Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

film românesc

Fiu al istoricului și criticului de film Tudor Caranfil, Nae (Nicolae) Caranfil s-a născut la București, pe data de 7 septembrie 1960. Este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, secția Regie Film, promoția 1984, absolvind cu nota maximă. Pentru producțiile sale a fost recompensat încă din timpul studenției, filmul său Frumos e în septembrie la Veneția obținând premii atât în țară cât și în străinătate (București, Tours, Torino).

Nae Caranfil exersează regia de teatru la București și Piatra Neamț, iar ulterior pleacă în Belgia, la Bruxelles, unde urmează Programul Scenariștilor Europeni din cadrul Flemish European Media Institute. Acolo elaborează în 1988 scenariul ce va deveni mult mai târziu, în 2007, filmul Restul e tăcere. Scrie apoi, până în 1991, scenarii pentru casa de producție franceză Compagnie des Images și realizează primul său lung-metraj, E pericoloso sporgersi. Pelicula, o coproducție franco-română este prezentată la Cannes în 1993, în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs, și este premiată ulterior în festivaluri la Montpellier, Bratislava sau La Baule.

În 1995, Nae Caranfil își pune semnătura pe o altă comedie franco-română, Asfalt Tango , având-o pe Charlotte Rampling cap de afiș, iar trei ani mai târziu, al treilea său lung-metraj este coproducția franco-italo-belgiană Dolce far niente, avându-i în distribuție pe Giancarlo Giannini, François Cluzet și Marguerita Buy. Recompensa nu a întârziat – Premiul pentru Scenariu la Namur în 1998 și participarea în competiția oficială la Karlovy Vary în 1999. Urmează o altă colaborare româno-franceză, Filantropica (2002), o comedie neagră, recompensată cu Premiul Publicului la Festivalul Internațional de Film de la Paris și multe alte premii la Wiesbaden, Mons, Wurtzburg, Bratislava, Newport Beach și Atena. Filmul obține, în același timp, un mare succes de public și de critică în țară.

Scenariul Restul e tăcere amintit anterior a câștigat, de-a lungul timpului, Marele Premiu pentru Scenariu la Festivalul Internațional de Film de la Paris, în 1995, precum și Premiul 2 în Hartly & Merrill International Scriptwriting Competition, Hollywood 1999. A câștigat, de asemenea, nouă Premii GOPO, incluzând Premiul pentru Cel Mai Bun Film al anului. Restul e tăcere a fost propunerea României pentru Premiile Oscar 2009.

În 2014, Nae Caranfil lansează Closer to the Moon, realizat în limba engleză, film care a deschis festivalul Making Waves de la Lincoln Center, New York, și a fost recompensat cu alte nouă Premii GOPO, inclusiv pentru Cel Mai Bun Film al anului. 6,9 pe scara Richter, este o altă producție Nae Caranfil, la care acesta semnează, pe lângă scenariu și regie, muzica și versurile numerelor de „musical” din film. Prezentat în deschidere la TIFF 2016, filmul este câștigător a șase Premii GOPO.

Pentru toți cei care vor să revadă peliculele de succes ale lui Nae Caranfil, cele șapte filme de lungmetraj ale cineastului vor fi proiectate, între 28 și 31 ianuarie, de UNATC „I.L. Caragiale” din București, în cadrul proiectului ARHIVA ACTIVĂ derulat de Centrul de Pedagogie și Studiul Imaginii „Sorin Botoșeneanu”. Astfel, precizează un comunicat al organizatorilor, în Sala Cinema din UNATC, publicul va putea vedea și revedea filme emblematice din cariera acestuia, de la debutul său în lungmetraj, „E pericoloso sporgersi” (1993), la marele succes de public „Filantropica” (2002), la rareori difuzatul film internațional „Dolce far niente” (1998) și până la „Restul e tăcere” (2007), un omagiu adus începuturilor cinematografiei din România, și la producția americană „Closer to the Moon” (2014), având în distribuție o serie de vedete internaționale precum Vera Farmiga sau Mark Strong.

Toate cele patru seri de proiecții se vor finaliza cu discuții organizate în jurul filmelor lui Nae Caranfil și vor încerca să construiască un discurs contemporan în jurul operei cineastului. Retrospectiva prilejuiește și o întâlnire cu Nae Caranfil însuși, marți, 30 ianuarie, ulterior proiecției cu „Restul e tăcere”. Vor participa alături de acesta actorii Marius Florea Vizante și Ovidiu Niculescu, interpreții rolurilor principale ale filmului, iar dialogul va fi moderat de Doru Nițescu.

Retrospectiva acompaniază evenimentul prin care UNATC îi va conferi lui Nae Caranfil titlul de Doctor Honoris Causa, într-o ceremonie desfășurată marți, 30 ianuarie, de la ora 15, în sala „Ileana Berlogea” din UNATC, în cadrul „Zilei UNATC”.

Sursă foto: unatc.ro

 

La 10 august 1929, în Tighina, se năștea una dintre cele mai îndrăgite actrițe, figură reprezentativă a teatrului și filmului românesc, cea care a umplut de bucurie inimile a nenumărați români, prin prestațiile sale artistice – Tamara Buciuceanu-Botez. După mai bine de 60 de ani de activitate artistică, în 2019, la vârsta de 90 de ani, aceasta s-a stins din viață la Spitalul Elias din București, din cauza unor afecțiuni cardiologice.

 

 

Studii și carieră artistică

A absolvit liceul „Elena Doamna” din Suceava, urmând ca în perioada 1948 – 1951 să frecventeze Institutul de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iași. Începând cu anul IV de studii se transferă la București, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, absolvind în 1952. A debutat în film în 1964, în Titanic Vals, unul dintre filmele de referință ale anilor de început ai cinematografului românesc.

Figură legendară a teatrului de comedie, Tamara Buciuceanu este supranumită „Doamna comediei românești”, fiind una dintre reprezentantele de aur ale teatrului românesc. De-a lungul carierei artistice, a jucat în peste 25 de filme, fiind prezentă în peisajul teatrului și filmului românesc pentru o perioadă de peste 60 de ani.

Dintre toate rolurile interpretate, cel care a rămas în amintirea unui generații, fiind rolul său emblematic, este cel al profesoarei Isoscel din seria Liceenii. Un alt rol remarcant al Tamarei este cel al moșierei Aneta Duduleanu, în Cuibul de viespi, ecranizare după piesa lui Alexandru Krițescu, Gaițele. Una dintre comediile care s-au bucurat de o apreciere extinsă din partea publicului românesc, Cuibul de viespi, reunește în distribuție, alături de Tamara Buciuceanu, nume sonore precum Gheroghe Dinică,  Coca Andronescu sau Tora Vasilescu.

Scenele marilor teatre ale capitalei au găzduit-o pe Tamara Buciuceanu – Giulești, Bulandra, Teatrul Național de Comedie sau Teatrul Național Ion Luca Caragiale fiind doar câteva dintre acestea. În plus, Tamara a avut și o cariera minunată în televiziune, remarcându-se prin cupletele sale din programele de Revelion.

Încă de la începutul carierei, Tamara Buciuceanu a colaborat cu Radiodifuziunea Română, înregistrând sute de spectacole intrate în fonoteca de aur. Pe termen lung, aceasta a colaborat cu Radioul pentru realizarea emisiunii Unda vesela.

În 2008, în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania, Tamara Buciuceanu a primit premiul pentru întreaga carieră. În 2012 a primit aceeași distincție în cadrul Premiilor Gopo.  În 2013, în cadrul premiilor Gopo, aceasta a fost nominalizată la categoria Cea mai bună actriță într-un rol secundar pentru rolul din filmul de lungmetraj ficțiune Toată lumea din familia noastră.

În 2014, într-o ceremonie ce a avut loc la Castelul Peleș din Sinaia, Tamara Buciuceanu a fost decorată de către Casa Regală a României cu Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, cu ocazia celei de-a 23-a aniversare a regelui Mihai I al României. Decorația i-a fost înmânată de principesa moștenitoare Margareta, Custodele Coroanei Române.

 

 

Filme cu Tamara Buciuceanu:

  • Toată lumea din familia noastră (2012) – Ita
  • The Princess and the Frog / Prințesa și broscoiul (2009) – Mama Odie
  • Nuntă mută (2008) – bunica
  • Cuscrele (2005)
  • Chirița în provincie (2002) – Coana Chirița
  • Telefonul fierbinte (1996) – Titina
  • Jocul de-a vacanța (1995) – Madam Vintilă
  • Titanic Vals (1994) – Chiriachița, socra lui Spirache
  • Liceenii în alertă (1993) – profesoara Isoscel / bătrâna Elvira
  • Liceenii Rock ’n’ Roll (1992) – Isoscel
  • Romeo și Julieta la sfârșit de noiembrie (1990) – Blanca
  • Cuibul de viespi (1987) – moșiera Aneta Duduleanu
  • Extemporal la dirigenție (1987) – Isoscel
  • Liceenii (1987) – Isoscel
  • De ce trag clopotele, Mitică? (1981)

 

Secretul Fericirii este un element discret care nu scapă atenției unor scriitori precum Pascal Bruckner, Frédéric Beigbeder, Michel Houellebecq și, mai nou, Alex Popa. Textul curge lin, dens în semnificații, firesc în limbaj, fără personaje metaforă, ne introduce într-o poveste contemporană despre relații, viață, dragoste, dar și resentimente, vină și frică. Miezul este preponderent tare, dur, de esență imuabilă, deși poate unele replici pot părea aleatorii, ele doar pregătesc, în cazul nostru, publicul de film – căci vorbim despre noul film românesc Secretul Fericirii – pentru unele situații inedite, izvorâte din viața trăită și nu din vreo imaginație sur-realistă. Astfel, publicul bucureștean, precum și cel național, se poate regăsi în acest film ce promite să ofere, pe cât posibil, ”secretul” unei fericiri moderne de durată.

Dincolo de noțiunea de „fericire”, care este legată în mod direct de ideal, de intangibil, de acel ceva invizibil spre care tindem, spre o desăvârșire închipuită sau nu, beatitudine existentă sau nu, fericirea din Secretul fericirii este mai aproape de inima și sufletul omului contemporan, ce încă speră și crede în valoarea prieteniei, în anumite principii morale, pe care le încalcă din frustrări, resentimente, ingratitudine sau curiozitatea de a greși. Aici se vor identifica numeroși privitori ai acestui film, ce-și propune să ne înfățiseze o lume apropiată nouă, care poate scăpa de sub control chiar sub semnul dragostei și fericirii și în zodia prieteniei. Moartea devine un laitmotiv pentru principala acțiune concentrată a filmului, care reușeste să despartă apele într- un mod complet neașteptat, inoportun poate fericirii.

Replica lui Vlad Zamfirescu de la începutul filmului, care amintește de moarte, „fezandează” la foc mic dezlănțuirile ce alunecă pe parcurs într-un bulgăre impredictibil și ușor subversiv, nu doar pentru principiile morale invocate, cât și fizic pentru personajele ce iau parte la deznodământ.

Vlad Zamfirescu, un actor valoros și popular atât în lumea teatrului cât și în lumea filmului, la debutul său regizoral izbutește să scornească o poveste firească, transparentă, care servește drept indigo stărilor și trăirilor sufletești ale unei populații călare pe fericire. Această picătură de cerneală, opera lui Vlad Zamfirescu, este introdusă publicului printr-un inception regizoral (dacă îl putem denumi astfel) pentru a decanta efectele spre final, spre deznodământul întregii povești create. Tenacitatea personajului său, stoicismul precum și latura sadică, dublată de o carismă molipsitoare, ne dezvăluie un actor de film complex ce tinde spre o complementaritate a întregii palete artistice. Aștept cu nerăbdare de la Vlad Zamfirescu, atât în sfera teatrului cât și în cea a filmului, personaje complexe (bineînțeles, lichele, căci de la ele avem ce învăța) care să dovedească principiul expus mai sus. Vlad Zamfirescu este un actor care ne poate surprinde constant. Rămâne la latitudinea sa, ori a destinului său artistic, să exploreze resursele sale interioare și să aducă spre ființă personaje care să-l definească, să-l așeze mai exact pe orbita sa artistică.

Irina Velcescu are un farmec artistic absolut molipsitor. Are o complexitate complementară cu Vlad Zamfirescu, ei formând un duo efervescent și puternic vascularizat de un sânge ce-și urmează cursul exsanguu. Fără cuvinte mari, Irina Velcescu, pe orbita sa artistică, are o direcție proprie care ne poate uimi pe viitor, așa cum izbutește și acum în personajul său din Secretul Fericirii. Felul în care depășește, face trecerea prin diferite stări pe parcursul filmului, croiește un tomograf al intensității peliculei, care la un moment dat pare că îți răstoarnă intriga, că își prăbușeste propriul drum întrezărit pe parcurs. Această prăbușire este direct proporțională cu busola pe care o ţine Irina Velcescu, o actriță care își creionează personajele cu ajutorul naturaleții și gingășiei native.

Theo Marton aduce un plus de savoare și umor la acest amestec reușit numit Secretul Fericirii. El conturează un personaj care ține replicile într-un paralelism, într-un joc actoricesc prin contrast cu personajul interpretat de Vlad Zamfirescu, care creează un cadru și mai exploziv în nucleul central al poveștii.

Secretul Fericirii este o poveste vividă, firească, fluentă, ce prinde fără excepție publicul în capcana unei confesiuni despre sine, promițător tulburătoare. Când veți păși în sălile de cinema, să pășiți cu încredere și cu această ultimă sintagmă – „promițător tulburătoare”. Rămâne întrebarea care ne va fura multe nopți: Oare noi am fi în stare să facem așa ceva?”

Clip de prezentare Secretul Fericirii (2018, regia Vlad Zamfirescu)

Un film românesc apreciat internaţional

Secretul Fericirii, după un scenariu scris de Alexandru Popa, urmărește doi prieteni care descoperă că fericirea unuia depinde de nefericirea celuilalt, pentru că resursele de fericire sunt limitate, și reprezintă debutul regizoral al actorului Vlad Zamfirescu. Din distribuție fac parte Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu și Theo Marton.

Filmul a fost prezentat în premieră mondială la TIFF 2018 (Selecție oficială, secțiunea Zilele filmului românesc, clasat pe locul 2 în preferințele publicului, după „Un pas în urma serafimilor”, regizat de Daniel Sandu, 2017) și a fost declarat câștigător la mai multe festivaluri internaționale de film, după cum urmează: Los Angeles Film Awards, SUA, 2018 (Best Duo: Vlad Zamfirescu & Theo Marton; Honorable Mention: Narrative Feature), Virgin Spring Cinefest, India, 2018 (Silver Award: Best Debut: Vlad Zamfirescu), Burgas International Film Festival, Bulgaria, 2018 (Selectat în competiția oficială, cu proiecție specială). În luna iulie, Secretul Fericirii a fost selectat în Competiția de Lungmetraj a Festivalului ANONIMUL IFF 2018.

Secretul fericirii este o producție Movie Production Entertainment, iar producător este Cristina Dobrițoiu.

Filmul intră pe marile ecrane din România pe 19 octombrie.

Relativ tânără față de consoartele sale artistice, cinematografia a reușit să se instaleze pe arena frumosului mondial în tempou rapid și convingător. Se datorează acest lucru, în mare parte, dragostei necondiționate a umanității pentru imagini, pentru coloritul care se perindă într-un amalgam vertiginos. Făcându-și loc, aproape cu coatele, în ringul supraviețuirii culturale, filmul și arta regizorală au reușit să transmită mesaje puternice și de impact, îndreptate către segmente sociale diverse. În egală măsură, cinematografia a transpus în realitate, eliminând hazardul percepției, cele mai consistente opere literare ale umanității. În spațiul românesc, ținem să amintim astfel de pelicule precum „Moromeții” (1987), după romanul omonim al lui Marin Preda, cu Victor Rebengiuc în rolul central sau filmul „Pădurea spânzuraților” (1964) regizat de către Liviu Ciulei și premiat la categoria „Première Oeuvre” a festivalului de film de la Cannes.

