Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

elevi

Dascălii sunt cei care pun lumină în drumul cel mai important pe care-l parcurge un elev în viață, cel al dragostei pentru carte. Ei sunt cei care răspândesc flacăra caldă a învățăturii. Pun și apă constant la rădăcinile lor ca să crească frumos și armonios. Nu uită să adauge dragoste, multă dragoste precum presară învățătoarea Marinica Achiței, care se află printre copii, în mijlocul lor, de când a terminat la rându-i prima etapă de studii, pe domeniu, în Iași. Tot în Iași predă, la Școala „Vasile Conta”, din 1992.  

A înțeles că odată ce a ales să îmbrățișeze această meserie, nu poate să stea cu mâinile la spate. A trecut prin etapa în care credea că temele lungi, în cantitate mare, dar și a predării rigide pot fi instrumentele perfecte prin care te poți impune în fața elevilor. Copiii i-au schimbat percepția asupra actului educativ. Clasa a III-a, Cercetașii Inventivi, sunt elevii din prezent ai învățătoarei care zilnic învață lecția iubirii, fericirii, empatiei, a colegialității, a stării de bine. Ceea ce fac împreună, îi ajută să se adapteze mult mai ușor situațiilor de viață, să-și înțeleagă, să-și accepte emoțiile, să fie empatici, să aibă încredere în potențialul lor, să știe să-și spună/ argumenteze punctul de vedere.

 

Marinica Achiței este și coordonatoarea inițiativelor „Școala de Fericire la Școală” și ,,Școala de Fericire Acasă” în cadrul Academiei de Bine condusă de Cătălin Stoica. La Iași, în acest weekend, sub egida acestui proiect, vor fi două zile foarte antrenante unde sunt invitați să participe gratuit la workshop-uri atât cadre didactice, cât și părinți care vor să devină creatori de viitor și să descopere cele mai bune metode ce comunicare și motivare la clasă, cât și acasă și care să înțeleagă tiparele emoționale și comportamentale ale celor pe care îi educă. Mai multe, în interviu!

 

 

Care este frumoasa poveste a escapadei academice?  Sunt puțini sau mulți ani buni de când vă aflați printre copii?           

Interesantă asocierea ,,escapada academică”. Dacă ne gândim, că eu sunt dintre acele cadre didactice care au ajuns la catedră imediat după absolvirea liceului și mai ales, într-o perioadă de intense transformări sociale și politice, ale anului 1989, poate fi considerată o ,,escapadă academică” debutul meu în învățământ.

 

Ce a stat la baza alegerii acestei meserii?

Asta m-au întrebat și Cercetașii mei. Mă număr printre fericiții copii, cărora mama le-a ales ,,meseria” și chiar s-a întâmplat să-mi placă. În clasa a șasea am pășit pentru prima dată în Liceul Pedagogic ,,Vasile Lupu” și am rămas până am ajuns la catedră. Și de atunci, în fiecare zi, în fiecare an, cu fiecare generație, am tot scris povestea profesorului, dar mai ales a omului din spatele profesorului.

 

Să facem un exercițiu: cum sunteți ca dascăl?

Sunt un dascăl căruia îi place să se reinventeze, să ajungă la sufletul copiilor și să le facă și lor, vocea auzită.

Recunosc, nu am fost mereu așa. Am stat și eu, o perioadă, în șabloanele ,,temelor lungi”, a ,,predatului rigid”, am crezut și eu că nota este cea mai bună salvare când vine vorba de autoritatea unui profesor.

Dar, în timp, mi-am coborât privirea și am privit cu mai multă atenție ochii și sufletele celor pe care-i aveam în clasă și am descoperit, că uneori umerii aceia firavi duceau poveri mult mai grele, iar rostul meu nu era de a-i mai adăuga una sau de ,,a-i tăia aripile”.

 

Prezentați-ne câteva aspecte esențiale care definesc relația cu elevii.

Cea mai bună definiție ar fi: ,,Gândesc cu sufletul în CLASA ÎN CARE EU MĂ SIMT EU”. Da, la noi în clasă, fiecare este pus în valoare, iar starea cu care venim și plecăm de la școală, se citește pe chip și poartă numele ,,FERICIRE”.

 

 

Care este profilul elevilor de la clasă? Ce clasă aveți în acest an școlar?

Clasa noastră se numește CLASA CERCETAȘILOR INVENTIVI și este clasa a III-a.

Dacă ar fi sa fac un profil al clasei, aș spune că este clasa în care fericirea, îmbrățișările, starea de bine, fac parte din rutina zilnică. Este clasa pe care cel mai bine și-au definit-o ei: ,,Suntem 32 de Cercetași care vor schimba viitorul, în clasa noastră nu sunt doar 32 de corpuri care vin la școală, ci și 32 de suflete”.

 

În ce școală predați, de cât timp și ce semnifică pentru suflet unitatea în care vă practicați meseria?

Profesez în Școala Gimnazială ,,Vasile Conta ” din 1992, pot spune că am evoluat profesional, în această școală. Ce semnificație are pentru suflet…Îmi place întrebarea! Faptul că un elev, din prima promoție din această școală, îmi este coleg de cancelarie, iar actualii elevi, Cercetașii Inventivi își doresc să doarmă măcar o zi în școală sau, că au îmbrățișat de cum au auzit prima dată ideea ,,Școlii de fericire la școală”, cred că este cel mai potrivit și complet răspuns.

 

Care sunt cele mai importante probleme care vă pun piedici în actul educațional?

Atunci când ai un colectiv de elevi și părinți ca al nostru, problemele se transformă în oportunități de învățare și împreună, căutăm cele mai bune soluții și strategii didactice. Dar, mai ales, suntem preocupați în permanență să accesibilizăm conținuturile, să le vedem aplicabilitatea în practică.

,,Cum putem folosi informația, în viața de zi cu zi?” este întrebarea care încheie fiecare oră de curs.

 

Credeți că Școala trebuie și/sau poate să educe?

Cred cu convingere, în ideea că Școala/ educația nu se rezumă doar la o clădire în care se desfășoară procesul instructiv-educativ. Cel puțin, nu așa o văd eu și nici elevii mei nu o privesc așa. La noi, fiecare oră este abordată transdisciplinar, iar ora de Educație civică este mereu prezentă, deoarece atitudinea, valorile morale sunt inseparabile. Textele de la limba română sigur au și niște valori morale, o învățătură care face trimitere la ora de civică.

 

Îi pregătim suficient pe copii pentru viață în accepțiunea dvs.?

Eu vorbesc din punctul meu de vedere și al Cercetașilor Inventivi.

Da. Ceea ce facem noi la clasă , îi ajută să se adapteze mult mai ușor situațiilor de viață, să-și înțeleagă, să-și accepte emoțiile, să fie empatici, să aibă încredere în potențialul lor, să știe să-și spună/ argumenteze punctul de vedere.

Pot spune cu convingere, că elevii pe care-i îndrum, sunt echilibrați emoțional, au curajul să-și spună opiniile, știu să aducă argumente logice și mature atunci când părerea  nu coincide cu a colegului.

Proiectele de antreprenoriat social ,,Porția de sănătate”, ,,Stil de viață sănătos” , ,,Design Futures”, realizate ca urmare a parteneriatului cu Asociația AllGrow, Podcasturile ,,Pauza mare”, ,,Camp-urile virtuale ” din perioada școlii on-line, sunt dovezile reale ale faptului, că Cercetașii inventivi au încredere în potențialul lor.

 

Unde ar trebui să fie schimbarea? Să înceapă de la nivel macro sau micro?

,,Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, este motto-ul care m-a ghidat și mă ghidează în tot ceea ce fac.

Schimbarea începe cu fiecare dintre noi, cu a vedea ce se ascunde dincolo de cuvinte, de a vedea strălucirea din ochii și sufletul fiecărui copil. Și da, eu cred că schimbarea începe și de la nivel micro. Iar elevii mei, așa cum gândesc și acționează, sunt sigură că vor face lumea mai bună.

 

 

Sunteți coordonatorul proiectului „Școala de fericire la școală”. De ce ați ales să fiți coordonatorul proiectului? Ce a stat la baza motivației de a vă implica astfel? 

De fapt, nu sunt coordonatorul proiectului ,,Școala de fericire la școală”. Conceptul acesta îi aparține lui Cătălin Stoica. El l-a creat și implementat prin școli, în cadrul Academiei de Bine, iar noi am rezonat foarte mult cu ideea, care a venit firesc, ca o definiție a tot ce făceam  la clasă. Mie mi-a revenit coordonarea noului concept, aceste două conferințe ,,Școala de Fericire la Școală” și ,,Școala de Fericire Acasă”.

Cercetașii Inventivi sunt magici și s-au făcut mereu cunoscuți. De aceea, de câte ori am avut ocazia, i-am pus în valoare. Așa s-a întâmplat și de această dată. În septembrie, am ales să particip la un workshop al Academiei de Bine, ,,Școala de fericire la școală”. Mi-a plăcut denumirea și am vrut să văd dacă mai am vreo noutate de dus Cercetașilor.

Povestind despre activitățile pe care le făceam noi la clasă și despre cât de minunați sunt elevii mei, am reușit să convingem Academia de Bine să vină la Iași, la invitația Cercetașilor. Și, în decembrie, timp de trei zile, Școala de fericire la școală, a fost nu numai în cele 4 școli, în care s-au desfășurat ateliere pentru elevi, profesori și părinți, și-a găsit loc și în sufletele celor prezenți.

 

Cum implementați concret în rândul elevilor? Ce fel de activități desfășurați? Sub ce forme? Individuale sau în echipă?

Activitățile noastre sunt diverse: de la activitățile cu abordare transdisciplinară, orele de curs, la activitățile extrașcolare, proiecte de antreprenoriat social, podcasturi. Toate acestea pun în valoare fiecare copil din clasa noastră, fiecare este bun la ceva, fiecare are emoțiile lui, urcușurile și coborâșurile firești, dar și momentele de strălucire.

Creștem împreună, învățăm unii de la alții, evoluăm spre cea mai bună versiune a noastră, umană și profesională. Da, sunt un cadru didactic care învață de la elevii săi!

 

Cât de importantă este bunăstarea elevilor în școli?

Este starea fără de care noi nu am concepe orele petrecute la școală. Starea de bine este o stare firească, la noi în clasă.

Fiecare își cunoaște plusurile și minusurile, și le acceptă, le îmbunătățește, ne bucurăm de reușite/ de progresul cât de mic al colegilor, punem accent pe exemplul pozitiv, excludem critica, căutăm să vedem ce este de îmbunătățit, atât la nivel cognitiv cât și emoțional.

 

Atrage atmosfera prietenoasă în sala de clasă rezultate mai bune?

Da! Faptul că poți să spui ce simți, pentru că știi că atunci când ai nevoie de ajutor, îl găsești, să ieși la tablă, să-ți ,,permiți ” să greșești știind că nimeni nu râde de tine, să ți se dea șansa să fii mâine, mai bun decât ai fost astăzi, conduce la încredere în sine, la echilibru emoțional și implicit, la progres și ,,rezultate mai bune”, pe care și le dorește fiecare.

Consider că primii ani de școală, debutul școlarității sunt foarte importanți pentru evoluția viitoare a fiecărui copil, atât ca elev cât și ca viitor adult. Traumele copilăriei  urmăresc și viitorul adult.

 

Ce se întâmplă mai exact pe 11 și 12 februarie la Iași? Este prima dată când aduceți acest proiect în orașul nostru?

O să încep cu ultima întrebare. Da, este prima dată când aducem ,,Școala de fericire…” într-un astfel de concept, iar orașul nostru este ,,primul beneficiar” al acestuia.

Până acum, acest tip de activități inițiate de Cătălin Stoica și Academia de Bine, se desfășurau sub formă de ateliere, în diferite școli/ orașe din țară. Așa s-a întâmplat și la Iași, în decembrie.

Evenimentele de pe 11 și 12 februarie au venit ca o materializare a dorinței unor părinți și profesori, care au rezonat cu ,,starea de bine și fericire în școală” și au dorit ca aceasta  să ajungă la cât mai multă lume și să poată ,,fi luată și acasă”.

Pe 11 februarie, în Sala Eminescu de la Grand Hotel Traian, se va desfășura un workshop facilitat de Cătălin Stoica și Alexandru Chiru, pentru profesorii care vor să devină creatori de viitor și să descopere cele mai bune metode ce comunicare și motivare la clasă, să înțeleagă tiparele emoționale și comportamentale ale celor pe care îi educă.

12 februarie, este ziua dedicată părinților. În aceeași locație și același interval orar, se va desfășura workshop-ul ,,Școala de Fericire Acasă”, o activitate interactivă în cadrul căreia părinții vor descoperi cum pot să relaționeze mai bine cu copiii, care este importanța inteligenței emoționale și sociale și cum pot descoperi cele mai valoroase metode de comunicare și motivare a copiilor, dar și care este influența tiparelor comportamentale asupra evoluției fiecăruia dintre noi.

 

 

Este Iașul pregătit de astfel de conferințe? Îmbrățișează profesorii și părinții astfel de participări? Cum simțiți acest freamăt la nivel local?

Și da și nu.

