A fost o dată ca niciodată… Așa încep poveștile din Decembrie. Ce a fost atunci? Ei bine, demult-demult, trei prieteni buni s-au vorbit să pornească la drum ca să primească sfatul unui înțelept ce locuia într-un vârf de munte.

Chiar acolo locuia? Da, chiar în vârful de munte!

Au pornit toți trei la drum, împreună; la un moment dat au ajuns la o răscruce, iar fiecare a decis să aleagă o altă cărare pe care să pășească spre a-și atinge țelul.

Și chiar s-au despărțit? Da. Deși dorința lor era aceeași, au ales să meargă pe alte cărări pentru a o îndeplini.

Primul prieten a ales o cărare abruptă, ce urca însă drept către vârf. Și-a spus că nu îi pasă de pericole; pur și simplu dorea să ajungă în vârful muntelui pentru a primi sfaturi înțelepte cât mai rapid cu putință.

Al doilea prieten a ales o cărare ce nu era la fel de abruptă ca prima; totuși ea nu era lipsită de greutăți: se aștepta tânărul nostru să străbată o strâmtoare periculoasă, în care vânturile te asurzeau și îți împiedicau cu mereu înaintarea. S-a încumetat și a pornit la drum.

Cel de-al treilea prieten a ales o cărare lungă, care ocolea însă muntele și străbătea ținuturi line.

Și au mers, și au mers….

După trei zile, cel care urcase pe calea cea semeață a ajuns în vârf aproape fără puteri, plin de răni, răsuflând cu greutate. S-a așezat să își aștepte prietenii.

Trei zile mai târziu, ars de vânturile puternice care îl amețiseră, a ajuns al doilea prieten. S-a așezat oftând, obosit, lângă amicul lui. Îl așteptau de acum pe al treilea.

După alte zile, tot în număr de trei, a sosit și prietenul ce alesese drumul lin; fața îi era o lumină, îi bucurase sufletul tot ceea ce văzuse și trăise pe calea pe care pășise până atunci. Era mulțumit și fericit.

Erau cam nemulțumiți cei ce ajunseseră primii: drumul lor fusese greu și au avut apoi destul de așteptat; drumul celui de-al treilea părea că a fost plin de armonie.

Ultima bucată de drum au străbătut-o împreună, la pas; au ajuns la înțelept și fiecare a dorit să știe dacă drumul ales a fost cel potrivit.

Bătrânul înțelept a ascultat cu atenție apoi a întrebat:

– Ce ai aflat tu? l-a întrebat pe primul călător.

– Oh, pe drumul mea am aflat că viața este grea, cu multe pericole și încercări, că deseori am parte de suferință și de lucruri ce îmi pot cauza răni, că e musai ca pentru fiecare pas să mă lupt cu mine și cu ce mă înconjoară… Însă am reușit! Și acum întreb: am ales eu oare calea cea mai bună către tine?

– O, da! Ai ales bine, desigur… Iar tu, tu ce ai învățat? întrebă înțeleptul întorcându-se spre al doilea tovarăș.

– Eu am învățat că sunt multe lucruri în viață ce îmi pot fi potrivnice, care vor încerca să mă abată din cale, că uneori pot rătăci drumul și trebuie să stau nemișcat sub puterea urgiei, că pot afla piedici… Însă dacă nu îmi pierd încrederea, voi reuși! Iată, am ajuns la tine, înțeleptule! Te întreb: am ales eu calea cea mai bună către tine, oare?

– Da! Ai ales bine, desigur… Iar tu, tu ce ai învățat? îl întrebă pe ultimul.

– Eu am aflat cum mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am răbdare. Am aflat că, după cum privesc lucrurile, viața poate fi o adevărată încântare, ceva care mă bucură și îmi dă putere, dacă am răbdare să văd fiecare lucru, bucată cu bucată. Am mai aflat că lumina îmi poate bucura ființa dacă îi permit să fie acolo. Spune-mi: am ales eu calea cea mai bună către tine?

– Da! Ai ales bine, fii sigur…

Prietenii au aflat că toți trei au făcut alegeri bune. Însă fiecare a trăit întâmplările drumului pe care a pășit.

Viața fiecăruia dintre noi este rezultatul alegerilor făcute. Deseori ne aflăm la răspântii, luăm niște decizii, iar apoi viața ni se umple cu consecințele deciziilor luate.

Decembrie vine mereu cu povești. Și poveștile sunt cele care ne dau învățăturile cele bune, nu-i așa?

,,Ooooo…ai făcut asta singur, chiar tu, singur? Sunt așa mândru de tine….”(îi spune lui Cosmin tatăl lui);

,,Te-ai descurcat și acum. Ai făcut treaba asta complicată de una singură, fără să ceri ajutor? Sunt cu adevărat încântată!” (chiar așa i-a spus Ilenei mama ei);

,,Nu pot să cred, ați terminat și nu ați cerut ajutor… Ce mândri suntem de voi, copii capabili să rezolve totul sprijinindu-se doar pe ei, pe forțele lor…” (așa le-au spus părinții gemenilor Tina și Eric).

Cândva, în copilărie, există posibilitatea să ți se fi spus, iar și iar, că e tare grozav dacă faci totul impecabil bazându-te numai și numai pe tine!

Sună foarte bine, nu este așa? Părinții ne dau putere, ne validează. Însă undeva pare că rămâne fixată ideea, la maturitate, că suntem demni de laudă doar dacă facem lucrurile bazându-ne doar pe noi, pe forțele noastre. Pare că merităm mai puțin dacă vom cere sprijin, dacă într-o zi vom spune că nu o putem duce la capăt, că nu ne iese, că avem nevoie de un umăr, de o mână întinsă, sau de toți cei care sunt în jurul nostru, cu gând bun pentru noi.

Gândul care iese la suprafață, ,,poate ar fi bine să cer ajutor”, trezește în noi temeri. Parcă ne facem griji: dacă cei din jur se vor amuza pe seama noastră, dacă vom fi apoi marginalizați, puși la colț, vom fi tratați ca niște ,,impostori” (,,spune că a făcut, dar să știți că nu a făcut de unul singur, nu e numai și numai meritul lui”), dacă cei ce ne cunosc se vor îndoi de noi și de puterile noastre, de ceea ce merităm. Ne este teamă să cerem ajutor pentru a nu deranja, pentru a nu crea situații neplăcute, pentru a nu coborî de pe piedestal, pentru a nu ne tulbura imaginea și nici liniștea celor din jur.

Mi-e teamă că voi fi greutate pentru cineva.

Mi-e teamă că voi fi pus la colț.

Mi-e teamă că se va vorbi neplăcut despre mine.

Mi-e teamă că voi fi etichetat drept cel ce poate puțin

Mi-e teamă că voi pierde controlul.

Mi-e teamă că rămân cu datorii.

Mi-e teamă că îmi voi pierde stima de sine greu încercată.

Chiar așa să stea lucrurile?

Ei bine, a cere devine echivalent cu a ști care ne sunt limitele, slăbiciunile și lipsurile. Să ceri ajutor este de fapt un semn de echilibru. ,,Știu cât pot, știu cum sunt, știu cum stau acum”.

Să soliciți ajutor îi valorizează pe ceilalți, le permite să se simtă utili, competenți și importanți. Oamenilor le face plăcere să dăruiască, să fie implicați.

Să ceri îți permite să verifici că nu ești singur, că poți conta pe ai tăi, pe grupul tău de prieteni. Să simți ceea ce presupune solidaritatea îți întărește sentimentul de liniște interioară și îți arată că problemele tale nu sunt doar ale tale, unice, nemaivăzute; ele au fost trăite și retrăite.

Pentru ca lucrurile să prindă contur în viață este important să îți cunoști punctele forte și punctele de limită. Cei ce reușesc știu cu siguranță să delege, se bazează pe ceea ce pot dărui și ceilalți și știu că este mai important să își atingă obiectivul decât să își protejeze imaginea creată.

,,Sunt încântată că te-ai descurcat singur…e minunat! Totuși, când vei avea nevoie, oricând, pentru orice, nu uita că sunt aici, suntem aici cu toții pentru tine!”- cele mai potrivite cuvinte pentru a-ți susține fiul sau fiica!

Familia are  rolul ei în formarea educației, iar profesoara Mădălina Henea vine în întărirea acestei idei. A plecat dintr-o familie unde armonia și pacea domneau, unde cuvintele erau atent alese, unde primau valori și principii bine închegate, unde exemplul propriu a însemnat de fapt instruire și educare.

Tânăra a ales să facă în viață ceva care chiar are sens și îi dă ei un rost. A îmbrățișat meseria de profesor, singura din familia sa, în mijlocul copiilor simțindu-se cel mai bine. Pe lângă omul bun de la catedră, îndrăgit, este profesoara care dorește să îi intersecteze pe elevii săi cu cultura franceză și să le descifreze limbajul acestei limbi.