Milionar pentru o zi, titan al filmului pentru eternitate

Istoria de astăzi a Matricei Românești este despre unul dintre părinții cinematografiei autohtone, o figură prolifică ce a semnat, cu succes, primul film românesc de autor. Este vorba despre inegalabilul Jean Georgescu (1904-1994), a cărui vioiciune și nonșalanță a mișcărilor i-au adus rezultate apreciate în lumea cinematografică a acelor vremuri, care pot fi considerate, pe bună dreptate, dificile și tulburi. Absolvent al Conservatorului Regal de Artă Dramatică, Ion Georgescu (viitorul Jean) debutează în anii ’20 în teatru, alături de actori renumiți ai epocii. În cinematografie își semnalează prezența în 1923, în filmul „Țigăncușa de la iatac”, o melodramă cu acțiunea plasată la jumătatea secolului al XIX-lea, adaptare a nuvelei cu același nume, semnate de către Radu Rosetti. Îndrăgostindu-se natural de libertatea pe care o implică filmul, Georgescu s-a aventurat în scrierea scenariilor și acest lucru i s-a potrivit ca o mănușă.

Secvență din filmul „Așa e viața!” (1928), cu Jean Georgescu în rolul principal

Pelicula cu care Jean Georgescu s-a instalat pe arena filmului românesc a fost Milionar pentru o zi, un scurt metraj de circa 560-570 de metri (n.r. unitate de măsură a peliculei). Acest film a devenit, așa cum l-au numit criticii vremii, „pașaportul de regizor” al lui Georgescu, el etalându-se în calitate tripartită: de regizor, de prim actor și de scenarist.

Jean Georgescu a fost un veritabil «neguțător de vise» pentru cinefilii români

Filmul reprezenta o comedie aventurieră, având ca protagonist un pictor sărac, burlac convins (Jean Georgescu), care decide să își păstreze celibatul chiar și în fața unei propuneri irezistibile: o moștenire fabuloasă. Acesta ajunge la faimosul cabaret „Moulin Rouge”, unde petrece o noapte de neuitat cu o tânără nostimă, care îl transformă dintr-un milionar pentru o zi într-un milionar pentru o viață. Personajul central avea „un fizic plăcut și verva necesară”, notau recenzorii despre prestanța lui Jean Georgescu în primul film românesc de autor, pe care acesta l-a creat în 1924.

În distribuție, pe lângă Jean Georgescu, în rolul pictorului Bob, și-au făcut apariția stele ale cinematografiei autohtone din perioada interbelică, precum frumoasa Gaby Danielopol (fata nostimă de la cabaret) sau Lucreția Brezeanu (proprietăreasa cabaretului).

Primul film românesc de autor, cronici elogioase

De ce a fost inedit acest film? În primul rând, datorită duratei: filmările au început în a doua jumătate a lunii septembrie 1924 și au ținut preț de doar câteva zile. În plus, s-au folosit câteva locații succesive pentru decor, toate amplasate în București. S-a filmat în curtea Teatrului Mic, unde a fost improvizat un platou, apoi în fața hotelului „Athenée-Palace” de pe strada Sf. Ionică, iar pe final în curtea Bisericii Crețulescu. Linia de subiect impunea trei decoruri de interior și unul de exterior. Un element la fel de inedit a fost și segmentul temporal scurt de post-producție, filmul fiind turnat în septembrie, iar în octombrie deja rula în cinematografe și primea laude meritorii de la recenzori.

Hotelul „Athenée Palace”, unul dintre decorurile folosite în 1924, pentru primul film românesc de autor, regizat de către Jean Georgescu

Hotelul „Athenée Palace”, unul dintre decorurile folosite în 1924, pentru primul film românesc de autor, regizat de către Jean Georgescu. Foto: unknownbucharest.com

Chiar dacă posibilitățile tehnice erau reduse, Jean Georgescu a reușit să își afirme năzuința în cele două bobine. Succesul lui a fost întărit și de faptul că primul film românesc de autor, Milionar pentru o zi, a fost inclus, la vremea sa, în renumita „Săptămână a Râsului”, alături de producții importante semnate de către regizori mai notorii, precum frații Fratellini. Scurt metrajul lui Georgescu a făcut  o figură mai mult decât onorabilă în acea decadă culturală.

Grație investițiilor artistice și minuțiozității cu care Jean Georgescu și echipa lui de distribuție au lucrat pelicula, aceasta a fost bine primită în cronicile epocii. Iată ce scria, la 30 octombrie 1924, în Revista Rampa (n.r. revistă de teatru, muzică, artă și literatură), un anume M. Blossoms (probabil, un pseudonim):

Iată dar un nou film românesc care a văzut lumina ecranului. Faptul ne bucură mult și nu putem decât să încurajăm pe D. Ion Georgescu, realizatorul și principalul interpret al comediei, pentru spiritul lui de inițiativă. (…). Trebuie să fim extrem de indulgenți față de primele încercări ale tinerilor noștri realizatori, pentru ca să dăm putința dezvoltării unei adevărate arte și industrii naționale de cinematografie.

Nici figura lui Georgescu în alura de actor nu a scăpat de sub lupa vigilentului critic, acesta notând:

D. Ion Georgescu (…) joacă cu un aer degajat și sigur, încât n-ai crede că este pentru prima oară (n.r de fapt, a doua, după apariția în rol secundar în pelicula „Țigăncușa de la iatac”) când apare în fața obiectivului.

Reușita peliculei a fost completată, așa cum se menționa în cronica din Rampa, și de imagine: „Fotografia datorită dl. Barbelian (n.r. operator de cinema, director de imagine, regizor și actor român din perioada interbelică) este reușită”. Iar pe final, recenzorul aprecia că: „Publicul va face acestei drăgălașe comedii o primire favorabilă”.

Debutul lui Jean Georgescu în calitate de regizor și scenarist a însemnat un punct de pornire a cinematografiei române spre Olimpul unor realizări de anvergură. De altfel, acest pioner al dezvoltării filmului românesc a reușit să ne lase moștenire, în calitate de regizor, 20 de filme, printre cele mai renumite fiind „O noapte furtunoasă”, inspirat de piesa omonimă a scriitorului Ion Luca Caragiale și „Mofturi 1900”, o comedie de moravuri; în calitate de scenarist, 9 filme, iar în postura inițială de actor, 7 filme. Un rezultat mai mult decât prolific, dacă ținem cont de faptul că activitatea sa prodigioasă a cuprins perioade dificile, în special în timpul cenzurii comuniste. Spre marele nostru regret, pelicula Milionar pentru o zi a fost pierdută iremediabil, iar tristețea noastră poate fi suplinită doar de celelalte lucrări ale emeritului regizor.

Filmul „O noapte furtunoasă” (1943), regia Jean Georgescu, după piesa omonimă scrisă de către I. L. Caragiale

Cert este că efortul depus și ovațiile obținute de la publicul încântat de munca lui i-au adus lui Jean Georgescu recunoștința și admirația generațiilor viitoare, transformându-l, de ce nu, într-un neguțător de vise. Vise transmise prin film românesc pe micile și marile ecrane ale țării.

 

Extrasele și referințele au fost culese din volumul „Istoria filmului românesc (1897-2017)”, editura „Contemporanul”, scris de către Călin Căliman, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA, și din cartea „Lanterna cu amintiri”, scrisă de către Olteea Vasilescu, editura Meridiane, București, 1987.

În epoca re-facerilor şi a contra-facerilor, pentru a nu folosi termeni englezeşti, a relua / continua Moromeţii pare o idee logică atât din perspectivă patriotico-estetică, precum şi dintr-una mercantilo-pragmatică. Însă pariul cinematografic al lui Stere Gulea şi Horaţiu Mălăele ar putea fi unul cu două tăişuri.

Orice popor are filmele sale-cult. Or, Moromeţii tocmai asta este pentru poporul român: un film-cult, un film de artă în adevăratul sens al cuvântului. Mai mult decât alte producţii cinematografice de dinainte de 1989, contaminate de morbul ideologiei comuniste, cu stigmatul aferent, Moromeţii a rămas un film “neîntinat”, un «clasic» pentru că, aşa cum îmi mărturisea odată Victor Rebengiuc, a fost un film onest – atât faţă de cartea lui Marin Preda, cât şi faţă de sufletul românesc.

Moromeţii a “prins” la români pentru că sufletul românesc e, în chintesenţa lui, un suflet ţărănesc. Sub hainele noastre moderne şi sulimenelile noastre forţat occidentale, dincolo de cartierele rezidenţiale în care, retrăgându-ne, ne epatăm “civilizarea”, rămânem un popor de ciobani, şi prin apucături, dar şi prin dorurile care ne macină.

Moromeţii a “prins” la români pentru că sufletul românesc e, în chintesenţa lui, un suflet ţărănesc

Ajunge să vă plimbaţi la ceas de seară printr-un cartier al Bucureştiului pentru a vedea “ţăranii” ieşiţi din «cutiile de chibrituri», combătând pe teme de cancan, politică sau fotbal, şi strigând (inconştient), prin toţi porii, după libertate. Aceşti “orăşeni” sunt urmaşii ţăranilor strămutaţi de Ceauşescu – precum salcâmul despre care îmi vorbea maestrul Rebengiuc – într-un mediu impropriu lor.

film românesc Moromeţii 2 pe platou

Moromeţii, partea a II-a: nişte ţărani

Deşi a uitat că e ţăran, ba chiar s-a obişnuit şi profită de avantajele noii sale condiţii, orăşeanul mediu din oraşul ciobanului Bucur (ca şi omologii săi din toată România) vrea în realitate un singur lucru: să stea la poartă alături de “consăteni” şi să dezbată mersul lumii – cu bârfa de rigoare – într-o Poiană a lui Iocan extinsă la nivel cosmic. Nu mă credeţi? Explicaţi-mi, atunci, de ce mai orice orăşean român sărit de 50 de ani (re)devine mic agricultor – fermier – gospodar pe pământul “de la ţară”. Nostalgia vinde, şi vinde bine.

film românesc Moromeţii 2 filmări original

“Moromeţii”, un film care a marcat mentalul colectiv românesc. În imagine, scenă de pe platoul originalului

Moromeţii 2, programat să intre în cinematografe în noiembrie 2018 (mizând deci pe valul delirico-patriotic care e sigur că va cuprinde România în apropierea Centenarului), are două opţiuni: să fie un film de geniu, precum precursorul său, sau să rateze dureros. Ceea ce – şi îmi doresc din tot sufletul să nu se întâmple asta – e în grafic să se întâmple.

Motivele sunt previzibile şi numeroase. Pentru început, filmul aceluiaşi Stere Gulea nu va conta pe Victor Rebengiuc, cel care va rămâne pe veci Ilie Moromete. Sigur, spun unii, şi surogatul Horaţiu Mălăele are geniu. Desigur, le vom răspunde: Mălăele are geniu, însă cu precădere geniu comic. Or Ilie Moromete, deşi are un umor teribil, numai bufon nu e! El râde de deşertăciunea lumii fără a schiţa un zâmbet, iar când zâmbetul apare, e unul cât se poate de amar. Chiar dacă va reuşi rolul carierei (iar Moromete asta este, eminamente), Mălăele va fi, involuntar, asociat în mintea spectatorului cu avatarurile sale comice. Cine va râde la urmă?

Moromete, deşi are un umor teribil, numai bufon nu e! El râde de deşertăciunea lumii fără a schiţa un zâmbet

În al doilea rând, rămâne de văzut în ce măsură Stere Gulea (74 de ani) mai are bagheta magică de acum trei decenii, şi cât de mult scenariul va prelua din “Viaţa ca o pradă”, cealaltă operă a lui Preda, legată ombilical de “Moromeţii”. E limpede că filmul nu va reuşi, dacă nu va cuceri prin dialoguri bine scrise, prin replici memorabile, interpretate cu simţ actoricesc, dar şi cu simţire românească.

film românesc Moromeţii 2 Horaţiu Mălăele

Misiune imposibilă… Horaţiu Mălăele în “Moromeţii 2”

Pe de altă parte, succesul lui Moromeţii 2 depinde de raţiunea sa de a fi. E acesta un oportunism cinematografic, dornic să capitalizeze de pe urma freneziei ce va cuprinde societatea românească în 2018, să captiveze psihicul colectiv golit de repere genuine, care se adapă la fântâna simbolurilor? E Moromeţii 2 un soi de ie cinematografică, pe care o scoatem de la naftalină după 30 de ani pentru că “dă bine”, pentru că e o “hipstereală” cu iz de cultură ca multe altele (îmi vine în minte filmul dedicat geto-dacilor) într-o societate românească mega image-izată? Sau e Moromeţii 2 un film căruia i-a venit clipa, şi care îşi va onora predecesorul, printr-o realizare solidă?

E Moromeţii 2 un oportunism cinematografic, dornic să capitalizeze de pe urma freneziei ce va cuprinde societatea românească în 2018, Anul Centenarului?

Dar întrebarea fundamentală în ce priveşte Moromeţii 2 e dacă filmul va fi copilul timpului său şi va răspunde publicului timpului său, un public superficial, cu o cultură dacă nu inexistentă, subţire, un public plictisit, fără mari aspiraţii, în afară de iUmor şi de iPhone. Moromeţii 2 va eşua lamentabil dacă va face comedie – sau prea multă comedie suburbană – din realităţile satului românesc. Or, a-l vedea pe Bobonete din Las Fierbinţi pe platourile de filmare ale peliculei e deja un mare, mare motiv de îngrijorare. Printre atâţia băieţi amuzanţi, tare singur trebuie că se simte filosoful practic Ilie Moromete!

Moromeţii 2 merge pe o linie subţire, iar provocările sale sunt multe. Mi-e greu, mi-e tare greu să cred că efectul pe care îl va produce va fi la fel de durabil precum impactul fabulos avut de Moromeţii cel original. Tot ce mă rog este ca, presaţi de imperativele lui 2017, Gulea, Mălăele & Co. să nu facă din tribulaţiile ţărănimii române din anii ‘40 o comedie ieftină, ori o dramă boantă.

Moromete şi ai lui, cu profunzimile, cu luminile şi cu umbrele sufletului românesc pe care le reprezintă, merită mult mai mult.

film românesc Moromeţii 2 regia Stere Gulea clacheta

Motor… acţiune… Moromeţii 2!

 

Foto: Facebook Moromeţii 2 / Vlad Cioplea

Recenzie de film românesc MR: Octav, cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, este o peliculă ce încălzeşte sufletul şi ne reaminteşte valorile care nu sunt negociabile şi nu se vând.

De fiecare dată când un film românesc își face apariția pe firmament, încerc sentimente contradictorii. Pe de o parte, nerăbdare și entuziasm. Pe de alta, teamă. Teamă că respectiva peliculă va cădea în clișeele cu care producțiile românești post-decembriste ne-au obișnuit: atmosferă gri și deprimantă, obsesii comuniste, în fine multă durere și tristețe, de parcă românii n-au bucuria sănătoasă a vieții – cu mici excepții, care confirmă regula.

Octav (2017, regia Serge Ioan Celebidachi), văzut de către Matricea Românească la premiera bucureșteană pentru presă de luni seara, e o surpriză frumoasă, chiar dacă are el însuși păcatele lui, pe care le vom expune, dimpreună cu virtuțile, în cele ce urmează.

Filmul gravitează în jurul unei retrocedări tergiversate, dar finalmente de succes, care îl aduce pe octogenarul Octav (Marcel Iureș) înapoi acasă, după ani de exil în Franța, pricinuit de venirea la putere a comuniștilor și confiscarea proprietăților familiei.