Ca de fiecare dată, ceea ce este nou, te scoate din zona de confort și în primă instanță, te obligă să privești cu scepticism o astfel de inițiativă. S-au înscris oameni din localități mult mai îndepărtate de Iași (Pitești, Bacău, Piatra Neamț), care au demonstrat că atunci când îți dorești să începi schimbarea de ,,la tine” distanța nu este un impediment. La polul opus am auzit și remarca ,,Eu știu să-mi educ copilul, n-am nevoie să-mi spună altcineva”.

Însă, cu toate acestea, s-a simțit nevoia unei astfel de inițiative , ,,copiii ne împing de la spate” și ne obligă să privim viața/ viitorul prin ochii și sufletul lor.

Așa mi s-a întâmplat și mie, când am decis să-mi asum această responsabilitate/ provocare și să organizez cele două evenimente gratuite, la Iași. Mulțumesc pe această cale parteneriatului real școală-familie de la nivelul colectivului de părinți din clasa mea. Acest proiect nu are finanțare, iar activitățile din decembrie și cele de acum au reușit să se materializeze datorită unor părinți care au înțeles, că dacă ne dorim o schimbare, nu trebuie să așteptăm un ministru, un guvern. Schimbarea poate să înceapă și de jos și depinde de fiecare dintre noi, iar starea de bine, fericirea vine în primul rând din interior.

 

V-ați gândit ca anumite activități să fie deschide către participarea și a părinților? Am înțeles bine că duminică este ziua dedicată lor?

Da, duminică este ziua dedicată părinților. Ba chiar am putea spune că ,,Școala de Fericire Acasă” a fost/ este cadoul pe care Cercetașii Inventivi, Cătălin Stoica, Alexandru Chiru și Academia de Bine îl oferă tuturor părinților care își doresc o relație cât mai bună cu copiii lor, o redescoperire a copilului din fiecare dintre noi.

Este ca o călătorie în trecut (copilăria adultului) ghidată de prezent (copiii de astăzi) și orientată spre viitor (copiii de astăzi, adulții de mâine).

Vă așteptăm să ne fiți alături în această călătorie!

 

 

Maria și Alex sunt elevi în clasa a XI-a, în cadrul Colegiului Național “Gheorghe Lazăr” din București. Se implică în acțiuni de voluntariat și sunt pasionați de domeniul juridic pe care vor să-l aprofundeze în Olanda. Într-o zi, văzând că în România educația judiciară este o floare rară, cei doi au dat zvon în țară și au strâns o mână de colegi pasionați de lumea avocaturii și nu numai. În februarie 2021, după terminarea vacanței intersemestriale, au pus pe picioare .Justice Magazin, singura revistă menită să problematizeze teme din sfera juridică. Echipa este structurată foarte bine, fiecare membru are în grijă un departament special, iar conținutul articolelor este redactate de elevi din Cluj, Timișoara, Constanța, Suceava, etc. Am stat de vorbă cu fondatorii .Justice Magazin și am povestit despre proiectul lor, cum văd domeniul juridic, ce raport există între dreptate și compromis, beneficiile voluntariatului și planuri de viitor.

 

Interviul pe scurt:

  • Când nu ai alternative, acționezi: ”Vorbeam cu mai mulți colegi despre faptul că în România nu se găsesc prea multe oportunități în zona informațiilor juridice dedicate elevilor. Am găsit câteva cursuri pe teme juridice (…) iar după aceea ne-am gândit că ar trebui să ne apucăm noi să facem ceva mai mult.”- Alex
  • .Justice Magazin, un demers necesar:“Majoritatea elevilor care scriu pentru .Justice Magazin sunt din București, dar mai avem și elevi din Cluj, Timișoara, Constanța, Suceava, etc. Vrem ca ei să scrie articole din plăcere și să descopere lucruri noi făcând acest lucru Indiferent dacă studiezi la Facultatea de Drept sau nu, poți afla lucruri despre domeniul juridic.”- Maria
  • Voluntariatul în viața elevilor: “Voluntariatul m-a învățat cum să mediez un conflict. Prin voluntariat interacționezi cu foarte mulți oameni și cred că este foarte important să știi cu cine te înconjori. Plus că există și colaborarea cu ceilalți membri din echipă, așa vei dezvolta noi prietenii.”- Alex

 

Dacă nu există, atunci facem noi!

O zi însorită de marți. Ajung cu jumătate de oră la locul întâlnirii și arunc un ochi să văd dacă totul este în regulă. Îmi trag un scaun și mai recapitulez încă odată întrebările pe care le-am pregătit cu minuțiozitate. Da, e bine, afirm satisfăcut și mă uit la ceas care indică ora 13:55.  În cele cinci minute până la fix, ies până în curte și respir puțină primăvară. Semnalul sonor al telefonului mă aduce cu picioarele pe pământ și mă informează că invitații au ajuns. În spatele ușii, vizibil emoționați, așteaptă Maria și Alex. Facem prezentările, ne zâmbim și facem pași către masa discuțiilor. Atmosfera se destinde treptat, iar după ce aflu câteva detalii ce țin de CV-ul unui elev, vreau să aflu cum s-a născut ideea din spatele proiectului .Justice Magazin. “Vorbeam cu mai mulți colegi despre faptul că în România nu se găsesc prea multe oportunități în zona informațiilor juridice dedicate elevilor. Am găsit câteva cursuri pe teme juridice, despre care nu se prea știa, iar după aceea ne-am gândit că ar trebui să ne apucăm noi să facem ceva mai mult“, își începe relatarea Alex.

 

,,Vrem ca ei să scrie articole din plăcere și să descopere lucruri noi făcând acest lucru”

 

Ușor ușor, au început să dea zvon în rândurile prietenilor interesați de lumea juridică. Încântarea atinsese cote maxime, asta și pentru că majoritatea celor implicați socoteau idee drept o pârghie către ceva nou. În urma unui concurs pregătit în cele mai mici detalii, echipa .Justice Magazin a selectat mai mulți elevi din țară cu care colaborează pentru alcătuirea articolelor. “Convenția Europeană a drepturilor omului”, “Justiția juvenilă în Uniunea Europeană”, “Drepturile elevului”, “Începutul dreptului roman”, sunt dor câteva din temele care vă așteaptă pe .Justice Magazin. O rog pe Maria să ne dea mai multe detalii despre cum își aleg subiectele. “Noi facem o ședință lunară cu toți cei din revistă și ne punem ideile pe masă, apoi le discutăm. La final alegem împreună ce considerăm că e mai interesant. Majoritatea elevilor care scriu pentru .Justice Magazin sunt din București, dar mai avem și elevi din Cluj, Timișoara, Constanța, Suceava, etc. Vrem ca ei să scrie articole din plăcere și să descopere lucruri noi făcând acest lucru. Indiferent dacă studiezi la Facultatea de Drept sau nu, poți afla lucruri despre domeniul juridic“, explică Maria.

 

Echipa .Justice Magazin

 

Despre domeniul juridic și calitățile unui avocat de succes

Maria și Alex au planuri mari. După liceu vor să studieze în Olanda și să devină avocați cu acte în regulă. Dar până acolo, îmi îndrept privirea către Alex și-l întreb ce crede că-i lipsește domeniului juridic din România. “Faptul că nu există mai multe oportunități pentru tineri. Cred ca dacă s-ar face educație juridică, România ar ajunge mult mai sus din toate punctele de vedere. Sunt foarte mulți tineri care sunt pasionați de acest domeniu, numai că nu găsesc oportunități și de multe ori își pierd interesul pe parcurs.” Arunc un ochi Mariei și ascult părerea ei. “Singurele oportunități pe care le-am găsit sunt mai mult în străinătate. Este un curs Introduction in Law în Marea Britanie, și mă întrebam ce se întâmplă în România. La noi din nefericire tinerii nu știu nici măcar două puncte din statutul elevului, iar din cauza acestei necunoașteri se întâmplă tot felul de lucruri în neregulă. Avem de-a face cu anumite lipsuri și ar fi bine ca oamenii să știe care le sunt drepturile.”

 

,,La noi din nefericire tinerii nu știu nici măcar două puncte din statutul elevului”

 

Și pentru că tot am adus în discuție domeniul juridic autohton, vreau să aflu de la Maria și Alex, care sunt calitățile pe care ar trebui să le aibă un avocat bun. “În primul rând trebuie să fie foarte comunicativ, să discute cu oamenii, să interacționeze cu ei. Mi se pare că aici e cheia, să convingi oamenii și să reușești prin argumentele pe care le aduci. Apoi aș zice logica, e foarte important ca un avocat să știe să-și exprime ideile în mod logic și să nu aducă în discuție teme care nu au la bază un sistem logic”, spune Alex. De cealaltă parte, Maria stă puțin pe gânduri și completează. “Pe lângă ce a zis Alex, ar mai fi caracterul și răbdarea. Cred că un avocat bun trebuie să aibă un caracter destul de puternic, iar în momentul în care ai un proces complicat trebuie să dai dovadă de răbdare și să-l întorci pe toate părțile.”

 

Dreptate, compromis și voluntariat

Încerc să-mi pun în dificultate interlocutorii și îi întreb dacă dreptatea și compromisul pot sta sub aceeași umbrelă. Cu mâna la bărbie, Alex cade pe gânduri, apoi ia cuvântul. “Eu leg dreptatea de legi și mă gândesc că atunci când există compromisuri, ignorăm conștient o lege. În această situație nu mai putem vorbi de noțiunea de dreptate. Compromisul este un factor care va duce la o dreptate strâmbă care își pierde din atribuțiile reale.” Maria aruncă o privire fulger către Alex și-i dă dreptate. Însă nu mă las: Dar ce te faci când legea pe care tu trebuie să o aplici nu e bine scrisă? “Cred că o lege ar trebui să acopere cam tot, pentru că noi românii avem un spirit de observație bine dezvoltat și atunci când avem o lege începem să-i găsim acel punct care o face să fie în avantajul nostru, chiar dacă am greșit. E mai bine ca legea respectivă să fie făcută în așa fel încât să acopere cât mai multe situații, iar înainte de promulgare să-i testăm și latura practică. Unele legi arată bine pe hârtie, dar când trebuie aplicate sunt un adevărat fiasco”, spune Alex.

 

,,Unele legi arată bine pe hârtie, dar când trebuie aplicate sunt un adevărat fiasco”

 

După această lecție juridică, duc discuția într-un alt registru și vreau să aflu despre acțiunile de voluntariat la care au luat parte și despre învățămintele pe care le-au cules. Începem cu Maria. “Eu fac voluntariat din clasa a IX-a, iar actualmente sunt membră Interact, un ONG care se ocupă de organizarea evenimentelor cu scop caritabil. Voluntariatul îți arată că nu ești singur. Momentul în care vezi niște oamenii care au nevoie de ajutor, te pune pe gânduri și te face să te întrebi cum îi poți ajuta să se ridice. Este ceva de nedescris. Din păcate voluntariatul este văzut de cele mai multe ori ca un mod de a obține o diplomă sau de a-ți îmbogăți CV-ul.”

Îmi îndrept acum atenția către Alex. “Sunt membru într-un ONG internațional care se ocupă cu promovarea păcii. Am avut diferite workshop-uri în Israel și Austria, unde veneau delegații din mai multe țări și discutam probleme de natură internațională. Voluntariatul m-a învățat cum să mediez un conflict. Prin voluntariat interacționezi cu foarte mulți oameni și cred că este foarte important să știi cu cine te înconjori. Plus că există și colaborarea cu ceilalți membri din echipă, așa vei dezvolta noi prietenii.”

Sfârșitul dialogului bate la ușă. Chiar dacă peste un an de zile Maria și Alex vor pleca la studii peste hotare, proiectul .Justice Magazin va continua. Dar cum? “Ne-am gândit ca la anul să avem alegeri în care să desemnăm anumite persoane din cadrul revistei care să ducă mai departe ce am început noi”, conchide optimistă Maria.

 

 

A simțit chemarea pedagogiei încă din copilărie. Într-un spirit ludic, Nicoleta își aranja păpușile exact cum vedea la școală, apoi începea să le explice pe îndelete lecția. Cu trecerea timpului, lucrurile au început să prindă contur. A urmat cursurile Colegiului Național ,,Elena Cuza“ din București, loc în care s-a lăsat modelată de doamna profesoară Elisabeta Georgescu, iar, mai apoi, a debutat  la catedră. Se întâmpla în anul 1996. Pe atunci, existau doar Grădinițele ,,Arc-en-Ciel” și Clasele ,,Anastasia Popescu”. Aici, șirul întâlnirilor a continuat, iar Nicoleta a găsit un sprijin de nădejde în doamna Monica Șerbănescu, fondatoarea Grădinițelor și a Școlii. Predă cu zâmbetul pe buze, este adepta învățării practice și rămâne mereu  un partener de nădejde în relația cu elevii săi. Astăzi facem cunoștință cu profesoara pentru învățământul primar Nicoleta Nedelescu și povestim despre debutul la catedră, misiunea unui pedagog și relații sănătoase în procesul de învățare.