Profesoara Mădălina este debutantă, dar promite mult și multe. Se identifică perfect cu acest domeniu, chiar dacă o face doar de doi ani. Elevii cu care intră în contact sunt de nivel gimnazial, dar nu a purtat niciodată la braț cu ea emoțiile sau îndoielile. A știut cum să facă ca lecțiile sale să nu fie anoste, să fie colorate, să îmbine muzica cu gramatica limbii sau poveștile cu scrierea creativă la lecțiile de limbă străină.

Să facem un exercițiu: cum e Mădălina-profesoara?

Mădălina – profesoara e foarte calmă, răbdătoare, își alege cu grijă cuvintele, lecțiile, ținutele. Este atentă la emoțiile elevilor și încearcă să îi trateze ca pe niște adulți, așa cum își și doresc.

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dumneavoastră și le transmiteți mai departe copiilor dumneavoastră?

Am plecat dintr-o familie unde nu am auzit ceartă între părinți, unde mama nu țipa ca să se facă ascultată, unde noi, copiii, primeam scuze dacă părinții făceau ceva nepotrivit, unde exemplul propriu a însemnat de fapt “educație”.

Ce se visa să devină micuța Mădălina? Sunteți singura din familia dumneavoastră care a ales meseria aceasta?

Nu pot spune cu exactitate ce îmi doream să fac când voi fi mare. Însă făceam ceva: în clasele primare, la fiecare final de an școlar, imediat după ce primeam premiul și serbarea era gata, ajunsă acasă, îmi luam frații și verii și făceam pe învățătoarea cu ei. Odată ce am crescut, am uitat ce vreau de fapt, dar inconștient parcă am ales să urmez studii care acum mă ajută să fiu profesor. Abia în anul al III -lea de facultate mi-am amintit care este menirea mea. În timpul orelor de practică ale modulului psihopedagogic, am realizat că în clasă sunt în elementul meu, că îmi place să dau mai departe ceea ce știu, că vreau să fac mai mult decât un job, să fac ceva ce chiar are sens.

În familia mea, momentan, sunt singura care lucrează în educație, dar multe din trăsături le-am luat de la mama și de la bunica. O aștept pe sora mea mai mică să facă practică în școală ca să își dea seama dacă este și locul ei tot în educație.

Ce înseamnă să fiți profesor pentru dumneavoastră?

Să fiu profesor pentru mine este o responsabilitate aproape egală cu cea pe care o are un părinte, pentru că e necesar să fiu un model așa cum este și un părinte. Copiii imită tot. Am venit într-o zi la școală cu pălărie. A doua zi două eleve purtau pălărie. Cu siguranță și comportamentele unui profesor sunt transmise elevilor, chiar dacă nu de-a doua zi, chiar dacă nu doar cele potrivite.

În același timp, să fiu profesor este și o mare onoare pentru mine. Știind că undeva acolo un copil abia așteaptă ora mea, că își dau silința să pronunțe mai bine în limba franceză, să facă temele mai des, să își ceară scuze de la colegii lor când îi jignesc, toate acestea îmi aduc o mare mulțumire.

De unde sunteți și unde activați în învățământ?

Sunt din județul Iași, născută în comuna Bivolari și predau limba franceză tot în județul Iași la Școala gimnazială Mironeasa.

Ce ne puteți zice despre traseul profesional? V-ați plimbat în multe instituții?

Sunt în sistemul educațional începând cu anul trecut și tot de atunci mă aflu în școala din Mironeasa. Am dat examenul de titularizare în fiecare an pentru a fi sigură că mă întorc la copiii de la Mironeasa.

Care sunt resursele ce vă aduc la catedră?

Vin la catedră impulsionată de gândul că cineva are sau va avea măcar un strop de mai bine în viață datorită mie și de satisfacția reușitei lor atunci când aceasta apare.

Mereu exclam că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Dumneavoastră ce v-ați extras din relația cu elevii?

Am învățat de la copii că fiecare poate în ritmul lui și că nu poți forța lucrurile să fie altfel. Am văzut că ei învață mult mai ușor și sunt mult mai motivați atunci când fac cu mâna lor, când îi lăsăm pe ei să decidă felul în care vor să învețe. Am învățat că atrag atenția printr-un comportament nepotrivit mai mult cei care au nevoie de afecțiune. Și am învățat că ei ne răspund cu aceeași monedă: de exemplu, dacă noi profesorii ne exprimăm emoțiile verbal și le arătăm că nu ne ducem impulsurile mai departe, e posibil ca la un moment și ei să facă asta, să se autoregleze. De aceea, spun că suntem un model în toate, la fel ca un părinte.

Ce clase aveți în acest an? Care este profilul elevilor dumneavoastră?

Predau la clasele V – VIII și am elevi dornici mereu să se implice, în special când e vorba de ceva practic. Tot ei sunt super buni la arte și adoră orele când avem muzică pe fundal. Au o gândire destul de matură și reușim să abordăm și subiecte serioase de discuție, deși în pauze se dezlănțuie. Au foarte multă energie pe care încerc să o canalizez spre ceva productiv.

Cum le captați atenția pentru ca lecțiile să nu devină anoste?

În primul rând, mă străduiesc să fac lecțiile să aibă legătură cu viața lor de zi cu zi. Dacă le place muzica, găsim împreună cântece potrivite în limba franceză pentru a descoperi verbele la timpul prezent. Apoi, am observat că funcționează extrem de bine poveștile. Deja când rostesc ,,vă voi spune o poveste” se face liniște. Îi las pe ei singuri să descopere conținuturile noi, le dau timp să exerseze, mai mult decât fac eu predare propriu-zisă.

Sunt curioși și interesați elevii întrucât vin cu materiale de acasă pentru a contribui la „înfrumusețarea” lecțiilor? Sunt partenerii dumneavoastră?

Da, am avut la un moment dat un proiect în care am învățat în același timp vocabular în limba franceză și în limba romani. Sau dacă aveam lecție despre tradițiile de Paște din Franța, vorbeam și despre cele ale romilor. Copiii aduceau la școală obiecte confecționate de romi și purtau portul romilor.

Când vorbim despre vestimentație în limba franceză, abia așteaptă, mai ales fetele, să poarte ținute ce se potrivesc unei ieșiri la operă și apoi să spunem în limba franceză ce piese îmbracă, ce stil, ce culori, ce caracter poate avea.

Despre familiile acestora ce puteți mărturisi? Vă sunt colaboratori părinții? Reușiți să creați o punte?

Cu familiile copiilor nu am multe legături pentru că nu sunt dirigintă, dar am avut mămici care m-au sunat să mă întrebe cum se descurcă copilul lor la franceză. Dacă am nevoie de ajutor de la părinți, apelez de cele mai multe ori la diriginți.

Ce proiecte ticluiți pe viitor?

Îmi doresc să deschidem biblioteca școlii pentru a crea acel mediu sigur și liniștit în care copiii să poate veni să învețe, să citească, să-și facă temele, să recupereze lacune cu ajutorul orelor remediale, să se joace, să se uite la filme.

În fiecare zi era aproape la fel: Andrei se arunca în mașina mamei și striga, ere nemulțumit, se răstea, se burzuluia.

Se uita pe geam și vedea, parcă, doar lucruri ce îl nemulțumeau. Ba chiar, de câteva ori, când mama i-a reamintit să își pună centura, Andrei a izbucnit în plâns.

Ce e de făcut? Lia, mama lui, este chiar speriată, nu îl recunoaște. În primele două săptămâni de școală totul  părea minunat. Și acum, brusc, asistă la această schimbare.

Ce ar fi bine să știe Lia?

Școala- o provocare pentru cei mai mulți

Pentru cei mai mulți băieți este o adevărată provocare să fie uneori departe de familie. La școală, ce e drept e drept, toată ziua s-au străduit: s-au străduit să respecte regulile, să întrebe doar după ce au ridicat mâna sus, să fie liniștiți și să nu răspundă colegului de bancă care i-a înghiontit și i-a ,,ajutat” să ducă bucla de la litera ,,r” prea sus pe foaie. Apoi, în pauză, nu au reușit să termine gustarea pentru că au fost și la baie și s-au și alergat puțin cu fetele. Și pauza a zburat.

În plus, nu au știut dacă e bine sau nu să răspundă provocărilor, au fost derutați și s-au și blocat când au vrut să răspundă la întrebarea ,,cum ne dăm seama, copii, că afară e toamnă?”

Cum se simt copiii?

Andrei e confuz, obosit, epuizat și stors de energie. Se simte stresat, iar în cupa emoțiilor sale nu mai este pic de fluid care să îl ajute să interacționeze cu răbdare și bunătate și interes și veselie.

Ce e de făcut?

Ar fi grozav dacă am reuși să ne abținem și nu am întreba imediat: ,,cum a fost în pauză?”, ,,cu cine te-ai jucat azi în curtea școlii?” sau ,,ți-a plăcut brânza dulce cu ardei din caserolă?”