Intriga nu e complicată, iar evoluția filmului e în linii mari previzibilă, ceea ce nu e neapărat rău: spectatorul nu e păcălit la Octav, el știe pentru ce a venit. În Octav nu veți vedea efecte speciale, și nici decoruri sofisticate (excepție Vila Golescu din Câmpulung Muscel, utilizată la maximum și veritabil personaj al filmului, prin prisma rolului crucial jucat în el). Veți vedea în schimb emoție și suflet. Adică lucruri invizibile. Octav e antidotul perfect la abrutizarea prin, şi “cu ajutorul” tehnologiei.

În Octav veți vedea emoție și suflet. Adică lucruri invizibile

Da, Octav e un film de artă, dar o artă românească în care omul sfințește locul, iar familia e mai importantă decât banii. Spuneam în titlu că acest Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul, și îmi mențin părerea, numai că în el “băieții răi” sunt – mai mult decât oamenii – timpul și amintirile ce “intră prin efracție” în sinapse demult închise.

Marcel Iureș interpretează un personaj frământat – chinuit de amintirea mamei și a marii sale iubiri din copilărie, Ana – a cărui salvare din iadul nostalgiei e tocmai acțiunea. Dacă iadul este amintirea a ceea ce a fost, fără posibilitatea de a schimba ceva, cum s-a spus, Octav capătă o șansă la o viață nouă tocmai pentru că știe să își negocieze ieșirea din cea veche.

Ajutat de “spiridușul” Victor Rebengiuc – Spiridon, în film – dar și de jocul remarcabil de dezinvolt al puștilor puși să-i recreeze copilăria (Alessia Tofan, 11 ani, merită aplaudată și urmărită), Iureș salvează filmul de compromiterea prin abuzul de rememorări și sedentarismul acțiunii. Dacă ochiul și rațiunea vor avea unele obiecții, comentarii si rezistențe, sufletul va pleca satisfăcut de la Octav, și acesta este marele triumf al filmului semnat de fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache, pe care Iureș – după propria-i mărturisire – l-a întruchipat voit.

Octav – clip de prezentare

E un film care stă sub semnul muzicii (scena tată-fiu, dintr-una din scăpările în vis ale lui Octav, este momentul-cheie al peliculei) şi al identităţii. Dacă ar fi să rezum Octav la o întrebare, aceasta ar fi, în perfect echilibru cu spiritul Matricei: “Renunţăm la ceea ce ne-a făcut – şi, dacă da, unde ne duce asta?”.

Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul

Dar mai este ceva Octav: o lecţie de generozitate, dublată de una de nobleţe.

“Atunci când iese din scenă, în secvenţele finale, Octav o face împăcat. (…) O să vă rog să observaţi că personajul meu nu îşi înjură ţara, nu o scuipă, nu zice un cuvânt urât, deşi ea l-a purtat prin tribunale. Asta ţine de o eleganţă a omului, pentru că el revine acasă şi îşi reia viaţa, are o atitudine, are un bun-simţ. Filmul nu se răsteşte nici la istoria personală, nici a statului român, nici a jurisprudenţei”, a explicat Marcel Iureş pentru Matricea Românească, la conferinţa de presă ulterioară vizionării filmului.

“Octav” are premiera pe 4 octombrie, la Sala Palatului din Bucureşti.

 

Foto deschidere: captură Octav

Este indubitabil că Sergiu Nicolaescu a fost unul dintre granzii cinema-ului din România. Ştefan Paraschiv semnează, pe Matricea Românească, un eseu ce analizează un film istoric de calibru al regizorului (“ultima capodoperă a filmului istoric românesc”), despre participarea ţării noastre în Primul Război Mondial: “Triunghiul morţii” (1999).

 

Magistrului Gheorghe Buzatu

„Jertfa supremă nu poate fi surprinsă decât în prim-plan.” – Sergiu Nicolaescu

Vreau, dintru început, să mă pun în contra curentului neobolşevic, a adepţilor săi, urmaşi ai lui Roller într-ale tâlhăriei identitare, a celor care condamnă comunismul, ocolindu-şi propriii părinţi, vajnici torţionari şi comisari ai „Marelui Prieten”. Bineînţeles, şi a acelora care, pentru vânzări mai consistente, confundă studiul istoriei cu o manelizare generală a faptelor, opera lor nefiind altceva decât maculatura tipărită de edituri compromise.

Aşa că afirm: istoria nu poate exista fără faptă şi document, dar nici fără – literar spus – personaje de legendă. Unul dintre aceste personaje – personalitate, totodată – este, fără dar şi poate, şi regretatul Sergiu Nicolaescu, cel mai important cineast român. Iar această judecată de valoare nu vine doar ca o apreciere personală, ci este confirmată atât de calitatea operei sale cinematografice, cât şi de penuria de veritabili creatori de film, prin contrast. Nu este momentul să discutăm despre grotesca împăunare a unora cu premii europene, ce vin, în bătaie de joc, să râdă de primitivismul postdecembrist al românilor – subiectul predilect al aşa-zisului „nou val” din filmul românesc.

Scriu acest eseu ca literat. Nu mă dezic, iar patima nu mi-aş da-o pe sterilitatea („obiectivitatea”) niciunui om de ştiinţă. Şi, la o adică, n-aş avea de ce: lui Sergiu Nicolaescu îi voi mulţumi întotdeauna. Pentru că, unei lumi în care colcăie, de atât amar de timp, laşitatea, conformismul şi compromisul, el i-a opus faptele unor oameni de toată isprava, care au mers până la capăt, „oriunde ar fi acel capăt”!

Filmul istoric – artă şi evadare în timp

Arta nu are decât un singur echivalent: creaţia. Filmul (subsecvent, filmul istoric) nu face excepţie. Sistemele totalitare, însă, acordă o nouă valenţă artei: nevoia de evadare, de eliberare din chingile unei ideologii smintite. De altfel, poate părea straniu acest efect pentru reprezentanţii noilor şi abulicelor generaţii, pentru care cuvintele de ordine în artă au devenit derizoriul, grosierul, vulgarul. Dar, alegem să vorbim astăzi despre Sergiu Nicolaescu tocmai datorită conştiinţei istorice a artistului veritabil care a fost. În faţa unui regim opresiv, ce acţiona pentru reducerea spiritului în limitele unui minimalism detestabil (deşi „omul nou”, sădit atunci, avea să se manifeste plenar de-abia după sfârşitul – oficial al – dictaturii), cineastul a adoptat o atitudine pragmatică, refuzând, însă, compromisul identitar.

Profilul spiritual al lui Sergiu Nicolaescu e de-ajuns pentru a stârpi orice cârcoteli. Transpare, de altfel, şi din paginile-prolog ale ultimului său volum biografic, Viaţă, destin şi film (Editura Universitară, 2011): un idealist, grefat pe educaţia conservatoare a României Mari. În această cheie trebuie înţelese remarci (de altfel, adevărate şi de substanţă) ca naţional-comunismul – „nu doar o contradicţie, ci pur şi simplu o monstruozitate” (p. 11) sau „după jumătate de secol de dictatură comunistă, moştenirea pe care ne-a lăsat-o acest regim este falimentul politic, moral şi dominaţia mediocrităţii” (p. 24).

În faţa unui regim opresiv, ce acţiona pentru reducerea spiritului în limitele unui minimalism detestabil, Sergiu Nicolaescu a adoptat o atitudine pragmatică, refuzând, însă, compromisul identitar

Deşi putem argumenta pentru succesul său în fiecare domeniu tematic pe care l-a abordat, nu negăm o realitate, anume că, îndeobşte, Sergiu Nicolaescu rămâne identificat cu filmul istoric. În acest sens, resortul său intim a fost deja anticipat: nevoia de modele, de eroi care să intre în antiteză cu micimea diriguitorilor vremii şi ai vremurilor. Dar nici o nesfârşită odă nu îi este opera, iar un creator are, întâi de toate, datoria să fie cinstit – cu sine şi cu publicul său. Nu degeaba, pentru cineast, împătimit – cum nu se află mulţi – al istoriei, trădarea care ne-a însoţit de-a lungul veacurilor nu poate fi decât expresia supremei degradări a fiinţei noastre naţionale: „Sunt de părere că mizeria noastră dintotdeauna – TRĂDAREA – vine din interiorul nostru şi că un adevărat naţionalism nu poate porni de la o istorie falsă. […] Eroismul din filmele mele este o formă conştientă a sacrificiului şi împlinirea întotdeauna a unei misiuni. Prezenţa trădării în filme îi displăcea profund lui Ceauşescu, care nu accepta niciodată abordarea realităţilor istorice în mod sincer, dur şi direct.” (p. 26)

Crezul cineastului – fericita formulă „naţionalism-romantic” îi aparţine – este afirmat şi aici: nicio mare înfăptuire nu se poate împlini în lipsa unei jertfe, iar istoria şi arta (aşadar, inclusiv filmul) au datoria să îi reţină numai pe cei care, fără dileme sterpe, au ales calea sacrificiului, în slujba unui ideal (individual, dar, mai ales, naţional): „Întreaga mea operă realizată în România s-a aflat sub semnul militantismului. Am avut de ales între filmul ‹‹cult›› – ca artă prevăzută ‹‹estetic›› în vocaţia ei simbolică – şi filmul istoric, în sensul larg, ca o practică dinamică pentru toţi şi prin toţi, purtătoare a unei ficţiuni istorice, de educaţie şi de formare. Am optat pentru a doua, nu pentru că ar fi mai puţin ambiţioasă, ci pentru faptul că îmi permitea o gestionare mai pragmatică a lucrurilor şi atingerea unui scop sub semnul căruia cred că a stat cariera mea cinematografică: să redau poporului român, în măsura puterii mele, conştiinţa existenţei sale în afara ideologiei marxist-leniniste şi a luptei de clasă, pentru a încerca să mă apropii de adevăr cât mai mult şi cu tot respectul şi dragostea mea faţă de patrie.” (p. 56)

În ceea ce priveşte momentul particular al Primului Război Mondial, Sergiu Nicolaescu îşi înscrie, şi de această dată, filmele (Osânda, Ultima noapte de dragoste, Capcana mercenarilor, Triunghiul morţii, Carol I – un destin pentru România) în profilul unei ample confruntări individ-istorie, ale cărei consecinţe, deşi tragice, pot conduce la momente de graţie unice – în cazul filmelor amintite, Unirea, naşterea României Mari.

Eseul nostru – subliniem această categorisire, lăsând loc altora pentru interminabile studii ştiinţifice, împănate, se-nţelege, cu bibliografii dintre cele mai alese – se referă la Triunghiul morţii, film istoric al dramei colective a Armatei Române în timpul Primului Război Mondial (perioada ianuarie 1917 – august 1917), cu inserarea unor portrete ale personalităţilor marcante din epocă, în oglindă, din moment ce războiul este prezentat atât din perspectiva românilor (de la familia regală, Marele Cartier General şi comandanţii armatelor, până la simpli oşteni, ca cei şase fraţi Ailenei, care, „precum fiii Vrâncioaiei pe vremea lui Ştefan cel Mare”, au venit cu toţii la luptă), cât şi din perspectiva germanilor (de la kaiserul Wilhelm al II-lea şi mareşalul August von Mackensen, până la duoul Franz- Jürgen, combatanţi relocaţi de pe frontul francez).

Nu avem pretenţia exhaustivităţii, nici din punct de vedere artistic (filmul ca atare), nici din punct de vedere istoric (faptele, evenimentele pe care filmul le reconstituie). De asemenea, nu ne ascundem nici intenţia de a reveni, în viitorul cât mai apropiat, asupra celor patru filme (Osânda, Ultima noapte de dragoste, Capcana mercenarilor, Carol I – un destin pentru România) în care cineastul plasează participarea românilor la Primul Război Mondial şi reconstituirea epocii în subsidiarul firului narativ, urmărind, în prim-plan, o dramă individuală.

Triunghiul morţii – ultima capodoperă a filmului istoric românesc

Scenariu: Corneliu Vadim Tudor şi Sergiu Nicolaescu, asistaţi în scrierea dialogurilor de către Dumitru Radu Popescu

Data premierei: 21.05.1999

Pelicula Triunghiul morţii vine să împlinească, peste timp, ultimele cuvinte ale proclamaţiei regelui Ferdinand (Bucureşti, la 15/28 august 1916), rostite în debutul filmului: „V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. […] De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi.” Se pare, însă, că cineastul ar fi vrut ca primele secvenţe ale filmului să prezinte Consiliul de Coroană din august 1914 – care a decis menţinerea României în neutralitate – şi profunda mâhnire din cauza căreia Regele Carol I (în interpretarea lui Nicolaescu însuşi) avea să moară curând după. Diriguitorii politici ai anului 1997 nu ar fi permis o serie de filmări – între altele, la Castelul Peleş, unde amintitul Consiliu a avut loc. Sergiu Nicolaescu va reveni asupra acestui proiect al său în docu-drama Carol I – Un destin pentru România (2009). De asemenea, trebuie să dăm curs declaraţiilor cineastului, potrivit cărora producţia filmului a fost sistematic sabotată de conducerea cinematografiei din guvernarea 1996-2000, motiv pentru care au fost chemate efective tehnice de peste Prut, iar dificultăţile financiare au fost atenuate prin atragerea unor sponsori privaţi. Nu avem decât de speculat că, din aceste cauze, Bătălia de la Oituz nu a mai fost reconstituită.

V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. […] De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi

Întâi de toate, ne apare limpede că tendinţa enciclopedică a scriitorului şi omului politic Vadim Tudor – aici, în calitate de scenarist – a făcut ca firul narativ al filmului să ia forma unui mozaic de secvenţe monumentale (unele pur-documentare, altele de o certă valoare estetică), care, fiecare în parte, ar fi putut constitui subiectul unei producţii cinematografice distincte. Scenariul este, astfel, exhaustiv, dens în informaţie, anul 1917 fiind prezentat în multiple valenţe: intrigi politice, sacrificii şi trădări, elaborarea – măcinată de orgolii a – strategiilor militare, a proiectelor diplomatice şi, mai ales, confruntările armate care au zădărnicit ocuparea de către Puterile Centrale a ultimei provincii româneşti libere, Vestul Moldovei (operaţiuni din 1916, cum ar fi dezastrul campaniei din Sud – Turtucaia, Câineni, Flămânda – sau eşecul din Transilvania, sunt doar amintite ca răni vii în moralul armatei).

Totuşi, trei episoade majore se conturează, prin complexitatea intrigii lor: trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza, Bătălia de la Mărăşti şi Bătălia de la Mărăşeşti (împreună cu operaţiunile defensive subsecvente, printre care şi „al treilea element” al „triunghiului morţii” – Oituzul). Fără a încerca să secţionăm un corp organic, ne vom construi analiza în această ordine. De asemenea, fiind încredinţaţi că cititorii noştri cunosc deja în amănunt subiectele istorice în cauză, nu facem decât să le redăm sumar, în acord cu firul narativ al filmului.

Trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza (interpretat cu ascuţit cinism de Ştefan Velniciuc) face parte dintr-o colecţie de fapte istorice relativ slab cunoscute sau documentate până la momentul ecranizării lor de către Sergiu Nicolaescu (tale quale, ca aici, sau mascate de ficţiune, ca masacrul de la Giurcuţa/ Beliş din Capcana Mercenarilor, film realizat de către cineast în 1981). O monografie completă dedicată acestui subiect – apreciată deosebit de regretatul academician Florin Constantiniu – avea să fie publicată de-abia în 2011 de către Petre Otu şi Maria Georgescu. De asemenea, tot ca o consideraţie de ansamblu, remarcăm faptul că întreg acest segment al filmului (prin replici, interpretare artistică, realizare a imaginii şi a luminilor) se poate constitui într-un eseu restrâns asupra trădării, temă ce revine obsesiv în filmografia lui Nicolaescu şi care, cum arătam mai sus, ocupă un loc însemnat în preambulul ultimului său volum memorialistic.