 

Interviul pe scurt:

  • Emoțiile debutului la catedră: ,,Emoțiile pe care le aveam atunci le am și acum. Le mărturisesc acest lucru și elevilor mei care sunt destul de timizi atunci când trebuie să dea un răspuns în fața clasei. Trăiesc și azi cu emoție pentru că îmi doresc ca lucrurile pe care le împărtășesc copiilor să fie primite bine, ca mesajul meu să ajungă acolo unde trebuie și când trebuie.”
  • Atuul unui pedagog de succes: ,,Pedagogul poate să sporească potențialul fiecărui copil dacă își propune să fie alături de el, dacă lucrează cu metodele potrivite și desigur, dacă primește din partea copilului și a familiei un răspuns pozitiv la acest dialog.”
  • Tehnologie și pedagogie: ,,Tehnologia și pedagogia se pot ajuta reciproc. Desigur nu se poate numai într-un fel, trebuie să facem ca cele două să se întâlnească. Eu consider că atâta timp cât tehnologia este văzută ca un instrument care ajută actul de învățare și nu ca un scop în sine al învățării, atunci lucrurile pot să meargă într-o direcție bună.“

 

A fost odată ca niciodată…

Așa poate începe povestea de viață a Nicoletei Nedelescu. Când o întrebai ce își dorește să devină când va crește mare, copila răspundea apăsat: învățătoare! Asta simțea că va face pe viitor. Primul model pe acest drum l-a regăsit în doamna învățătoare care reușise să le insufle bucuria de a cunoaște. Când nu era la școală, Nicoleta aranja atent păpușile de acasă, după care începea să le explice pe îndelete lecția învățată la școală. ,,Vedeam profesia de învățător ca fiind ceva foarte important și așa consider și acum. Ulterior, am urmat clasele Colegiului Național ,,Elena Cuza” din Capitală, unde am avut profesori foarte buni. În liceu am trăit niște revelații în raport cu procesul de învățare și cu decizia legată de calea pe care  ar trebui să o urmez. Am avut un model în doamna profesoară Elisabeta Georgescu de la care am învățat că, atunci când studiezi, este foarte important să faci asocieri între lucrurile pe care le înveți. Modelul de învățare de până în liceu nu era bazat pe această perspectivă. Se mergea mai curând pe reținerea informației în mod mecanic. Atunci am înțeles că a învăța înseamnă mai mult decât a reține, este important cum folosești acele informații, ce legături intuiești între ele și asta încerc să le transmit elevilor mei.”, spune Nicoleta Nedelescu pentru Matricea Românească.

 

,,A învăța înseamnă mai mult decât a reține, este important cum folosești acele informații.”

 

După absolvirea liceului, a debutat la catedră fără niciun fel de ezitare. Se întâmpla în anul 1996. Pe atunci, existau doar Grădinițele ,,Arc-en-Ciel” și Clasele ,,Anastasia Popescu” aflate într-un parteneriat cu Școala Nr. 85 din București.  ,,Atunci am avut bucuria de a o cunoaște pe doamna Monica Șerbănescu și am aflat de acest parteneriat. Pot spune că am crescut din punct de vedere profesional odată cu liceul și, evident, am avut-o pe doamna Șerbănescu director, dar, mai ales, mentor, în tot ceea ce a urmat în cariera mea.“

 

Emoțiile în procesul de învățare

Nicoleta nu s-a mulțumit cu jumătăți de măsură. Este pe deplin conștientă că procesul de învățare are un început, dar este fără sfârșit. În acest sens, a urmat cursurile Facultății de Pedagogie din cadrul Universității București, iar, ulterior, a obținut și un master în management și evaluare educațională. Am fost curios să aflu ce sentimente a trăit atunci când a debutat la catedră. ,,Emoțiile pe care le aveam atunci le am și acum. Le mărturisesc acest lucru și elevilor mei care sunt destul de timizi atunci când trebuie să dea un răspuns în fața clasei. Trăiesc și azi cu emoție pentru că îmi doresc ca lucrurile pe care le împărtășesc copiilor să fie primite bine, ca mesajul meu să ajungă acolo unde trebuie și când trebuie. Pun suflet în ceea ce fac și de aceea cred ca acest sentiment nu are cum să ne părăsească. Este o emoție care se naște din trăirea și bucuria de a fi alături de copii, pentru că, atunci când sunt în fața lor, trebuie să realizez această conexiune sufletească, or, fără emoție, acest lucru nu este posibil“, afirmă cu tărie Nicoleta.

 

 

„Trăiesc și azi cu emoție pentru că îmi doresc ca lucrurile pe care le împărtășesc copiilor să fie primite bine”

 

Relația pe care o are cu elevii este fundamentată pe cordialitate, colaborare și empatie. Nu-i genul de pedagog care să taxeze greșeala, ba din contră, vede în ea o pârghie fantastică de a învăța mai bine lucrurile care sunt mai greu de înțeles. ,,Le transmit faptul că îi iubesc, că îmi sunt dragi, iar teama de greșeală dispare. Greșeala este firească și trebuie să învățăm din ea și le spun destul de des elevilor mei că nu au motiv de frică. Eu am urmat o școală în care modelul evaluării era mai degrabă o armă a profesorului, era privită ca o pedeapsă, ori eu cred în caracterul formativ al evaluării. Încerc să le transmit că evaluarea este o activitate firească în viața noastră și numai așa putem să învățăm, să progresăm. Evaluare ne poate da bucuria lucrului bine stăpânit, este un mod prin care copiii își pot confirma că munca depusă nu a fost în zadar. Sigur, nu este ușor să transmiți acest lucru pentru că în societatea noastră evaluarea și competiția au un statut greu de modificat: evaluarea trebuie să sperie, iar competiția, să primeze. La Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”, indiferent de clasă, noi ne străduim  să schimbăm perspectiva aceasta, dar nu este deloc simplu, fiindcă ne confruntăm, nu doar cu programa, ci și cu mentalitatea generală. Totuși, parcă încep să apară semne bune și în privința aceasta.“

 

 

Pedagogul între chemare și misiune

Și, pentru că tot am deschis acest subiect, al învățării și, implicit, al evaluării, mergem către un altul și anume relația dintre profesor, părinte și elev. Cum să colaboreze acești actori în procesul de învățare? ,,Trebuie clădit un parteneriat solid între aceste trei elemente, pentru că numai așa lucrurile vor merge într-o direcție bună. Deseori vin în întâmpinarea părinților cu recomandări, observații, bazate pe activitatea și munca pe care o depun copiii lor la școală. Încerc să-i atrag pe părinți către dialog și perseverez, chiar dacă, uneori, unii nu mă înțeleg de la început. Rolul meu, ca profesor, este să deschid această poartă a dialogului. Deci consider că profesorul trebuie să vină către părinte. Profesorul trebuie să aibă o educație și o cultură în acest sens“, lămurește Nicoleta Nedelescu.

 

,,Pedagogul poate să sporească potențialul fiecărui copil dacă își propune să fie alături de el.”

 

Cugetând la cele menționate mai sus, vedem că pedagogul este acea punte care face legătură între două limanuri. Ascultând cu cât suflet vorbește Nicoleta Nedelescu, întrebarea următoare vine spontan: Care este menirea unui pedagog? Să transmită un set de informații? ,,Este mai mult de atât! Fiecare copil reprezintă o poveste, iar pedagogul trebuie să cunoască această poveste și să o dezvolte împreună cu familia. Pedagogul poate să sporească potențialul fiecărui copil dacă își propune să fie alături de el, dacă lucrează cu metodele potrivite și, desigur, dacă primește din partea copilului și a familiei un răspuns pozitiv la acest dialog. Menirea unui pedagog este de a fi empatic față de fiecare dintre elevii lui, să-i ajute să-și crească și mai mult aripile pe care le-au primit la naștere.“

 

 

Un loc în care lucrurile se petrec altfel decât ne-am aștepta

În clasă, afară, pe teren sau la joacă, în excursii, ori în tabere, Nicoleta Nedelescu știe să creeze situații de învățare. Ca majoritatea pedagogilor dedicați, dorește cu ardoare să le transmită elevilor sentimente care să le consolideze tot ce studiază: ,,Doresc să le insuflu încrederea și bucuria că ceea ce au realizat s-a datorat forțelor proprii. Eu am norocul să lucrez cu copii din clasele primare, vârstă la care entuziasmul și dorința de cunoaștere se află la cote foarte înalte. Îmi doresc să păstrez cât mai mult acest entuziasm, bucuria și curiozitatea pe care o au în această etapă. Este o perioadă pe cât de frumoasă pe atât de importantă în formarea lor“, punctează doamna învățătoare  Nicoleta Nedelescu.

 

,,Ne preocupăm și de duhul nostru, nu numai de puterea minții.”

 

Ca membră cu vechime în familia Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu”, Nicoleta scoate în evidență faptul că aici domnește un spirit unitar, că este o comunitate strânsă în jurul adevăratelor valori. ,,Oamenii care lucrează aici, părinții și copii lor, au în comun bucuria unor relații frumoase și empatia față de celălalt. Aici credem în continuare că trebuie să rămânem oameni. De aceea consider că lucrurile merg într-o direcție bună, atât pentru elevi cât și pentru profesori, pentru că ne preocupăm și de duhul nostru, nu numai de puterea minții.“

Ticăitul alert al ceasului ne vestește finalul acestui dialog. Nu încheiem fără a dezbate, pe scurt, un subiect care a pus pe jar educația românească în ultima vremea și anume: relația dinte tehnologie și pedagogie. Sunt complementare sau se exclud? ,,Tehnologia și pedagogia se pot ajuta reciproc. Desigur nu se poate numai într-un fel, trebuie să facem ca cele două să se întâlnească. Consider că atâta timp cât tehnologia este văzută ca un instrument care ajută actul de învățare și nu ca un scop în sine al învățării (câtă vreme nu suntem în situația unei specializări, care poate veni în anii liceului, ori ai facultății), atunci lucrurile pot să se ajute reciproc. Relația mea și a claselor mele cu tehnologia a început înainte de pandemie. Am încercat să aduc la ore tehnologia pentru că am simțit din partea elevilor această dorință, dar și pentru multiplele facilități și deschideri pe care eu însămi le-am întrevăzut. Este o realitate că noi, profesorii, ne-am străduit să ne îmbunătățim competențele în utilizarea a cât mai multor mijloace pe care le tot descoperim în această perioadă și pe care, desigur, nu le vom abandona la revenirea deplină în clase, fiindcă sunt, evident, valoroase“, conchide Nicoleta Nedelescu.

 

 

Ne pregătim de școală!

Începe școala și anul acesta, dar în situații atipice, așa cum de altfel s-a mai întâmplat de multe ori în ani demult apuși, astupați de negura uitării.

Începe școala și e mai greu decât știam cu toții și e musai să ne adaptăm și să facem slalom printre știri contradictorii, hotărâri și răzgândiri.

Începe școala și singura constantă din tumultul emoțional din copiii noștri suntem noi. E în sarcina noastră, a părinților, să îi pregătim în suflet cum se cuvine pentru a primi cunoștințe importante în formarea lor academică și socială.

Începe școala. Ce putem face?

 

Calmul părintelui, exemplu de urmat

Ca părinți putem decide modul în care va participa copilul nostru la actul educativ. Când decidem ceva, să o facem cu inima deschisă, cu hotărâre, fără a comenta, eticheta, bagateliza hotărârile altor familii.

Copiii noștri au auzit nenumărate știri și conversații din martie și până azi. Câte vești, câte necunoscute! Un comportament al părintelui dominat de calm și pragmatism îl va ajuta pe copil să evite stările de anxietate, prin puterea exemplului. Realizează o listă cu ceea ce îl îngrijorează, în ordinea elocvenței frământărilor. Elaborează un plan, vezi ce este în puterea voastră să rezolvați și ce nu. Ajută-l să vadă că uneori gândul că trebuie să faci ceva e mai îngrijorător decât acțiunea în sine. Poți schimba ceva? Atunci notează rezolvarea. Nu poți schimba nimic? Atunci e timpul să lași să treacă acel lucru.

 

Învățăm bine în perioadele de calm

Nu este niciun secret: învățăm cu spor în perioadele cu stare de calm; profesorii și părinții (mai ales) trebuie să fie convinși că nevoile copilului vor fi satisfăcute în această direcție. Comunicarea clară, fără panică, cu argumente clare, cu blândețe și înțelegere pentru ceea ce simte copilul, ne vor ajuta pe noi toți să trecem peste această încercare anume.

Școala este despre actul de a învăța în egală măsură în care este despre socializare, despre șlefuirea abilităților de relaționare în grupurile de copii, pe orizontala interconectării. Relaționarea s-a modificat în ultimele luni. Ținem legătura cu cei dragi, desigur, chiar dacă doar în întâlniri on-line. Ne întâlnim, însă ne conectăm fizic mai puțin, respectăm distanțarea fizică din grijă către cei pe care îi îndrăgim. Este bine să îi încurajăm pe fiii și fiicele noastre să își asculte cu seriozitate colegii și prietenii fără a le ridiculiza temerile. Când grijile se adună iarăși, este potrivit să revedem listele create, să gonim din nou îndoiala și frica.

 

Ascultă-ți copilul! 

Ascultă, ascultă, ascultă! Acesta este sfatul meu. Uneori un copil are nevoie doar de o discuție scurtă, de lămurire clară și în cuvinte puține pentru a își reveni dintr-un episod de tremur lăuntric. Reformulați ceea ce ei au exprimat pentru a le dovedi că au fost ascultați, nu doar auziți. Acest aspect are un rol vindecător și încurajator, cu siguranță.