Ar fi și mai bine dacă am oferi o mică gustare fiului nostru (băieții sunt mai mereu înfometați) și dacă am reuși să îi surprindem cu ceva amuzant; pare că ai face să râdă este o mare reușită, prin care oferim stare de bine și îi umplem de energie pozitivă. O întâmplare amuzantă scoasă din pălărie sau niște ochelari haioși scoși din torpedou, la momentul oportun, schimbă toată situația tensionată din mașină.

Ar fi nemaipomenit să îi putem lăsa măcar pentru 30 minute să alerge și să se joace într-un părcușor. Natura și mișcare așează în cupa emoțiilor, din nou, starea de bine și disponibilitatea copilului tău pentru conectare optimă.

Lia știe de acum că nu e nimic ciudat în legătură cu Andrei. Înțelege că uneori e dificil ca el să își comunice trăirile și știe că sunt zile ce l-au consumat și l-au lăsat fără energie și disponibilitate. Este răbdătoare și își pune curiozitatea să mai aștepte, să ia un bob de zăbavă și este acolo ori de câte ori fiul ei are nevoie de timp și combustibil pentru a se pune iar pe roate, pentru a redeveni calm și strălucitor.

Oare ar fi trebuit să o dau și eu pe Maria la lecții de pictură? – se frământa mama ei.

Poate că nu trebuia să plec de acolo, poate că trebuia să mai stau puțin lângă ea… își tot repeta tatăl Ligiei.

Fac tot ce e de făcut pentru fiii mei adolescenți? se tot întreabă Miruna, mama lor.

Ne simțim vinovați

Ne simțim destul de des, noi, părinții, vinovați.

De ce nu am ales asta?

Nu ar fi trebuit…

Ar fi trebuit…

Dar dacă….

Sigur, am greșit…

Regret, nu am ales…

Ar fi putut avea asta copiii mei…

Oare de ce nu m-am gândit…

Simt că am ales greșit…

Simt că nu am ales…

Dar dacă aș fi făcut altfel….

Sentimente ce te ghidează

Sentimentul acesta, ,,că nu am fost destul sau că nu suntem destul” nu ne dă pace, ne macină, nu ne lasă să dormim.

Suntem dedicați copiilor noștri, am vrea să rezolvăm lucrurile pentru ei, să dăm tot, să facem tot. Tot ce ne stă în putere.

Sentimentul de vinovăție, oricât de neplăcut, când se cuibărește în noi, ca orice altă trăire emoțională, apare pentru a te orienta către soluții mai bune pe care tu, din rolul de părinte, să le vezi.

Când vina te îngheață

Vina resimțită ne lasă înghețați, fără sprijin, cu remușcări. Cu sentimentul că am fi pierdut ceva, că nu am fost tot ce ar fi fost bine să fim ca părinți…

Prima reacție, atunci când ne simțim vinovați este sa evităm emoția, să o negăm sau să găsim explicații, scuze pentru lucrurile care ne cauzează aceasta simțire. Aceasta reacție, de fapt, nu face altceva decât să potențeze vinovăția, care se poate transforma în timp în rușine, lucru de nedorit.

Sunt un părinte responsabil

Am pierdut oportunitatea aceasta pentru copilul meu.

Nu am fost în control în acea situație.

Nu am făcut ce ar fi trebuit să fac.

Toate aceste trăiri este bine să știm că își au parte din izvor în rezervorul responsabilității din noi, părinții.

Fără motivația noastră potențată de responsabilitate nu s-ar face simțită prezența niciunei stări legate de vinovăție.

Este important să înțelegem de unde vine sentimentul de copleșire și să pronunțăm viu:

,,Da, iată, mă simt vinovat… însă se întâmplă asta pentru că sunt un părinte responsabil, pentru că îmi pasă”

Este important să ne orientăm spre acțiune, atunci când ne simțim vinovați, spre fapte ce pot repara, ce pot ridica, reorienta, deschide uși, lumina oportunități.

Cuvinte ce vin în ajutor

Aceste cuvinte sunt un real ajutor pentru ca noi să putem trece peste ceea ce simțim pe moment și să putem găsi soluții, în loc să înghețăm, să rămânem țintuiți de neputință, sau să ne pierdem ritmul.

Nouă, părinților, ne pasă. Însă nu putem să fim mereu omniprezenți, nu putem alege tot, nu putem rezolva pe deplin toate lucrurile. Contează însă să găsim soluții, să ne implicăm, să ascultă, să fim empatici, să avem mereu o listă de priorități la îndemână, să fim implicați, conectați și – mereu – prezenți în viața fiilor și fiicelor noastre.

Cu ocazia primei vacanțe din noul an școlar, îi așteptăm pe cei mici, însoțiți de părinți sau bunici, la ateliere distractive și creative. Am pregătit teatru de umbre, atelier de realizat păpuși de hârtie, broșe din lână netoarsă, desenat sau storytelling.

Luni, 24 octombrie, orele 10.00- 11.00

Atelier de realizat păpuși din hârtie – Ileana și Făt-Frumos

Hârtia poate spune multe povești, ea este fața pe care oamenii scrijelesc, din cele mai vechi vremuri povești din semne grafice care duc la formarea unui cuvânt, propoziții, fraze, povești. La atelierul de păpuși din hârtie spunem povești prin modelarea hârtiei, aceasta prinzând viață în diferite figurine, personaje care populează basmele și snoavele românești.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Înscrieri la telefon: 0723 471 600

Luni, 24 octombrie, orele 12.00 – 13.30

Atelier de teatru de umbre

La început copiii vor afla ce este teatrul de umbre, când și unde a apărut. Li se vor istorisi două legende care vorbesc despre începuturile teatrului de umbre. Apoi, pe baza unei povești simple, copiii vor trece la lucrul efectiv: împreună cu părinții, vor fi împărțiți pe echipe și vor lucra siluetele reprezentând personajele poveștii. La sfârșit fiecare echipă va realiza o scurtă reprezentație teatrală: ei vor mânui la panou siluetele tocmai construite – ajutați de adulți – și vor interpreta povestea propusă de coordonator

La sfârșit toți copiii și părinții vor primi aplauze bine meritate.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Înscrieri la telefon: 0723 471 600

Marți, 25 octombrie, orele 10.00 -11.00

Broșe din lână netoarsă – Ghinde colorate

Folosind lâna netoarsă, apă și săpun, ne vom împrieteni cu lâna, modelând-o în mici figurine moi și pufoase care ne vor înfrumuseța puloverele noastre sau ale persoanelor dragi. La sfârșitul atelierului obiectele realizate vor putea fi luate acasă.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Înscrieri la telefon: 0723 471 600

Marți, 25 octombrie, orele 12.00 – 13.30

Atelier de realizat păpuși pe deget

Folosind un material special care are drept calitate uscarea rapidă, vom realiza personaje mici, cât un deget, pe care le vom putea „juca” în mici scenete inventate de participanți.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Înscrieri la telefon: 0723 471 600

Miercuri, 26 octombrie, orele 10.00 – 11.30

Perna de visat bine (5+)

Vom începe cu o poveste despre libertatea de a visa, apoi ne vom schița propriul vis cu creionul pe hârtie. Cu schița gata vom transpune visul în culori, cu carioci, pe o pânza anume cusută pentru a se transforma în pernă. Pe care copiii o vor umple cu mâinile lor și vor pleca acasă cu o pernă numai bună de visat. Înscrieri la atelieruldecreativitate@gmail.com.

Miercuri, 26 octombrie, orele 12.00 – 13.30

Cum te cheamă? (5+)

E prima întrebare pe care o primești, oriunde te-ai duce: la locul de joacă, la doctor, la școală. Până și la muzeu?! Da, dar eu sunt curioasă, vreau să știu pe cine mai cheamă așa din familia ta, cum de te cheamă așa și nu altfel, cum sună numele tău, ca un fulger sau ca mierea?, cum arată: ca un cal nărăvaș, ca o pisică blândă (?!) sau ca un tort cu zmeură? Îi facem numelui tău un caiet jucăuș cu de toate, un fel de caiet de identitate. Eu sunt Raluca și ai mei mi-au spus așa după mama lui Eminescu, că, poate-poate, o să iasă din mine o poetă. Pe tine cum te cheamă? Înscrieri la atelieruldecreativitate@gmail.com.

Prețul unui bilet este de 25 de lei/persoană. Persoanele cu nevoi speciale și cazurile sociale au gratuitate.

-În zece minute să știi că începem să strângem jucăriile…le punem pe fiecare la locul lor….

Așa a spus Anca către fiul ei… Cu strângere de inimă, ce e drept, pentru că aștepta ,,răscoala” acestuia. Emil se revolta și începea să se plângă, să negocieze, ca de fiecare dată.

Și câte nu încercase Anca! Să îi dea recompense (,,dacă mă asculți și strângi acum, mâine îți voi lua un joc nou!”), să îl amenințe (,,dacă nu mă asculți, mâine nu te mai las să te joci deloc!”), ba chiar să renunțe la ce ceruse, pe moment (,,of, nu mai plânge…hai, te mai las jumătate de oră…”)

Când dăm piept cu supărarea copiilor noștri

Ne este este foarte greu să dăm piept cu supărarea copiilor, cu aplecarea lor de a negocia, cu furia vădită și exprimată atunci când dorințele lor nu sunt puse mai presus de orice. Noi toți încercăm cotrobăim după rezultate de compromis, de cele mai multe ori neputând rămâne fermi (cu adevărat fermi) în hotărâri rostite.