Colonelul Alexandru D. Sturdza, fiu al fostului prim-ministrul liberal (în patru mandate) Dimitrie Sturdza şi ginere al patriarhului conservator Petre P. Carp (şi el premier în două rânduri), militar şcolit în Imperiul German, convins fiind că o nouă alianţă cu Rusia ţaristă va avea consecinţe nefaste, asemenea celei din 1877-78, elaborează un complot prin care – spera el – o parte cât mai însemnată a ostaşilor şi a ofiţerilor să refuze lupta împotriva Puterilor Centrale, alături de ruşi, şi să determine, astfel, pentru Regatul Român, schimbarea taberei. Evenimentele se petrec între sfârşitul lunii decembrie 1916 şi începutul lunii februarie 1917, după ce Bucureştii căzuseră pe 6 decembrie, iar întregul aparat statal şi militar, dar şi un însemnat număr de civili au fost relocate în Moldova dintre Carpaţi şi Prut. Complotul începe prin retragerea nejustificată a unităţii conduse de Sturdza, Brigada a 7-a mixtă, în timpul unei operaţiuni ofensive inamice, în ultimele zile ale anului 1916. Pentru a masca aceste decizii tactice şi a distrage atenţia generalului Averescu (rol căruia Sergiu Nicolaescu îi oferă orgoliul, demnitatea şi rigoarea cuvenite), comandantul Armatei a II-a – între cei doi existând, de-a lungul timpului, o serie de conflicte ce au culminat în acest moment –, de părăsirea înălţimii Momâia este acuzat sublocotenentul Constantin Ciulei (Dragoş Ionescu), a cărui companie nu reuşise să o apere. Acesta este judecat şi condamnat la pedeapsa capitală, martor al acuzării fiind un oarecare căpitan în rezervă Polihroniade (Viorel Comănici), dornic să fie reintegrat în armată.

Sergiu Nicolaescu, în rolul Generalului Alexandru Averescu, în Triunghiul morţii (1999)

Sergiu Nicolaescu, în rolul Generalului Alexandru Averescu, în Triunghiul morţii (1999) Foto: All about Romanian Cinema

Alături de Sturdza se află şi locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu (Cristian Şofron), comandantul Regimentului 25 Infanterie şi fiul generalului Grigore Crăiniceanu, fost ministru de război (Matei Alexandru). Acesta ar fi trebuit să treacă la inamic împreună cu unitatea din subordine, constituind, în planul lui Sturdza, exemplul necesar altor ofiţeri pentru a-i urma. Însă, între timp, Averescu îi ia lui Sturdza comanda Diviziei a 8-a Infanterie, care îi fusese recent oferită, mutându-l, totodată, la Armata I, fapte care grăbesc defectarea lui Sturdza (noaptea de 23 ianuarie/5 februarie – 24 ianuarie/6 februarie). Însoţit de locotenentul Erwin Rommel (Radu Bânzaru), căruia îi mărturiseşte că acţionează din convingere, colonelul Sturdza este prezentat mareşalului August von Mackensen (Iurie Darie), comandantul forţelor armate ale Puterilor Centrale în România, dar lipsa de încredere a corpului ofiţeresc german într-un astfel de demers dezonorant şi hazardat este mai mult decât evidentă. Colonelul întocmeşte un manifest, din care un număr de exemplare este predat locotenent-colonelului Crăiniceanu în seara de 29 ianuarie/11 februarie, în pădurea de pe dealul Cârlan, dar, în scurtă vreme, acesta din urmă, în zona punctului Paltin, este surprins de o patrulă românească.

Parcursul personajului Sturdza se frânge din acest moment. Rămâne, totuşi, de exploatat cinematografic nu numai trădarea a doi ofiţeri, ci şi bănuiala unei conspiraţii antidinastice. Curtea marţială a Armatei a II-a îl condamnă în contumacie la moarte şi degradare militară pe Sturdza, iar pe Crăiniceanu, la 15 ani muncă silnică / temniţă grea. După ce, la insistenţele lui Averescu, procesul este rejudecat de Curtea marţială a Armatei I, pedeapsa lui Crăiniceanu este comutată în pedeapsa capitală.

Avem de-a face aici cu o licenţă artistică, ce translatează data executării sentinţei capitale după Bătălia de la Mărăşti, în timp ce ea, în realitate, avusese loc în Vinerea Mare a anului 1917 (31 martie/13 aprilie), conform notelor de război ale generalului Averescu. Justificarea este una de ordin dramatic, regizorul realizând, astfel, o puternică antiteză între vina de neiertat a trădării şi jertfa ostaşilor pentru idealul naţional. Totodată, această licenţă subliniază şi mai bine atitudinea generalului, care ameninţă chiar cu demisia din armată dacă sentinţa iniţială (15 ani muncă silinică) ar fi fost menţinută de către instanţa militară, Averescu susţinând ferm, în ciuda tuturor intervenţiilor – bunăoară, a Reginei Maria pe lângă Rege sau a mamei lui Crăiniceanu (Monica Ghiuţă) pe lângă generalul Prezan (Virgil Andriescu) –, că, pentru aceeaşi faptă incriminată de justiţia militară, trebuie să răspundă, în mod identic, atât un simplu ostaş, cât şi un ofiţer. De asemenea, generalul Eremia Grigorescu (Emil Hossu) consideră că această pedeapsă vine şi pentru ca aliaţii francezi şi ruşi să primească satisfacţie prin executarea „exemplară” a unui filogerman.

Vezi şi: Matricea Românească a făcut istorie la Râşnov!

În ciuda acestei licenţe artistice – prezentarea execuţiei lui Crăiniceanu ca fiind ulterioară Bătăliei de la Mărăşti –, o eroare, totuşi, se regăseşte, ofiţerul de justiţie militară dând citire sentinţei în care se face vorbire de executarea ei „în faţa regimentului, azi, 13 iunie 1917”.

Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august) şi preliminariile ei sunt marcate de conflictul dintre comandantul Armatei a II-a, generalul Alexandru Averescu, şi generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General, asistat de maiorul Ion Antonescu (Vladimir Ivanov), şeful Biroului Operaţiuni – personalitate căreia Sergiu Nicolaescu îi dedicase, cu cinci ani în urmă, portretul monumental Începutul Adevărului – Oglinda.

Obiectivul Armatei a II-a, conduse de Averescu, era împingerea inamicului până în valea Putnei, printr-o acţiune ofensivă care să străpungă frontul în zona Nămoloasa. Operaţiunile efectivelor române aveau să fie asigurate şi de Armata a IX-a rusă, care ar fi trebuit să fixeze noile coordonate ale frontului. Planul operativ includea şi o acţiune ofensivă a Armatei I române, sub comanda generalului Constantin Christescu (Vladimir Găitan), dar eşecul militar rus pe frontul de Nord, urmat de intrarea în degringoladă a trupelor ruse, a zădărnicit această iniţiativă temerară. Pe plan continental, se urmărea menţinerea numeroaselor efective ale Puterilor Centrale pe frontul românesc, în vederea înlesnirii unei ofensive generale a Aliaţilor în Franţa şi Italia.

Obiectivul Armatei a II-a, conduse de Averescu, era împingerea inamicului până în valea Putnei, printr-o acţiune ofensivă care să străpungă frontul în zona Nămoloasa

În primele ei momente, acţiunea Armatei a II-a române evoluează remarcabil, dar, cum am precizat, concomitent, ofensiva Kerensky din Galiţia se încheie lamentabil, ca, mai apoi, ruşii să fugă ruşinos, incendiind Tarnopolul. La scurt timp, în frunte cu arhiducele Iosif, trupele austro-ungare intră în Cernăuţi. În faţa acestei situaţii, Marele Cartier General emite ordinul 34, prin care cere oprirea ofensivei, dar Averescu, hotărât fiind să-şi „reabiliteze” numele după Flămânda şi să atingă obiectivul propus, Valea Putnei, dispune, în mod inspirat, continuarea operaţiunilor. Ofensiva de la Mărăşti a fost, astfel, încununată de succes, pe toate planurile. Iar celui moral ar trebui să i se acorde întâietatea, românii devenind, pentru inamic, „un adversar redutabil”.

Bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917) se desfăşoară sub – acum – realitatea abandonării fronturilor de către armatele foste ţariste. Forţele ruse aliate rămase pe frontul din Sudul Moldovei mai degrabă îngreunează operaţiunile trupelor române (a se vedea cazul unităţilor subordonate prinţului Ragoza). Situaţia de fapt este surprinsă într-o secvenţă de la Marele Cartier General, imediat după victoria de la Mărăşti, în care maiorul Antonescu – cel ce se va dovedi un strălucit strateg pe tot parcursul războiului – îi mărturiseşte generalului Prezan crezul său militar şi dispreţul faţă de ruşi, prefigurându-se întocmirea planului de luptă pentru Mărăşeşti, de către maior, ca şef al Biroului Operaţiuni.

De asemenea, regina Maria (Maia Morgenstern, într-un energic tur de forţă: patron al Crucii Roşii, cap încoronat şi om politic) îndeamnă corpul ofiţeresc superior (generalii Prezan, Christescu, Averescu…) să continue lupta până la capăt, dar însăşi familia regală se confruntă cu decizia (în fapt, trădarea) prinţului-moştenitor Carol (Ovidiu Niculescu) de a renunţa la coroană, decizie urmată de fuga din ţară, pentru a se căsători, la Odessa, cu Ioana „Zizi” Lambrino.

În acelaşi timp, kaiserul Wilhelm al II-lea (Ion Dichiseanu) al Imperiului German ajunge pe front, pentru a fi martorul ofensivei germane comandate de către mareşalul Mackensen în persoană. Avem de-a face cu o altă licenţă artistică, din moment ce, conform lui Constantin Kiriţescu, împăratul german nu avea să sosească în România decât în septembrie, după încheierea operaţiunilor din „triunghiul morţii” Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz. Efectul dramatic este, categoric, amplificat, Wilhelm al II-lea asistând, astfel, la înfrângerea propriei armate în cea mai importantă confruntare de pe frontul românesc.

Complexitatea de ordin tactic a bătăliei este cunoscută de istorici şi, în mod evident, o transpunere cinematografică integrală ar fi fost hazardată. De aceea, realizatorii concentrează punctul culminant al filmului (ca şi al bătăliei, de altfel) în confruntarea armată de la cota 100, în zona pădurii Răzoare, unde Compania I Mitraliere, condusă de către căpitanul Grigore Ignat (Mircea Rusu), a rezistat până la ultimul om. Aşezarea în poziţie de tragere a celor căzuţi aminteşte de un alt film al cineastului, Nemuritorii, Sergiu Nicolaescu argumentând artistic încă o dată pentru zădărnicia oricărei înfăptuiri lipsite de jertfa supremă. Imaginea-simbol din final a gornistului (George Alexandru) nu este altceva decât o încarnare a celebrului „Pe aici nu se trece!” (Deşi această sintagmă şi, implicit, rolul principal al acestei bătălii îi sunt atribuite generalului Eremia Grigorescu, nu trebuie să uităm că meritele strategice şi de tactică militară revin, înainte de toate, generalului Constantin Prezan, şefului Marelui Cartier General – care, astfel, îşi lua revanşa în faţa mareşalului von Mackensen pentru înfrângerea din Bătălia de pe Argeş şi pentru ocuparea Bucureştilor –, şi maiorului Ion Antonescu, şeful Biroului Operaţiuni.)

Actorii George Alexandru (gornistul Mitu) şi Cosmin Şofron (căpitan în Armata I Română), în timpul unei pauze de filmare la Triunghiul morţii, pregătind scena finală de pe Dealul Răzoare Foto: All about Romanian Cinema

Actorii George Alexandru (gornistul Mitu) şi Cosmin Şofron (căpitan în Armata I Română), în timpul unei pauze de filmare la “Triunghiul morţii”, pregătind scena finală de pe Dealul Răzoare Foto: All about Romanian Cinema

Filmul se încheie cu operaţiunea ofensivă a efectivelor inamice în zona Varniţa-Muncelu. Cătălina Toderoiu (Ilinca Goia) cade eroic pe dealul Secuiului din această zonă. De altfel, relaţia dintre personajele Alexandru Averescu şi Cătălina Toderoiu prezintă o importanţă deosebită pentru regizor, din moment ce mama lui, Sevastiţa Cambrea, a cunoscut-o şi chiar a găzduit-o la Târgu-Jiu, unde întreaga populaţie civilă a oraşului s-a opus înaintării duşmanului.

Bătălia de la Mărăşeşti şi, apoi, cea de la Oituz împiedică încercarea Puterilor Centrale de a ocupa Moldova şi de a scoate România din război. Totuşi, statul român se vedea constrâns, pentru a-şi continua existenţa, să încheie armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie/9 decembrie 1917) şi să semneze ruşinosul tratat de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918).

* * *

Dincolo de reconstituirea evenimentelor istorice, filmul mai propune – cu succes – atât conturarea unei fresce sociale de proporţii, dominate de imaginea ţăranului român, pe rând strivit şi înălţat de malaxorul istoriei, dar şi o suită întreagă de motive şi secvenţe alcătuind modelul specific de credinţă al poporului român, model creştin individualizat de rolul deosebit jucat de tradiţii, superstiţii şi vise în mentalul colectiv şi în raportarea sa la moarte.

În ceea ce priveşte primul aspect, o seamă întreagă de secvenţe premerg soluţionarea crizei agrare, dar şi situaţia disperată a societăţii româneşti – a întregului stat, în definitiv. Pentru acestea, regizorul recreează chiar o scenă similară (de altfel, indicativul gării nu este acelaşi) faimosului moment din Răcăciuni, unde Regele Ferdinand I (Eusebiu Ştefănescu) rosteşte discursul în care se anunţa reforma agrară. Tot aici, scenariştii au avut fericita inspiraţie de a insera un fragment, scris după căderea Bucureştilor, din jurnalul lui Octavian Goga (Constantin Cotimanis, dozând remarcabil patetismul), uşor modificat, lipsit de referirile la persoane particulare, pentru a-l aduce, mereu valabil, peste veacuri, rostit în dialog cu generalul Averescu: „Vorbiţi de clasa noastră politică… Ei, bine, ea confirmă că am ajuns o ţară plină de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi moraliști, miniștrii ce s-au vândut o viață întreagă, parlamentari [/deputaţi] contrabandiști…Nu ne prăbuşim, domnule general, nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, există o epidemie înfricoşătoare de meningită morală, iar ţara trebuia să ajungă aici, [/ţara în care un Morţun e ministru de interne, un aşa-zis Porcu’, stâlp de partid], târâtă pe marginea prăpastiei de unii conducători care sunt hoţi la drumul mare.”

Legătura ancestrală a ţăranului român cu pământul este rezumată de răspunsul dat de un ostaş (Cornel Gîrbea) Cătălinei Toderoiu: „Vezi, domnişoară, pământul ăsta e ca un blestem. Îl muncim toată viaţa şi el, forţat, ne întoarce toate roadele. Pentru el ne omorâm, de parcă n-ar fi destul – până într-o zi, când totul se sfârşeşte: intrăm în el şi pământ ne facem. Pământul ne dă totul şi ne ia totul.