 

Ritm și siguranță 

Să creăm în familie un sentiment de siguranță identificând aspecte repetabile, un ritm al zilei și al săptămânii. Un program clar structurat, cu evenimente ce nu se schimbă și nu se anulează vor oferi copilului o ancoră într-o mare tumultoasă de incertitudini.

Da, suntem într-un proces de schimbare și da, debutul acestui an școlar a însemnat că ne-a fugit pământul de sub picioare chiar și de mai multe ori pe zi. Poate că vom avea parte de o a doua perioadă de carantină, poate că nu, însă modul în care transmitem informația copilului nostru trebuie să fie departe de a fi caracterizat drept alarmist. Presară certitudini tu, părintele, rămâi far ce ghidează cu lumină clară și constantă.

 

După un timp intensitatea oricărei situații scade, se stinge. Ceea ce lași tu în sufletul copilului, cu orice ocazie, este o oază de siguranță care, învățată, va fi transmisă din generație în generație.

 

 

 

Povestea echipei AutoVortex începe în anul 2011 printr-o întâmplare neașteptată. Într-o zi, telefonul lui Ionuț începe să sune. La celălalt capăt, directorul Liceului Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” din Voluntari, care îl invită să preia o echipă de robotică. Până în acel moment, Ionuț nu construise niciodată un robot, dar în final a acceptat să-i cunoască pe elevi. Calendarul le era potrivnic, deoarece aveau la dispoziție două săptămâni să pună pe picioare un robot competitiv. Și-au trasat drept obiectiv o prezență decentă la concurs, dar ce să vezi, novicii produc surpriza și obțin locul I. De atunci, AutoVortex a câștigat medalii pe bandă rulantă și a participat la concursuri în America, Asia, Australia, Canada, Rusia, iar lista poate continua.

 

Interviul pe scurt:
  • Cum privesc românii robotica: “Din păcate este privită foarte prost. În România progresul și lucrurile se întâmplă doar dacă sunt forțate sau doar dacă trebuie făcute. România are un potențial imens“
  • Emoțiile primului concurs: “Noi nici nu știam că trebuie să avem un slogan, un logo, un echipament, eram îmbrăcați ca de pe stradă. Atunci am decis să ne spunem AutoVortex. Concursul a fost transparent, cine era bun era răsplătit, și am reușit să câștigăm locul I“
  • Echipa care dă fiori străinilor: ”În Olanda au început să nu ne mai primească invocau tot felul de motive, sau făceau concursuri între ei și nu ne anunțau. În Franța au zis că nu ne mai primesc pentru că suntem țigani, aveam senzația că nu eram doriți. Clar nu suportau să fie bătuți de români, pentru că îi băteam și al scoruri mari”

 

1

 

Telefonul care a pus în mișcare lucrurile  

O întâmplare neprevăzută a dus la formarea primei generații AutoVortex. În anul 2011, Ionuț Panea, un simplu asistent universitar la ASE, a primit un telefon de la directorul Liceului Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” din Voluntari. ”Atunci, Școala Americană din Pipera hotărâse să organizeze un campionat de robotică în România. Cum nu erau atât de multe echipe care s-au înscris, organizatorii s-au gândit să introducă în program și doua școli de stat. S-a nimerit ca liceul din Voluntari să aibă profil tehnic și să fie invitat. Directorul, bun prieten cu mine, îmi spune de concurs primiseră un ghid cu care nu știau ce să facă, iar în final mi-a propus să mă ocup de copii”, povestește Ionuț Panea pentru Matricea Românească.

 

“La început era un sentiment de reticență, de ce să ne înscriem, ne gândeam să abandonăm”

 

Problema era că Ionuț nu plămădise până atunci niciun robot, dar în cele din urmă a spus că îi va cunoaște pe copii, cinci la număr. “Erau mai speriați ca mine. Împreună ne-am hotărât să ne apucăm de robot. Aveam doua săptămâni la dispoziție. Am făcut designul robotului, iar antrenamentele aveau loc la Școala Americană. La început era un sentiment de reticență, de ce să ne înscriem, ne gândeam să abandonăm, dar când am văzut atmosfera de la Școala Americană, energia de acolo, efectiv ne-a făcut să tragem tare în cele două săptămâni. Vine ziua concursului și un arbitru american ne întreabă care este numele echipei. Nici nu știam că trebuie să avem un nume, un slogan, un logo, un echipament, eram îmbrăcați ca de pe stradă. Atunci am decis să ne spunem AutoVortex. Concursul a fost transparent, cine era bun era răsplătit, și am reușit să câștigăm locul I. Eram foarte bucuroși. Nebunia cea mare o aflasem după, echipa câștigătoare reprezenta România la campionatul mondial din SUA“, mărturisește Ionuț.

 

Ionuț Panea coordonatorul echipei AutoVortex

Ionuț Panea coordonatorul echipei AutoVortex

 

Când drumul se bifurcă și trebuie să alegi

Pe tărâm american, echipa AutoVortex a ocupat un loc la mijlocul clasamentului. Odată repatriați aveau în față două variante: ori se mulțumeau că au văzut America și gata, ori mergeau mai departe cu robotica. Au ales-o pe cea din urmă, și  au început să ducă robotul la un alt nivel. L-am întrebat pe Ionuț dacă are vreun criteriu de selecție, și dacă da, în ce constă acesta.“La început nu puneam niciun fel de criteriu, pentru că efectiv aveam nevoie de resurse umane. Am fost pe principiul că dacă eu, un economist, am reușit să coordonez o echipă și să pun la punct un robot, cu pricepere și ambiție poți dezvolta multe lucruri. Ideea era să dăm o șansă tuturor copiilor. Chiar dacă acum vin copii din foarte multe licee din București, nu-i întreb la ce profil sunt, le dau un test bazat mai mult pe sistemul de joc al concursurilor, uneori le mai dau și întrebări bonus, mă interesează să văd cum gândesc“, a spus Ionuț.

 

“Ne avem ca o familie, ne ajutăm, ne iertăm când mai greșesc unii”

 

Hub-ul din curtea Politehnicii freamătă până la ore târzii. Lipsa rigidității specifică mediilor academice, cordialitatea și colaborarea, sunt doar câteva din ingredientele care te fac să-ți dorești să mai revii. “Poate de aceea le place, nu e un formalism, ne avem ca o familie, ne ajutăm, ne iertăm când mai greșesc unii. Copiii nu mai pierd timpul pe internet sau pe jocuri, mulți părinți se miră ce la fac. De fiecare dată ne facem un buget prin care să acoperim o parte din piese, și în același timp să găsim finanțe pentru deplasări. Trebuie să luam și copii mai mici pentru a se acomoda cu concursurile, numai așa se va realiza transferul de generații“, a zis Ionuț Panea.

 

Locul 1 și medaliile de aur de la Campionatul Internațional de Robotics FIRST Russia Championship Krasnoyarsk Siberia 2020

Locul 1 și medalii de aur la Campionatul Internațional de Robotics FIRST Russia Championship Krasnoyarsk Siberia 2020

 

AutoVortex, coșmarul echipelor de peste hotare

Cu o asemenea rețetă nu ne mai miră performanțele obținute. AutoVortex a reprezentat țara la concursuri din Rusia, Asia, Spania, Hong Kong, Africa de Sud, Australia, Canada, Israel, și de cele mai multe ori nu se întorceau cu mâna goală. După toată această înșiruire de țări, am fost curios să aflu unde le-a fost cel mai greu. “Cele mai mari probleme le-am avut în Europa. Ne-am confruntat cu situații de-a dreptul bizare. Fiind o echipă foarte competitivă și impulsivă, ne doream să mergem la concursuri, iar asta deranja. În Olanda au început să nu ne mai primească invocau tot felul de motive, sau făceau concursuri între ei și nu ne anunțau. În Franța au zis că nu ne mai primesc pentru că suntem țigani, aveam senzația că  nu eram doriți. Clar nu suportau să fie bătuți de români, pentru că îi băteam și al scoruri mari. Aveam o echipă atipică, nu eram o armată de copii tocilari și necomunicativi, ba din contră“, povestește Ionuț.

 

“Fiind o echipă foarte competitivă și impulsivă, ne doream să mergem la concursuri, iar asta deranja”

 

Perioada pandemiei le-a cam încurcat planurile. Calendarul competițional a fost dat peste cap, însă, și în aceste condiții au decis să pună umărul la treabă, de această dată cu scop medical. “Am zis să construim un robot medical care să ajute la păstrarea distanței dintre medic și pacient. Aveam câțiva roboți de concurs, am stricat doi dintre ei, am extras piesele și am construit primul robot medical, Sorana. Acesta este gândit să care diverse lucruri de la doctor, sau de la asistentă, către pacient. Am anunțat autoritățile despre invenție, dar nu am primit nici un semn“, a spus pe final Ionuț Panea.

 

 

În timpul studiilor de la Charing Cross Hospital din Londra, Sarah Grant a avut o mulțime de joburi, de la asistent de vânzări în magazine, până la babysitter. În timpul celor 22 de ani petrecuți la Paris, Sarah a întâlnit mulți români. Fascinată, a învățat rapid limba română, și s-a îndrăgostit pe loc de opera lui Caragiale și cultura noastră.

 

Născută în orașul care găzduiește cel prestigios turneu de tenis al lumii, Wimbledon, Sarah a absolvit Universitatea din Londra, apoi a făcut un master la Universitatea Cambridge. Auzise de România și dorea să ne viziteze țara, dar prietenii îi spuneau că nu poate veni aici pentru că nu vorbea limba, era o țară fostă comunistă deci, era foarte periculos. În ciuda acestor impedimente, Sarah a luat avionul și a aterizat pe pământ românesc. Era în anul 2000, “imediat ce am pășit pe acest pământ am început să plâng, simțeam că sunt acasă, și am știut că voi trăi aici cândva”, povestește Sarah Grant.

 

Turneu caritabil la Londra și Paris pentru copiilor din Sighetu Marmaţiei

De atunci a început să viziteze de trei ori pe ani diferite regiuni din România și stătea cât de mult îi permitea programul. Nu au fost simple excursii, la acea vreme Sarah făcea parte dintr-o asociație care îi sprijinea pe copiii din familiile sărace. A început să strângă fonduri pentru un proiect îndrăzneț: renovarea unei creșe în Sighetu Marmației. La acea vreme, Sarah avea mulți prieteni muzicieni, ea însăși cânta într-un cor național. Impresionată de activitatea elevilor din Sighetu Marmației, a organizat împreună cu prieteni muzicieni concerte caritabile, unul la Londra și două în Paris.

 

Sunt unele locuri care au o energie cu care rezonezi, iar România rezona perfect cu mine

 

Scopul turneului a fost să strângă fonduri pentru creşa din Sighetul Marmaţiei. “Tot ceea ce făceam era pentru România, pentru promovarea ei și pentru copiii de aici, nu puteam să suport ignoranța ce afecta România”, a spus Sarah pentru Matricea Românească.

 

1

 

Ore de engleză interactive, cu teatru și muzică

Sarah  predă engleză și este trainer pentru adulții care vor să-și perfecționeze cunoștințele de limba engleză. Însă a avut  în pregătire și câțiva elevi promițători. ”Nicăieri nu am întâlnit tineri așa de isteți, entuziaști, muncitori, ca în România”, a mărturisit Sarah Grant. Devotamentul cu care predă i-a motivat de-a lungul timpului pe unii părinți să facă sacrificii mari. Constrânși de posibilitățile materiale reduse, ei au vândut ce avea mai de preț în scopul educației copiilor lor. “În 2007-2008, am cunoscut o doamnă care își vânduse inelul de logodnă pentru a plăti cursurile copiilor ei. M-am simțit incredibil de onorată și înfricoșată,  pentru că aveam o mare responsabilitate”, povestește Sarah. La orele profei Grant nu ai cum să te plictisești. Folosește cu precădere programarea neuro-lingvistică, întrebuințează teatrul, muzica, jocurile, pentru a facilita procesul de învățare. “Metoda mea încearcă să le reamintească studenților că au aripi și că le pot folosi. Eu nu cred în greșeală, cred în ceea ce înveți din greșelile pe care le faci”, a zis Sarah.

 

Un sistem de educație bazat pe memorare și repetare nu învață un om să gândească și să fie curios

 

Nimeni nu părăsește clasa de engleză fără să învețe ceva nou, fie măcar un cuvânt sau o idee. E una din legile nescrise ale lui Sarah Grant. “Dacă nu învață cu zâmbetul pe buze și nu sunt fascinați de ceea ce fac, înseamnă că am dat greș. Îmi doresc să învețe să fie mândri de ei, și să folosească în societate ce au învățat de la mine”, a mărturisit Sarah. Întrebată de Matricea Românească despre cât de mare e rolul pedagogului în viața unui elev, profa Grant a spus că respectul este cel mai important principiu în relația dintre cei doi. “Dacă un elev de-al are o prezentare în limba engleză și aceasta nu a ieșit bine, mă simt groaznic, pentru că nu i-am dat resursele necesare”, a spus Sarah.

 

Empatia: modelul danez

Și-ar dori ca sistemul educațional din România să-i învețe pe copii empatia față de cei din jur. Așa se întâmplă de ani buni în Danemarca, țara cu unele dintre cele mai performante licee și universități din lume. “Copiii danezi învață încă de la 7 ani să fie generoși, să fie atenți la nevoile colegilor, să lucreze în echipă și nu în ultimul rând să se ajute la teme în funcție de afinitatea fiecăruia”, spune Sarah Grant.