De ce ne este atât de greu uneori să spunem NU?

Nouă, părinților, ne-ar fi tare bine ca toți copiii noștri să accepte limitele pe care le rostim, pe care le cerem. Însă nu este așa. Limitele nu au fost create pentru a ne ține copiii fericiți. Nu. Limitele sunt acolo (și sunt în puterea noastră) pentru a ne menține copiii în siguranță și pentru a le ghida optim comportamentul.

Dacă un copil este trist, supărat, furios, mâhnit, iritat, nu înseamnă că limita pusă de noi este greșită.

Și noi, părinții, ne reamintim ce simțeam când primeam noi NU-ul acela lipsit de empatie. Nu-ul ce avea iz de amenințare.

Însă noi nu mai facem acest lucru. Noi validăm sentimentele (,,știu că e greu să te desprinzi de joc, îmi dau seama că mai vrei în parc, înțeleg că nu vrei să plecăm de la bunica”) și menținem hotărârea, spre binele copiilor noștri.

Adevărul este că NU își are valoarea lui în a-i ajuta pe copii să realizeze limite, norme, reguli, respect, echilibru.

În plus, după un NU ce întristează, după lacrimi de frustrare și deznădejde, după țipete și răscoliri, copiii ajung să aprecieze fermitatea părintelui împletită cu atenție și grijă pentru simțire.

NU poate fi spus fără duritate, fără a fi ,,țipat”, ,,trântit”, fără a da senzația de ,,eu, adultul sunt atotputernic și tu, copilul, trebuie să mi te supui”.

Spus cu căldură, cu încredere în binele ce urmează și cu tărie, NU-ul își creează drumul lui bun.

Împreună cu Anca îi vom da lui ,,NU” puterea care protejează copilul și îl ține pe drumul cel bun:

,,Acum nu, îmi pare rău!”

,,Dragul meu, nu, nu ne întoarcem!”

,,E timpul să te strângem!”

“E timpul să mergem, știu că nu e ușor, o să reușești!”

“Nu, nu poți avea asta.”

,,Nu, nu acum. Acum este timp pentru altceva.”

,,Nu te pot lăsa să faci asta. Nu poți zgâria!”

,,Nu. Nu poți avea bomboane chiar acum.”

,,Nu, nu te pot lua acum, ci peste o oră. Vei rezista!”

,,Nu, nu poți lua o altă minge din coș.”

,,Nu, vom lua prânzul în curând. Nu poți avea napolitane acum”

,,Nu, nu poți sta în brațele mele acum. Ești bine, eu te văd, tu mă vezi, ești în siguranță”

,,Nu poți să ai ghiozdanul prietenei tale. Este al ei.”

Avem nevoie de limite.

Avem nevoie de limite care să ne învețe copiii că putem coexista respectându-ne unii pe ceilalți și avem nevoie de limite pentru a ne simți în siguranță. Suntem în echilibru atunci când știm ce se așteaptă de la noi, iar limitele creează armonie în copiii noștri când sunt echitabile, corecte.

Pe Vișinel Bălan atunci când îl căutăm, îl găsim în slujba copiilor abandonați. Este un activist în domeniul drepturilor copiilor instituționalizați. S-a aplecat asupra lor pentru că el, la rând, a fost unul părăsit în casa de copii.

Suferința și traumele din vremea copilăriei le-a transformat în energii pozitive. Ușor nu a fost. Lipsuri au fost de toate felurile, iar acum se concentrează spre a schimba soarta altora care sunt în locul în care a fost și el cândva. A ajuns să stea în munca și în sprijinul copiilor părăsiți de către părinți și să le dovedească că a fi „al statului” nu înseamnă a fi „al nimănui”.

Unde te găsim în momentul prezent, Vișinel? Ce proiecte ticluiești?

În prezent, sunt asistent universitar la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (S.N.S.P.A.) și Vicepreședintele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție. Am înaintat echipei ANPDCA și Ministerului Familiei, aflat sub conducerea doamnei Gabriela Firea, o listă cu 24 de propuneri pentru apărarea și protecția copiilor aflați cu măsura protecției speciale în centrele de plasament/rezidențiale, în asistență maternală și plasament familial. Răspund zilnic la peste 60 de apeluri și stau ore în șir la telefon. Trăiesc, câteodată, sentimentul că fac terapie cu oamenii, însă găsesc că, în multe cazuri, este cea mai bună soluție pentru liniștirea acestor suflete și reafirmarea siguranței pe care protecția noastră o asigură.

Cum arată sufletul tău?

Consider că este aproape imposibil să îți descrii sufletul. Ai putea să transformi totul într-un clișeu în speranța că nu te va ruga nimeni să dezvolți. Adevărul este că suntem ființe complexe, iar oricâte descrieri aș oferi, niciuna nu va avea acuratețe. De aceea, răspunsul meu este că sunt bine și împlinit. Pe umeri, am multă presiune, iar în fața mea stau multe așteptări. Am ajuns în locul optim pentru ceea ce mi-am dorit încă din 2010: să stau în slujba copiilor abandonați și să le dovedesc că a fi „al statului” nu înseamnă a fi „al nimănui”.

În jurul căror credințe guvernezi?

Credințele și valorile după care mi-am guvernat fiecare pas sunt: bate și ți se va deschide, cere și vei primi, caută și vei găsi. În realitate, nu se poate ca, în orice moment, nici măcar o ușă să nu îți fie deschisă. Este nevoie de calm și de dorință pentru a căuta.

Cât de grea a fost călătoria ta prin viață?

A fost o provocare echilibrată. Nu pot spune că a fost grea. Pe de altă parte, ar fi încadrabil în domeniul absurdului să spun că a fost ușoară. A fost așa cum trebuia să fie. Din fiecare obstacol am învățat ceva. Toate experiențele negative le-am pozitivat. Am fost clădit a fi o fire optimistă. Cred în puterea de a schimba lucruri folosind un singur instrument: ceea ce gândești. Atracția față de idei ne guvernează viața, fie ea pozitivă sau negativă.

Ești un adult provenind dintr-un copil suferind. Încă resimți trecutul?

Transformând trecutul într-o experiență plăcută vă asigur că suferința e mai puțin prezentă. Însă sunt  momente și momente. Am plâns foarte mult pe parcursul vieții mele. Am avut parte de nopți lungi, perne pline de lacrimi și vise agitate. Cu cât înaintez în viață, simt din ce în ce mai profund experiența caselor de copii. Acum, a stat întotdeauna în mine cât de mult am permis acestor ca aceste emoții să mă afecteze. În definitiv, emoțiile sunt bune, ne umanizează.

Ți-ai acceptat trecutul, Vișinel, cu adevărat?

Absolut. Eram în anul trei de facultate când mi-am spus că sunt pregătit să vorbesc despre. Acceptarea pornește de la iertare și invers. Mi-am iertat părinții la vârsta de 10 ani. Am avut momente, în adolescență, când plângeam doar pentru că voiam să fiu ținut în brațe, voiam să plâng în brațele părinților mei. Însă m-am liniștit, mi-am acceptat condiția. Din dorința ca ceilalți să nu fie nevoiți să își accepte condiția așa cum mi-am acceptat-o eu, sunt aici.

Cum îți descrii copilăria având în vedere că acum te simți realizat?

A fost o provocare. Nu pot spune că a fost grea, dar nici ușoară, a fost așa cum trebuia să fie. Din fiecare obstacol am învățat ceva și toate experiențele negative le-am pozitivat. Sunt o fire optimistă. Cred în puterea de a schimba lucruri doar prin ceea ce gândești. Atracția ne guvernează viața, fie ea pozitivă sau negativă.

Al câtelea copil al familiei tale ești? Cu cine păstrezi legătura?

Al 13-lea. Numerologic vorbind, să știi că nu este întâmplătoare ziua și numărul deciziei de numire a mea în funcția de vicepreședinte. Locuiesc cu fratele meu Virgil Bălan, psiholog la DGASPC Sector 6.

Ce simți pentru părinții tăi? Îi cunoști? Dar pe frații tăi?

Milă. Au murit.  Mi-am cunoscut părinții și frații de la vârsta de 10 ani.

Prin câte orfelinate ai trecut? Unde a fost ”acasă” pentru tine?

Locul în care m-am simțit cel mai bine a fost la Centrul Rezidențial Pro Familia, județul Bacău.

Ești un supraviețuitor?

Absolut. Dar supraviețuirea este rezultatul voinței. Am avut voința de a-mi depăși condiția socială. Asta îmi doresc și de la copiii aflați în grija statului. E timpul să nu se mai plângă și să caute ușa ce li se va deschide. E drept, viața este cu atât mai dificilă pentru ei. Însă astăzi, societatea oferă mai multe oportunități și copiii sunt altfel îngrijiți.