Regizorul Sergiu Nicolaescu (centru), împreună cu actorii Mihai Constantin (Jürgen - stânga) şi Ştefan Bănică Jr. (Franz - dreapta), la filmări

Regizorul Sergiu Nicolaescu (centru), împreună cu actorii Mihai Constantin (Jürgen – stânga) şi Ştefan Bănică Jr. (Franz – dreapta), la filmări Foto: pagina de internet a actorului Mihai Constantin

De asemenea, se prefigurează cariera politică a generalului Averescu în calitate de lider al României interbelice, beneficiind, încă din timpul războiului, de un însemnat suport popular. Regele Ferdinand insinuează o apropiere a lui Averescu de conservatori, iar acesta din urmă nu întârzie să catalogheze asemenea posibilitaţi ca „zvonuri şi intrigi” şi să-i recunoască suveranului dificultăţile pe care le întâmpină în relaţiile cu Marele Cartier General (Prezan şi Antonescu), Ionel Brătianu (Liviu Crăciun), Barbu Ştirbey şi generalul Berthelot (Silviu Stănculescu). Averescu se dovedeşte, totodată, un cunoscător lucid al problemelor socio-politice, pe care le expune fără menajamente: „Nu vom putea învinge atâta vreme cât, de-o parte, e puterea, străină la interesele prostimii, iar, pe de altă parte, este mulţimea indiferentă la orice, bineînţeles, în afara durerilor proprii...” Cuvintele i se confirmă într-un schimb de replici cu soldatul Ion Gheorghe Purice, care este de părere că „generalii au rolul să trimită lumea la moarte.”

Nu vom putea învinge atâta vreme cât, de-o parte, e puterea, străină la interesele prostimii, iar, pe de altă parte, este mulţimea indiferentă la orice, bineînţeles, în afara durerilor proprii...

Mai târziu, cazul Sturdza-Crăiniceanu, pentru Averescu, nu este doar un act de trădare incriminat de justiţia militară, ci şi un posibil focar de destabilizare socială în rândul Armatei („Culmea, întâi un colonel cu sânge de prinţ, acum fiul unui general, fost ministru de război. Ce să mai zică soldaţii…?!”), amintirea răscoalei de la 1907 (în timpul căreia generalul a deţinut portofoliul Ministerului de Război) fiind încă puternică în conştiinţa colectivă. Totuşi, Averescu, deşi de nestrămutat în privinţa sentinţei capitale, rămâne întrucâtva impresionat de convingerile – exprimate în presa antebelică ale – fostului locotenent-colonel Crăiniceanu în legătură cu starea generală în care se afla statul român, convingeri datorită cărora a ales să acţioneze alături de Sturdza. Crăiniceanu vorbea de „idealul naţional, de prăpastia adâncă dintre clasa conducătoare şi clasele conduse şi de faptul că depinde numai de conştiinţa noastră ca această prăpastie să poată fi umplută”, dar, confruntat, mai apoi, cu sergentul Ailenei, cel care îl demascase faţă de patrula românească în pădurea de pe dealul Cârlan, i se va reproşa de către fostul subordonat că „atunci când dvs. vreţi să faceţi lucruri mari, niciodată nu ne întrebaţi pe noi, ţăranii. […] Ne credeţi prea proşti, domnilor ofiţeri.

Cât despre situaţia gravă a trupelor – formate, în mod evident, din ţăranimea română – şi a logisticii, cuvintele mamei lui Crăiniceanu sunt mai mult decât suficiente: „Generalul Iliescu împreună cu Brătianu bagă mii de soldaţi, desculţi şi dezarmaţi sub focul mitralierelor germane şi nimeni nu spune nimic.” Într-adevăr, deşi insuficient dezvoltată în film, maniera execrabilă în care s-a desfăşurat pregătirea de război, precum şi neîndeplinirea angajamentelor Antantei pentru a susţine efortul de război al României rămân pete negre, condiţiile în care armata noastră şi-a desfăşurat – de la un moment dat, chiar singură în faţa trupelor impresionante ale Puterilor Centrale – campaniile din Primul Război Mondial fiind mai mult decât neprielnice.

Pentru a vorbi de cealaltă temă invocată, cea spirituală, trebuie să remarcăm faptul că desfăşurarea şi eroii filmului stau sub semnul rugăciunii rostite, în debut, de Cătălina Toderoiu, prototip al femeii române şi, în definitiv, al ţării: „Doamne, măsoară locul ce ni se cuvine pe pământ. Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi acest pământ o groapă sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa-mi stă-nainte. Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte. Luminează mintea mea, oţeleşte voinţa mea, curăţeşte-mi trupul şi sfinţeşte sufletul meu. Amin!

Actriţa Ilinca Goia (interpreta Cătălinei Toderoiu), în timpul unei pauze de filmare, pregătind scena finală de pe Dealul Secuiului Foto: pagina de facebook Începutul Adevărului - Oglinda, de Sergiu Nicolaescu

Actriţa Ilinca Goia (interpreta Cătălinei Toderoiu), în timpul unei pauze de filmare, pregătind scena finală de pe Dealul Secuiului Foto: pagina de facebook Începutul Adevărului – Oglinda, de Sergiu Nicolaescu

Sergentul Dumitru Ailenei (Valentin Teodosiu) poartă în raniţă o bucată din tencuiala unei biserici, înfăţişând pe Mântuitorul Iisus Hristos. La începutul războiului, în toamna lui 1916, aflat în Transilvania, sub focul artileriei inamice, se refugiază într-o biserică. Ridică ochii şi priveşte un segment de pictură înfăţisând crucificarea lui Iisus Hristos, care „parcă(-i) spunea” să fugă de-acolo, ceea ce şi face. Un obuz distruge biserica, iar sergentul revine printre ruine, recuperând  bucata de zid cu tencuiala pe care era pictat chipul lui Hristos. De atunci, Ailenei o dezveleşte în momentul fiecărei înmormântări, rosteşte rugăciuni improvizate la căpătâiul camarazilor căzuţi şi se îngrijeşte ca acest ritual să respecte cât mai fidel datina creştină. De altfel, sfârşitul lui Dumitru Ailenei însuşi, pe dealul Răzoare, în timpul Bătăliei de la Mărăşeşti, va fi marcat tot de acest chip al Mântuitorului, într-una dintre cele mai tulburătoare scene din filmul românesc.

Bătrânul soldat interpretat de Ernest Maftei, care cutreieră frontul pentru a împărţi cruci, apare ca un adevărat motiv de-a lungul desfăşurării evenimentelor, fiind o întruchipare a tradiţiei creştine a poporului român, în sânul căruia nu se cuvine ca un om să-şi doarmă somnul de veci fără cruce la căpătâi. De asemenea, putem considera, de ce nu, că bătrânul soldat este chiar Timpul: „Se mişcă pământul şi nu-l pot opri (…) Mie-mi spune Gheorghe, Vasile, Dumitru, Lisandru…

Doamne, măsoară locul ce ni se cuvine pe pământ. Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi acest pământ o groapă sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa-mi stă-nainte. Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte. Luminează mintea mea, oţeleşte voinţa mea, curăţeşte-mi trupul şi sfinţeşte sufletul meu. Amin!

Un alt motiv recurent în film este cel al visului în care se arată o mireasă neînsoţită – în tradiţiile populare, semn rău, de moarte. Astfel, într-un spital în care era îngrijită, un soldat, înainte să moară, îi povesteşte Cătălinei Toderoiu cum visase o „mireasă albă, frumoasă”. Ea însăşi, înainte să cadă pe dealul Secuiului, are un schimb de replici cu sublocotenentul Gheorghe Mănoiu: „Am visat rău...”/ „Ce?”/ „Am visat o mireasă…”/ „Şi cine era?”/ „Eu eram…

Tot acest ansamblu de tradiţii, superstiţii şi vise probează un profil cu totul specific al creştinismului ortodox român, o integrare în natură şi în rânduiala lucrurilor, pe care ţăranul nu încearcă să le pătrundă – ar fi zadarnic să depăşească „cenzura Marelui Anonim” de care vorbea Lucian Blaga, acea limită după care nu se poate încumeta cunoaşterea umană. El îşi însuşeşte rostul lor, iar semnificativă rămâne secvenţa în care gornistul Mitu se aruncă la pământ, în tranşee. Întrebat de sergentul Ailenei, fratele său, ce l-a apucat, Mitu răspunde: „N-auzi cum boceşte pământul?”/ „Acasă mi-ai zis c-auzi cum plâng păpădiile...”/ „Şi n-a murit tata dup-o săptămână?! N-auzi, bre, cum plânge iarba, plâng pădurile?!”/ „Şi cine să moară?”/ „M-am visat aprinzând o lumânare la crucea mea… şi nu era singura…”/ „Poate-o fi murit moartea…

* * *

În final, nu putem să nu ne referim la muzica originală semnată de compozitorul Anton Şuteu, ce subliniază fragilitatea fiinţei umane în faţa războiului şi a istoriei. Până la urmă, în faţa propriului destin. Totodată, compoziţia profesorului Şuteu este susţinută, în momente critice, de doine populare, interpretate inconfundabil de Floarea Calotă – element de mare forţă dramatică, întrebuinţat de Sergiu Nicolaescu şi în Începutul Adevărului – Oglinda.

De asemenea, colaborarea imagine (Dan Alexandru) – lumini (Valentin Haret) – scenografie (Mircea Ribinschi, Nicolae Ursu) – costume (Janine Ştefan-Sârbu, Ştefan Brandes, Radu Corciova), împreună cu montajul (Melania Oproiu), oferă spectatorului un film dur, fără menajamente, reuşind să redea, cu maximă fidelitate, calvarul Războiului pentru Întregirea Neamului. Astfel, pe un frontispiciu imaginar al acestei pelicule – ultima dintr-o serie strălucită a cinematografiei româneşti – stau cuvintele generalului Averescu, din elogiul rostit la căpătâiul Cătălinei Toderiu: „Îngenuncheaţi voi, cei care sunteţi in viaţă, în faţa măreţiei celor care şi-au dat viaţa pentru ţară!

Consideraţii finale şi perspective

Triunghiul morţii îmbină, aşadar, spiritualitatea populară cu filmări fruste, cadre austere, în care carnagiul războiului, bocetul şi rugăciunea se aşază ca fundaţie a viitorului stat unit şi unitar.

Ceea ce trebuie, de asemenea, remarcat, este că filmul asupra căruia ne-am oprit atenţia este opera unui fiu al României Mari. Sergiu Nicolaescu şi-a trăit întreaga viaţă sub semnul unirii tuturor românilor, cu atât mai mult cu cât, odată cu dezonorarea Armatei şi a naţiunii prin – în opinia mea – trădarea de la 23 august şi, apoi, cu instaurarea Republicii Populare, a început bolşevizarea statului şi a culturii române – care continuă şi în ziua de astăzi, prin formule mult mai subtile. Bineînţeles, ca mai toate filmele sale, şi cel tratat în paginile acestui eseu dă mărturie despre idealismul – de certă factură romantică – al cineastului. De aici, întreaga suită de teme predilecte pentru opera sa: credinţa, dreptatea, lupta pentru datorie şi ideal, până la sacrificiul de sine. Celor mai tineri şi mai dedaţi facilului, procedeul (romantic al) antitezei li se poate părea desuet, depăşit, în orice caz, de noile mode minimaliste ale cinematografului, culminând cu domnia vulgarului, singurul lor scop – declarat sau nu – fiind acela de a agresa spectatorul (când nu-l plictisesc teribil).

Sergiu Nicolaescu, în filmele sale istorice (şi nu numai), urmăreşte, prin jocul perspectivei dramatice personaj individual (eroul) – personaj colectiv (oştirea), dezvoltarea conştiinţei spectatorului, a întregului public, în sensul unui patriotism militant (nimic altceva decât naţionalismul), (şi) cu ajutorul căruia românii au reuşit să suporte platitudinea, mediocritatea şi lipsa modelelor autentice din societatea comunistă. Şi – chipurile – postcomunistă, de asemenea.

Cât despre personajele sale (aici, generalul Alexandru Averescu), merită amintit că Sergiu Nicolaescu s-a considerat întotdeauna un interpret, nu un actor capabil de compoziţii. Drept care, a ales întotdeauna roluri de om forte, de idealist, de luptător. În ciuda tuturor detractorilor neputincioşi, acesta este personajul lui Nicolaescu: „omul care îşi alege destinul” – după o sintagmă a Ecaterinei Oproiu (România liberă, 1981). Secondat, e drept, mai mereu, de neamul pentru care luptă.

Cu ostaşii Armatei noastre, cu sprijinul consultanţilor militari, am realizat performanţe comparabile cu ale oricărei mari cinematografii din lume. În ceea ce priveşte durata de realizare a filmelor istorice, de pildă, nu avem rival

Cu ostaşii Armatei noastre, cu sprijinul consultanţilor militari, am realizat performanţe comparabile cu ale oricărei mari cinematografii din lume. În ceea ce priveşte durata de realizare a filmelor istorice, de pildă, nu avem rival”, îi declara cineastul lui Viorel Domenico în articolul Filmul artistic rămâne pentru generaţiile viitoare un document istoric, apărut în Almanahul Oştirii (1988), publicaţie a Ministerului Apărării Naţionale, articol citat de Cristian Vasilescu în cartea sa Până la capăt! Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională (Editura Universitară, 2011). Astfel, faptul că, după Triunghiul morţii, niciun alt film istoric nu a reuşit să atingă – iar niciun regizor nu şi-a propus – performanţele şi rigorile producţiilor nicolaesciene, i se datorează, în bună măsură, şi cineastului însuşi.

Nicidecum lipsit de har, ca artist Sergiu Nicolaescu nu a fost nici teoretician steril, nici boem fără cauză. Mai degrabă, el face parte din galeria acelor meşteri, a acelor meşteşugari, pentru care valoarea operei sale nu poate fi apreciată decât de destinatarul ei: de public. Judecând în contextul general al regresului axiologic din cultura română, lui Sergiu Nicolaescu – cel care s-a identificat în mod legitim cu întemeierea naţionalismului-romantic în cinematografia noastră – i se poate reproşa aceasta: lipsa coerenţei ideologice extrinseci operei, care, la rândul ei, să poată genera o linie unitară de creaţie – mai precis, alţi cineaşti care să realizeze pelicule pentru a-şi exprima un crez şi a oferi spectatorului o alternativă la mizeria momentului. Asta nu înseamnă că noi pelicule de referinţă pentru genul filmului istoric, în linia promovată de regretatul cineast, nu se lasă aşteptate. De altfel, istoricul Cristian Vasilescu ajunge, în singura monografie dedicată operei celui mai important cineast român, la aceleaşi concluzii: „Regizorul român [Sergiu Nicolaescu] a realizat două performanţe greu de egalat în cinematografie. A promovat un naţionalism militant, lipsit de elemente antisemite, rasiste sau partinice – filmele sale vorbesc de la sine în acest sens –, iar cariera sa internaţională nu poate fi pusă pe seama apartenenţei la un centru de putere ocult. […] Este un mare om de film, un mare educator, iar această calitate vine din faptul că opera sa, înainte de a fi o mare lecţie de profesionalism, este o mare lecţie de viaţă. Filmele sale rămân o permanentă sursă de inspiraţie şi vor furniza permanent motive de reflecţie.” (p. 223)

Din aceste considerente, filmele lui Sergiu Nicolaescu, evocând participarea naţiunii române la campaniile Primului Război Mondial (în mod deosebit Triunghiul morţii), sunt marcate de o dureroasă nostalgie a eroismului, de valenţele dramei colective, dar şi de „credinţă în vigoarea sufletului român”, de speranţa că acesta se va ridica din nou pentru ca România Mare, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, să ia naştere încă o dată.