Astăzi, studiul peste hotare este privit cu ochi buni de tinerii români care nu ezită să aplice la universitățile de prestigiu din Occident. Sarah consideră o astfel de experiență mai mult decât benefică, e un lucru esențial pentru viață. “Chiar și pentru un an de zile e bine ca un tânăr să trăiască în străinătate la studii. De ce? Pentru că atunci când ești departe de casă înveți să apreciezi ceea ce ai avut, devii mult mai atent la cultura ta”, a concluzionat Sarah Grant.

 

Mona Șerbănescu este directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” și președintele Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”. Este educator de vocație și este foarte preocupată de întrebarea cum trebuie să arate educația copiilor pentru a-i pregăti cu adevărat pentru viață. Mona Șerbănescu a oferit Matricei Românești un interviu din care extragem câteva idei puternice.

  • Trecutul este singura garanție a viitorului. Dacă nu ne cunoaștem trecutul, avem senzația că noi suntem nimeni. Într-o Europă care trece prin disensiunile pe care le știm, noi am putea să ne autodistrugem, gândindu-ne că nu mai avem nicio valoare.
  • Fără trecut, noi suntem o frunză-n vânt. Copilului trebuie să-i dai sentimentul apartenenței, pentru că dacă nu-l are, atunci va putea oricine să vină să-i spună cine este și pe unde să o apuce.
  • Esențial este ce simți că ești, nu ce ți se spune că ești. Iar dacă simți legătura aceasta de familie, de neam, cu siguranță nu vei putea să te rătăcești irecuperabil în viață.

  • Viitorul este clădit pe cunoașterea trecutului și pe valorizarea a ceea ce trecutul ne-a oferit ca lecție.
  • Este esențial să înțeleg ce urmează să fac. Și să nu fac un pas fără să am în spate o reflecție.
  • Valorizând lecția trecutului, pot să pășesc în viitor. Nu e vorba nicidecum să mă întorc cu spatele la viitor. Din contră, în felul acesta aș putea să spun că am patru ochi: cu doi ochi privesc trecutul pe care îl înțeleg pentru că îl privesc și cu ochiul minții și cu al sufletului, iar cu alți doi ochi limpezi privesc viitorul.

Ce este Matricea? Este formă originară, este locul rădăcinilor, este simbol, este sufletul neamului. Așa au răspuns elevii Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” în ziua de 29 noiembrie 2018, când această întrebare le-a fost adresată cu prilejul lansării numărului 2 al revistei „Matricea Românească”. Prin cuvintele rostite apoi, reprezentanții Asociației Culturale Matricea Românească le-au oferit elevilor un fin ghidaj către reperele esențiale ale formării lor.

Povestea dramatică a ilustratelor vechi de 101 ani

„Astăzi se încheie Zilele Educației Creștin Ortodoxe în liceul nostru”, a spus Mona Șerbănescu, directorul general al instituției, după care le-a arătat copiilor două exemple de dăinuire prin memoria lucrurilor. Primul a fost o ie care pare nouă, dar în realitate este veche de 130 de ani. Albă, brodată pe piept și la mâneci, ea este purtată de unul dintre elevi, care povestește că a fost lucrată de străbunica lui pentru fiul ei. Al doilea este o colecție de cărți poștale din 1917, care conțin o poveste dramatică: au fost trimise între  Bulgaria și România de către o familie de băcăuani care-și avea în lagărul de la Sliven un fiu, căzut prizonier în Primul Război Mondial. Îngrijorările și speranțele lor, cuprinse în cele câteva rânduri ale fiecărei cărți poștale, au traversat suta de ani până la noi, dovedind că oamenii nu mor de tot, dacă amintirea lor nu dispare din sufletul celor rămași.

Cine și cum schimbă România?

Cristina Cazan, brand manager Bulboacă & Asociații, a vorbit apoi despre cum schimbăm România. Și a sugerat că îmbrăcați în ii românești suntem în starea de spirit potrivită pentru o schimbare profundă în bine, pentru o reîmprospătare cu aerul tare al originilor neamului nostru. Ana Nițu, brand & business services officer Bulboacă & Asociații, le-a făcut elevilor o pledoarie pentru a crește, a se educa, apoi a explora lumea și a culege din ea experiențele ziditoare – pentru ca apoi să urmeze întoarcerea acasă, la mediul roditor al unei țări care are nevoie de minți și mâini care să-l lucreze.

Patru idei exprimate de Adrian-Cătălin Bulboacă, partener coordonator Bulboacă & Asociații, președintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească:
  • Ceea ce face Liceul „Anastasia Popescu” reflectă însăși esența Matricei Românești, care este esența sufletului românesc: dragostea față de frumos, dragostea față de cultură și de învățare, dragostea de țară și dorința de a face bine;
  • Frumosul este esențial în construcția noastră ca oameni;
  • Trebuie să cunoaștem lumea, dar în primul rând să ne cunoaștem țara, cu oamenii, locurile, monumentele ei reprezentative;
  • Există un dar al povestirii, care se primește de la bunici și părinți și se dezvoltă în școală, iar prin el împărtășim experiențe esențiale și valori definitorii.

După un veac de la Marea Unire care a creat România Mare, este de remarcat activitatea acelor învățători – apostoli care au contribuit la mișcarea de ridicare culturală a satelor românești din Vechiul Regat, acțiune generată prin Decizia privind organizarea cercurilor culturale, semnată de către Spiru Haret ca ministru al Instrucțiunii Publice, pe data de 21 februarie 1902. Grupând preoți și învățători din cel mult nouă școli, cercurile culturale înființate la sate vizau „ridicarea stării morale a sătenilor, prin cultivarea în ei a sentimentelor frumoase, și a celei materiale, prin îmbogățirea minții lor cu cunoștințe practice”. Haretismul, mișcarea „ridicării satelor”, ca doctrină și acțiune socială, a prefigurat realizarea Marii Uniri, Biserica și Şcoala fiind încă o dată pilonii acelei națiuni preponderent rurale care s-a întregit în anul 1918. „Dascăl între dascăli”, actor discret în generaţia Marii Uniri, învăţătorul Radu Bocioacă rămâne emblematic.

continuare

Din anul 1907, învățătorul Radu H. Bocioacă va fi pentru multă vreme, până în 1926, director al Școlii din Padina, sau diriginte, conform titulaturii epocii respective. În 1926 a ieşit la pensie cu sentimentul datoriei împlinite. La pensionarea acestui învățător extrem de popular, va fi înlocuit pe postul de director cu un alt învățător vestit al satului Padina, Radu P. Drăgoi, numit de săteni „Domnu’ Răducanu”. În ultimii ani ai vieții, având sănătatea zdruncinată, se va retrage în orașul Buzău, unde se va produce inevitabilul sfârșit al unui om și, o dată cu el, al unei epoci din istoria satului Padina-Macoveiul.

formă clasică de caligrafie Radu Bocioacă învăţătorul din generaţia Marii Uniri România Mare

„Avutu e singuru acela care este înzestratu cu virtute….” Lecţie de caligrafie clasică (şi de morală) predată de către învăţătorul Radu Bocioacă, unul dintre eroii tăcuţi ai Marii Uniri. Fotografie redată prin amabilitatea prof. drd. Gheorghe Miu

La 21 decembrie 1939, „a fost condus la locul de veci un apostol din generația eroică a lui Spiru Haret, a murit fostul învățător din comuna Padina, Radu Bocioacă” – așa scria revista „Vlăstarul” (Vlăstarul, I, 1923, p.1-2) , publicație a Corpului didactic primar din județul Buzău din perioada interbelică. Așa se sfârşea la Buzău, la vârsta de 71 de ani, învățătorul-apostol al Padinei, Radu H.Bocioacă, fiind pomenit de Asociaţia învăţătorilor din județ, care a depus o coroană de flori și a adus un pios omagiu fostului dascăl.

Învățătorimea haretistă este o componentă primară a generației care a făcut Marea Unire de la 1918

Învățătorimea haretistă este o componentă primară a generației care a făcut Marea Unire de la 1918. Fără acești învățători-țărani, fără acești apostoli ai neamului românesc, nu ar fi prins contur coeziunea națională și proiectul de țară – România Mare. Fiecare sat românesc și-a avut apostolul său, fiecare școală din România poartă amintirea unui învățător ridicat din rândul țăranilor români și dedicat propășirii neamului, care la rându-i a modelat generații de săteni în tainele caligrafiei, socotitului și științei de carte.

Radu H. Bocioacă a fost învățătorul de renume al satului Padina-Macoveiul și al școlii vechi tradiționale, un dascăl între dascăli.

De la scriitorul I.D. Sârbu știam că Lucian Blaga nu a reușit să citească Moromeții până la capăt. Blaga credea că țăranii din cartea lui Marin Preda nu sunt țărani români, sunt țărani de alte neamuri și astfel a abandonat lectura ca o reacție organică a spiritului său. Cu această subtilă observație în minte, am plecat spre comuna Vintileasca (din județul Vrancea), cutreierând prin citatele vechi înrudite cu tabloul general al țăranului român, pictat livresc, așezat cu experiențele mele prin munți, ape și văi. Găsesc unul care jubila mimetic în imaginarul meu hrănit de orizontul pitoresc:

Țăranul român manifestă orientări care dezmint hotărâtor primatul intereselor economice, acel primat ce n-ar îngădui eflorescențele frumuseții decât ca o anexă sau un epifenomen (…). Țăranul răsăritean nu uită nici în cea mai neagră sărăcie podoaba și pitorescul, ca pervaz firesc al vieții. Despre țăranca noastră îndeosebi se poate spune că ea se va lipsi de orice, dar nu de inutilitatea unui adaus de forme și culori la mediul ei de toate zilele. Mizeria, nepregătirea, veacurile de robie au împuns, ca o necurmată bătaie de vânt, pe țăranul român, la dezordine gospodărească, la trai nehigienic, câteodată la stări de civilizație neolitică, dar nu l-au putut face să renunțe la pitorescul înadins sporit și alimentat la fiece pas al vieții

(Trilogia Culturii, Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Lucian Blaga)

rememoram, cu buzele ușor deschise în bătaia unui vânt tomnatic vrâncean, când urcam spre Vintileasca în căutarea acestei anatomii blagiene făurite din pasiunea țăranului român pentru pitoresc.

Această pasiune este originală prin dozaj, ne spune tot Blaga, un dozaj ce nu are rațiuni economice, ci doar rațiuni de frumos.

Anatomia subiectivă a unui spațiu geografic

Am plecat pe buze cu pitorescul spre Vintileasca, nu cu vorbe mari. În cuvintele lui Blaga am găsit cea mai mare dragoste pentru cultura țărănească și arta populară, prin urmare, încă de la bun început, mi-am pus voința în amplificarea misterului la nesfârșit. Am pornit la drum cu un proiect denumit ”C@rte în sate”, un proiect eponim am putea spune. O mulțime de oameni minunați s-au dedicat proiectului, în frunte cu fondatorul și coordonatorul acestui proiect, Silvia Vrânceanu Nichita, și cu povestașii ei voluntari (și eu fac parte dintre ei – acum am prilejul să vă povestesc și Dvs.) care au coborât la sate cu ateliere pentru cei mici, cu pasiunea pentru lectură și cărți, pentru cultura țărănească și, nu în ultimul rând, pentru copii.

Peisajul și atmosfera îți cuprind ființa de acel dozaj despre care spuneam. Stilistic, alunecam spre alte descrieri blagiene:

Căsuța, oricât de redusă la elementele necesare adăpostirii, va purta întotdeauna ca un semn de liberă noblețe stâlpii pridvorului: bisericuța, oricât de Puțină la trup, se va mândri cu un peristil. Ulciorul din care se astâmpără setea, va fi întotdeauna împodobit cu un decor bătrânesc, iar peretele, oricât de pustiit de nenoroc, va purta oricum o icoană.

(Trilogia Culturii, Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Lucian Blaga)

Atelierele cu copiii au început stolul acestor emoții transparente. Drumul spre ele a fost pavat cu cărți. Decorul a contat enorm în economia activității, fiecare dintre noi a fost creativ în a decanta personal cât dozaj este nevoie pentru podoaba generală a unei sâmbete ce alunga toamna, păstrând soarele aproape, cu foșnetul multicolor al frunzelor ce adăposteau valea, ca niște străjeri ai firescului țărănesc.

Lucian Blaga Sadoveanu şi alţii carte în sate interior

Din dragoste de copii şi de carte: Sadoveanu, redescoperit prin proiectul Carte în sate

Copiii erau îmbibați de cerneala bunului-simț, o cerneală ce era în sufletul lor înfiptă geografic. Doar așteptau o oportunitate să-și vulnerabilizeze fortificația, să-și deschidă sufletul construit în consonanță cu geografia locului. Am încărcat mult adevăr subiectiv în descriere, dar orice poveste pleacă de la trăirile din epicentrul locului geografic. Am purces și în Poiana Stoichii, unde am lăsat o mică bibliotecă pentru puținii copii de acolo care aveau în ei, pitoresc vorbind, pasiunea pentru lectură. Drumul era mai mult decât inițiatic în ceea ce numim pitoresc. Nefericirea infrastructurii cumva conservase pitorescul acestor meleaguri încărcate de o liniște moldovenească, deloc comună altor meleaguri ce invitau la tihnă la prima vedere.