Și totuși, cine te-a îndrumat să studiezi? Ai avut cu siguranță determinare, dar a fost cineva care te-a împins de la spate?

Întotdeauna am avut pe cineva care să mă sprijine și să mă îndrume. Prima persoană a fost Codrin Lungu, cel care este astăzi nașul fiului meu. Un alt om care mi-a marcat existența a fost profesoara de limba română din liceu și dirigintele meu, Ursinschi Violeta. Acum, clădesc și eu noi oameni, de la catedră, datorită profesorului universitar Alfred Bulai, a cărui bunăvoință nu o văd a cunoaște limite.

Au fost profesori care au fost negativiști în privința ta, care nu au crezut în potențialul tău și au încercat să te demoralizeze?

Absolut. Le pot înțelege viziunea. Însă nu o pot împărtăși. Nu am putut niciodată. De aceea, am mers tot înainte.

Aperi copiii abandonați, o idee născută din propria nevoie. Te emoționezi de fiecare dată când afli povestea cuiva?

Depinde de cum este povestită. Da, îmi plac poveștile. Sunt pus în bocancii unui mic terapeut. Ajut povestitorul să ofere mai mult, să se descarce. Să dea culoare poveștii. Încurajez oamenii, copiii și tinerii să se descarce cum simt ei că este convenabil atunci când sunt într-o situație dificilă. De exemplu, pot plânge. Însă niciodată să nu lase acele lacrimi să le aplece capul. Viața merită trăită.

Mihai promisese că își va ține camera ordonată. Promisese! Mădălina purtase lungi discuții cu fiul ei, îi explicase de ce e bine să fie atent cu tot și toate. Și vorbiseră despre asta nu o dată…

În seara aceasta sosise obosită acasă. Camera lui Mihai era într-o dezordine perfectă, toate erau aruncate, iar el vorbea fericit la telefon cu un coleg.

Mădălina a simțit că explodează: ,,Nu se poate, i-a țipat gândul, chiar așa? Chiar așa??? Nu îi pasă deloc?” Ce e de făcut acum?

Ce e de făcut?

Vezi tu, când copilul tău nu se ține de promisiune și nu realizează ceea ce ați agreat iar comportamentul lui nu te mulțumește, ba chiar te irită, este foarte importantă abordarea situației de către tine, părintele.

Ce îi spui? Cum îi spui? Unde te situezi față de el? Dar față de comportamentul lui?

În aceeași tabără, pe același mal

Ei bine, este foarte important să ne situăm, ATENȚIE!- în aceeași tabără cu fiul sau fiica noastră.

În momentul în care începem să aruncăm cu reproșuri –

,,ți-am zis de 100 de ori”

,,nu te-ai ținut de cuvânt”

,,nu înțelegi”

,,nu îți pasă”

,,nici nu mă iei în serios”

,,de câte ori îți mai calci promisiune?”

,,ești neserios”-

– copilul simte clar că el este o problemă. ,,Problema sunt eu”.

Cum ar fi dacă i-am spune: ,,Hmmmmmm….Am vorbit despre asta. Este clar că nu se întâmplă. Încă. Ceva îți stă în cale. Hai să vedem despre ce este vorba. Ce te împiedică pentru a face ceea ce ți-ai propus? Sigur îi dăm de capăt. Sigur găsim soluția!”

Copilul ne simte în aceeași echipă, copilul vede că dorim să îl ajutăm, să îl susținem. Conexiunea cu el este deosebită și este puternică.

El nu mai este un condamnat, un neputincios. El este un partener care lucrează alături de cineva experimentat pentru a rezolva optim și în favoarea sa o situație.

Pentru cine vorbim?

Tindem să vorbim pentru a ne împlini propriile noastre vreri în loc să vorbim cu copiii pentru a ne conecta viu; fiii și fiicele noastre ne simt lucrurile notate cu majuscule în agenda din noi și simt cât de tare vrem să ne impunem și se închid în loc să se deschidă. E important să fim sinceri cu noi: chiar dacă vrem să lăsăm impresia că discutăm pentru a ne conecta cu copilul trebuie să analizăm: nu cumva dorim doar să îl determinăm să vadă punctul nostru de vedere sau să schimbăm ceva în comportamentul lui? Copiii percep imediat această energie și-ca urmare- ridică un scut defensiv și se închid în fața adultului.

Mădălina trage aer adânc în piept.

Cu răbdare, ferm, hotărât, se așează lângă Mihai și îi arată toată deschiderea pe care o are pentru a găsi soluțiile potrivite. Ce stă în calea atingerii promisiunii? Vor afla, împreună, curând…

Iustin-Nicolas Cazacu este un adversar puternic în șah. A descoperit jocul minții la patru ani, iar un an mai târziu deja ne reprezenta la competiții locale. Apoi, pentru că pe plan local competițiile erau prea simple, a început să participe la concursuri naționale și pentru adulți și să se enumere printre elite.

Iustin are un  program încărcat față de copiii de vârsta lui, dar nu se plânge niciodată. Reușește să negocieze cu timpul întrucât are vreme de activitățile școlare și de antrenamente, dar și de prietenii de la bloc. Este obișnuit să câștige, iar când este înfrânt, deși nu se întâmplă decât foarte rar și doar în fața seniorilor, se calibrează și se motivează pentru următoarele concursuri. Ca drept dovadă, ultimul campionat al Uniunii Europene s-a desfășurat la Praga unde s-a prezentat cu toate priceperile și dibăciile sale, astfel a ieșit pe primul loc precum ne-a învățat de cele mai multe ori. Să-l cunoaștem mai bine!

Iustin, ești un copil-minune al șahului. Ai nenumărate premii, rezultate formidabile, ți-ai făcut familia mândru cu tot ce ai realizat tu până la anii tăi. Totuși, de unde această pasiune pentru acest sport al minții?

Am început să joc șah încă de mic, de la vârsta de patru ani, cu bunicul meu care dorea să mă țină ocupat cât timp stăteam cu el. Mi s-a părut un joc foarte interesant și tot timpul am vrut să știu mai mult, așa că îl puneam pe tata, și el joacă șah destul de bine, să mă învețe mai mult despre acest joc. Cu timpul, atunci când familia nu a mai avut ce să mă învețe, părinții m-au dus la un club de șah și am început să particip la competiții.

Câți ani ai tu, Iustin, și câți ani ai de când joci șah la nivel de performanță?

Am 8 ani, șah am început să joc, așa cum am mai spus, de la patru ani și primele competiții pe care le-am și câștigat, au fost începând cu vârsta de cinci ani. Apoi, pentru că pe plan local competițiile erau prea simple, am început să particip la concursuri naționale și pentru adulți.

Copiii de vârsta ta bat mingea după blocuri, sar coarda, joacă și se distrează în echipă toate jocurile copilărie. Tu cum îți împarți programul zilnic ca să mai ai timp și de joacă, și de școală, și de pasiunea ta?

Și mie îmi place să joc fotbal cu copiii de la bloc, chiar am ieșit aseară cu ei și m-am jucat pentru că a fost vacanță și am avut mai mult timp liber. În vacanță, am alocat cam 3 ore pe zi șahului, pentru că a trebuit să mă pregătesc cu antrenorii mei pentru Campionatul Uniunii Europene. Acum că a început școala, va fi mai greu pentru că temele de la școală și antrenamentele la șah îmi vor ocupa cam tot timpul.

Ce spun colegii și profesorii la școală despre tine?

Colegii se bucură pentru mine, mă încurajează, chiar câțiva prieteni mai buni au venit să mă felicite la aeroport după reușita de la Campionatul Uniunii Europene. Doamna învățătoare și ceilalți profesori mă susțin și mă încurajează la fiecare competiție.

Ce înseamnă șahul pentru tine? Ce ai învățat despre tine prin intermediul lui?

Șahul pentru mine e mai mult decât o pasiune, este o parte din viața mea de zi cu zi. Cu ajutorul acestui joc am învățat să fiu o persoană răbdătoare care gândește înainte de a face orice.

Iustin, cine te-a susținut prima dată din familia ta? Cine te-a descoperit?

Susținere am primit ți primesc din partea întregii familii. Părinții și bunicii sunt cei mai implicați în toată activitatea mea. Bunicul a fost cel care m-a învățat să joc șah și apoi tata a fost cel care m-a înscris la primele competiții. Când timpul nu le permite părinților să mă însoțească la competiții, bunicii sunt cei care merg cu mine și cu sora mea, Sofia.

E greu sau ușor pentru un copil de 8 ani să joace șah la nivel de performanță, să participe la competiții și să joace împotriva seniorilor?

Nu pot să zic că e ușor, chiar e greu mai ales la competițiile de seniori, dar e și frumos pentru că așa am posibilitatea să învăț de la fiecare câte ceva nou.

Când și cum a fost prima experiență la un concurs? Emoțiile la ce nivel au fost prezente?