 

În elaborarea eseului său, autorul a consultat următoarele surse documentare:

Buzatu, Gheorghe, Istorie interzisă, Editura Curierul Doljean, Craiova, 1990

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain (coordonatori), Dicţionar de simboluri, Editura Polirom, Iaşi, 2009

Chiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2011

Nicolaescu, Sergiu, Viaţă, destin şi film, Editura Universitară, Bucureşti, 2011

Otu, Petre, Georgescu, Maria, Radiografia unei trădări – Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, Editura Militară, București, 2011

Vasilescu, Cristian Luis, Până la capăt! Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională, Editura Universitară, Bucureşti, 2011

Acest articol nu este despre alegeri locale, parlamentare, prezidențiale sau despre referendum. Este un articol despre acele alegeri care îți pot schimba viața.

Când am aflat de proiectul pilot al Matricei Românești de a organiza o serie de întâlniri în liceele din țară, mi-a tresăltat inima de bucurie. O dată pentru că această idee fusese rostită cu ceva timp în urmă în cadrul procesului de rebranding al Bulboacă și Asociații, prin 2014. În al doilea rând pentru că îmi oferea posibilitatea de a-i cunoaște pe liceeni, “de a lua pulsul” unei generații de care mă despart, ce-i drept, câțiva ani buni. Și nu în ultimul rând pentru bucuria de a aduce în rândul tinerilor de astăzi oameni care pot influența destine, povești de succes și modele demne de urmat.

Întâlnirile Matricei #1

Prima întâlnire a avut loc la una dintre cele mai prestigioase și mai vechi instituții de învățământ liceal din București, la Colegiul Naţional “Gheorghe Șincai”, cu ocazia aniversării a 125 de ani de existență a liceului. Inițial m-am gândit că mi-ar fi plăcut ca proiectul să înceapă cu Liceul Matei Basarab București, liceu pe care l-am absolvit. Apoi mi-am amintit că cele două licee au un punct comun în istorie, în sensul în care în anul 1892 gimnaziul de sine stătător Gheorghe Șincai – construit între anii 1924 și 1928 sub semnătura primei femei arhitect din lume, Virginia Maria Andreescu Haret – s-a înființat prin desprinderea de Liceul Matei Basarab.

Având în vedere că era vorba de o aniversare, Matricea Românească le-a dăruit tinerilor liceeni bucuria de a viziona filmul “Două lozuri” și de a dialoga cu unul dintre cei mai apreciați actori români ai momentului, Dragoș Bucur.

Dragoş Bucur, un model care a coborât de pe marele ecran pe scena Colegiului Naţional Gheorghe Şincai, graţie tandemului "Bulboacă şi Asociaţii" - Matricea Românească

Dragoş Bucur, un model care a coborât de pe marele ecran pe scena Colegiului Naţional Gheorghe Şincai, graţie tandemului “Bulboacă şi Asociaţii” – Matricea Românească

Jovial și carismatic, actorul a împărtășit tinerilor prezenți în sala de festivități a liceului, povestea debutului său în actorie: întrebat de o colegă de liceu ce vrea să devină, Dragoș i-a dat un răspuns “cool” – cel puțin așa considera la momentul acela – actor! Colega i-a menționat despre Teatrul Podul, unde Dragoș a ajuns din curiozitate și, așa cum însuși recunoaște, de atunci viața lui a început să se schimbe complet, în sensul în care “toată energia s-a dus pe actorie. De la jumătatea clasei a XI-a și 2 ani după ce am terminat facultatea nu am mai avut nicio vacanță, n-am mai făcut nimic, nimic. Doar actorie.”

“E bine să faceți ceea ce vă place, implicare 100%, curaj, seriozitate” sunt doar câteva dintre sfaturile actorului pentru șincaiști, atunci când a fost discutat subiectul privind alegerea unei profesii. În ceea ce privește cariera, Dragoș le-a mărturisit liceenilor faptul că întâlnirile cu oamenii “providenţiali” au fost cele care i-au format cariera, amintind cu recunoștintă de Cătălin Naum, Mircea Albulescu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Florin Fieroiu, Peter Weir, oameni care „i-au deschis mintea, i-au deschis drumuri, l-au format”.

Sfaturi pentru carieră şi viaţă: actorul Dragoş Bucur

Sfaturi pentru carieră şi viaţă: actorul Dragoş Bucur

“Credeți că puteți schimba lumea în orice domeniu și mie îmi place lucrul ăsta!”

Vorbind despre libertate, actorul le-a împărtășit tinerilor că ar pleca din țară doar dacă și-ar pierde senzația de libertate: “Pentru mine este foarte importantă senzația de libertate. Spun «senzația», pentru că și atunci când ai senzația de libertate, nu înseamnă că ești cu adevărat liber. Dar sentimentul, senzația de libertate pentru mine sunt foarte, foarte importante.” Atașamentul de familie și faptul că i-ar fi destul de greu să-și facă meseria în afara țării sunt motivele pentru care actorul nu ar părăsi România.

De asemenea, Dragoș le-a recomandat liceenilor să meargă prin țară, să călătorească cât de mult pot. „Eu aș face călătoria obligatorie: mergeți să vedeți țara, avem o țară foarte frumoasă, apoi mergeți în afara țării pentru că te deschide la minte mai mult decât vă închipuiți. Călătoria în sine – că vine cu bune, cu rele – e un lucru extraordinar!”

Evenimentul, cu tema "De pe maidan, pe marele ecran", a avut loc într-o sală de festivităţi înţesată cu tineri plini de interes

Evenimentul, cu tema “De pe maidan, pe marele ecran”, a avut loc într-o sală de festivităţi înţesată cu tineri plini de interes

Întrebat despre statutul de profesor pe care îl are la școala de actorie de film pe care a înființat-o – actoriedefilm.ro – Dragoș mărturisește că “nu i se pare grea chestia cu profesoratul” pentru că își cunoaște meseria, i se pare „mișto” să împărtășească din lucrurile pe care le știe, „fură” și se „încarcă” continuu de la cursanții lui, considerînd că aceștia au o credință, o energie, o exuberanță aparte. “Credeți că puteți schimba lumea! Deci asta mi-e clar: credeți că puteți schimba lumea în orice domeniu și mie îmi place lucrul ăsta!”

De asemenea, alte întrebări care și-au găsit răspunsul au fost despre profesionalism și talent, despre realizarea filmului “Două lozuri”, despre pregătirea pentru examenul de admitere la UNATC și construirea relațiilor profesionale, despre meseria de actor de teatru vs. actor de film, despre filmele de artă vs. filmele comerciale, despre educarea publicului și multe altele.

Sesiunea de întrebări-răspunsuri cu idolul lor a fost una dintre cele mai incitante pentru tinerii liceeni

Sesiunea de întrebări-răspunsuri cu idolul lor a fost una dintre cele mai incitante pentru tinerii liceeni

Curiozităţile şincaiştilor l-au provocat şi încântat pe Dragoş

Curiozităţile şincaiştilor l-au provocat şi încântat pe Dragoş

“Nimic nu funcționează fără muncă”

La finalul întâlnirii, actorul a concluzionat: “O să vă amintiți cu mare drag de liceu. (…) Sună fatalist, dar viața te duce unde trebuie. Întâlnești pe cine trebuie, când trebuie. Nu spun să vă relaxați și să nu vă mai dați interesul, dar o să vedeți cum viața vă surprinde continuu. Dar nimic nu funcționează fără muncă. În orice e muncă!”

Dragoş Bucur, explicând practic diferenţa dintre actoria de film şi cea de teatru

Dragoş Bucur, explicând practic diferenţa dintre actoria de film şi cea de teatru

La final, celebrul protagonist al unor filme ca "Poliţist, adjectiv" sau "Două Lozuri" a fost "sufocat" cu afecţiune de către tineri

La final, celebrul protagonist al unor filme ca “Poliţist, adjectiv” sau “Două Lozuri” a fost “sufocat” cu afecţiune de către tineri

O ocazie unică: Dragoş Bucur la Colegiul Naţional "Gheorghe Şincai" din Bucureşti. Evenimentul este parte a unei campanii educaţionale marca "Bulboacă şi Asociaţii", prin proiectul său cultural Matricea Românească (www.matricea.ro)

O ocazie unică: Dragoş Bucur la Colegiul Naţional “Gheorghe Şincai” din Bucureşti. Evenimentul este parte a unei campanii educaţionale marca “Bulboacă şi Asociaţii”, prin proiectul său cultural Matricea Românească (www.matricea.ro)

O amintire pentru o viaţă: ziua când Dragoş Bucur a "descins" la CN "Gheorghe Şincai"

O amintire pentru o viaţă: ziua când Dragoş Bucur a “descins” la CN “Gheorghe Şincai”

Dragi șincaiști, Matricea Românească vă urează la mulți ani și succes în tot ceea ce vă propuneți! Și încă ceva: sloganul liceului vă definește întru totul: “Purtaţi-vă bine pui de români şi nu uitaţi şi pre Şincai!”

Proiectul “Întâlnirile Matricei” a debutat luni 27 februarie 2017 la Colegiul Naţional “Gheorghe Şincai” din București.

În ce instituţie de învăţământ şi cu cine doriţi să aibă loc următoarea întâlnire Matricea Românească? Aşteptăm sugestiile voastre în comentarii!

Cristina Cazan

Cristina Cazan

Coordonator Marketing şi Comunicare Bulboacă & Asociații SCA. Îi place armonia. O puteţi contacta la cristina.cazan [at] bulboaca.com
Cristina Cazan

Șerban Pavlu, locatarul unui apartament mic și dezordonat, se trezește cu greu din patul lui „soldățesc”, de o persoană, încearcă să fixeze de bicicleta sa o caracatiță uriașă de jucărie și se pregătește de plecare. Este primul semn că Marius, personajul lui Pavlu, este divorțat și că, urmărind în continuare filmul lui Radu Jude, „Toată lumea din familia noastră” (2012), vom fi martorii din fața ecranului ai unor întâmplări deloc rare în căminele din România. Ce urmează, bulversează complet așteptările spectatorului.

În linii mari, subiectul filmului gravitează în jurul familiei lui Marius, un dentist divorțat de Otilia (recăsătorită cu un contabil), cea care a obținut drepturile de custodie asupra fiicei lor de cinci ani, Sofia. În urma dispoziției unei judecătoare – părtinitoare, în viziunea lui Marius – tatăl este obligat să își viziteze copilul „cu porția”. Fosta soție, Otilia (Mihaela Sîrbu), respectă cu sfințenie litera legii, întrucât îi interzice prezența chiar și la aniversarea micuței, sub pretext că este în afara dreptului lui de vizită. Pelicula urmărește încercarea lui Marius de a-și duce copilul la mare, într-o vacanță demult așteptată și planificată, și conflictul născut de opoziția fostei neveste, care aruncă în aer toate speranțele protagonistului. De aici încolo, comicul și imprevizibilul devin suveranii întâmplărilor.

Chiar dacă acțiunile personajului lui Șerban Pavlu, excepțional în acest rol, uluiesc privitorul, nu putem să nu îl compătimim pe acesta, mai ales în lumina atitudinii obtuze și revanșarde a fostei soții. Într-un cadru guvernat de invectivele aruncate cu ușurință de către foștii parteneri unul către altul – întrerupte doar de cuvintele dulci pentru Sofia, atunci când fetița își face apariția – situația degenerează brusc, fără niciun avertisment pentru spectator. Filmul reprezintă, în esență, o lecție ce ne arată că omul este o ființă vulnerabilă, care se poate transforma subit într-o cu totul altă persoană.

Trailer „Toată lumea din familia noastră”

După cum remarca regizorul Radu Jude, în cadrul unei dezbateri organizate recent de către Cinepub, spre deosebire de ultimele două filme ale sale, „Aferim!” și „Inimi cicatrizate”, „Toată lumea din familia noastră” are „legătură, fie direct, fie indirect, cu niște experiențe personale și cu acea idee conform căreia e bine să vorbești despre lucrurile pe care le cunoști, care ți s-au întâmplat, care au legătură directă cu tine. Într-un fel, le poți controla mai ușor și găsești un lucru care face ca lucrurile să fie mai ușor de comunicat. Atunci când cineva face un lucru pe care nu-l stăpânește, treaba aceasta se simte, se vede”.

Dacă înaintea declanșării isteriei, care dinamitează filmul și îl transformă într-una dintre creațiile de referință ale cineastului, Marius îi spune Sofiei că „toată familia” lor va ajunge în Rai – remarcă ce dă și numele producției – finalul nu face decât să îi infirme teoria. O reflecție românească modernă, despre relații, familie și falimentul încărcat de resentimente al iubirii.

Nota Matricea Românească: [usr 3]

Dragoş Bucur are de ce să fie jovial în aceste zile. Două dintre filmele în care joacă – “Două Lozuri” (pe care l-a şi produs, un omagiu adus lui Caragiale şi Daciei părinţilor noştri), respectiv “Câini” – sunt în topul preferinţelor românilor, fiind ambele succese fulminante la publicul autohton, abonat tradiţional din varii motive (penuria de producţii locale, marketingul agresiv) la blockbuster-ele americane.

Aşa că, atunci când ne invită în rulota lui neîncălzită (“Au uitat să bage băieţii căldură. Nu-i nimic. Vă dau o cafea, un ceai?”), într-o pauză de filmare, Dragoş e aproape exultant, dar afabil şi ne-epatant.

“Pentru noi, este de domeniul SF-ului. E ca și cum ai zice că Iliescu ajunge președintele Americii. E aproape incredibil! Sau că Obama devine prim-ministrul României. Nu te gândești că se poate așa ceva. Și totuși, s-a putut. Iar faptul că filmele acestea două (Câini şi Două Lozuri, n.r.) au avut public… În plus, încă un film românesc, Selfie 69, a depășit înainte recordul acesta, cu peste 20.000 de spectatori. Dar ca, în trei săptămâni, trei filme românești să facă atâta public e așa, o bucurie imensă pentru mine – și cred că poate fi un moment în care publicul spune: «Da, măi, nu mai fug când văd la cinema film românesc».

Sunt două genuri care, din păcate, sunt foarte puțin întâlnite în cinema-ul românesc. Şi faptul că amândouă au reușit să facă, din câte am înțeles, Câini – 25.000 de spectatori, iar Două Lozuri, doar în primul week-end – 27.000… este realmente o performanţă.”

Trei filme românești să facă atâta public, în numai trei săptămâni, e o bucurie imensă! Cred că poate fi un moment în care publicul spune: “Da, măi, nu mai fug când văd la cinema «film românesc»”

“Istorie” este un termen care s-ar potrivi mai bine performanţelor pe care le evocă Dragoş. După ani de zile în care a cucerit numeroase premii peste hotare, graţie eforturilor unor Porumboiu, Mungiu, Puiu, Sitaru sau Jude, şi ale unei pleiade de actori talentaţi, filmul românesc începe să câştige bătălia acolo unde, pentru cei implicaţi, contează cel mai mult: în inimile conaţionalilor lor.

Dragoş Bucur: "Dacă stau să mă gândesc care este precedentul thriller românesc, nu știu ce să zic"

Dragoş Bucur: “Dacă stau să mă gândesc care este precedentul thriller românesc, nu știu ce să zic” Foto: Marius Donici

Ceea ce frapează la tura victorioasă făcută de Câini şi de Două Lozuri în sălile de cinema româneşti e faptul că, aproape contraintuitiv, filmele gravitează în jurul aceloraşi probleme. Personajele din ambele producţii, îi facem observaţia lui Dragoş, vor să iasă din matricea românească şi – cu o excepţie notabilă în Câini – eşuează.

