit: Viorel Lorand

Măriuca are 4 ani. Și uneori se supără tare. Sau mai puțin tare. Sau foarte tare.

Și chiar nu știe exact să vorbească despre ceea ce simte.

Și asta vine cu o stare iritantă de frustrare și amărăciune.

Tatăl ei se așează lângă ea și îi spune cu blândețe:

-Uite, mai devreme, când te-ai supărat ce simțeai? Simțeai să țipi așa, ca un leu-paraleu?

-Da, da!

-Uneori, când ne supărăm, suntem furioși, știi? Și emoțiile plăcute și cele neplăcute sunt tot ale noastre. Hai să vedem ce e de făcut data viitoare când te simți așa…

În altă zi, mama Măriucăi o ajută:

-Oare acum supărarea e așaaaaaa de mare (și depărtează sugestiv palmele) sau așa (și apropie sugestiv palmele)?

-Cred că așa, stabilește Măriuca, suspină și privește în ochii mamei.

-Hai să vedem ce e de făcut acum, o încurajează părintele ei.

Peste o săptămână, când Măriuca iar dă de greu în exprimarea emoțiilor ce o inundă, părinții folosesc jucării ca sprijin:

-Oare de ce este bufnița tristă? Crezi că pentru că azi nimeni nu s-a jucat cu ea azi? Sau…? Tu ce i-ai spune dacă ai vedea-o așa supărată? Cum crezi că ar ajuta-o cuvintele tale? Hai să vedem cum putem face asta!

În altă zi, tatăl ei începe să spună povești de când era mic el:

-Uite, ți-am zis că atunci când eu eram cam de vârsta ta eram foarte gelos pe verișorul meu? Și asta mă supăra, mă înfuria? Mi se părea, la orice vizită la el acasă, că avea cele mai frumoase jucării pe care nu dorea să le împartă cu mine… Ai simțit și tu vreodată starea asta?

Copiii, în special cei mici, pot fi vulnerabili în fața emoțiilor necunoscute din diverse motive. Este important să înțelegem cum să-i sprijinim și să-i ajutăm să gestioneze aceste emoții.

E important să îi încurajăm să vorbească despre ceea ce simt și să ne asigurăm că înțelegem în mod sincer preocupările și emoțiile lor. Copiii au nevoie de stabilitate și rutină. Un program regulat, care să includă momente de odihnă, joacă și mese poate reduce anxietatea asociată cu necunoscutul. Copiii învață mult din observarea adulților. Demonstrând cum se gestionează emoțiile în mod sănătos și constructiv, vom oferi un model pozitiv pentru ei.

Mereu, mereu, copiii au nevoie de un mediu în care să se simtă în siguranță. Trebuie să știe că pot veni spre noi cu orice problemă și că vom fi acolo pentru a-i sprijini.

Să încurajăm exprimarea artistică: desenul, pictura sau chiar scrierea creativă pot fi modalități eficiente prin care copiii pot exprima emoțiile pe care poate nu le pot articula în cuvinte.

Este o metodă ce mereu e bine să fie ținută la îndemână.

Poate că fiica voastră este azi vulnerabilă. Poate că fiul vostru se simte expus și fără apărare, fără suport.

Când îi abordăm așa (așa cum am povestit mai sus), punem copilul pe un ,,scaun” metaforic și ceea ce el simte, pe altul. Și atunci el poate vedea totul mai clar, poate răsuci faptele pe toate părțile, poate cântări simțiri, emoții, trăiri.

Îi putem ajuta pe copiii noștri să găsească soluții, să se poată depărta singuri de zone cu negură și să se conducă pe ei înșiși spre lumină.

Despre împuternicire, răbdare și atenție

Sebastian are 6 ani și jumătate. Și chiar a fost invitat la prima petrecere în pijama din viața lui. Și vrea să meargă, sunt prietenii lui acolo și va fi veselie. Are pijama nouă și bagajul făcut, însă își frământă mâinile și se tot gândește cum va fi departe de casă, de mama și de tata, departe de patul lui cu mașinuțe și lampa de veghe în formă de lună.