Primele competiții au fost pe plan local în Iași când aveam 5 ani. Nu aveam emoții mari atunci pentru că nu era prea greu să câștig. Competițiile importante precum cele de seniori sau Campionatele Naționale sunt cele la care am emoții pentru că am adversari dificili și e mult mai greu.

Iustin, ești obișnuit doar să câștigi? Cum reacționezi când ești înfrânt?

Îmi place să câștig, mă întristez când pierd, dar încerc să mă mobilizez pentru următoarele meciuri și sper să ajung mereu pe primul loc.

Ce planuri ai pentru tine sau este devreme să te întreb? Se poate face carieră din șah? Se pot câștiga bănuți din acest sport?

Visul meu este să ajung Campion Mondial la Șah, cu siguranța vreau să fac și asta în viitor. Despre bănuți, cred că ar trebui să vorbiți cu părinții mei, eu nu mă prea pricep la acest subiect.

Apropo de câștiguri, care premiu obținut a fost cel mai mare? În ce a constat?

Cel mai important premiu pentru mine a fost cel obținut la Praga, Campion al Uniunii Europene la categoria mea de vârstă. Am primit și un laptop și m-am bucurat tare mult.

La ce competiție ai participat ultima oară? Ce-mi poți mărturisi despre rezultatele tale?

Așa cum am mai spus, ultimul concurs a fost la Praga, Campionatul Uniunii Europene la Șah, unde m-am clasat pe primul loc.

Cu ce te mândrești la anii tăi?

Mă mândresc cu faptul că am participat la multe concursuri, că am vizitat multe locuri datorită șahului, că mi-am făcut mulți prieteni și că am obținut multe cupe și premii.

Iustin, ce-ți place la tine? Sunt și lucruri care nu îți plac?

E cam greu să răspund la această întrebare. Pot răspunde ce îmi place sa fac: îmi place să petrec timp cu prietenii, sa mă uit la desene animate.

Copiilor le plac istorisirile.

Mai mult decât orice.

Ascută cu drag tot ce le dăruim, cu har, în povestiri mari sau mici.

Poveștile le captează atenția și îi ajute să-și dezvolte imaginația și limbajul și îi ajută să înțeleagă. Cei mici pot învăța ceva nou din orice povestioară. Totuși, fabulele, poveștile cu tâlc, cu morală, îi învață despre valori parcă altfel.

Fabula, acest tip de operă epică, are o lungă istorie care provine din antica Mesopotamie. Are un rol moralizator și un rol ce formează, atrage atenția și face să sune în mintea copiilor un clopoțel de argint! Cu siguranță fabula trebuie să facă parte obligatoriu din viața celor mici.

Poveste alegorică, în versuri sau în proză, fabula aduce în prim plan animale, plante, fenomene ale naturii și lucruri personificate care satirizează anumite defecte ale oamenilor, cu scopul de a le îndrepta, desigur; este mereu interesantă povestioara în sine însă și morala din final.

Se spune că prima fabulă creată în adevăratul sens al cuvântului, în care apare și o morală, este ”Privighetoarea și eretele”, povestită de Hesiod, în lucrarea sa din secolul al VIII-lea înainte de Hristos. Esop este cel care a devenit pentru noi toți părintele fabulei și un adevărat izvor de inspirație pentru talentați scriitori de mai târziu, cum ar fi Jean de la Fontaine, Grigore Alexandrescu, Anton Pann.

Să ne reamintim câteva fabule ce îi vor încânta pe cei mici și mari, deopotrivă!

Vulpea și strugurii

„O vulpe era extrem de înfometată. Deodată a văzut niște ciorchini delicioși de struguri atârnând de o viță și a vrut să-i prindă cu gura. Nu a putut ajunge la ei pentru că erau foarte sus; s-a îndepărtat, spunând:

-De fapt nici nu-mi plac, sunt foarte verzi … ”

Copiii vor înțelege, desigur, cât de des renunță unii oameni la lucruri pe care le doresc dând vina pe ceva exterior, găsind o scuză. Învățătura fabulei subliniază că oamenii nu pot sa se bucure de ceva la care nu pot ajunge sau la care nu au acces, consolându-se cu gândul că acel lucru probabil nici nu merita atenția lor. Este bine ca băieții și fetele să rețină că atunci când își propun ceva, când au un ideal înalt, dăruirea, sacrificiul, hotărârea contează în atingerea lui.

Porumbelul și furnica

„A fost odată o furnică care, însetată, mergea să bea apă la râu. Cu toate acestea, odată ajunsă acolo, ea a fost dusă de curentul amețitor al apei. S-ar fi înecat, probabil când un porumbel, care era cocoțat pe o ramură de copac din apropiere, a observat -o și s-a repezit să o salveze. După ce a pus-o în siguranță, furnica recunoscătoare a promis că într-o zi îl va ajuta ea pe porumbel, deși este atât de mică.

Timpul a trecut și într-o zi a venit un vânător. Văzând porumbelul pe o creangă de copac, și-a pregătit arma pentru a-l ochi. Furnica, ce se afla în apropiere, a văzut scena și s-a grăbit să-și îndeplinească promisiunea. L-a ciupit pe vânător de călcâi. Acesta, iritat, a aruncat arma. Porumbelul a profitat de ocazie pentru a zbura, și astfel viața lui a fost salvată”.

Prin această fabulă copiii află despre gesturile generoase, despre respectarea cuvântului dat și despre importanța oricărei ființe, indiferent de dimensiunile ei.

Pornim în luna august să dăruim povești cu tâlc, fabule pline de învățăminte, pentru copiii voștri și pentru copiii din voi!

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc – partea II

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc – partea III

Este atât de bine în vacanță!

Sunt atât de multe lucruri de văzut și de învățat!

Ce învață oare acum copiii prin simțurile lor? Atingând, mirosind, gustând, văzând?

Să ne gândim: învață că ei sunt atunci când fac pur și simplu cunoștință cu oameni noi pe care îi privesc în ochi și le strâng mâna, în fața cărora își rostesc numele: ,,Eu sunt!”

Copiii învață auzind: cântul păsărilor de dimineață și pe înserat, vuietul mării, zgomotul frunzelor lovite de vânt, picurii de ploaie care lovesc tare sau încet. Aud liniștea pădurii, zumzetul gâzelor, lătratul furios, mieunatul blând, cotcodăcitul bucuros.

Copiii învață gândindu-se iar și iar la zicale, snoave, ghicitori. Învață întorcând cuvinte pe toate fețele, învață deslușind zâmbete, învață ascultând istorioare scurte pline de înțelesuri. Copiii învață cuvinte noi, regionalisme, arhaisme. Se bucură de descoperiri și ițesc legături noi.

Natura îi învață despre căldura soarelui, a pământului, despre umezeala din zori, despre fiorul serii, despre umbra nucului și răcoarea fântânii dătătoare de apă ce te limpezește.

Copiii își clătesc ochii în cer, în holde, în mare, în frunze, în grâne. Copiii văd copaci înalți și poame ce atârnă, văd roșul din penajul cocoșului și roșul macilor. Copiii învață despre nuanțe de verde și albastru, despre nori întunecați sau pufoși.

Copiii recunosc arbori ce stau drepți și arbori aplecați de vijelii. Și ochii lor sunt încântați și cercetători.

Cum se văd casele de sus? Și cum se văd florile din vârful caisului? Și ce îmi arată podul casei?

Ochii ne învață copiii!

Și cum mai învață copiii? Gustând!

Și porumb copt și porumb fiert, și lubeniță și caisă și coajă de pâine scoasă din cuptor, și mâncare de pe foc și mâncare răcorită sub ștergar.

Învață gust de aguridă și gust de copt, gust amar și gust acru și dulce și sărat. Învață simțind pe papile o lume întreagă!

Și ei miros! Și mușețel, și fân cosit, și nucă spartă, și pământul reavăn, gunoiul de grajd, trandafirii și coaja de mesteacăn.

Dar cel mai tare copiilor le place să învețe atingând! Merg desculți prin iarbă și pe nisip, prin apa râului, merg pe pietre ascuțite și merg prin noroi. Și ating aluat moale și coajă de cozonac, lasă să le curgă printre degete boabe de porumb și mângâie frunze aspre și tari, și catifelate.

Și învață copilul despre echilibru: se cațără pe scară și în pod și în prun. Aleargă pe poteci și traversează podețe, sar un pârleaz și depășesc un gard. Și devin siguri pe ei!

Învață să se miște repede pe bicicletă și încet când vor să observe un arici, se rostogolesc pe o parte și sar și aterizează ghemuit.

Copiii învață simțind bucurie și tristețe, poveste și despărțire, regăsire și dor.

Ce bine e în vacanță!

Acum este atât de bine să punem simțurile la treabă și să învățăm folosindu-ne de ele!

Sunt copii care bat mingea după școală, sar coarda sau joacă șotron, da sunt și copii care își găsesc jocurile copilăriei în pasiuni transformate într-un stil de viață. Anastasia Hromei are doar 10 ani, dar mai bine de jumătate din viața sa a petrecut-o într-o sală de antrenament, pe poante, care nu sunt cele mai comode.