“Cred că e mai scurt să vorbești despre asemănări, decât despre diferențe. Diferențele sunt atât de multe, încât e complicat. În primul rând, n-aș spune «rețeta», dar procesul prin care filmele acestea au ajuns la lumină, la public, sunt total diferite. Câini este un film la care, din câte știu eu, Bogdan Mirică muncește de patru sau de cinci ani, a scris probabil cinci draft-uri de scenariu, dacă nu mă înșel, îl «roade» proiectul acesta de mulți ani. Este un film care a primit sprijin de la CNC (Centrul Național al Cinematografiei, n.r), este un film care are co-producători străini, este un film serios, care tratează o problemă într-o cheie foarte serioasă, este un film cu un buget decent – nu știu exact cât are, dar bănuiesc că are peste 500.000 euro, e o sumă spusă fără să am cunoștință. De asemenea, genul, în sine – thriller este o chestiune care nu prea se face în România. Dacă stau să mă gândesc care este precedentul thriller care a ieșit pe ecranele româneşti, nu știu ce să zic. Nu-mi amintesc.

La polul opus, Două Lozuri este o comedie, făcută de o școală de actorie – şi asta neacreditată -, actoriedefilm.ro, proiectul meu, al lui Papi (Alexandru Papadopol, n.r.) și al lui [Dorian] Boguță. [Regizorul] Paul [Negoescu] a intrat așa, cu capul înainte în chestiunea aceasta. Din câte am aflat, la trei zile după ce am început filmările, a vrut să se retragă, s-a panicat. Filmul este făcut cu bani de buzunar: banii noștri, banii cursanților, banii unor prieteni, au mai venit unii cu: «Ia 500 de euro, îți iau eu mâncarea». Co-producătorii au intrat cu servicii, neplătiți, urmând ca la final să ia ceva, dacă filmul face profit. Aproape toată echipa a venit: fie, majoritatea neplătită, fie plătită cu 20-30% din cât ar fi trebuit să ia. Două Lozuri nu își propune să ridice probleme grave în atenția publicului, își propune doar să facă oamenii să râdă. Pe de altă parte, asemănările sunt că ambele filme sunt făcute cu foarte multă pasiune. Poate pentru public nu este important, dar pentru mine, din interior, este foarte important. Atât Paul, cât și Mirică, în momentul în care au intrat în proiectele acestea, au intrat cu tot sufletul.” Q.E.D.

“Două Lozuri” este făcut cu bani de buzunar: banii noștri, banii cursanților, banii unor prieteni, au mai venit unii cu: «Ia 500 de euro, îți iau eu mâncarea»

Dacă «mijloacele de producţie» a filmelor în discuţie au fost, cel mai adesea, «româneşti», pentru a folosi un eufemism, etica muncii a venit să compenseze deficienţele logistice. “Libertatea”, ne explică Dragoş, “este cea mai tare chestie atunci când faci un film independent. Presiunea e de cu totul altă natură, decât atunci când finanțările vin dintr-un sistem organizat. OK – nu iese, nu iese! Bineînțeles, asta nu a făcut pe nimeni să fie mai relaxat atunci când muncea. Am muncit câte 14-15 ore în fiecare zi. Eu însumi am întins cabluri, am împins rulote, am cărat generatoare, am întins masa pentru echipă, am negociat cu oamenii pe la cârciumi și prin bloc. Am făcut absolut tot. Și nu e vorba numai de mine, ci și de Paul, și de Doru, și de Papi, și de Ovidiu, și de Ana, de toată lumea. Dar nu «tremurau chiloții» pe mine că «Mamă, dacă nu îmi iese filmul?». Nu mă face să fiu mai relaxat din punctul acesta de vedere, al volumului de muncă și al implicării, ci mă face să fiu mai relaxat în ceea ce privește produsul final.”

În pofida recepţiei extrem de pozitive, au existat şi câţiva nori care au venit să întunece cerul lui Dragoş şi al echipei de la Două Lozuri: “Nu știu dacă ați aflat, dar niște puști s-au apucat să submineze filmul și l-au coborât de la nota 8 și ceva pe IMDB – care era o notă corectă, nimeni nu vorbise cu nimeni să dea o notă mai mică sau mai mare… Ne-au dat cam 400 de oameni nota 1.”

Dragoş e, după propria-i mărturisire, campion la glume proaste. Completarea noastră: şi la comedii bune

Dragoş e, după propria-i mărturisire, campion la glume proaste. Completarea noastră: şi la comedii bune

Motivul? “Nu le place de cineva din film. Nici nu contează. Gluma în sine o gust, pentru că eu sunt campion la glume proaste. Dar dincolo de glumă, m-au atacat personal. Probabil că, dacă eram angajat într-un film, nu mă interesa. Dar e al meu, e filmul meu. Nu pot să închid ochii la chestiunea aceasta. Datoria mea e să fac tot ce pot să repar greșeala asta. Am vorbit cu ei până la urmă, și se pare că «războiul rece» o să ia sfârșit. I-am invitat să vadă filmul, și dacă nu le place, le plătesc eu biletul. Asta pentru că nu îl văzuseră. Le-am propus, deci, să vadă filmul și, dacă după ce îl văd vor în continuare să dea nota 1, dau și eu, live pe Facebook. Dacă le place, plătesc biletul şi îmi aduc filmul la nota pe care o merită. Sile e un parior! (râde)”

Aluzia la Sile, personajul carismatic din Două Lozuri, nu e întâmplătoare, iar în discuţia cu Bucur poţi observa, dacă ai un ochi fin, atât crâmpeie din sans souci-ul seducător al lui Sile, cât şi din gravitas-ul lui Roman, protagonistul din Câini.

“În cele din urmă, fiecare personaj are ceva din actor, sau invers. Pentru că nu ai cum, nu există o dedublare 100%. Totuși, sunt eu – că sunt priviri, că sunt gesturi, că sunt gânduri. În primul rând, personajele acelea gândesc. Or, eu gândesc. Că îmi controlez gândirea și că o conduc pe anumite fire, așa cum îmi cere scenariul sau îmi cere regizorul, aceasta este o altă discuție, dar bineînțeles că sunt similitudini. Nu înseamnă că, dacă joc un criminal, eu visez să omor – dar, dincolo de asta, și un criminal se poate uita pe stradă și poate constata frumusețea unei păsări sau să se amuze la o glumă. Acolo intervin eu, în chestiunile acestea mici, care construiesc, de fapt, «carnea» personajului. La Sile, sunt anumite lucruri în comun: eu sunt un tip destul de coleric – în Două Lozuri am exagerat puțin și am dus spre caricatură trăsătura aceasta a lui -, am momentele mele de lașitate, așa cum le are Sile, cred foarte mult în noroc. Chiar cred. Pe de altă parte, la fel ca Sile, cred că norocul nu ajunge și, dacă e în fața ta, du-te după el, fă ceva ca să îl meriți! Raportat la Roman, am momente în care sunt foarte taciturn, am momente în care orgoliul îmi depășește cu mult rațiunea, chiar destul de des. Am momente în care mă cred invincibil. Am lucruri în comun și cu Sile, și cu Roman.”

Am lucruri în comun cu Sile: sunt un tip destul de coleric – în Două Lozuri am exagerat puțin și am dus spre caricatură trăsătura aceasta a lui -, am momentele mele de lașitate, așa cum le are Sile, cred foarte mult în noroc. Pe de altă parte, la fel ca Sile, cred că norocul nu ajunge și, dacă e în fața ta, du-te după el, fă ceva ca să îl meriți!

Tranziţia de la comic la tragic nu poate decât să ne fascineze, fapt pentru care le sugerăm cititorilor cinefili să urmărească ambele filme – cu pauza intermediară de rigoare. E o experienţă care le va ridica, precum nouă, o întrebare firească: e ignoranţa (lui Sile & Co.) preferabilă lucidităţii şi realismului dur (din Câini)?

“Depinde de caz” explică Bucur pentru Matricea Românească. “Uneori, ignoranța e bună, dar eu nu pot să promovez chestia asta, pentru că e împotriva a ceea ce cred eu. Sunt conștient că de multe ori ignoranța te face mai fericit, dar eu n-aș alege niciodată drumul acesta. Prefer să-mi înfrunt demonii.”

Are Roman, din Câini, demonii lui, sau supra-analizăm? “Probabil că, în momentul în care privești povestea din ansamblu, când ai o perspectivă mai bună asupra întregii povești, poți să vorbești despre demoni, despre masculinitatea din film, poziția femeii, tot ce vrei, treburi grele. Din punctul meu de vedere, Roman este doar un băiat care s-a trezit într-o situație pe care a crezut că o poate gestiona, a aplicat niște reguli pe care el le stăpânea destul de bine, și a fost depășit de situație. Aceasta este punctul meu de vedere, mic, al actorului care își vede de rolul lui.”

Cu liniştile lui neliniştitoare – dacă oximoronul ne e permis -, de film asiatic, Câini – un thriller despre saga vânzării unui pământ moştenit în Dobrogea, blocate de o comunitate închisă, dominată de pulsiuni primare – are accente oedipiene. E personajul lui Dragoş victima predestinării, sau are el liber arbitru? Crede Bucur, “el are opțiuni tot timpul. Nu e un personaj prins într-o plasă de păianjen din care nu poate să scape. Nu. Numai că nu face alegerile bune. Ce aș fi făcut eu, Dragoș? Habar n-am, pentru că eu știu povestea, mi-e ușor să spun: «Eu aș fi făcut așa!». Greșeala lui capitală, în filmul acela, e că o lasă pe prietena lui singură. Uman, aceasta este cea mai mare greșeală, după mine. Dacă l-am judecat undeva, acolo l-am judecat.”

Roman este doar un băiat care s-a trezit într-o situație pe care a crezut că o poate gestiona, a aplicat niște reguli pe care el le stăpânea destul de bine, și a fost depășit de situație. Greșeala lui capitală, în filmul acela, e că o lasă pe prietena lui singură

Atât Dinel, Sile şi Pompiliu, cât şi Roman, sunt produsele (dar şi, finalmente, victimele) mediului în care trăiesc. Îl întrebăm pe Dragoş cum i-a influenţat devenirea artistică faptul că e român.

“Știu că sună uşor patetic, dar eu sunt foarte mândru că sunt român. Pe de altă parte, mi se întâmplă de foarte multe ori să ies pe stradă și să constat în jurul meu chestiuni despre care lumea spune că sunt «românești» și să îmi fie rușine pentru ele. Dar eu sunt format în România, în școala de teatru românească, de către profesori români, în film am învățat ce am învățat de la regizori români. Că ulterior am ajuns în afară, că am mai învățat lucruri, că mi-am mai deschis ochii în anumite direcții, asta e cu totul altceva, dar eu sunt român. Puteam să plec din țară, dar nu mă văd trăind în altă parte. Mi-ar plăcea să călătoresc – dar să mă mut în America sau în Anglia, n-aș putea! Cel puțin acum, eu spun că n-aș putea. Pe de altă parte, românii în continuare parchează pe trecerile de pietoni lângă școli, în continuare parchează pe locurile rezervate persoanelor cu dizabilități, în continuare dacă văd pe stradă pe unul mai închis la culoare, încep să strige că e țigan și că merită bătut. Eu nu pot să accept lucrurile acestea, deși sunt român… De fapt, aceasta nu treabă românească, e partea negativă în orice societate.”

Sile sau Roman? Actorul spune că are câte ceva din fiecare

Sile sau Roman? Actorul spune că are câte ceva din fiecare

Poate un film – pe cât de amuzant, pe atât de satiric – precum “Două Lozuri” să declanşeze o schimbare intimă în noi? “Nu vreau să îi dau o mai mare valoare decât merită filmului, dar dacă ai ochi și minte înțelegi că, dincolo de hăhăiala aia, sunt niște lucruri foarte adevărate în el. Nu îmi dau seama exact ce declanșează schimbările în societate, sau cât e manipulare, așa cum se vorbește în ultimul timp. La urma urmei, orice poate declanșa o schimbare – poate fi un film, poate fi un om, poate fi un eveniment. Cred că orice poate declanșa o schimbare, dacă societatea a ajuns la un moment în care simte nevoie de schimbare. Am senzația că România e într-un moment în care se schimbă. Ce se întâmplă în ultimii ani vizavi de corupție, de educație, de sănătate… cred că toți pe stradă suntem într-un punct în care, chiar dacă încă n-am zis «stop», urmează să zicem, din multe puncte de vedere. Stop și Reset! Știu că sună foarte din cărți, dar o simți când vorbești cu oamenii. OK, până când? OK, am înţeles, dar gata! De la politicienii pe care îi acceptăm de atâția ani, ne facem că nu-i vedem și spunem că nu se poate. Uite că a început să se poată. Deci da, cred că și un film, la un moment dat, poate fi [un agent al schimbării sociale].”

Orice poate declanșa o schimbare în societate – poate fi un film, poate fi un om, poate fi un eveniment. Am senzația că România e într-un moment în care se schimbă

"În ţară, ca regizor preferat, oscilez între Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu. În afară, mi-a plăcut mult Lars Von Trier într-o perioadă, dar îmi plac şi filmele comerciale, ale lui Nolan de pildă..."

“În ţară, ca regizor preferat, oscilez între Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu. În afară, mi-a plăcut mult Lars Von Trier într-o perioadă, dar îmi plac şi filmele comerciale, ale lui Nolan de pildă…”

Suntem la două săptămâni distanţă de comemorarea tragediei din Colectiv, poate cel mai dureros catalizator al schimbării în România post-decembristă. Pentru Dragoş, “e nedrept și să vorbești despre Colectiv din perspectiva asta. Au murit oameni acolo. Bănuiesc că, pentru familiile lor, dacă s-ar schimba ceva în societate, ar însemna un lucru. Dar cred că nu e drept să vorbim despre asta – despre moartea unor oameni și schimbarea unei societăți.”

Cred că este prima oară – și sper să nu fie pentru o perioadă scurtă – când avem politicieni care, într-adevăr, vor binele țării. Cred că e singura schimbare la un an de la Colectiv. În rest, nu cred că lucrurile s-au schimbat

E o vreme câinoasă şi, înghesuiţi într-o rulotă primitoare, de pe marginea unui drum precum cel pe care “gaşca nebună” din Două Lozuri pleca la Bucureşti, disecăm cu unul dintre cei mai talentaţi actori ai României starea naţiei. Comedia lui Dragoş Bucur ne-a făcut să râdem şi să medităm, însă thriller-ul în care joacă a făcut şi mai mult: ne-a dat speranţă.

“Da, e o undă de optimism în finalul din Câini. Eu aşa cred, aşa îl percep. E acolo un poliţist care a ajuns în momentul în care nu mai poate. Cred că, după o viață în care a mâncat rahat, vrea să moară bând apă! (râde)

Depinde foarte mult de cum e structura ta interioară, pentru că poți să-l privești ca pe un film foarte pesimist sau ca pe un film optimist. Eu cred că e unul optimist. E ca în poveștile acelea cu oglinda care îți arată sufletul. Eu, când mă uit în oglinda aceea, văd binele.”

“Două Lozuri” şi “Câini” rulează în cinematografele din România. Detalii despre şcoala de actorie a lui Dragoş Bucur pe www.actoriedefilm.ro

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

“E atât de individual și de intim acest drum pe care ți-l faci tu, ca actor, cu tine însuți! Ţi-l dau exemplu pe Samuel L. Jackson, care a făcut teatru 20 de ani, dar a jucat în filme de la 38 de ani. Și nu e singurul, sunt mulți… Nu ai de unde să știi. Dar, într-adevăr, trăim într-o societate în care tot timpul trebuie să faci ceva. Și eu, când nu repet nimic, și cineva mă întreabă: «Ce faci, ce repeți?», şi răspund: «Nimic.», mi se spune: «De ce?». «Pentru că așa trebuie să fie și nu e nici o panică, pentru că trebuie să ai pauza, timpul tău.» Nu trebuie să faci tot timpul ceva, pentru că mai trebuie să şi trăiești ca să poți să vii înapoi cu ceva.”