Cea mai pronunțată curbură de pe fața planetei, în judeţul Vrancea

Profesorul Florin Roman le-a ținut o cuvântare copiilor, explicându-le împrejurimile din punct de vedere geografic și caracteristicile spațiului lor natal. ”Toată acestă zonă se ridică în fiecare zi cu câțiva milimetri, însă natura echilibrează lucrurile. Tot ce vine de sus, precipitații, tot erodează cumva, ca să fie un echilibru. În același timp, această zonă se lasă în fiecare zi de ordinul milimetrilor. Aici avem o zonă care se ridică, flancată de două zone care coboară. Nicăieri în România nu mai găsiți așa ceva. Ce frumos este balansul acesta! Ținutul vrâncean se mai distinge prin aceea că toate liniile principale de relief, fie că e vorba de munți sau de dealuri, toate se înscriu pe ceea ce se numește curbură. Această curbură a Carpaților cu dealurile submontane, adică subcarpatice, se încovoaie. Ea este cea mai pronunțată curbură de pe fața planetei. Noi ăștia, care suntem aici pe o distanță de 100 și ceva de kilometri, ne-am născut în regiunea de pe planetă unde întreaga structură a reliefului major, munte și ce este sub munte, constituie cea mai pronunțată structură de pe planetă. Uite așa, alt moț al Vrancei.”

Mi-am jurat că data viitoare, când voi purcede pe aceste meleaguri, în special când voi ajunge la Poiana Stoichii, voi lăsa acolo cartea lui Blaga. Fiecare, când o va deschide, își va vedea în oglindă sorgintea.

Poporul românesc e fără îndoială îndrumat dintru adâncul său spre pitoresc.

(Lucian Blaga)

Mai multe detalii aici.

 

Proiectul cultural C@rte în sate și-a propus să apropie copiii din zonele dezavantajate din punct de vedere cultural de cultura scrisă, de carte și să le stimuleze apetitul pentru lectură și cunoaștere.

Proiectul cultural C@rte în sate este cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, iar partenerii judeţeni sunt Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu”, Inspectoratul Şcolar Judeţean Vrancea şi Clubul de jurnalism şi implicare civică Tineret în (re)acţiune.

Fotografii: Facebook, Şcoala „Regina Maria” Vintileasca

Numele Haralamb Zincă este sinonim cu romanul poliţist românesc. Matricea Românească îi oferă o viaţă nouă, salvată de gloanţele albe ale istoriei…

 

Pe scriitorul Haralamb Zincă (1923-2008) l-am cunoscut (livresc, desigur!) în perioada copilăriei mele la bunici, mai exact la o vârstă când opera sa mă ținea lipit de paginile îngălbenite ale cărților polițiste pline de viață, de firesc și de mister pe care le croia, într-un stil realist-romantic, cu clasă (aproximativ 50 de cărţi scrise pe parcursul vieții). Cam acesta ar fi cuvântul când vorbim despre personajele sale, «clasă» și, bineînțeles, proces și evoluție psihologică. Conspirația, farmecul unor personaje învăluite de mister, patriotism, de o aură de James Bond fără glazură, fără striații glossy, dar cu clasă, eleganță (atât prin vestimentație, cât și prin gusturile gastronomice și selecția băuturilor), cât și cu finețea limbajului uneori sec, cu umor și subtext specific imaginarului ce înconjoară tot folclorul din jurul spionajului și contraspionajului.

În acest univers, mă asemuiam cu unele dintre personaje, care aveau un simț al datoriei și o prezență istorică în anumite împrejurări sau în miezul unor contexte-cheie. Citeam mereu în curte (o curte cu cișmea, care mă împingea să visez cu ochii deschiși), «lipiți» de paginile îngălbenite, uitând că există podea, că sunt unul dintre acele personaje cu șic, stil, bărbăție, curaj, devotament, valori care se dovedeau a fi eroice în universul lor, mic, belicos și uneori mărunt încărcat de ”tainice neliniști”, de câte o ”tuse diplomatică”, de un ”aer mucalit” și uneori de un ”tango languros” în stil suedez, cum ne fericește imaginația sgubilitică a lui Haralamb Zincă.

Bunicii mei sunt și au fost oameni ai muncii ai vechiului regim, dar găseau destul timp să evadeze din universul carceral al regimului prin cărțile lui Zincă, pionierul romanului polițist din România. Bunicul meu mi-a spus într-o zi că, dacă devin un personaj din cărțile lui Zincă, „vor muri femeile după mine“. Cam așa considera el să-mi stimuleze apetitul pentru lectură. A și izbutit acest lucru, așa că am început să cotrobăi prin biblioteca bunicilor mei în căutare de aventuri. De atunci am descoperit că imaginația îmi este un mare prieten. Abia puteam să rostesc numele Haralamb Zincă, dar mă chinuiam să citesc și să înțeleg cărțile sale.

Așa a pornit o aventură în lumea spionajului, o aventură într-o lume în care și acum mă refugiez cu plăcere. Unele gesturi pe care le am și astăzi sunt împrumutate de acolo, de la personajele sale. Deseori mă trezeam în copilărie că sunt galant, că vorbesc frumos pentru vârsta mea și acest lucru mă fericea. Vă invit într-un univers romantic pragmatic, ţesut cu multe intrigi și, bineînțeles, spectacol.

Universul lui Zincă, o dublă evadare: din cotidian și din banalitatea existenței

În cartea ”Temerarul”, Locotenentul Banu primește spre seară un apel cu o misiune secretă prin Calea Victoriei. Zincă descrie astfel decorul urban:

Ies în stradă: soarele coborâse mult… un asfințit ieșit parcă dintr-un cuptor încins și nevăzut se întindea leneș și egal peste tot orașul. Aerul era fierbinte, clădirile, și cele mari și cele mici, dogoreau: smoala trotuarelor continua să fie moale și să imprime mulaje de tălpi și de tocuri. Nu știu de ce, mă așteptam să mă lovesc de un oraș trezit pe neașteptate, ca și mine, din somn, la o acțiune la fel de neînțeleasă ca și a mea. Străzile cartierului însă erau liniștite. Văzduhul mirosea a pepene verde. Toropiți de căldură, bucureștenii trași la umbră mai leneveau în așteptarea înserării și a răcorii de peste noapte. Abia când ajung la statuia lui Pake-Protopopescu izbutesc să prind un taxi, un Buick negru și împuțit.

Unele descrieri sunt un deliciu pentru cei care nu sunt stimulați hormonal și vizual doar de storytelling-ul hollywoodian contemporan:

Trebuia să mă țin bățos și aspru. Femeia îmi dă ascultare, ce o să se întâmple cu ea când o să-și vadă jos, în garaj, soțul zăcând într-o baltă de sânge? Nu-mi plac istericalele. Doamna Delius o ia înainte. Se mișcă ușor, ceea ce-mi place. Numai să nu-i treacă și ei prin cap o… idee! Nu, nu, dacă ar fi avut un bob de cianură de potasiu demult l-ar fi înghițit. Se oprește brusc, la un pas de cadavru, fără să țipe, fără să izbucnească în plâns. S-a oprit… ca și cum la picioare i s-ar fi căscat din senin o groapă. Femeia asta trebuie să fi văzut multe la viața ei, îmi zic. Nici o reacție… În schimb, mă întreabă cu o voce de gheață:

– Ce facem cu… el? Îl lăsăm aici?

Imperturbabilitatea ei mă înfioară. Mă arăt însă cinic.

– Păi ce să facem? Îl dăm deoparte, ca să poți scoate mașina.(…) Mă aplec, îl prind pe Delius sub brațe. Mortul e greu. Trebuie tras. Grete îmi sare în ajutor, îi apucă picioarele. Când mă gândesc că acum un sfert de oră voinicu’ asta mai trăia…! Îl târâm lângă zid. Se uită la noi cu ochi sticloși, sângele i-a năclăit cămaşa, pantalonii. Nevastă-sa – dar oare i-a fost cu adevărat nevastă? – e la fel de palidă și de indiferentă ca mai înainte Nici un oftat, nici o lacrimă. Mi se adresează:

– Cât o să încălzesc motorul, dumneata deschide poarta.

În romanul ”Dosarul aviatorului singuratic”, asistăm și la o scenă conjugală cu reacții în oglindă la o altă debandadă familială din anturaj:

Îmi las ochii în pământ, Maria se retrage tăcută în bucătărie. Uneori sufăr crunt că n-am voie să-i povestesc tot ce mă frământă. Mi-ar face bine. Avem aproape cincisprezece ani de conviețuire. Am învățat, în acest răstimp, să ne înțelegem și din tăceri, și din priviri. Maria are ochi frumoși, pătrunzători, pe care i-a moștenit și băiatul nostru, fata semănând mai mult cu mine. Ochii ăștia frumoși, cu o căutătură curată, eu unul nu pot să-i mint. De aceea când tac, ea știe de ce tac… că regulamentele îmi interzic să trăncănesc.

– E adevărat, răsună din bucătărie glasul ei, că Vladu și-a părăsit nevasta?

Răspunsul meu o scoate din bucătărie. Nu mai este subțirică, precum la prima tinerețe. După ce a născut-o pe aia mică, a început să se împlinească la trup.

-vCum așa, Ștefane?! Se arată Maria intrigată. Pâi asta nu-i…

Tace brusc. Se ferește să pronunțe cuvîntul «dezertare». Bunul ei simț mă atrage spre ea, îi sărut obrajii.

Sunt tot felul de pasaje interactive:

Trecem Dunărea. Vizibilitatea continuă să fie perfectă. Stoica nu scoate o vorbă, a înțeles din capul locului că trebuie să mă lase să «înot» solitar, înfruntându-mi gândurile.

În romanul ”Noaptea cea mai lungă” apare și un ziarist misterios, ce aduce cu Eminescu:

Ziaristul își scoase batista și își tamponă fruntea înaltă eminesciană, care atrăgea privirile (…). Ochii lui Anghelini se opriră, mai întâi pe mâinile prelungi, ca de pianist, ale ziaristului: jocul lor radiau nervozitate. Apoi trecură pe chipul lui Ruga – îi remarcă paloarea. Să fumăm, propuse, și asta pentru a-i acorda ziaristului răgazul de a-și găsi calmul.

Țigara și scrumierele de sticlă, un decor absolut necesar pentru personajele lui Haralamb Zincă

Toate personajele lui Zincă sunt învăluite de fum de tutun sau fumează într-o stare de raționalitate meditativă, un calmant universal specific personajelor cu ”operațiuni speciale”. Dacă ar mai fi trăit astăzi, industria tutunului din România ar fi plătit mari sume de bani să introducă mărci de țigări în romanele sale, care se regăsesc şi astăzi în bibliotecile părinților, şi în special ale bunicilor noștri.

Din nefericire, Haralamb Zincă a murit în uitare. Din când în când, un bătrânel dă din picioare la prânz, după ce-i tihnește mâncarea, şi se ascunde de nevastă să fumeze cu gândul la locotenentul Banu, Gama, Lucian și alții. Ultima fărâmă din Haralamb Zincă a rămas aici, să se încuscrească din când în când cu un prezent în descompunere. Totul în stil pedant, clasic și romantic, cum poate i-ar fi plăcut și lui să fie ca prezență într-un univers superior de spionaj când își termina romanele. În rest, lumea se aşază în descompunere, iar eu îmi aprind o țigară. Voi da și din picior la un moment dat…

 

Foto deschidere: okazii.ro

O tânără studentă la Drept, aflată în practică la Bulboacă şi Asociaţii, îşi împărtăşeşte experienţa la Festivalul Strada de C’Arte 2018, mijlocită de proiectul cultural al B&A, Matricea Românească.

 

O iniţiativă lăudabilă în mediul cultural românesc, Festivalul Strada de C’Arte, a cărei a şaptea ediţie se află în plină desfășurare pe străzile încărcate de istorie ale Bucureștiului, are ca punct central de interes “arta”.

Arta, atât de prezentă în viețile noastre cotidiene, prin clădirile ce te poartă în secole trecute, prin străzile pe care încă poți să auzi murmurul trăsurilor dacă ești dispus să îl asculți, riscă să rămână neobservată în umbra monotoniei și a vacarmului urban.

Festivalul este organizat de Biblioteca Centrală Universitară, în colaborare cu Fundația Universitară Carol I și cu Muzeul Național al Literaturii Române, și are ca scop descoperirea artei, a istoriei și a frumosului de către oamenii de toate vârstele, inclusiv de către cei mici. Matricea Românească este partener al evenimentului.

Ca tânără studentă a Facultății de Drept din București, parcursul meu gravitează în jurul dorinței de cunoaștere, ca element central al personalității unui viitor jurist.

Aflată în cadrul unui program de practică oferit de către Bulboacă și Asociații SCA, am cunoscut îndeaproape proiectul cultural al firmei, Matricea Românească – ce nu îmi era, oricum, străin – și, când mi s-a oferit oportunitatea de a mă implica, am acceptat-o cu entuziasm.

Evenimentul la care am fost „delegată” de Matrice vineri după-amiază, “Educație la firul ierbii – Să nu uităm că  cercul apei și al vieții este același”, s-a desfășurat în Aula Științifică a Bibliotecii Centrale Universitare și a adus în centrul atenției copiii, dar și importanța educației și a cunoașterii încă din primii ani ai vieții.