Se ridică și se așază iar pe fotoliu și ar vrea să zică ,,vreau să rămân acasă”. 

Ce să spună și cum să spună?

Carina simte nesiguranța fiului ei. Și deși pare că este atentă la plantele din ghivece, mintea ei se frământă: să îl întreb, să nu îl întreb? Dacă nu vrea să meargă, să accept? Oare o să îi pară rău apoi? Și lui și mie? Ce e de făcut?

În echilibru fragil

Copiii au nevoie să stea uneori în echilibru fragil, în îndoială, să întoarcă o situație pe toate părțile; e important să descopere că pot răzbi prin hățișul de temeri sau că au nevoie de ajutor.

Și noi, părinții? Îi simțim pe copii și am dori să nu îi lăsăm să treacă prin procesul deloc lin în care își înfruntă fricile. Oare e potrivită așteptarea noastră? Oare ei nu vor să fie văzuți cum se frământă și nu e bine să vină soluția salvatoare imediat?

,,Nu vei merge azi la volei, la judo, la test, la concurs”. ,,E în regulă, te scot eu de aici, văd că nu știi ce să faci, că te temi”.

Hotărârile noastre îi lăsa pe copiii noștri în brațele reci ale stării de anxietate. Pentru că va exista și o data viitoare, nu-i așa? Și noi nu vom putea fi mereu lângă ei. Lucrurile nu vor fi nici atunci rezolvate, așa este?

Să nu îi ajutăm să evite la nesfârșit

Oare care e calea pentru a ne susține copiii fără a-i încuraja să se dea la o parte, să evite decizia?

Eu spun că e important să fim lângă ei trup și suflet. Țineți palma pe umărul lor, spunând ,,…o să fim amândoi acolo, plec doar când ești pregătit, va fi bine”. E bine să pășiți fără grabă, fără ritm accelerat, însă cu siguranță.

Copilul învață să înoate când îi dai brânci în apă?

Există și zicala: ,,copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin”. ,,Așa îl faci puternic”.

Celor ce au trăit acest lucru, (copiii de ieri, părinții de azi) nu le-a fost bine atunci, nu le e bine acum.

E bine să știm că nu putem acționa după un tipar copleșitor sperând că poate într-o bună zi ne vor mulțumi că i-am învățat ceva aplicând un șoc căruia (poate că unii) i-au făcut față.

Părinte în echilibru- în momentele de panică simțite și exteriorizate de copii

Când copiii sunt agitați și speriați să nu îi copleșim cu panica noastră ce rezultă din faptul că nu știm ce e de făcut. Alinăm și susținem. Ascultăm și oblojim cu cuvinte scurte, cu interjecții învelite în căldură. Dacă e cazul îi lăsăm să suspine și le dăm umărul nostru ce va fi mereu acolo, primitor, pentru ei.

Carina s-a așezat lângă fiul ei și i-a spus pe un ton domol:

,,Pot să îți aud chiar acum inima cum bate tare. Și știu că te temi, că te frămânți. O să te iau în brațe, o să te țin până îmi spui tu că este în regulă și, când ești gata, pornim. Eu simt că va fi bine.”

Petrecerea în pijama a fost grozavă. Sebastian s-a gândit cu multă recunoștință la mama lui și a aflat ce este de făcut când temerile nu îți dau pace!

-Uite, mama, cum am aranjat masa!

-Ah, îmi place mult, Andrei!

Fața mamei e plină de lumină și încântare. Zâmbetul ei, tonul ei arată că îi place tot ce a făcut fiul ei: inițiativa lui, creativitatea lui, inițiativa lui. Afecțiunea ei se transmite prin toți porii.

-Hei, tata, uite cum sar!

Bogdan își ia avânt și sare. Prima dată mai stângaci, apoi iar și iar până ce aterizarea iese bine. Tata îl observă de fiecare dată, cu atenția îndreptată spre el; îl încurajează, îl sfătuiește, îl corectează și îl validează. Bogdan e foarte fericit să fie văzut, conectat.