Nu este un extras dintr-o conferinţă TED, ci o discuţie pe care o port, într-o după-amiază de vară indiană, cu Ioana Anastasia Anton, o actriţă de 31 de ani care poate fi urmărită pe scenele a trei reputate teatre bucureştene: Teatrul Odeon, Teatrul de Comedie şi Teatrul Bulandra. Cu una dintre producţii – “o piesă despre viaţă şi moarte” – a venit recent şi la Festivalul de Teatru de la Brăila, acolo unde a cules – alături de colegii ei – aplauze furtunoase. În ea, Ioana o interpretează pe Mandy Bloom, “un om simplu, dar care în același timp, în momentul în care intră în contact cu oamenii intelectuali care au trăit niște experiențe, le punctează nişte adevăruri. Ea are inteligența naturală, poate să-și impună punctul de vedere în fața unor oameni care sunt mult mai culți decât ea, care au mai multă educație, ceea ce o face să fie un om foarte liber ca să îşi poată spune părerile.”

“Când am început să lucrăm la rol și la personaj”, îmi povesteşte Ioana, “ne tot gândeam: «Cum e fata asta? Se zice despre ea că e tânără, că e sexy, că Richard s-a combinat cu ea numai pentru o aventură. În timp, am ajuns să credem despre personaj că este puternic, în primul rând pentru faptul că ea îl iubește pe acest bărbat fără nici un dubiu. Nu s-a uitat niciodată la el pentru bani sau pentru poziția lui socială. Dificultatea pe care am întâlnit-o în repetiții a fost să cred și eu în poziția ei [vizavi de pretinsa insensibilitate a fotoreporterilor de război, n.r.]. Ce e mai important – să ajuți animalele, oamenii sau să fii, pur și simplu, cel care observă și cel care transmite mai departe informația? Eu, Ioana, nu aș putea să spun ce e bine și ce e rău în toată dualitatea aceasta, pentru că eu cred foarte mult că acești fotoreporteri și reporteri de război, și nu numai, își fac meseria. E o graniță foarte greu de trecut și nu cred că e nimeni în măsură să judece dacă fac sau nu bine.”

Ioana Anastasia Anton, actriţă română de teatru şi de film

Ioana Anastasia Anton, actriţă română de teatru şi de film FOTO: Marius Donici

Ca jurnaliştii, actorii sunt nişte transmiţători – cu totul speciali – ai adevărului. Ioana îmi aprobă observaţia: “Până una alta, în teatru asta caut, sau asta încercăm mulţi dintre noi să căutăm, adevărul. Pentru că altfel nu avem cum să ajungem la voi decât prin adevăr. Cred că sunt puține momente de adevăr curat, dar asta încerc eu să fructific prin chimia care se creează cu spectatorii.”

Cultura este un univers pe care încerc să-l descopăr, de care sunt conștientă că nu o să-l descopăr niciodată până la capăt, dar care mă motivează să încerc să evoluez, să aflu lucruri. Prin cultură îmi definesc atât felul meu de a fi, cât și gustul. Cultura îți oferă și libertate, într-o direcție pe care o simți a ta

E teatrul o chestiune de viaţă şi de moarte, sau chiar mai mult, parafrazându-l pe Bill Shankly? “De vreo doi ani, încep să mă gândesc la teatru ca la o meserie, adică îmi dau seama că sunt în cadrul acestei meserii, că fac parte din această breaslă cu foarte multe departamente și că am ajuns în punctul în care spun: «Asta e profesia mea». Eu cred că există viață și după teatru. În același timp, e păcat, apropo de cultură, să nu forezi și să nu cauți – pentru că îți faci ție un deserviciu, nu neapărat ca artist, ci în orice domeniu. Cultura hrănește spiritul.”

Sunt curios cum se simte un actor într-o lume dominată – şi condusă – de corporatişti. Întrebarea e primită cu jovialitate: “Oamenii spun că e o demență, că e o nebunie. Cum poți să ai atâta libertate? Cum poți să-ți controlezi emoțiile? Dar eu nu mai percep lucrul ăsta aşa. Deja este ceva palpabil. Ceea ce admir la mine, ca şi la ceilalţi colegi ai mei, este că am reușit, cumva, să mă axez pe ceva ce iubesc să fac. Mai departe, ce o să fac, peste un an, peste doi, peste zece, nu știu. Poate o să îmi placă, peste zece ani, să lucrez în tâmplărie!”

Ipotetica reconversie profesională a Ioanei, deşi improbabilă, aduce în discuţie alt subiect. Este sau nu este teatrul o formă desuetă? Din interior, “Mandy” are o optică particulară.

Teatrul poate ajunge să fie desuet, dacă nu este de calitate. Şansa unui spectacol de a fi de calitate porneşte, în opinia mea, de la text, de la piesă

“Sunt convinsă că sunt oameni cărora nu le place să meargă la teatru și nu vibrează absolut deloc cu el. E dreptul fiecăruia să fie cum vrea și să guste ce îi place. Cred că da, la un moment dat, teatrul poate să ajungă desuet, în condițiile în care nu e de calitate. Aici iar este o discuție lungă: ce înseamnă teatru de calitate? În primul rând, cred că șansa ca un spectacol de teatru să fie de calitate pornește de la text, de la piesă. Acesta este principalul lucru care îl face pe un spectator să vadă o piesă de teatru. Se crede că oamenii vin să vadă actorii, vin să vadă regia, decorul. Nu. Primul lucru care ajunge la spectator este textul. Povestea este atât de interesantă și vrei să afli ce se întâmplă, încât rămâi cu ea și după.”

Ioana Anastasia Anton, în discuţie cu Matricea Românească

Ioana Anastasia Anton, în discuţie cu Matricea Românească

O întreb pe Ioana ce ar fi viaţa, fără teatru? “O să încerc să îți răspund din perspectiva unui spectator. Eu, dacă n-aș merge să văd teatru, dacă n-aș consuma teatru, as fi un om foarte trist. Îmi place să merg la teatru, îmi place să văd actori pe scenă, să văd concepții regizorale, scenografii. Mă îmbogățesc foarte mult. Cred că teatrul este vital pentru oameni. Inclusiv eu, ca spectator, încerc să mă detașez și să pot, preț de câteva ore, să mă uit la o poveste, să fiu acolo cu povestea, cu oamenii de pe scenă. Nici nu îi mai privești ca pe niște actori, pentru că totul este atât de real. Cred că această experienţă este absolut necesară pentru toți oamenii.”

Dacă Brăila este un etalon (şi a demonstrat-o pe deplin), românii din provincie sunt avizi – ca în “vremurile bune” pentru artă, dar proaste pentru neam din prima jumătate a secolului al XIX-lea – după teatru. Pentru Ioana, contactul cu sălile şi cu spectatorii din afara Bucureştiului a fost impresionant. “Am avut șansa să joc de câteva ori în provincie în festivaluri. Sunt trupe extraordinar de bune în multe orașe din țară. Când joci în provincie este, într-adevăr, o altă vibraţie. Poate pentru că peisajul cultural de acolo nu e atât de divers și atunci când vine un spectacol, el este apreciat și oamenii sunt dornici să participe la eveniment, alături de tine.

Una dintre cele mai puternice experiențe pe care le-am avut în ce priveşte contactul direct cu publicul a fost la Ideo Ideis, festivalul pentru «copii» (actorii din noua generaţie, n.r.). Am jucat Cum am învăţat să conduc – şi te iubeau din momentul în care urcai pe scenă, până în cel în care o părăseai. Nu știai ce să faci cu atâta energie pozitivă. Atât de mult a ajutat spectacolul, încât, după aceea când l-am jucat și la noi la sediu, la Sala Nouă de la Comedie, aveam altă senzație, pentru că avusesem experiența cu publicul de acolo.”

Noi, ca artiști, suntem sau nu suntem formatori de opinie? Eu nu mi-am răspuns încă la întrebarea aceasta, încă sunt în căutări. Sunt multe momente în care merg și joc pentru mine. Știi că e mereu întrebarea: „Pentru cine jucați, pentru voi sau pentru public?”. Depinde

Întâmpinând-o pe Ioana la o terasă peste drum de Sala Nouă a Comediei, n-ai zice că e actriţa care, săptămână de săptămână, ridică în picioare şi face să râdă, dar şi să mediteze, sute de oameni. E îmbrăcată tinereşte, fără extravaganţe, şi se confundă în mulţime, ceea ce-i convine de minune, bănuiesc: la urma urmei, un strop de intimitate, după ieşirea de sub lumina reflectoarelor, nu strică. În cursul conversaţiei, tocmai contrastul dintre puterea de a electriza fulgurant masele şi relativul anonimat al artistului mă face curios: ce-şi iau actorii de la public, în afara aplauzelor?

Jucând-o pe Sanda în Domnişoara Christina (2013), după romanul lui Mircea Eliade: “A fost dificil să vorbesc așa teatral, dar plasa de salvare a fost textul foarte bine scris. A fost atât de intens pentru mine”

Jucând-o pe Sanda în Domnişoara Christina (2013), după romanul lui Mircea Eliade: “A fost dificil să vorbesc așa teatral, dar plasa de salvare a fost textul foarte bine scris. A fost atât de intens pentru mine” Foto: cinemarx.ro

“Nu m-am gândit niciodată la asta. Ce e foarte important și ce îmi place mie într-un spectacol sunt momentele acelea puține – fiindcă nu îți ies toate – când reușești să fii foarte prezent. Am câteva spectacole în care vorbesc cu publicul, și acolo am început să descopăr ce înseamnă contactul direct cu sala. În momentul în care ai perdeaua neagră în față, lucrurile nu țin numai de tine, ci și de partener. Când vorbești direct cu publicul, e complicat, fiindcă te simţi în control. Asta te face să te simți foarte bine și puternic, dar în același timp nu ești puternic – poate să vină un cutremur, și aia e! E o trăire ce te ajută să fii prezent, şi care te aduce cu picioarele pe pământ.”

Ioana Anastasia Anton poate fi urmărită în stagiunea 2016-2017 în:

„Kepler-438b” (regia Bobi Pricop) şi „Când timpul nu se mișcă” (regia Vladimir Anton) – Teatrul Odeon

„Ivanov” (regia Andrei Şerban) şi „Rața sălbatică” (regia Peter Kerek) – Teatrul Bulandra

„Tartuffe” (regia László Bocsárdi), „Cum am învățat să conduc” (regia Eugen Gyemant) și „Emancipare” (regia Radu Iacoban) – Teatrul de Comedie

“30 +” (regia Alexandru Bogdan) – Godot Cafe-Teatru

Prolog: o mărturisire. Am intrat la “Două Lozuri”, cea mai nouă comedie românească avându-i ca protagonişti pe Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol fără aşteptări exagerate – ba chiar, aşteptându-mă la un “Las Fierbinţi” translatat pe marele ecran. Sigur că filmul a provocat o rumoare respectabilă pe Internet, însă ca jurnalist nu poţi avea încredere într-un evaluator atât de volatil precum blogosfera. În cazul de faţă, doar văzând vei crede, şi nu credendo vides.

“Două Lozuri” (regia Paul Negoescu), ce are meritul imens de a-l readuce pe agenda publică pe Caragiale, pleacă de la nuvela acestuia – vă amintiţi, desigur, celebra lectură şcolară “Două loturi” – şi o transpune în contemporaneitate. Numai că aici nu avem un singur Lefter Popescu, ci trei – pe numele lor Sile (Pariorul Macho), Dinel (Amantul Soţul Părăsit) şi Pompiliu (Dacopatul cu Teoria Conspiraţiei), condamnaţi tustrei la o viaţă fără perspective într-un orăşel de provincie (Alexandria, pentru cunoscători), a cărui realitate e la fel de dureroasă ca meciul Chiajna – Petrolul la care se uită Sile în cârciuma obştească.

Intriga e cât se poate de simplă: după ce soţia lui Dinel, Gina, expatriată în Italia, îi cere insistent câteva mii de euro, acesta recurge – reluctant, în disperare de cauză – la «schema românească de îmbogăţire rapidă»: joacă, la comun cu băieţii, un bilet la 6/49.

“Cum îţi explici că ăia care câştigă la 6/49, câştigă doar de Paşte sau de Crăciun?”

“Cum îţi explici că ăia care câştigă la 6/49, câştigă doar de Paşte sau de Crăciun?”

Evident că biletul iese câştigător şi – la fel de evident – este pierdut de către Dinel, victima unui jaf în scara blocului. De aici rezultă un întreg carambol care produce situaţii – dar mai ales discuţii à la Reservoir Dogs – dintre cele mai amuzante.

“Păi şi, îi găsim pe hoţi?” e întrebarea în jurul căreia gravitează “Două Lozuri” – o întrebare la care nu s-a răspuns în 30 de ani de democraţie românească, dar se răspunde în 86 de minute de film

“Două Lozuri” e una dintre cele mai bune comedii româneşti ale ultimilor ani pentru că e autentică şi nu-ţi dă nici un moment impresia că forţează: filmul jonglează magistral cu psihozele comune (Iohannis a fost pus de servicii, Nikola Tesla era român şi se numea Nicolae Teslea), cu problemele româneşti în care ne regăsim cu toţii (o viaţă claustrantă, fără orizont), dar şi cu tipologiile pe care le întâlnim în cotidian: ratatul din colţul blocului, bătrânii ursuzi care aşteaptă omul de la cablu, tinerii care taie frunze la câini, amatori de prăjiturele şi de “cuiuţe”, fetele care scot un ban cinstit din cea mai veche meserie din lume, vrăjitoarele care nu «văd» nici măcar scorul la un amărât de Liverpool – United, (dar dau bon fiscal).

“Dacă Decebal ar fi avut dubii în 101-102, ar mai fi avut el basorelief pe Columnă?”

“Dacă Decebal ar fi avut dubii în 101-102, ar mai fi avut el basorelief pe Columnă?” Foto: ceaucinema.ro

Două Lozuri” e matricea românească prin excelenţă, şi avem dubii că va exista român care, ieşind de la el, să nu fi râs după ce s-a regăsit fie în personaje, fie într-una dintre situaţiile evocate aici.

Morala filmului e dătătoare de speranţe: fie dracul Dacia cât de neagră, românii tot vor găsi o metodă să o facă albă. C-aşa-i românul!

O Dacie neagră (sau albă) într-o ţară cu mult gri

O Dacie neagră (sau albă) într-o ţară cu mult gri Foto: Facebook “Două lozuri”

Nota Matricea Românească: [usr 4]

“Două Lozuri” rulează în cinematografe din 7 octombrie.

Filmele lui Nae Caranfil la UNATC, în perioada 28-31 ianuarie

26 ianuarie 2024 |
Fiu al istoricului și criticului de film Tudor Caranfil, Nae (Nicolae) Caranfil s-a născut la București, pe data de 7 septembrie 1960. Este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, secția Regie Film, promoția 1984,...

Doamna comediei românești – Tamara Buciuceanu Botez

10 august 2022 |
La 10 august 1929, în Tighina, se năștea una dintre cele mai îndrăgite actrițe, figură reprezentativă a teatrului și filmului românesc, cea care a umplut de bucurie inimile a nenumărați români, prin prestațiile sale artistice – Tamara Buciuceanu-Botez....

Suntem în stare să aflăm Secretul Fericirii?

16 octombrie 2018 |
Secretul Fericirii este un element discret care nu scapă atenției unor scriitori precum Pascal Bruckner, Frédéric Beigbeder, Michel Houellebecq și, mai nou, Alex Popa. Textul curge lin, dens în semnificații, firesc în limbaj, fără personaje metaforă, ne...


De ce Moromeţii 2 ar putea fi un rateu

12 octombrie 2017 |
În epoca re-facerilor şi a contra-facerilor, pentru a nu folosi termeni englezeşti, a relua / continua Moromeţii pare o idee logică atât din perspectivă patriotico-estetică, precum şi dintr-una mercantilo-pragmatică. Însă pariul cinematografic al lui Stere...