Curiozitatea este piatra de temelie a cunoaşterii, elementul care dă sens călătoriei pe care o presupune invariabil viaţa, în care ne trezim fără aprobare prealabilă şi fără manual de instrucţiuni. Să fii curios înseamnă să descoperi frumuseţea jocului, iar existenţa este un joc unic şi, fără tăgadă, cel mai complex.

Grupuri de oameni, a căror călătorie în viaţă se poate calcula momentan doar în cifre, îşi căutau locul în Aulă pentru a sta cu prietenii si familiile lor cât mai bine poziţionaţi, înainte de startul evenimentului. Mişcarea lor browniană printre stâlpii de marmură şi printre scaunele din sală apare ca cea mai sinceră manifestare a curiozităţii în ochii celor ce s-au împotmolit şi se consumă la maturitate în stadii neimportante ale jocului.

Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă?

Locul desfășurării evenimentului – o bibliotecă – a transmis un mesaj răsunător în rândul tuturor. Biblioteca adăpostește memoria unei națiuni, biblioteca înseamnă istorie, artă, cunoaștere și curiozitate, deschide uși nebănuite către o altă lume, către vechi și nou, atât către trecut, cât și către viitor. Cărțile dezvăluie povești, adevărul despre lume și viață, despre creativitate și înțelegere.

Cum suntem – sau, mai bine spus, ar trebui să fim – învățați încă de mici “să ne cunoaștem istoria pentru a nu o repeta”, la nivel singular, cât și la nivelul unui popor, cărțile sunt unealta noastră, a fiecăruia în parte, către acest obiectiv de preț – cunoașterea, spre care ne „meșteșugim” singuri drumul în fiecare zi.

Copiii din sală, indiferent de vârsta lor, au fost motivați încă de la începutul evenimentului prin îndemnul adresat la finalul discursului introductiv: “Să deveniți cât mai curioși!”. Deși nu este exprimat prin multe cuvinte și nu pare special la prima vedere, acesta este poate cel mai important sfat pe care il poate primi un om în decursul vieții.

Niciodată nu este prea târziu să citești, să fii dornic să înțelegi istoria, lumea și oamenii ce îi dau viață, asemănători ție sau foarte diferiți, și cum altfel poți să fii mânat spre cunoaștere și înțelegere, dacă nu prin curiozitate?

Dezbaterea la care am participat a avut ca subiect principal apa, element fundamental al vieții, încercând să surprindă esența importanței sale din dublă perspectivă: științifică și literară.

Foarte mulți prichindei au dat dovadă de istețime când s-au ivit întrebări precum: „Care este formula apei?”, „Cât la sută apă este în corpul uman?” sau „Cât la sută din suprafața globului este suprafață oceanică?”, la care au răspuns cu naturalețe, unele informații fiind deja cunoscute de către ei.

Am aflat și eu lucruri interesante. Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă? Sau că, paradoxal, apa caldă îngheață mai repede decât apa rece?

Toate aceste curiozități erau menite să ducă într-un singur punct: apa este un factor vital.

Atât de importantă în viețile noaste, apa nu a rămas, deci, indiferentă nici artei. Este suficient să ne gândim la creația eminesciană “Lacul” sau la valsul “Dunărea albastră”, al renumitului compozitor Johann Strauss.

Apa merită admirația, curiozitatea, dar și grija noastră, printr-o folosire atentă, mai ales în contextul poluării contemporane și al întrebuințării iraționale pe plan global.

La Drobeta-Turnu Severin, totul are-a face cu Dunărea, fluviul care s-a modelat după noi românii – şi ne-a modelat – timp de milenii. Despre aceasta, şi atâtea altele, am discutat cu Elisabeta Hruby, profesor de Limba şi Literatura Română de peste trei decenii, cadru didactic la Colegiul Naţional Traian din Drobeta.

Pe vremea lui Ceauşescu, vapoarele erau închise cu plasă de sârmă, pentru ca oamenii să nu sară la sârbi, fiindcă la Orşova era punct de trecere”, îşi aminteşte pentru Matricea Românească Elisabeta Hruby, profesor la Colegiul Naţional Traian, poate cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ liceal din Drobeta-Turnu Severin. Anii au trecut, Cortina de Fier – şi plasele de sârmă – au căzut, iar azi, plonjonul în vârtejul numit Europa este perfect legal. Şi, cu toate astea, profesorul Elisabeta Hruby a rămas acasă – spre deosebire de mulţi dintre elevii ei.

„Bineînţeles că este dureros să îţi creşti copiii pentru alţii (n.r. din alte oraşe sau din străinătate), dar a fi profesor îţi dă satisfacţii necuantificabile. Este una dintre puţinele profesii în care simţi, efectiv, că îţi aduci contribuţia.”

Şi, într-adevăr, un citat din Petre Ţuţea, peste care dăm pe culoarele liceului unde Elisabeta Hruby şi-a petrecut o viaţă de om, ne reaminteşte tuturor această realitate:

„Mi-ar fi plăcut să fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală şi face mobilă de lux.”

În curtea liceului, un stejar plantat exact la 1918 e încă o dovadă că profesorii, mai mult decât a construi mobile de lux, sădesc seminţele viitorului. Se moare, e drept, şi cu arma în mână. Dar, de multe ori, şi cu stiloul, căci profesorul este soldat în primul rând al educaţiei.

„Ne dorim să plantăm şi noi, aici, încă un stejar, pentru următorii 100 de ani.” Îmi vine să îi răspund doamnei profesoare că a făcut-o deja: în inimile elevilor care azi, de la Bucureşti sau de aiurea, o poartă în suflet ca pe unul dintre dascălii ce le-au definit existenţa.

Motivele sunt lesne de înţeles. Elisabeta Hruby este un model. „În comunism, după examenul la facultate, eram pregătită să lucrez în fabrică. Îi şi spusesem tatei că de a doua zi merg la treabă, pentru că era o concurenţă uriaşă. Am primit însă telefonul de la Timişoara, care mă anunţa că am intrat. Nu m-aş fi gândit niciodată că voi deveni profesoară. Dar, atunci când am ajuns să predau, nu s-a pus niciodată problema să rămân la Timişoara. Am revenit acasă. Unde să plec?”

Pentru Elisabeta Hruby, limba română este cântec. „Calitatea pe care o admir cel mai mult la limba română? Muzicalitatea. Este o limbă foarte muzicală, foarte poetică.” Asaltul englezei o îngrijorează, însă: „Mi-e greu să spun cum va arăta limba română peste 50 de ani. Cert este că semnele nu sunt bune, că asistăm la o abrutizare ce trebuie stăvilită.”

Vede profesorul Hruby o rază de lumină în acest peisaj – lingvistic, literar – adesea sumbru? „Da. Cu tot respectul pentru clasici, ce reprezintă seva culturii noastre, autorii noştri contemporani sunt egalmente de luat în considerare. Şi voi oferi câteva exemple de opere extrem de valoroase, din literatura română contemporană: Băiuţeii, de Filip Florian şi Matei Florian, apoi Kinderland, de Liliana Corobca – vorbind despre copiii părăsiţi ai României -, Sunt o babă comunistă, de Dan Lungu şamd.”

Absenţa lui Mircea Cărtărescu din această listă mă frapează, pentru că e contra curentului.

„Sigur că nu-l putem ignora pe Mircea Cărtărescu, că nu-i putem ignora proza şi nici lirica… Mulţi copii, când citesc O motocicletă parcată sub stele, spun: Doamna, dar asta nu e poezie! Sunt învăţaţi cu stereotipuri nu întotdeauna benefice.”

Mulţi kilometri de poveşti şi o savuroasă saramură mehedinţeană mai târziu, ne despărţim de profesorul Hruby cu senzaţia că am întâlnit un mare om. Pentru care pot da mărturie mii de copii ai domniei sale, răspândiţi pe tot continentul european, şi nu numai. Sunt tot atâţia oameni care vorbesc o română curată, cam tot atât de curată ca apele Dunării la Drobeta.

Foto deschidere: Ovidiu Iordache

Multe au fost momentele frumoase pe care le-am trăit, vineri 8 iunie, alături de 21 de copii pe care i-am bucurat, şi care ne-au onorat, cu o vizită la Bucureşti, tocmai din comuna Padina, judeţul Buzău. Însă unul s-a remarcat în mod special – dincolo de popasul la muzee ori plimbarea cu autocarul supraetajat – în turul cultural al Bucureştiului: vizita la Biserica Icoanei, din vecinătatea sediului Matricea Românească, unde părintele Marcel Stavără i-a primit pe cei mici nu doar cu braţele deschise: ci şi cu o vorbă bună, şi cu un cadou de suflet.

Părintele a deschis discuţia cu elevii evocând un episod din Evanghelia după Matei, în care Mântuitorul este abordat de un tânăr bogat, însă frământat sufleteşte:

În vremea aceea, s-a apropiat de Iisus un tânăr oarecare şi l-a zis: Învăţătorule bun, ce bine să fac, ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar El a zis: de ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu; iar dacă voieşti să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile. Care, a zis el? Iisus i-a răspuns: să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Tânărul I-a zis: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele; ce-mi mai lipseşte? Atunci Iisus i-a spus: dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde-ţi averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi-Mi urmează Mie.

“Vedeţi, eu am ascultat ieri o vorbă a unui părinte, şi mi-a spus aşa: noi facem media a cinci persoane din jurul nostru. Cum vă adunaţi Dvs. cinci persoane din jur, aşa vom fi noi peste 10 ani. Adică suma tuturor… Dacă eu am oameni răi în jurul meu, cinci persoane rele în jurul meu, se adună rău cu rău, rău cu rău cu rău, şi media acestora voi fi eu peste 10 ani.

Dacă Dvs. vă împrieteniţi, prietenia trebuie să aibă la bază două lucruri: sinceritatea şi fidelitatea. Mulţi spun, pe Facebook: «Am sute, am mii de prieteni. Mi-au dat like» – aveţi Facebook? – «milioane de prieteni»”, le-a spus părintele Marcel Stavără elevilor de la Şcoala Gimnazială nr. 1 din Padina, diriginte Gheorghe Miu, veniţi la Bucureşti ca oaspeţi ai Matricea Românească.

părintele Marcel Stavără Biserica Icoanei pentru copii despre Facebook şi prieteni interior

Un vorbitor cu har: părintele Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din sectorul 2 al Capitalei, prieten de suflet al Matricea Românească

“De fapt, dacă stăm să ne concentrăm bine, în viaţă nu ştiu dacă avem mai mult de 10 prieteni, care să îţi fie sinceri, loiali. Dacă ţi s-a întâmplat ceva rău la Suceava, la ora 3 dimineaţa, a auzit că ai făcut accident cu maşina, prietenul cu adevărat la ora 3 şi jumătate este acolo. Să vă alegeţi prieteni dintre cei mai de calitate oameni!”

„Tânărul bogat din ziua de azi nu ştiu dacă se mai întreabă: «Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?»”

“Vreau să vă gândiţi că Mântuitorul îi spune acestui tânăr – care era bogat, nu era sărac… Şi uite ce interesant este, că tânărul bogat din ziua de azi nu ştiu dacă se mai întreabă: «Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?». Se suie în nu ştiu ce maşină, cheltuieşte nu ştiu câţi bani, şi nu îl mai interesează «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta».

Dar Mântuitorul te îndeamnă asta, de ce? Ca să îţi fie ţie bine! Şi să trăieşti mulţi ani pe pământ! Cine nu vrea să îi fie bine?”, a spus retoric părintele Marcel Stavără.

“De aceea, cinstiţi-vă părinţii. Primul lucru pe care vi-l spun astăzi este să vă cinstiţi părinţii toată viaţa. Ieri, a venit la mine o doamnă de 35 de ani, care are un copil de 3-4 ani, o fetiţă. Şi bunica, mama fetei, vrea să îşi crească nepoata într-un fel, şi mama în alt fel. Era o ceartă între mamă şi bunică. Şi i-am spus: «Vedeţi, că bunica vă vede pe Dvs. la 35 de ani tot ca pe un copil mic. Părinţii Dvs. vă văd pe Dvs., la 11-14 ani cât aveţi acum, tot ca atunci când eraţi mici. Eu îmi văd pe fetiţa mea de 7 ani tot aşa, gărgăriţă mică, cum este fetiţa aceea!

Şi părinţii noştri la fel ne văd, şi părinţii mei la fel mă văd – tot aşa, când eram mic. Deci, au nevoie de noi. Şi Dvs. aveţi nevoie de părinţi, şi părinţii au nevoie de Dvs. . De aceea, să-i cinstiţi, să-i iubiţi toată viaţa!

Şi să vă alegeţi prieteni dintre cei mai de calitate.”

părintele Marcel Stavără Biserica Icoanei pentru copii despre Facebook şi prieteni interior 2

La finalul discuţiei cu copiii din comuna Padina, judeţul Buzău, părintele Marcel Stavără le-a oferit acestora şi un mic cadou

“Ştiţi care e cel mai bun prieten al Dvs.? Mântuitorul Iisus Hristos. Când zice Hristos: «Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor»,  de fapt zice: «Faceţi-Mă cunoscut copiilor», la Religie, la şcoală, sau cum învăţaţi Dvs.. Important, toată viaţa, este să Îl cunoşti pe Hristos”, a subliniat părintele Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei.