-De data aceasta mă cațăr până sus pe scară, îi spune Adelina mamei ei

Și o face!

Și mama? Ei bine, lasă temerile deoparte și își învăluie fiica în admirație.

-Asta numesc eu echilibru! Asta numesc eu determinare! Bravo!

-Ufff, acum am nevoie de niște echilibru, de armonie, tata!

Valentina a fost agitată toată ziua, iar faptul că tatăl ei o ascultă, o armonizează, îi urmărește expunerea verbală și nonverbală, o oglindește, o ajută enorm.

Armonie.

Afecțiune.

Admirație.

Atenție.

4 ,,A”-uri valoroase

,,A”-uri de aur, de care fiecare copil are nevoie într-o conectare de calitate cu adulții ce îl însoțesc în călătoria cu creștere și înflorire.

Legătura cu ceilalți este fundamentul sănătății noastre mentale și emoționale; suntem creaturi sociale, iar o mare parte a ceea ce devenim este construită prin experiența afecțiunii exprimate.

Cuvintele, atingerile, încântarea răsărită pe fețele noastre, toate transmit un sentiment profund de iubire și apartenență.

Creierul uman se dezvoltă prin relaționările cu ceilalți și are nevoie clară de atenția celorlalți. Desigur, nu vom putea dărui copiilor noștri atenție tot timpul. Atunci când avem disponibilitate însă, atunci când avem timp doar pentru ei, să o facem cu dedicație, să le arătăm că sunt văzuți și apreciați, că atenția noastră le aparține.

Când copiii noștri își asumă riscuri și se angajează cu dedicație în activități și acțiuni la care doar visaseră în trecut, ei bine, este timpul să știe că sunt urmăriți cu admirație. Au nevoie să vadă că îndrăzneala lor, efortul lor de a ieși din zona de confort, încântarea de sine este observată și răsplătită, oglindită și validată. Cu admirație.

Este important să ne susținem copiii să se vadă pe ei înșiși. Este important să le răspundem corect nu doar la ceea ce ei transmit verbal, ci și la ceea ce transmit nonverbal. Să îi ajutăm să se armonizeze cu ei înșiși, cu atenție, blândețe și dedicație.

Și cum ne folosim de cei 4 ,,A”?

Ascultăm cu atenție ce au de spus copiii noștri și arătăm că ne interesează gândurile și sentimentele lor. suntem deschiși și răbdători atunci când vor să discute cu noi.

Găsim activități pe care le putem face împreună și care să le permită să se simtă confortabil, să ne împărtășească lucrurile importante. Fie că este vorba despre jocuri, scotocit, gătit sau plimbări, timpul petrecut împreună poate consolida legătura dintre noi.

Copiii învață multe din ceea ce văd și aud din partea voastră. Să fim un exemplu pozitiv în ceea ce privește comunicarea, empatia și modul în care ne tratăm pe noi și pe ceilalți.

Să descoperim mereu ce îi pasionează pe copiii noștri și să îi încurajăm să-și urmeze interesele. Arătăm mereu interes pentru ceea ce fac și îi ascultăm vorbind despre experiențele lor.

Să nu uităm de rutină! Copiii se simt în siguranță și conectați atunci când au o rutină stabilă. Aceasta poate include timp pentru comunicare, activități împreună și momente de relaxare.

Să îi ajutăm pe copii să își înțeleagă și să-și exprime emoțiile. Să le arătăm că este în regulă să simtă diferite emoții și că putem fi acolo pentru ei în orice situație.

Mereu îmi place ideea de moment special, doar al vostru! Organizați activități speciale sau momente de sărbătoare care să fie unice pentru voi ca familie. Acestea pot consolida legătura dintre voi și pot crea amintiri prețioase.

Conectarea cu copiii noștri implică înțelegere, răbdare și dedicare. Și iar răbdare.

Fiecare copil este unic, așa că este important să ne adaptăm continuu la personalitatea și nevoile individuale ale fiilor și fiicelor noastre.