Dar cum visurile înseamnă și efort indiferent de vârstă, iar în spatele acestei lumi pline de grație se ascunde muncă, s-a împărțit între cursurile școlare și cursurile de dans, între spectacole și concursuri de balet, între țara noastră și alte țări din Europa și nu doar. A îmbrăcat tutuuri, a primit aplauze la scenă deschisă, a urcat pe podiumuri, se simte onorată de fiecare diplomă, cupă sau medalie primită. Fiecare scenă a fost o mare scenă. Tot ce a cules în drumul ei reprezintă cine este Anastasia Hromei astăzi.

Din fetița care visa cu ochii deschiși să țină un public întreg conectat, a ajuns fetița care a obținut în finala Dance World Cup 2020 titlul de campioană mondială la categoria Mini solo balet, precum și Trofeul ” Cel mai bun solo balet” din întreaga finală. Să aflăm mai multe despre cât de departe vrea să se lase condusă micuța balerină Anastasia Hromei datorită iubirii pe care i-o poartă acestei forme de artă!

Stau de vorbă cu o balerină, se pare, Anastasia. Cât de mult îți place ceea ce faci?

Baletul îmi place foarte mult, chiar extrem de mult datorită emoției pe care o simt când dansez și datorită profesoarei mele, domnișoarei Mădălina Corduneanu, care mi-a insuflat dragostea pentru această formă de artă.

Cum reușești să îmbini școala cu orele de antrenament pentru balet?

Nu a fost dificil pentru că balet fac de când mă știu și am crescut petrecând multe ore în sala de balet. După programul de școală care se termină de regulă la ora 13.00, vin în sala de balet și spre seară mă întorc acasă și îmi pregătesc temele pentru a doua zi.

Te încadrezi în categoria fetițelor care se uitau la TV și visau cu ochii deschiși să fie parte dintr-un spectacol de balet?

Am visat să dansez într-un spectacol de balet abia când am început să urmez cursurile de dans clasic. Primul spectacol care mi-a purtat visele spre a deveni balerină a fost „Frumoasa din Pădurea Adormită”, spectacol pe care l-am urmărit pe Youtube. Mă inspiră balerine precum Natalia Osipova, Svetlana Zaharova și le urmăresc cu interes pe rețelele media.

Anastasia, de cât timp te identifici cu această pasiune? Care este povestea frumoasei tale aventuri spre această lume?

Mă identific de mult timp cu această pasiune. Am început cursurile de balet de la vârsta de 2 ani și 10 luni datorită mamei mele care a văzut că îmi place să dansez și care a considerat că cel mai potrivit ar fi să fac balet. Așa am ajuns la Școala de balet Prime Agency Iași. Deși la început mergeam la clasele de balet pentru că îmi plăcea să fiu în compania copiilor și să dansez, cu timpul baletul a devenit pasiunea mea.

În primul an am făcut parte din cea mai mică grupă, fiind de altfel și cea mai mică cursantă a școlii. După un an de zile, domnișoara Mădălina i-a propus mamei mele să încep pregătirea pentru solo. La vârsta de 4 ani am participat la prima competiție de balet fiind premiată cu mențiune. Au urmat apoi, de-a lungul anilor, numeroase competiții naționale și internaționale, toate încununate cu cele mai bune rezultate.

Faci balet la nivel de performanță? Ce-mi poți spune?

Da, fac balet la nivel de performanță și asta pentru că e ceea ce îmi doresc să fac și în viitor. La acest nivel, baletul presupune studiu zilnic atât în sala de balet, cât și acasă, presupune dăruire și conștiinciozitate.

Ce scene mari ai cucerit?

Pentru mine, fiecare scenă pe care am urcat ca urmare a participării la o competiție a fost o mare scenă, dar cele mai importante scene au fost cele din cadrul semi-finalei Dance World Cup, finalei Dance World Cup ( DWC), semi-finalei Youth American Grand Prix și finalei Youth American Grand Prix ( YAGP).

Ce simte o fetiță când este aplaudată la scenă deschisă?

În cazul meu, emoții puternice exprimând fericire, bucurie, entuziasm, dragoste. Este o stare greu de descris în cuvinte.

Câte premii ai obținut până acum?

Ținând cont că particip la competiții de la vârsta de 4 ani, iar în prezent am 10 ani, pot să spun că am obținut aproximativ 100 de premii însemnând nu numai diplome, cupe, medalii, ci și invitații de participare la competiții, la workshopuri, burse de studiu și chiar premii în bani.

Care este titlul care te onorează cel mai mult?

Premiul care mă onorează cel mai mult este cel obținut în finala Dance World Cup 2020, organizată anul trecut în august la Telford când am primit titlul de campioană mondială la categoria Mini solo balet, precum și Trofeul ” Cel mai bun solo balet” din întreaga finală.

Dacă nu mă înșel, ai obținut o bursă la cea mai mare academie de balet și anume Bolshoi. E adevărat? Ce-mi poți mărturisi?

Da, așa este. În anul 2019, ca urmare a participării la  un campus de balet urmat de o competiție, Campus &Contest San Francesco di Paola – Italia,  am primit această  bursă de studiu de un an de zile la Academia de Balet a Teatrului Bolshoi Moscova, o bursă la care visează  mulți balerini profesioniști. Această bursă mi-a fost acordată nu numai pentru evoluția din competiție ci și pentru evoluția din cadrul claselor de dans clasic, dans contemporan și dans de caracter.

Ai în inimă, garantat, momente pe care nu le poți uita. Prin ce momente frumoase trece o elevă de balet?

Cele mai frumoase momente sunt cele când te urci pe scenă și dansezi pentru că acela este momentul pentru care te pregătești zilnic și la care visezi, când sunt aplaudată puternic de public. Însă, momentul cel mai emoționant pe care nu îl pot uita este cel în care mi s-a acordat titlul de campioană mondială în cadrul competiției DWC.

Dar provocarea cea mai mare care a fost?

Provocarea cea mai mare, dar și cea mai grea a fost calificarea în finala Youth American Grand Prix 2022 – Tampa, SUA.

Baletul, presupun, nu înseamnă doar costume, tutuuri, muzică și pași în ritm de dans. Ce mai înseamnă?

Aceasta e partea frumoasă a baletului. Baletul înseamnă multă muncă, multe ore petrecute în sala de balet, de multe ori durere fizică peste care trebuie să treci și să îți continui antrenamentul și înseamnă renunțare la vacanțe, joacă, timp liber. De cele mai multe ori, vacanțele sunt dedicate participării la diferite cursuri intensive de balet organizate pe lângă antrenamentele de la școală.

Ce planuri ai pentru tine, Anastasia? Ce meserie ai vrea să îmbrățișezi?

În primul rând, să termin școala fără de care nu pot merge mai departe spre o carieră de balerină. Să reușesc să mă calific, la vârsta de 15 ani, în competiția Prix de Lausanne. Să reușesc să fiu acceptată la prestigioasa Academie de balet Vaganova.

Care este dorința cea mai arzătoare a ta legată de balet?

Să devin prim balerină la Mariinsky Theatre din Saint Petesburg.

Tatăl lui Nicholas este francez iar mama sa este româncă. Băiatul a învățat să vorbească în franceză cu tatăl său și în română cu mama sa. Specialiștii îl numesc pe Nicholas ,,compus-bilingv”. De ce? Băiatul a dezvoltat simultan două coduri lingvistice cu un singur set de concepte, învățând română și franceză simultan, în timp ce se și adaptează la lumea din jurul său. El crește modelându-se din mers, folosind codurile lingvistice care îl ajută în fiecare segment în parte.

Miruna este adolescentă și este un ,,bilingv coordonat”. Ea lucrează cu două seturi de concepte: învață engleza la un Centru de limbi străine și în discuțiile cu prietenii ei de la clubul de “Debate”, iar acasă și la școală continuă să vorbească româna. Miruna se coordonează singură atunci când situația i-o cere.

Cristina și Matei, adulți, doresc să învețe limba germană pentru că vor să aplice pentru un MBA în străinătate. Ei sunt ,,bilingvi subordonați” pentru că învață a doua limbă folosindu-se de  filtrul limbii lor. Cei doi subordonează vocabularul nou și schemele noi de învățare unei scheme deja bine interiorizate.

Toți cei pe care i-am amintit până acum fac parte din populația lumii bilingvă sau multilingvă. Trebuie să știm că în creierul lor lucrurile funcționează altfel decât în creierul celor care vorbesc o singură limbă.

Despre abilitățile lingvistice

Abilitățile lingvistice, sau ceea ce tu stăpânești într-o limbă străină,  sunt măsurate prin două unități active, vorbit și scris, și două unități pasive, ascultat și citit. O persoană cu aptitudini bilingve echilibrate are abilități aproape egale în ambele limbi, însă majoritatea bilingvilor din lume știu și îşi folosesc limbile în proporții variate.

Toate progresele realizate în imagistica cerebrală au oferit neurolingviștilor o imagine despre cum caracteristicile învățării unei limbi modifică creierul bilingv.

Se știe faptul că emisfera stângă investighează şi se ocupă de procesele logice, pe când emisfera dreaptă e suplă și abordează procesele sociale și emoționale; nu putem vorbi, desigur, de o separare absolută a emisferelor, este o nuanță ce relevă însă procente specifice.

La ce vârstă putem să începem să învățăm o limbă străină?

Copiii învață mai ușor limbi străine datorită plasticității creierului în plină dezvoltare, concluzionează cercetătorii; plasticitatea este cea care le permite folosirea ambelor emisfere când învață un nou limbaj.

Adulții, desigur, au o abordare rațională și riguroasă când își însușesc o limbă străină iar învățarea devine, deși temeinică, mai lentă.

Copiii bilingvi sunt oare în avantaj față de semenii lor care vorbesc o singură limbă?

Da, este un avantaj, desigur. Prin însușirea unei alte limbi un om poate accesa o cultură diferită. Un creier bilingv arată o întărire a zonei ce conține funcțiile executive, rezolvarea problemelor, jonglarea cu alegerea soluțiilor sarcinilor ce apar în viața de zi cu zi dar și eliminarea a ceea ce este irelevant atunci când ne concentrăm.

Cercetările arată faptul că un creier bilingv va prezenta o diminuare sau întârziere majoră a bolilor neuro-degenerative. Într-o lume în care durata de viață crește în fiecare an, acesta este un avantaj cu adevărat. Un creier bilingv va arăta o adaptabilitate crescută și o mai mare siguranță. Un creier bilingv are o densitate crescută a materiei cenușii care conține neuronii și sinapsele cerebrale, cu o activitate crescută când decizi să folosești cealaltă limbă în care poți comunica.

Când învățăm o limbă străină se pare că avem doar avantaje: consolidăm stima de sine, suntem mai sănătoși și ne putem dărui senzația de tinerețe la orice vârstă.

Un foarte bun argument în favoarea multilingvismului îl rostește Nelson Mandela: „Dacă îi vorbești unui om în limba pe care o înțelege, vei ajunge la mintea lui. Dacă îi vorbești în limba sa, vei ajunge la inima lui”.

Notă: Dacă îți dorești să afli mai multe despre acest subiect, poți studia “The Bilngual Brain” by Arturo E. Hernandez

E Vacanță! Atât de așteptată este vara pentru ceea ce poate dărui! Zile cu liniște în suflet, și drumeție și valuri și chicoteli și iarbă înaltă și ciripit de păsări măiestre și cer cu stele de poveste și prieteni vechi și noi și puteri nebănuite și regăsiri și despărțiri și bogății în suflet…

„În principiu, nu cred că există ceva mai minunat ca o după-amiază de vară calmă, fără vânt, când nu se clatină nicio frunză, iar lumina se filtrează prin crengi. Stai culcat în iarbă, ascultând zumzetul insectelor care ciuruie liniștea, privești bucățile de cer ce se văd prin frunzișul unui copac, simți în nări mirosuri amețitoare, ești fericit și nu știi pentru ce. Nu-ți mai trebuie nimic în afara de ce ești.” Cuvintele lui Octavian Paler din ,,Scrisori imaginare” ne trimit spre o lume de visare și stare profundă de bine.

Cum ar fi să avem cea mai frumoasă vară de până acum?

Cum ar fi dacă acum am reînvățat răbdarea și cumpătarea? Dacă am sta cu noi așa cum trebuia și nu o mai făceam demult?

Și cum ar fi dacă ceea ce ni se pare greu s-ar transforma în profesor pe care nu îl mai primeam în viața noastră?

Și cum ar fi dacă am învăța să deschidem uși noi cu chei vechi rătăcite prin sertare, pe care ne gândeam dacă e bine să le zvârlim sau nu? În vara aceasta?

Dacă am afla din nou înțelesul cuvântului ,,flexibil?” Dacă am învăța să ne bucurăm cu ceea ce ni se dăruiește azi și acum? Dacă am ghici că a tânji după o îmbrățișare este un lucru cu adevărat important?

Dacă lucrurile mici ar lua locul lucrurilor mari, râvnite?

Dacă ne-am cunoaște mai bine, în momente de cumpănă, dacă ochii celorlalți ne-ar fi oglindă?

Dacă am avea parte de cele mai frumoase lucruri pe care nu le-am atins cu mâna, ci cu bătăile inimii? Dacă tăcerea de lângă copii ar fi de fapt un sipet cu cuvinte ce cresc și ridică? Dacă am rosti cu zâmbetul și cu ochii?

Dacă am înțelege, exact în lunile acestea de vară, că limitările de până acum erau iluzorii și am vedea în sfârșit că poți merge atât de departe cât îți permite propria ta minte?

Cum ar fi să realizăm de acum că știm să folosim tot ceea ce avem și să facem tot ceea ce putem?

În vara aceasta cum ar fi să avem momente în care reușim să ne auzim glasul intuiției și să ne urmăm inima, după ce mult timp am ignorat-o?

Dacă am încerca să ne comparăm doar cu noi, și să ne comparăm copiii doar cu ei, cei de ieri? Să ne bucurăm de creșteri și desțeleniri?

Dacă -în sfârșit- am înțelege că unele lucruri nu pot fi schimbate și este bine să ne schimbăm atitudinea față de ele?

Și iată-ne în Vacanța Mare!

Și Vară și cald… Păstrați căldura sufletului vie, dăruiți căldura aceasta și primiți-o în căușul palmelor când vi se oferă!

-Nu, nu este bine așa!

-Nu stropi!

-Nu ridica piatra!

-Nu folosi acest cuvânt!

-Nu te șterge de noroi pe tricou!

-Să nu îmbrâncești!

-Să nu țipi!

-Nu arunca!

-Nu!

-Nu!

Ce observăm mai întâi?

Te-ai oprit vreodată să te gândești de câte ori reacționezi negativ la ceea ce fac, spun, întreprind copiii tăi într-o anumită zi? S-ar putea să te trezești că oprești/critici/atragi atenția mult mai des decât complimentezi. De câte ori într-o zi urmărești și prețuiești comportamentul cel bun?

Să ne gândim puțin: cum ne-am simți dacă o persoană din jurul nostru (bine intenționată, desigur), ne-ar îndruma arătându-ne doar ce nu facem?

Abordarea aceea eficientă este să te străduiești, într-o bună zi, să-i surprinzi pe copii făcând lucrurile corecte, bune, cu impact pozitiv: „Ți-ai făcut patul fără să ți se fi atras atenția! Wow – este grozav!” sau „Te priveam cum te joci cu sora ta și ai avut foarte multă răbdare cu ea…ce norocoasă este să aibă un frate ca tine!” sau ,,Ai împărțit biscuiții cu prietenele tale! Ești foarte darnică!” Aceste afirmații încurajează, desigur, un comportament bun pe termen lung. Mustrările repetate transmit: ,,nu sunt bun, greșesc mereu, iar am nemulțumit, iar am dezamăgit…poate că așa sunt eu, incapabil de a face lucrurile cum trebuie!”

Găsește ceva de lăudat în fiecare zi:

Fii generos cu recompensele- dragostea, îmbrățișările și complimentele tale pot face minuni și sunt o răsplată adevărată. Atunci când primesc iubire, copiii  au un sentiment de securitate și apartenență, care este vital pentru imaginea și stima lor de sine.

În curând veți descoperi că o să „creșteți” mai mult comportamentul pe care ați dori să îl vedeți.

Este un lucru bun să le vorbim copiilor despre realizările lor însă este important să știe permanent că părinții sunt mândri de eforturile lor, de drumul parcurs, de străduință, indiferent de rezultat. Este nevoie de muncă grea pentru a dezvolta noi abilități, iar rezultatele nu sunt întotdeauna imediate. Este tare bine să îi spunem copilului că prețuim munca pe care o face, indiferent dacă ridică un turn din cuburi sau învață să cânte la un instrument, dacă reușește să apere golul sau găsește soluția unei probleme complicate.

Ce învață copiii?

Să nu uităm: copiii mici învață multe despre cum să acționeze urmărindu-și părinții. Modelul ești tu: în bine și în mai puțin bine. Înainte de orice, gândește-te la asta: așa vrei să se comporte copilul tău când este furios, descumpănit, iritat, enervat? Așa vrei să lumineze el? Așa este potrivit să arate înțelegere, toleranță, încredere? Fii conștient de faptul că ești în mod constant urmărit de fiul tău și de fiica ta.

Modelați trăsăturile pe care doriți să le vedeți la copiii voștri! Respect, prietenie, onestitate, bunătate, toleranță? Manifestați voi aceste trăiri, aceste comportamente.

Faceți lucruri pentru alții fără a vă aștepta la o recompensă. Exprimați mulțumiri și complimente.

Mai presus de toate, tratați-vă copiii așa cum vă așteptați ca alți oameni să vă trateze pe voi!