“Tânărul din Evanghelie păzea toate poruncile.  Nu fura, nu a ucis, nu minţea, îşi cinstea părinţii, şi zice: «Ce-mi mai lipseşte? Simt un gol în suflet. Îmi lipseşte ceva.» Uite, am făcut toate poruncile, le ţin din copilăria mea. Îmi lipseşte ceva. Nu ştiu ce, dar îmi lipseşte!» Şi Mântuitorul zice: «Eu îţi lipsesc. Eu sunt cel care pun sens vieţii tale.»”

părintele Marcel Stavără Biserica Icoanei pentru copii despre Facebook şi prieteni interior 3

21 de copii, făcuţi fericiţi de Biserica Icoanei şi Matricea Românească

La Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu se face educaţie nu numai pentru următorul ciclu, ci mai ales pentru următoarea generaţie de români. Povestea acestei nobile instituţii de învăţământ, mai jos.

Motto: “J’ai toujours pensé que l’école, c’était d’abord les professeurs” (Chagrin d’école – Daniel Pennac)

Cu peste douăzeci de ani în urmă, apăreau în peisajul școlii româneşti, mai întâi, Grădinița  Arc-en-Ciel, apoi, când copiii au crescut, Școala Anastasia Popescu, purtând numele celei dintâi profesoare de religie a celor mici.

Formula, cu totul nouă, a acestor unități de învățământ particular, propunea, avant la lettre, așezarea, în prim-planul tuturor activităților și intereselor școlii, a elevului, cu nevoile, talentul, neîmplinirile, ezitările, izbânzile sale, precum și o viziune creștin-ortodoxă în care se oglindea cu discreție, întreaga viață a comunității.

Ca atare, primul impact al acestei viziuni a fost asupra dascălilor si asupra părinților, pe care, trebuie să o spunem, i-a uimit la început curajul programului grădiniței și apoi al școlii, de a aborda predarea a trei limbi străine – franceza, germana și engleza – tuturor copiilor, în programul comun, ca și îndrăzneala de a aduce în sălile de grupă și de clase primare mai mulți profesori, care să predea, fiecare în parte, disciplinele în care era specializat, în timp ce educatoarei și învățătoarei le reveneau doar coordonarea colectivelor de copii și sarcina de a realiza integrarea informațiilor in proiecte multi și transdisciplinare.

Corul "Sfânta Elisabeta", la Radio România Cultural interior

Corul „Sfânta Elisabeta”, la Radio România Cultural

Copiii au crescut, au ajuns la vârsta gimnaziului, iar școala a crescut odată cu ei. S-au adunat multe premii la concursuri și olimpiade, proiecte, reviste scrise în și pentru școală, premii naționale și internaționale.

Un Liceu Pedagogic care duce mai departe valorile Şcolii

Părinții întrebau acum dacă nu este cazul să proiectăm liceul. Nu era o decizie ușor de luat, câtă vreme absolvenții clasei a VIII-a strângeau, an de an, buchete din note de 10 la Evaluarea Națională și își propuneau să nu abandoneze studiul limbilor străine, dar să continue aprofundarea, mai cu seamă, a științelor exacte. Liceele glorioase ale Capitalei îi primeau cu brațele deschise, iar părinții și profesorii își făceau un titlu de mândrie din aceste reușite.

Și totuși, unii copii și-ar fi dorit altceva. Mai multă înțelegere din partea profesorilor nou întâlniți. Mai multă căldură. Mai multă empatie. Reveneau la școală, se alintau din nou alături de dascălii care îi știau de mici și, nu de puține ori, se alăturau echipei de profesori pentru proiectele noi, în Școlile de Vară, ori în tabere. Erau cei mai pricepuți voluntari. Puteau fi cei mai buni profesori. Și iată că gândul acesta a prins contur: de ce nu, un liceu pedagogic, care să ducă mai departe valorile școlii – valorile de credință, de respect pentru copii, de grijă pentru tot ce ne înconjoară…

Începând, așadar, din anul școlar 2016-2017, Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu și-a deschis primele clase, întâmpinându-și elevii pe care  i-ar dori viitori dascăli dedicați, iubitori și atenți la nevoile copiilor – viitori învățăcei. Fiecare promoție va purta numele unui dascăl de vocație. Primele clase aduc astfel un omagiu distinsei profesoare Laetitia Leonte, pedagogul – model, care şi-a dedicat întreaga viață valorilor fundamentale pe care le reunesc Biserica, Familia si Școala și profesorului dăruit școlii și elevilor săi, Constantin Nițulescu. Tinerii care împărtăşesc valorile credinței, ale iubirii pentru tradițiile românești, ale respectului pentru creația lui Dumnezeu, sunt așteptați cu bucurie de confrații lor mai mari, care le vor fi călăuze pe parcursul celor patru ani de liceu.

Împreună vor descoperi nu doar literatura și științele, ci și jocurile copilăriei, tainele pedagogiei și ale didacticii, bogăția meșteșugurilor tradiționale, eleganța dansului popular, mlădierea cântului și armoniile pianului, ori ale viorii.  Vor desluși de la înaintașa lor, profesoara Anastasia Popescu, felul în care îi pot apropia pe cei mici de Hristos, vor face cunoștință cu mari pedagogi români, ori de pe alte meleaguri, își vor șlefui expresia în limbile străine pe care, acum, vor avea prilejul să le aprofundeze și să le practice nemijlocit.

Viața de licean este plină de bucurie și de împliniri, când elevul vede că poate dărui deja celor mai mici ca el parte din tot ce știe și are ocazia de a-și pune cunoștințele în practică, dacă antrenează noianul de cunoștințe, care, astfel, nu mai rămân doar la nivel teoretic, ci pot prinde contur, pot deveni viață.

Când, la finalul liceului, vor gândi spre ce carieră se pot îndrepta, unii dintre tineri vor putea alege să înceapă deja să lucreze, chiar în unitatea de învățământ ai cărei absolvenți sunt, la nivelul grădiniței  și al școlii primare, putând astfel fi, din punct de vedere material, deja independenți. Își vor urma studiile, în paralel cu această activitate, care le poate permite suficientă libertate pentru a-și desăvârși propria formare.

Daca vor prefera să fie doar studenți, tot ce au acumulat de-a lungul liceului le va fi de un folos real, mai cu seamă pentru cei care se vor orienta către filologie, ori stiințe socio-umane. Și dacă, în fine, vor prefera o carieră într-o cu totul altă direcție, nu putem ignora beneficiul pe care anii de liceu au a-l aduce la împlinirea fiecăruia ca persoană şi personalitate, ajutându-i în structurarea propriilor valori, în fundamentarea familiei și chiar în parcursul de viitori părinți, cunoscători îndeaproape ai psihologiei copilului.

Ne vom bucura pentru reușita fiecăruia și ii așteptăm an de an, cu inimile deschise, pe cei care clădesc „o școală pentru viitor”!

Prof. Monica Şerbănescu
Preşedinte Fondator – Director General
Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu

 

Mai multe detalii despre proiectul Şcolii şi Liceului Pedagogic Anastasia Popescu puteţi afla printr-un click pe imaginea de mai jos:

 

Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu logo interior

Matricea Românească a sărbătorit un 27 martie istoric pentru Ţară aproape de tinerii români basarabeni, dându-le în dar gânduri bune şi un crâmpei – tangibil – de speranţă.

Scriam zilele trecute despre riscul Centenarului, despre formula inedită a unui nou produs bun de vândut, și chiar mă apăsa această realitate, care se dovedește parțial a fi adevărată. De ce spun  parțial? Pentru că, astăzi, am avut o revelație, care aidoma unei guri proaspete de aer mi-a redat speranța.

Am pășit din nou pragul Liceului în care am învățat. Lăcaș de studiu în cele mai bune tradiții, Liceul Teoretic „Hyperion” este un loc în care revin mereu cu mult entuziasm și drag de oameni. De această dată mi-am îndeplinit, sper cu brio, misiunea de mesager, aducându-le unor adolescenți dornici de carte Revista inaugurală Matricea Românească, la fericita ocazie a Centenarului Unirii Basarabiei cu România (27 martie 1918 – 2018). Nu cred că am fi putut găsi un prilej mai prielnic, mai încărcat de simbolism.

Matricea Românească le-a făcut o surpriză de 27 martie elevilor basarabeni. Ascultă aici scrisoarea transmisă de către conducerea Asociaţiei tinerilor de la Liceul Teoretic „Hyperion” din Durleşti

Și pentru că venisem la alma mater-ul unde m-am format doisprezece ani, m-am pregătit ca la carte, însă am renunțat la discurs în favoarea unei discuții lejere cu copiii, care s-au dovedit a fi atât de curați, de simpli și de prietenoși încât, preț de câteva clipe, m-am mândrit de viitorul nostru. Am văzut în privirile lor niște scântei jucăușe, niște frânturi de optimism care cu siguranță va da roade pe un teren fertil.

Le-am vorbit copiilor despre pasiunea scrisului, despre importanța cărților, despre curajul strămoșilor și despre necesitatea acută de a cultiva elite, care vor reuși aidoma celor din Sfatul Țării să ridice țara din genunchi. M-au privit cu atenție, mi-au fixat ideile în caiete și au pus întrebări, de parcă le-aș fi adus o rețetă unică a succesului

Le-am vorbit despre pasiunea scrisului, despre importanța cărților, despre curajul strămoșilor și despre necesitatea acută de a cultiva elite, care vor reuși aidoma celor din Sfatul Țării să ridice țara din genunchi. M-au privit cu atenție, mi-au fixat ideile în caiete și au pus întrebări, de parcă le-aș fi adus o rețetă unică a succesului.

Știți de ce scriu aceste lucruri? Deoarece ele fac diferența, ele ne asigură un loc în posteritate. Nici banii, nici corporațiile, nici chiar promisiunea unui viitor asigurat nu aduc atâta satisfacție cât niște copii luminoși care vor realiza schimbarea, vor aduce viitorul și progresul la ei acasă. Sunt niște pui de români mândri, alimentați cu dragoste și multă credință, care vor revendica vreodată ceea ce ni se cuvine pe bună dreptate și vor purta în inimi însemnele demnității române, reîntregind o țară și dăruind speranță.

Corina Moisei
Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

elevi

.Justice Magazin și povestea proiectului juridic născut din pasiunea mai multor liceeni. Alex Lungu, co-fondator: “Cred ca dacă s-ar face educație juridică, România ar ajunge mult mai sus”

 19 aprilie 2021 | Elite și proiecte
Maria și Alex sunt elevi în clasa a XI-a, în cadrul Colegiului Național “Gheorghe Lazăr” din București. Se implică în acțiuni de voluntariat și sunt pasionați de domeniul juridic pe care vor să-l aprofundeze în Olanda. Într-o zi, văzând că în...

Nicoleta Nedelescu, un destin în slujba educației armonioase a elevilor. ,,Fiecare copil reprezintă o poveste, iar pedagogul trebuie să cunoască această poveste și să o dezvolte împreună cu familia.“

 29 martie 2021 | Elite și proiecte
A simțit chemarea pedagogiei încă din copilărie. Într-un spirit ludic, Nicoleta își aranja păpușile exact cum vedea la școală, apoi începea să le explice pe îndelete lecția. Cu trecerea timpului, lucrurile au început să prindă contur. A urmat...

Spre școală, în echilibru

 14 septembrie 2020 | Cum ne creștem copiii
Ne pregătim de școală!Începe școala și anul acesta, dar în situații atipice, așa cum de altfel s-a mai întâmplat de multe ori în ani demult apuși, astupați de negura uitării.Începe școala și e mai greu decât știam cu toții și e musai să...

De ce cunoașterea trecutului este esențială pentru un viitor bun

 10 decembrie 2018 | Identitate
Mona Șerbănescu este directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” și președintele Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”. Este educator de vocație și este foarte preocupată de întrebarea cum trebuie să arate educația copiilor...

C@rte în sate - un proiect din pasiune pentru pitoresc

 3 octombrie 2018 | Moștenire
De la scriitorul I.D. Sârbu știam că Lucian Blaga nu a reușit să citească Moromeții până la capăt. Blaga credea că țăranii din cartea lui Marin Preda nu sunt țărani români, sunt țărani de alte neamuri și astfel a abandonat lectura ca o reacție...

Elisabeta Hruby, profesor Limba şi Literatura Română, din Drobeta-Turnu Severin: "Dunărea este drumul fără pulbere ce leagă România, în cursa spre mare" / "Avem o literatură română contemporană de excepţie"

 28 iunie 2018 | Embleme
La Drobeta-Turnu Severin, totul are-a face cu Dunărea, fluviul care s-a modelat după noi românii - şi ne-a modelat - timp de milenii. Despre aceasta, şi atâtea altele, am discutat cu Elisabeta Hruby, profesor de Limba şi Literatura Română de peste trei...

Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric

 27 martie 2018 | Identitate
Matricea Românească a sărbătorit un 27 martie istoric pentru Ţară aproape de tinerii români basarabeni, dându-le în dar gânduri bune şi un crâmpei - tangibil - de speranţă. Scriam zilele trecute despre riscul Centenarului, despre formula inedită a unui...
1 2 3 4
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează