mamă

Vera își începea lista cu obiective pentru noul an.

Pe primul loc, pe foaie, stă scris, cu litere mari:

CUM SĂ FIU O MAMĂ MAI BUNĂ:

(desigur, simplul fapt că scrie aceste 7 cuvinte ne face să știm deja că Vera este o mamă bună)

Vera își propune să facă lucrurile mai bine, de acum înainte. Să știe ce cuvinte să folosească, atunci când lucrurile se mișcă greu, sunt iritante și frustrante, să știe cum să se bucure de vorbele potrivite și cum să le îndrepte pe cele nepotrivite (pentru că și cuvintele grele apar uneori în relația cu copiii noștri, și ne dăm seama după o oră sau două ce ar fi fost bine să fie făcut, pentru că regretăm sau ne macină gesturi și grimase și comportamente de care nu suntem încântați, ca părinți).

Ce să așezăm pe listă, spre aducere aminte?

Poate că în primele rânduri din listă ar fi potrivit să fie scrisă replica părintelui:

,,Am greșit/ am făcut o greșeală. Îmi pare rău.”

A spune ca adult ,,am greșit” înseamnă asumarea responsabilității pentru ceva anume. Ce mesaj mai puternic le putem transmite, noi, adulții, copiilor noștri, dacă nu puterea ce vine din asumare? Un „îmi pare rău“ spus și crezut îi arată copilului că regretele unui părinte nu sunt vorbe goale, ci au valoare și putere iar acțiunea nepotrivită, deja regretată, nu va mai fi repetată.

Părinții nu au întotdeauna dreptate. Copiii ar trebui să știe că persoanele-stâlp, mama și tata, fac și ei greșeli uneori, greșeli pe care le asumă și le îndreaptă.

A spune ,,îmi pare rău” nu presupune o schimbare de rol. Nicidecum. Nu înseamnă că autoritatea ta îți este știrbită. Înseamnă: respect, încredere, un model de bună comunicare.

Și ce mai stă scris pe lista Verei?

Stă scris așa: Ce facem când ne supărăm unii pe alții?

În primul rând ar fi bine să ne aducem aminte că noi suntem în aceiași tabără cu copilul. Pe același mal, în aceeași barcă. Nu ne poziționăm împotriva lui. Uneori suntem supărați, ba chiar furioși. Uneori spunem cuvinte nepotrivite, pe care le regretăm. Emoțiile sunt normale. Ele vin și pleacă însă. Suntem responsabili fiecare pentru comportamentele noastre.

Este în regulă să ne simțim supărați, triști, temători, furioși, frustrați. Însă ceea ce contează, la sfârșitul zilei, este că suntem acolo unul pentru altul, că viața noastră împreună este formată din o grămadă de lucruri bune pe care le împărtășim.

Copilul trebuie să înțeleagă că o emoție puternică vine și pleacă și orice greșeală poate fi reparată.

Sunt eu, adultul, atotștiutor?

Viața ne dovedește că NU. Așa că este în regulă ca Vera să le spună în răstimpuri copiilor ei: ,,…hmmmm, nu știu răspunsul la această întrebare acum, însă mă voi gândi, mă voi documenta, voi întreba și voi afla, voi găsi cea mai bună formulă, voi căuta să lămuresc asta”.

Și pe listele voastre sunt câteva idei la care vă gândiți pentru a le aplica în relația cu copiii voștri? Da, desigur. Până data viitoare să repetăm ceea ce a pus Vera pe lista ei. Vom găsi, desigur, alte lucruri care dau roade benefice și cresc tare bine și sănătos relația dintre noi și copiii noștri.

,,Ooooo…ai făcut asta singur, chiar tu, singur? Sunt așa mândru de tine….”(îi spune lui Cosmin tatăl lui);

,,Te-ai descurcat și acum. Ai făcut treaba asta complicată de una singură, fără să ceri ajutor? Sunt cu adevărat încântată!” (chiar așa i-a spus Ilenei mama ei);

,,Nu pot să cred, ați terminat și nu ați cerut ajutor… Ce mândri suntem de voi, copii capabili să rezolve totul sprijinindu-se doar pe ei, pe forțele lor…” (așa le-au spus părinții gemenilor Tina și Eric).

Cândva, în copilărie, există posibilitatea să ți se fi spus, iar și iar, că e tare grozav dacă faci totul impecabil bazându-te numai și numai pe tine!

Sună foarte bine, nu este așa? Părinții ne dau putere, ne validează. Însă undeva pare că rămâne fixată ideea, la maturitate, că suntem demni de laudă doar dacă facem lucrurile bazându-ne doar pe noi, pe forțele noastre. Pare că merităm mai puțin dacă vom cere sprijin, dacă într-o zi vom spune că nu o putem duce la capăt, că nu ne iese, că avem nevoie de un umăr, de o mână întinsă, sau de toți cei care sunt în jurul nostru, cu gând bun pentru noi.

Gândul care iese la suprafață, ,,poate ar fi bine să cer ajutor”, trezește în noi temeri. Parcă ne facem griji: dacă cei din jur se vor amuza pe seama noastră, dacă vom fi apoi marginalizați, puși la colț, vom fi tratați ca niște ,,impostori” (,,spune că a făcut, dar să știți că nu a făcut de unul singur, nu e numai și numai meritul lui”), dacă cei ce ne cunosc se vor îndoi de noi și de puterile noastre, de ceea ce merităm. Ne este teamă să cerem ajutor pentru a nu deranja, pentru a nu crea situații neplăcute, pentru a nu coborî de pe piedestal, pentru a nu ne tulbura imaginea și nici liniștea celor din jur.

Mi-e teamă că voi fi greutate pentru cineva.

Mi-e teamă că voi fi pus la colț.

Mi-e teamă că se va vorbi neplăcut despre mine.

Mi-e teamă că voi fi etichetat drept cel ce poate puțin

Mi-e teamă că voi pierde controlul.

Mi-e teamă că rămân cu datorii.

Mi-e teamă că îmi voi pierde stima de sine greu încercată.

Chiar așa să stea lucrurile?

Ei bine, a cere devine echivalent cu a ști care ne sunt limitele, slăbiciunile și lipsurile. Să ceri ajutor este de fapt un semn de echilibru. ,,Știu cât pot, știu cum sunt, știu cum stau acum”.

Să soliciți ajutor îi valorizează pe ceilalți, le permite să se simtă utili, competenți și importanți. Oamenilor le face plăcere să dăruiască, să fie implicați.

Să ceri îți permite să verifici că nu ești singur, că poți conta pe ai tăi, pe grupul tău de prieteni. Să simți ceea ce presupune solidaritatea îți întărește sentimentul de liniște interioară și îți arată că problemele tale nu sunt doar ale tale, unice, nemaivăzute; ele au fost trăite și retrăite.

Pentru ca lucrurile să prindă contur în viață este important să îți cunoști punctele forte și punctele de limită. Cei ce reușesc știu cu siguranță să delege, se bazează pe ceea ce pot dărui și ceilalți și știu că este mai important să își atingă obiectivul decât să își protejeze imaginea creată.

,,Sunt încântată că te-ai descurcat singur…e minunat! Totuși, când vei avea nevoie, oricând, pentru orice, nu uita că sunt aici, suntem aici cu toții pentru tine!”- cele mai potrivite cuvinte pentru a-ți susține fiul sau fiica!

În fiecare zi era aproape la fel: Andrei se arunca în mașina mamei și striga, ere nemulțumit, se răstea, se burzuluia.

Se uita pe geam și vedea, parcă, doar lucruri ce îl nemulțumeau. Ba chiar, de câteva ori, când mama i-a reamintit să își pună centura, Andrei a izbucnit în plâns.

Ce e de făcut? Lia, mama lui, este chiar speriată, nu îl recunoaște. În primele două săptămâni de școală totul  părea minunat. Și acum, brusc, asistă la această schimbare.

Ce ar fi bine să știe Lia?

Școala- o provocare pentru cei mai mulți

Pentru cei mai mulți băieți este o adevărată provocare să fie uneori departe de familie. La școală, ce e drept e drept, toată ziua s-au străduit: s-au străduit să respecte regulile, să întrebe doar după ce au ridicat mâna sus, să fie liniștiți și să nu răspundă colegului de bancă care i-a înghiontit și i-a ,,ajutat” să ducă bucla de la litera ,,r” prea sus pe foaie. Apoi, în pauză, nu au reușit să termine gustarea pentru că au fost și la baie și s-au și alergat puțin cu fetele. Și pauza a zburat.

În plus, nu au știut dacă e bine sau nu să răspundă provocărilor, au fost derutați și s-au și blocat când au vrut să răspundă la întrebarea ,,cum ne dăm seama, copii, că afară e toamnă?”

Cum se simt copiii?

Andrei e confuz, obosit, epuizat și stors de energie. Se simte stresat, iar în cupa emoțiilor sale nu mai este pic de fluid care să îl ajute să interacționeze cu răbdare și bunătate și interes și veselie.

Ce e de făcut?

Ar fi grozav dacă am reuși să ne abținem și nu am întreba imediat: ,,cum a fost în pauză?”, ,,cu cine te-ai jucat azi în curtea școlii?” sau ,,ți-a plăcut brânza dulce cu ardei din caserolă?”

Ar fi și mai bine dacă am oferi o mică gustare fiului nostru (băieții sunt mai mereu înfometați) și dacă am reuși să îi surprindem cu ceva amuzant; pare că ai face să râdă este o mare reușită, prin care oferim stare de bine și îi umplem de energie pozitivă. O întâmplare amuzantă scoasă din pălărie sau niște ochelari haioși scoși din torpedou, la momentul oportun, schimbă toată situația tensionată din mașină.

Ar fi nemaipomenit să îi putem lăsa măcar pentru 30 minute să alerge și să se joace într-un părcușor. Natura și mișcare așează în cupa emoțiilor, din nou, starea de bine și disponibilitatea copilului tău pentru conectare optimă.

Lia știe de acum că nu e nimic ciudat în legătură cu Andrei. Înțelege că uneori e dificil ca el să își comunice trăirile și știe că sunt zile ce l-au consumat și l-au lăsat fără energie și disponibilitate. Este răbdătoare și își pune curiozitatea să mai aștepte, să ia un bob de zăbavă și este acolo ori de câte ori fiul ei are nevoie de timp și combustibil pentru a se pune iar pe roate, pentru a redeveni calm și strălucitor.

-Victor, Amalia, haideți, este timpul să strângeți toate jucăriile și să vă pregătiți pentru cină!

Angi, mama gemenilor, s-a înarmat cu răbdare și cu traista de explicații plină. De fiecare dată începe o bătălie a întrebărilor și explicațiilor. Oare azi va fi la fel?

-De ce, mama, de ce trebuie să strângem acum?

-Dar de ce trebuie să venim la masă?

-Mamaaa, dar de ce să ne întrerupem?

-De ce să ne spălăm pe mâini?

-Și de ce să îmi schimb bluza. E foarte puțin noroi pe ea.

-De ce…

-De ce….

Angi a tras aer adânc în piept.

Oare…?

Oare care este diferența dintre a explica unui copil ceva și a explica acel ceva iar și iar, ,,la nesfârșit”?

Care este intenția ta, intenția părintelui? Ce vrei oare să se întâmple? Vrei să ții o teorie pură sau vrei ca această explicație să se transforme într-o conversație interactivă, alături de copilul tău?

Oare vrei să îi dai ocazia copilului tău să își creeze o perspectivă largă sau vrei să îl convingi că tu ai dreptate, deții adevărul absolut și este foarte important ca el să se conformeze tuturor lucrurilor pe care le ceri?

Oare încerci să cauți alături de el soluții sau vrei să îi subliniezi fiului sau fiicei tale, iar și iar, logica din punctul tău de vedere pentru că ai impresia că acest adevăr e pus de el sau de ea la îndoială?

De ce?

Copiii întreabă mereu ,,de ce?”: …de ce, mama?; …de ce aș face asta?; …dar de ce trebuie?

O fac nu pentru că au uitat explicațiile (nu, în niciun caz!) și nici pentru că vor iar și iar o lămurire. Ei vor să se sustragă controlului, vor poate să nu îndeplinească sarcina (deloc sau nu chiar acum) și, desigur, ar putea să vrea să facă doar ce vor ei.

În acest moment nu este cazul să răspunzi la acest ,,de ce”. Este doar o provocare. Validează-le emoțiile și totodată fixează clar limitele.

,,Să știi că trebuie să facem asta”.

,,E musai să ducem acum lucrurile la bun sfârșit”.

,,Eu chiar cred că tu știi de ce”.

,,Sunt sigură (sunt sigur) că dacă ar fi să fie, ai ști să explici chiar mai bine decât mine, adultul, de ce, motivul adevărat!”

Să ne aducem mereu aminte: este important să folosim regulile împreună cu consecințe anunțate pentru a evita riscul reacțiilor noastre în funcție de cum ne simțim la un moment dat într-o anumită zi, într-un anumit context. Ceea ce oferă regulile stabilite copiilor este predictibilitate: ei știu în mod clar ce anume se așteaptă de la ei, ce ar fi bine să fie făcut și cum. Este foarte important ca pentru același tip de comportament, copilul să primească același tip de răspuns din partea adultului responsabil.

Angi este calmă și zâmbitoare:

-De ce? Oh, dar eu cred că voi știți mai bine decât mine de ce! Mi-ar plăcea chiar să vă ascult explicațiile voastre! Sunt sigură că așa cum o faceți voi nu o face nimeni!

Copiii zâmbesc.

În casă miroase îmbietor. E toamnă bună și bogată peste tot și toate.

Oare ar fi trebuit să o dau și eu pe Maria la lecții de pictură? – se frământa mama ei.

Poate că nu trebuia să plec de acolo, poate că trebuia să mai stau puțin lângă ea… își tot repeta tatăl Ligiei.

Fac tot ce e de făcut pentru fiii mei adolescenți? se tot întreabă Miruna, mama lor.

Ne simțim vinovați

Ne simțim destul de des, noi, părinții, vinovați.

De ce nu am ales asta?

Nu ar fi trebuit…

Ar fi trebuit…

Dar dacă….

Sigur, am greșit…

Regret, nu am ales…

Ar fi putut avea asta copiii mei…

Oare de ce nu m-am gândit…

Simt că am ales greșit…

Simt că nu am ales…

Dar dacă aș fi făcut altfel….

Sentimente ce te ghidează

Sentimentul acesta, ,,că nu am fost destul sau că nu suntem destul” nu ne dă pace, ne macină, nu ne lasă să dormim.

Suntem dedicați copiilor noștri, am vrea să rezolvăm lucrurile pentru ei, să dăm tot, să facem tot. Tot ce ne stă în putere.

Sentimentul de vinovăție, oricât de neplăcut, când se cuibărește în noi, ca orice altă trăire emoțională, apare pentru a te orienta către soluții mai bune pe care tu, din rolul de părinte, să le vezi.

Când vina te îngheață

Vina resimțită ne lasă înghețați, fără sprijin, cu remușcări. Cu sentimentul că am fi pierdut ceva, că nu am fost tot ce ar fi fost bine să fim ca părinți…

Prima reacție, atunci când ne simțim vinovați este sa evităm emoția, să o negăm sau să găsim explicații, scuze pentru lucrurile care ne cauzează aceasta simțire. Aceasta reacție, de fapt, nu face altceva decât să potențeze vinovăția, care se poate transforma în timp în rușine, lucru de nedorit.

Sunt un părinte responsabil

Am pierdut oportunitatea aceasta pentru copilul meu.

Nu am fost în control în acea situație.

Nu am făcut ce ar fi trebuit să fac.

Toate aceste trăiri este bine să știm că își au parte din izvor în rezervorul responsabilității din noi, părinții.

Fără motivația noastră potențată de responsabilitate nu s-ar face simțită prezența niciunei stări legate de vinovăție.

Este important să înțelegem de unde vine sentimentul de copleșire și să pronunțăm viu:

,,Da, iată, mă simt vinovat… însă se întâmplă asta pentru că sunt un părinte responsabil, pentru că îmi pasă”

Este important să ne orientăm spre acțiune, atunci când ne simțim vinovați, spre fapte ce pot repara, ce pot ridica, reorienta, deschide uși, lumina oportunități.

Cuvinte ce vin în ajutor

Aceste cuvinte sunt un real ajutor pentru ca noi să putem trece peste ceea ce simțim pe moment și să putem găsi soluții, în loc să înghețăm, să rămânem țintuiți de neputință, sau să ne pierdem ritmul.

Nouă, părinților, ne pasă. Însă nu putem să fim mereu omniprezenți, nu putem alege tot, nu putem rezolva pe deplin toate lucrurile. Contează însă să găsim soluții, să ne implicăm, să ascultă, să fim empatici, să avem mereu o listă de priorități la îndemână, să fim implicați, conectați și – mereu – prezenți în viața fiilor și fiicelor noastre.

-În zece minute să știi că începem să strângem jucăriile…le punem pe fiecare la locul lor….

Așa a spus Anca către fiul ei… Cu strângere de inimă, ce e drept, pentru că aștepta ,,răscoala” acestuia. Emil se revolta și începea să se plângă, să negocieze, ca de fiecare dată.

Și câte nu încercase Anca! Să îi dea recompense (,,dacă mă asculți și strângi acum, mâine îți voi lua un joc nou!”), să îl amenințe (,,dacă nu mă asculți, mâine nu te mai las să te joci deloc!”), ba chiar să renunțe la ce ceruse, pe moment (,,of, nu mai plânge…hai, te mai las jumătate de oră…”)

Când dăm piept cu supărarea copiilor noștri

Ne este este foarte greu să dăm piept cu supărarea copiilor, cu aplecarea lor de a negocia, cu furia vădită și exprimată atunci când dorințele lor nu sunt puse mai presus de orice. Noi toți încercăm cotrobăim după rezultate de compromis, de cele mai multe ori neputând rămâne fermi (cu adevărat fermi) în hotărâri rostite.

De ce ne este atât de greu uneori să spunem NU?

Nouă, părinților, ne-ar fi tare bine ca toți copiii noștri să accepte limitele pe care le rostim, pe care le cerem. Însă nu este așa. Limitele nu au fost create pentru a ne ține copiii fericiți. Nu. Limitele sunt acolo (și sunt în puterea noastră) pentru a ne menține copiii în siguranță și pentru a le ghida optim comportamentul.

Dacă un copil este trist, supărat, furios, mâhnit, iritat, nu înseamnă că limita pusă de noi este greșită.

Și noi, părinții, ne reamintim ce simțeam când primeam noi NU-ul acela lipsit de empatie. Nu-ul ce avea iz de amenințare.

Însă noi nu mai facem acest lucru. Noi validăm sentimentele (,,știu că e greu să te desprinzi de joc, îmi dau seama că mai vrei în parc, înțeleg că nu vrei să plecăm de la bunica”) și menținem hotărârea, spre binele copiilor noștri.

Adevărul este că NU își are valoarea lui în a-i ajuta pe copii să realizeze limite, norme, reguli, respect, echilibru.

În plus, după un NU ce întristează, după lacrimi de frustrare și deznădejde, după țipete și răscoliri, copiii ajung să aprecieze fermitatea părintelui împletită cu atenție și grijă pentru simțire.

NU poate fi spus fără duritate, fără a fi ,,țipat”, ,,trântit”, fără a da senzația de ,,eu, adultul sunt atotputernic și tu, copilul, trebuie să mi te supui”.

Spus cu căldură, cu încredere în binele ce urmează și cu tărie, NU-ul își creează drumul lui bun.

Împreună cu Anca îi vom da lui ,,NU” puterea care protejează copilul și îl ține pe drumul cel bun:

,,Acum nu, îmi pare rău!”

,,Dragul meu, nu, nu ne întoarcem!”

,,E timpul să te strângem!”

“E timpul să mergem, știu că nu e ușor, o să reușești!”

“Nu, nu poți avea asta.”

,,Nu, nu acum. Acum este timp pentru altceva.”

,,Nu te pot lăsa să faci asta. Nu poți zgâria!”

,,Nu. Nu poți avea bomboane chiar acum.”

,,Nu, nu te pot lua acum, ci peste o oră. Vei rezista!”

,,Nu, nu poți lua o altă minge din coș.”

,,Nu, vom lua prânzul în curând. Nu poți avea napolitane acum”

,,Nu, nu poți sta în brațele mele acum. Ești bine, eu te văd, tu mă vezi, ești în siguranță”

,,Nu poți să ai ghiozdanul prietenei tale. Este al ei.”

Avem nevoie de limite.

Avem nevoie de limite care să ne învețe copiii că putem coexista respectându-ne unii pe ceilalți și avem nevoie de limite pentru a ne simți în siguranță. Suntem în echilibru atunci când știm ce se așteaptă de la noi, iar limitele creează armonie în copiii noștri când sunt echitabile, corecte.

Mioara își ia inima în dinți și merge spre Darius. Ohhhhh! Îi va spune că e timpul să plece din parc. Și el va spune NU. Și se va răsti la ea și se va întoarce cu spatele și ea, mama, va alerga după el și îi va da iar 10 motive pentru care trebuie să plece acum. Și Darius se va supăra și ea se va supăra că el nu înțelege și iar se vor certa… Deja sufletul i-a devenit greu și a părăsit-o curajul…

Nu-ul care ,,dă de furcă”

De câte ori nu am auzit noi toții de la copiii noștri:

,,Nu, nu plecăm!”

,,Nu, nu strâng!”

,,Nu, nu fac asta!”

,,Nu, nu vin la tine!”

Oare ce simțim când auzim ,,Nu”-ul acela? Pare că opoziția copilului e mare și noi pare-se că rostim instant: ,,-Ba da, trebuie, uite, e târziu, am întârziat, trebuie să dormi, trebuie să strângem, trebuie să plecăm…” Căutăm pe loc (nu-i așa?) să schimbăm ,,Nu-ul” copilului într-un ,,Da”.

Ce bine ar fi să auzim: ,,Da, să mergem, să strângem, să mâncăm…”

Acest lucru nu se întâmplă și noi ne punem în poziție de luptă, de convingere, de răsturnare de situație, de determinare…

Unde se dă lupta?

„Nu suport deloc să îmi spună NU!”

„E așa încăpățânat!”

„Ahaa, vrea el sa aibă ultimul cuvânt, însă uită că aici eu comand!”

„E un caracter dificil, mă ocup eu de el!”

„E o piatră tare, copilul acesta, însă eu voi ști ce să fac!”

„Nu îmi place deloc când mi se opune!”

De fapt, când copilul spune ,,Nu”, singurul lucru cu care avem de luptat, pe moment, este reacția noastră, a adulților, reacția noastră la emoțiile pe care le trăim. Este important să fim atenți la felul în care răspundem.

Să ne amintim mereu: ceea ce răspunde copilul nostru (NU-ul ferm) este doar o reacție emoțională. În spatele negației nu există o explicație logică, o introspecție.

Dacă și copilul și adultul răspund din fondul emoțional, ei bine, conflictul va escalada, desigur.

Copilul a spus în mod răspicat NU. Tu, părintele, respiri, iei o pauză, arăți prin limbajul non-verbal că înțelegi (dai ușor din cap, în mod afirmativ), te gândești și pronunți rar, cu voce fermă: ,,… înțeleg, nu vrei să faci asta. Însă să știi că DA, vom face acest lucru.”

De unde vine autoritatea?

Autoritatea părintelui vine din limbaj, din tonul vocii, din stilul ferm de afirmare, din propozițiile scurte, rostite cu hotărâre.

Afirmi; nu negi, nu reacționezi.

Pur și simplu spui ce se va petrece. Poate de mai multe ori, însă la fel de hotărât, la fel de așezat. ,,Acum vom face asta împreună. Să mergem! Știu că poți să o faci!”

Mioara este stăpână pe ea. Știe că da, există posibilitatea ca Darius să se opună și să spună, pe loc, cum nu dorește să facă ce i se cere. Și asta este în regulă. Mioara își aduce aminte mereu că ea, mama, este adultul care, cu răbdare și fermitate și dragoste va pune copilul pe făgașul cel bun!

Mihai promisese că își va ține camera ordonată. Promisese! Mădălina purtase lungi discuții cu fiul ei, îi explicase de ce e bine să fie atent cu tot și toate. Și vorbiseră despre asta nu o dată…

În seara aceasta sosise obosită acasă. Camera lui Mihai era într-o dezordine perfectă, toate erau aruncate, iar el vorbea fericit la telefon cu un coleg.

Mădălina a simțit că explodează: ,,Nu se poate, i-a țipat gândul, chiar așa? Chiar așa??? Nu îi pasă deloc?” Ce e de făcut acum?

Ce e de făcut?

Vezi tu, când copilul tău nu se ține de promisiune și nu realizează ceea ce ați agreat iar comportamentul lui nu te mulțumește, ba chiar te irită, este foarte importantă abordarea situației de către tine, părintele.

Ce îi spui? Cum îi spui? Unde te situezi față de el? Dar față de comportamentul lui?

În aceeași tabără, pe același mal

Ei bine, este foarte important să ne situăm, ATENȚIE!- în aceeași tabără cu fiul sau fiica noastră.

În momentul în care începem să aruncăm cu reproșuri –

,,ți-am zis de 100 de ori”

,,nu te-ai ținut de cuvânt”

,,nu înțelegi”

,,nu îți pasă”

,,nici nu mă iei în serios”

,,de câte ori îți mai calci promisiune?”

,,ești neserios”-

– copilul simte clar că el este o problemă. ,,Problema sunt eu”.

Cum ar fi dacă i-am spune: ,,Hmmmmmm….Am vorbit despre asta. Este clar că nu se întâmplă. Încă. Ceva îți stă în cale. Hai să vedem despre ce este vorba. Ce te împiedică pentru a face ceea ce ți-ai propus? Sigur îi dăm de capăt. Sigur găsim soluția!”

Copilul ne simte în aceeași echipă, copilul vede că dorim să îl ajutăm, să îl susținem. Conexiunea cu el este deosebită și este puternică.

El nu mai este un condamnat, un neputincios. El este un partener care lucrează alături de cineva experimentat pentru a rezolva optim și în favoarea sa o situație.

Pentru cine vorbim?

Tindem să vorbim pentru a ne împlini propriile noastre vreri în loc să vorbim cu copiii pentru a ne conecta viu; fiii și fiicele noastre ne simt lucrurile notate cu majuscule în agenda din noi și simt cât de tare vrem să ne impunem și se închid în loc să se deschidă. E important să fim sinceri cu noi: chiar dacă vrem să lăsăm impresia că discutăm pentru a ne conecta cu copilul trebuie să analizăm: nu cumva dorim doar să îl determinăm să vadă punctul nostru de vedere sau să schimbăm ceva în comportamentul lui? Copiii percep imediat această energie și-ca urmare- ridică un scut defensiv și se închid în fața adultului.

Mădălina trage aer adânc în piept.

Cu răbdare, ferm, hotărât, se așează lângă Mihai și îi arată toată deschiderea pe care o are pentru a găsi soluțiile potrivite. Ce stă în calea atingerii promisiunii? Vor afla, împreună, curând…

De câte ori nu își pierdea Mădălina cumpătul! De câte ori ori! Ceda, pur și simplu, când fiul ei curios, energic, motivat, se cățăra și scotocea și experimenta!

-Nu, nu, oprește-te, nu acolo! Nu așa!

-Te rog, ți-am spuuuus!

-Vino jos, vino, acum, aaacuuum!

Vocea era ridicată, țipa des, își ieșea din fire.

Oare fiul ei o auzea? Oare reușea să-i transmită ceea ce voia?

Unealta prețioasă: vocea părintelui

Vocea părintelui este o unealtă prețioasă atunci când este folosită potrivit.

Uneori, chiar e musai să preluăm controlul asupra unei situații în care lucrurile curg spre o turnură nepotrivită, iar fiul sau fiica noastră manifestă un gest, un comportament, o reacție ce ar fi bine să fie oprită.

Ce e de făcut?

Cum rostim astfel încât să obținem efectul scontat?

Există momente în care tonul vocii tale e musai să se schimbe, nu-i așa?

Secretul este să alegem să nu folosim tonalități înalte, să nu apelăm la ,,țipăt” când dorim să captăm atenția copilului, când dorim să oprim un gest, o manifestare.

,,Nu, Nu, ce faci acolo, oprește-te, oprește-te acum, ce faaaaci??!!”

Da, există posibilitatea să punem un ,,stop”, pe moment. Însă, de asemenea, la pachet, o dată cu tonalitatea înaltă folosită (țipăm!) vine dezvelirea noastră: adultul nu mai este în control. ,,A-ha, mama și-a ieșit din pepeni”

Hmmm… Dar noi dorim exact opusul a ceea ce se întâmplă: dorim să arătăm că suntem stăpâni pe situație, că putem controla totul. Și asta conștient și cu intenție vădită.

Ca să ne folosim vocea propice, ar fi bine să ne îndreptăm spre tonalitatea joasă și fermă, pe sunetul ce vine din diafragmă, un sunet jos și profund; cuvintele sunt rostite rar. Fără amenințare, fără duritate, doar cu profunzime: ,,Ah, NU, am spus NU și te rog să te oprești!”

Cu siguranță vom sublinia prin acest ton seriozitatea noastră și autoritatea noastră. Este important să nu pierdem autoritatea sănătoasă în fața copilului și nici să aducem un plus de haos într-un moment anume.

Puterea noastră îi va învăța pe copii să fie clari și fermi, să se exprime clar și ferm la rândul lor.

Copilul deprinde prin exerciții abilități optime sociale și are nevoie de îndrumarea adultului și de expunere la comportamentul adultului pentru a evolua social. Cel mai bun exemplu de comportament frumos? Acesta este musai să fie însuși părintele. Copilul vede în părinți nu doar persoanele care îl hrănesc și îl îngrijesc și îl ocrotesc; el vede modele. Modele reale. Cel mic caută în adultul ce îl păstorește un exemplu prin care să-și poată controla impulsurile, la rândul lui. De aceea noi, părinții, avem un rol foarte important în formarea atentă a comportamentului celui mic – dacă noi facem crize de furie, ei bine, copiii vor găsi de cuviință să facă la fel.

Mădălina știe bine de acum: păstrează tonul vocii jos: ferm, puternic, hotărât. Fiul ei aude acel ton și știe că mama este serioasă, știe că mama îi cere ceva ce ar fi important să asculte și să respecte. Spre binele lui. Și cel mai important lucru, învață să ceară la rândul lui, serios și hotărât!

Fabule: o istorie

Când vorbim de fabule, este bine să ne adâncim puțin și în istoria acestei opere plină de învățătură pentru mici și mari. Se pare că mesopotamienii dădeau naștere poveștilor folosindu-se de animale personificate, cărora le subliniau comportamentul; se satirizau astfel năravuri, greșeli, mentalități sau deprinderi.

Esop, ,,sclavul din Frigia” sau ,,înțeleptul Lydiei” prin multă înțelepciune, dă fabulei amploarea pe care o știm și azi. ,,Părintele fabulei” se presupune că a trăit în secolul al VI-lea în Grecia Antică și a devenit fabulist renumit în ciuda condiției sale umile.

La Roma, fabulele erau folosite ca material de învățare în special pentru tinerii din școala elementară.
Creatorul fabulei ca specie a literaturii latine a fost Fedru. Termenul latin de ,,fabula”, ca și echivalentul lui grecesc ,,apologos”, desemnau mai ales o narațiune pigmentată cu dialoguri între personaje. Sensul inițial al acestui cuvânt latinesc este acela de „discuție, conversație”, fapt care explică de ce fabula este atât de des ,,pusă pe scenă”. La Roma, o fabulă încorpora în medie cincisprezece-douăzeci de versuri, care cuprindeau o scurtă narațiune, aproape de dimensiunile epigramei și o „morală”, o concluzie explicită. Această concluzie conferea speciei literare respective un caracter pedagogic, de învățătură.
Succesul ieșit din comun al fabulelor lui Jean De La Fontaine (1621-1695) va inspira multă lume în scrierea acestora: nobili, clerici, magistrați, vânzători, toți își încearcă norocul în a crea fabule. Însuși Napoleon Bonaparte va creiona una, iar scrierea va fi bine primită.

La Fontaine subliniază componența fabulei: prima parte redă întâmplări folosindu-se în special de animale, elemente ale naturii și, mai rar, de oameni.

A doua parte, morala, exprimă învățătura, este situată la finalul fabulei și este o bucățică din profunzimea populară, închegată sub forma unui proverb. Morala cuprinde reguli de conduită pe care trebuie să le respectăm pentru a trăi în armonie, sfaturi pentru cei aflați la început de drum, fixarea unor lucruri dezamăgitoare din societate, comportamente umane nedrepte sau nejustificate.

Racul, broasca și o știucă (de Alexandru Donici)

Racul, broasca și o știucă

Într-o zi s-au apucat

De pe mal în iaz s-aducă

Un sac cu grâu încărcat.

Și la el toți se înhamă:

Trag, întind, dar iau de samă

Că sacul stă neclintit,

Căci se trăgea neunit.

Racul înapoi se da,

Broasca tot în sus sălta,

Știuca foarte se izbea

Și nimic nu isprăvea.

Nu știu cine-i vinovat;

Însă, pe cât am aflat,

Sacul în iaz nu s-au tras,

Ci tot pe loc au rămas.

Așa-i și la omenire,

Când în obște nu-i unire:

Nici o treabă nu se face

Cu izbândă și cu pace.

Musca la arat (de Alexandru Donici)

De la arat un plug

Venea încet spre casă

Și, la un bou pe jug,

O muscă se-așezase.

Iar ei, spre-ntâmpinare,

O altă muscă-n zbor

Îi face întrebare:

– De unde, dragă sor’?

– Și mai întrebi de unde!

Ei musca îi răspunde

C-un aer supărat.

Au nu pricepi ce facem?

Nu vezi că noi ne-ntoarcem

Din câmp, de la arat!

Spre laudă deșartă

Mulți zic: noi am lucrat,

Când ei lucrează-n faptă,

Ca musca la arat.

Să ne bucurăm de ceea ce fabulele dăruiesc, să ne bucurăm de ele dăruindu-le copiilor noștri și redăruindu-le copiilor din noi.

Pentru a afla mai multe despre istoria fabulei, putem cerceta articolul ,,Fabula, istoria fabulei”, sursa www.qdidactic.com. Site-ul GoKid oferă acces la peste 200 fabule, ordonate atât alfabetic, cât și după numele autorului.

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc – partea II

Copiilor le plac istorisirile.

Mai mult decât orice.

Ascută cu drag tot ce le dăruim, cu har, în povestiri mari sau mici.

Poveștile le captează atenția și îi ajute să-și dezvolte imaginația și limbajul și îi ajută să înțeleagă. Cei mici pot învăța ceva nou din orice povestioară. Totuși, fabulele, poveștile cu tâlc, cu morală, îi învață despre valori parcă altfel.

Fabula, acest tip de operă epică, are o lungă istorie care provine din antica Mesopotamie. Are un rol moralizator și un rol ce formează, atrage atenția și face să sune în mintea copiilor un clopoțel de argint! Cu siguranță fabula trebuie să facă parte obligatoriu din viața celor mici.

Poveste alegorică, în versuri sau în proză, fabula aduce în prim plan animale, plante, fenomene ale naturii și lucruri personificate care satirizează anumite defecte ale oamenilor, cu scopul de a le îndrepta, desigur; este mereu interesantă povestioara în sine însă și morala din final.

Se spune că prima fabulă creată în adevăratul sens al cuvântului, în care apare și o morală, este ”Privighetoarea și eretele”, povestită de Hesiod, în lucrarea sa din secolul al VIII-lea înainte de Hristos. Esop este cel care a devenit pentru noi toți părintele fabulei și un adevărat izvor de inspirație pentru talentați scriitori de mai târziu, cum ar fi Jean de la Fontaine, Grigore Alexandrescu, Anton Pann.

Să ne reamintim câteva fabule ce îi vor încânta pe cei mici și mari, deopotrivă!

Vulpea și strugurii

„O vulpe era extrem de înfometată. Deodată a văzut niște ciorchini delicioși de struguri atârnând de o viță și a vrut să-i prindă cu gura. Nu a putut ajunge la ei pentru că erau foarte sus; s-a îndepărtat, spunând:

-De fapt nici nu-mi plac, sunt foarte verzi … ”

Copiii vor înțelege, desigur, cât de des renunță unii oameni la lucruri pe care le doresc dând vina pe ceva exterior, găsind o scuză. Învățătura fabulei subliniază că oamenii nu pot sa se bucure de ceva la care nu pot ajunge sau la care nu au acces, consolându-se cu gândul că acel lucru probabil nici nu merita atenția lor. Este bine ca băieții și fetele să rețină că atunci când își propun ceva, când au un ideal înalt, dăruirea, sacrificiul, hotărârea contează în atingerea lui.

Porumbelul și furnica

„A fost odată o furnică care, însetată, mergea să bea apă la râu. Cu toate acestea, odată ajunsă acolo, ea a fost dusă de curentul amețitor al apei. S-ar fi înecat, probabil când un porumbel, care era cocoțat pe o ramură de copac din apropiere, a observat -o și s-a repezit să o salveze. După ce a pus-o în siguranță, furnica recunoscătoare a promis că într-o zi îl va ajuta ea pe porumbel, deși este atât de mică.

Timpul a trecut și într-o zi a venit un vânător. Văzând porumbelul pe o creangă de copac, și-a pregătit arma pentru a-l ochi. Furnica, ce se afla în apropiere, a văzut scena și s-a grăbit să-și îndeplinească promisiunea. L-a ciupit pe vânător de călcâi. Acesta, iritat, a aruncat arma. Porumbelul a profitat de ocazie pentru a zbura, și astfel viața lui a fost salvată”.

Prin această fabulă copiii află despre gesturile generoase, despre respectarea cuvântului dat și despre importanța oricărei ființe, indiferent de dimensiunile ei.

Pornim în luna august să dăruim povești cu tâlc, fabule pline de învățăminte, pentru copiii voștri și pentru copiii din voi!

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc – partea II

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc – partea III

Este atât de bine în vacanță!

Sunt atât de multe lucruri de văzut și de învățat!

Ce învață oare acum copiii prin simțurile lor? Atingând, mirosind, gustând, văzând?

Să ne gândim: învață că ei sunt atunci când fac pur și simplu cunoștință cu oameni noi pe care îi privesc în ochi și le strâng mâna, în fața cărora își rostesc numele: ,,Eu sunt!”

Copiii învață auzind: cântul păsărilor de dimineață și pe înserat, vuietul mării, zgomotul frunzelor lovite de vânt, picurii de ploaie care lovesc tare sau încet. Aud liniștea pădurii, zumzetul gâzelor, lătratul furios, mieunatul blând, cotcodăcitul bucuros.

Copiii învață gândindu-se iar și iar la zicale, snoave, ghicitori. Învață întorcând cuvinte pe toate fețele, învață deslușind zâmbete, învață ascultând istorioare scurte pline de înțelesuri. Copiii învață cuvinte noi, regionalisme, arhaisme. Se bucură de descoperiri și ițesc legături noi.

Natura îi învață despre căldura soarelui, a pământului, despre umezeala din zori, despre fiorul serii, despre umbra nucului și răcoarea fântânii dătătoare de apă ce te limpezește.

Copiii își clătesc ochii în cer, în holde, în mare, în frunze, în grâne. Copiii văd copaci înalți și poame ce atârnă, văd roșul din penajul cocoșului și roșul macilor. Copiii învață despre nuanțe de verde și albastru, despre nori întunecați sau pufoși.

Copiii recunosc arbori ce stau drepți și arbori aplecați de vijelii. Și ochii lor sunt încântați și cercetători.

Cum se văd casele de sus? Și cum se văd florile din vârful caisului? Și ce îmi arată podul casei?

Ochii ne învață copiii!

Și cum mai învață copiii? Gustând!

Și porumb copt și porumb fiert, și lubeniță și caisă și coajă de pâine scoasă din cuptor, și mâncare de pe foc și mâncare răcorită sub ștergar.

Învață gust de aguridă și gust de copt, gust amar și gust acru și dulce și sărat. Învață simțind pe papile o lume întreagă!

Și ei miros! Și mușețel, și fân cosit, și nucă spartă, și pământul reavăn, gunoiul de grajd, trandafirii și coaja de mesteacăn.

Dar cel mai tare copiilor le place să învețe atingând! Merg desculți prin iarbă și pe nisip, prin apa râului, merg pe pietre ascuțite și merg prin noroi. Și ating aluat moale și coajă de cozonac, lasă să le curgă printre degete boabe de porumb și mângâie frunze aspre și tari, și catifelate.

Și învață copilul despre echilibru: se cațără pe scară și în pod și în prun. Aleargă pe poteci și traversează podețe, sar un pârleaz și depășesc un gard. Și devin siguri pe ei!

Învață să se miște repede pe bicicletă și încet când vor să observe un arici, se rostogolesc pe o parte și sar și aterizează ghemuit.

Copiii învață simțind bucurie și tristețe, poveste și despărțire, regăsire și dor.

Ce bine e în vacanță!

Acum este atât de bine să punem simțurile la treabă și să învățăm folosindu-ne de ele!

Tatăl lui Nicholas este francez iar mama sa este româncă. Băiatul a învățat să vorbească în franceză cu tatăl său și în română cu mama sa. Specialiștii îl numesc pe Nicholas ,,compus-bilingv”. De ce? Băiatul a dezvoltat simultan două coduri lingvistice cu un singur set de concepte, învățând română și franceză simultan, în timp ce se și adaptează la lumea din jurul său. El crește modelându-se din mers, folosind codurile lingvistice care îl ajută în fiecare segment în parte.

Miruna este adolescentă și este un ,,bilingv coordonat”. Ea lucrează cu două seturi de concepte: învață engleza la un Centru de limbi străine și în discuțiile cu prietenii ei de la clubul de “Debate”, iar acasă și la școală continuă să vorbească româna. Miruna se coordonează singură atunci când situația i-o cere.

Cristina și Matei, adulți, doresc să învețe limba germană pentru că vor să aplice pentru un MBA în străinătate. Ei sunt ,,bilingvi subordonați” pentru că învață a doua limbă folosindu-se de  filtrul limbii lor. Cei doi subordonează vocabularul nou și schemele noi de învățare unei scheme deja bine interiorizate.

Toți cei pe care i-am amintit până acum fac parte din populația lumii bilingvă sau multilingvă. Trebuie să știm că în creierul lor lucrurile funcționează altfel decât în creierul celor care vorbesc o singură limbă.

Despre abilitățile lingvistice

Abilitățile lingvistice, sau ceea ce tu stăpânești într-o limbă străină,  sunt măsurate prin două unități active, vorbit și scris, și două unități pasive, ascultat și citit. O persoană cu aptitudini bilingve echilibrate are abilități aproape egale în ambele limbi, însă majoritatea bilingvilor din lume știu și îşi folosesc limbile în proporții variate.

Toate progresele realizate în imagistica cerebrală au oferit neurolingviștilor o imagine despre cum caracteristicile învățării unei limbi modifică creierul bilingv.

Se știe faptul că emisfera stângă investighează şi se ocupă de procesele logice, pe când emisfera dreaptă e suplă și abordează procesele sociale și emoționale; nu putem vorbi, desigur, de o separare absolută a emisferelor, este o nuanță ce relevă însă procente specifice.

La ce vârstă putem să începem să învățăm o limbă străină?

Copiii învață mai ușor limbi străine datorită plasticității creierului în plină dezvoltare, concluzionează cercetătorii; plasticitatea este cea care le permite folosirea ambelor emisfere când învață un nou limbaj.

Adulții, desigur, au o abordare rațională și riguroasă când își însușesc o limbă străină iar învățarea devine, deși temeinică, mai lentă.

Copiii bilingvi sunt oare în avantaj față de semenii lor care vorbesc o singură limbă?

Da, este un avantaj, desigur. Prin însușirea unei alte limbi un om poate accesa o cultură diferită. Un creier bilingv arată o întărire a zonei ce conține funcțiile executive, rezolvarea problemelor, jonglarea cu alegerea soluțiilor sarcinilor ce apar în viața de zi cu zi dar și eliminarea a ceea ce este irelevant atunci când ne concentrăm.

Cercetările arată faptul că un creier bilingv va prezenta o diminuare sau întârziere majoră a bolilor neuro-degenerative. Într-o lume în care durata de viață crește în fiecare an, acesta este un avantaj cu adevărat. Un creier bilingv va arăta o adaptabilitate crescută și o mai mare siguranță. Un creier bilingv are o densitate crescută a materiei cenușii care conține neuronii și sinapsele cerebrale, cu o activitate crescută când decizi să folosești cealaltă limbă în care poți comunica.

Când învățăm o limbă străină se pare că avem doar avantaje: consolidăm stima de sine, suntem mai sănătoși și ne putem dărui senzația de tinerețe la orice vârstă.

Un foarte bun argument în favoarea multilingvismului îl rostește Nelson Mandela: „Dacă îi vorbești unui om în limba pe care o înțelege, vei ajunge la mintea lui. Dacă îi vorbești în limba sa, vei ajunge la inima lui”.

Notă: Dacă îți dorești să afli mai multe despre acest subiect, poți studia “The Bilngual Brain” by Arturo E. Hernandez

E Vacanță! Atât de așteptată este vara pentru ceea ce poate dărui! Zile cu liniște în suflet, și drumeție și valuri și chicoteli și iarbă înaltă și ciripit de păsări măiestre și cer cu stele de poveste și prieteni vechi și noi și puteri nebănuite și regăsiri și despărțiri și bogății în suflet…

„În principiu, nu cred că există ceva mai minunat ca o după-amiază de vară calmă, fără vânt, când nu se clatină nicio frunză, iar lumina se filtrează prin crengi. Stai culcat în iarbă, ascultând zumzetul insectelor care ciuruie liniștea, privești bucățile de cer ce se văd prin frunzișul unui copac, simți în nări mirosuri amețitoare, ești fericit și nu știi pentru ce. Nu-ți mai trebuie nimic în afara de ce ești.” Cuvintele lui Octavian Paler din ,,Scrisori imaginare” ne trimit spre o lume de visare și stare profundă de bine.

Cum ar fi să avem cea mai frumoasă vară de până acum?

Cum ar fi dacă acum am reînvățat răbdarea și cumpătarea? Dacă am sta cu noi așa cum trebuia și nu o mai făceam demult?

Și cum ar fi dacă ceea ce ni se pare greu s-ar transforma în profesor pe care nu îl mai primeam în viața noastră?

Și cum ar fi dacă am învăța să deschidem uși noi cu chei vechi rătăcite prin sertare, pe care ne gândeam dacă e bine să le zvârlim sau nu? În vara aceasta?

Dacă am afla din nou înțelesul cuvântului ,,flexibil?” Dacă am învăța să ne bucurăm cu ceea ce ni se dăruiește azi și acum? Dacă am ghici că a tânji după o îmbrățișare este un lucru cu adevărat important?

Dacă lucrurile mici ar lua locul lucrurilor mari, râvnite?

Dacă ne-am cunoaște mai bine, în momente de cumpănă, dacă ochii celorlalți ne-ar fi oglindă?

Dacă am avea parte de cele mai frumoase lucruri pe care nu le-am atins cu mâna, ci cu bătăile inimii? Dacă tăcerea de lângă copii ar fi de fapt un sipet cu cuvinte ce cresc și ridică? Dacă am rosti cu zâmbetul și cu ochii?

Dacă am înțelege, exact în lunile acestea de vară, că limitările de până acum erau iluzorii și am vedea în sfârșit că poți merge atât de departe cât îți permite propria ta minte?

Cum ar fi să realizăm de acum că știm să folosim tot ceea ce avem și să facem tot ceea ce putem?

În vara aceasta cum ar fi să avem momente în care reușim să ne auzim glasul intuiției și să ne urmăm inima, după ce mult timp am ignorat-o?

Dacă am încerca să ne comparăm doar cu noi, și să ne comparăm copiii doar cu ei, cei de ieri? Să ne bucurăm de creșteri și desțeleniri?

Dacă -în sfârșit- am înțelege că unele lucruri nu pot fi schimbate și este bine să ne schimbăm atitudinea față de ele?

Și iată-ne în Vacanța Mare!

Și Vară și cald… Păstrați căldura sufletului vie, dăruiți căldura aceasta și primiți-o în căușul palmelor când vi se oferă!

-Nu, nu este bine așa!

-Nu stropi!

-Nu ridica piatra!

-Nu folosi acest cuvânt!

-Nu te șterge de noroi pe tricou!

-Să nu îmbrâncești!

-Să nu țipi!

-Nu arunca!

-Nu!

-Nu!

Ce observăm mai întâi?

Te-ai oprit vreodată să te gândești de câte ori reacționezi negativ la ceea ce fac, spun, întreprind copiii tăi într-o anumită zi? S-ar putea să te trezești că oprești/critici/atragi atenția mult mai des decât complimentezi. De câte ori într-o zi urmărești și prețuiești comportamentul cel bun?

Să ne gândim puțin: cum ne-am simți dacă o persoană din jurul nostru (bine intenționată, desigur), ne-ar îndruma arătându-ne doar ce nu facem?

Abordarea aceea eficientă este să te străduiești, într-o bună zi, să-i surprinzi pe copii făcând lucrurile corecte, bune, cu impact pozitiv: „Ți-ai făcut patul fără să ți se fi atras atenția! Wow – este grozav!” sau „Te priveam cum te joci cu sora ta și ai avut foarte multă răbdare cu ea…ce norocoasă este să aibă un frate ca tine!” sau ,,Ai împărțit biscuiții cu prietenele tale! Ești foarte darnică!” Aceste afirmații încurajează, desigur, un comportament bun pe termen lung. Mustrările repetate transmit: ,,nu sunt bun, greșesc mereu, iar am nemulțumit, iar am dezamăgit…poate că așa sunt eu, incapabil de a face lucrurile cum trebuie!”

Găsește ceva de lăudat în fiecare zi:

Fii generos cu recompensele- dragostea, îmbrățișările și complimentele tale pot face minuni și sunt o răsplată adevărată. Atunci când primesc iubire, copiii  au un sentiment de securitate și apartenență, care este vital pentru imaginea și stima lor de sine.

În curând veți descoperi că o să „creșteți” mai mult comportamentul pe care ați dori să îl vedeți.

Este un lucru bun să le vorbim copiilor despre realizările lor însă este important să știe permanent că părinții sunt mândri de eforturile lor, de drumul parcurs, de străduință, indiferent de rezultat. Este nevoie de muncă grea pentru a dezvolta noi abilități, iar rezultatele nu sunt întotdeauna imediate. Este tare bine să îi spunem copilului că prețuim munca pe care o face, indiferent dacă ridică un turn din cuburi sau învață să cânte la un instrument, dacă reușește să apere golul sau găsește soluția unei probleme complicate.

Ce învață copiii?

Să nu uităm: copiii mici învață multe despre cum să acționeze urmărindu-și părinții. Modelul ești tu: în bine și în mai puțin bine. Înainte de orice, gândește-te la asta: așa vrei să se comporte copilul tău când este furios, descumpănit, iritat, enervat? Așa vrei să lumineze el? Așa este potrivit să arate înțelegere, toleranță, încredere? Fii conștient de faptul că ești în mod constant urmărit de fiul tău și de fiica ta.

Modelați trăsăturile pe care doriți să le vedeți la copiii voștri! Respect, prietenie, onestitate, bunătate, toleranță? Manifestați voi aceste trăiri, aceste comportamente.

Faceți lucruri pentru alții fără a vă aștepta la o recompensă. Exprimați mulțumiri și complimente.

Mai presus de toate, tratați-vă copiii așa cum vă așteptați ca alți oameni să vă trateze pe voi!

Maria ar face orice ca să nu își vadă fiicele plângând.

Lacrimile, suspinele, suferința lor o sperie, o debusolează.

Momentele acelea, ,,de plâns”, sunt mult prea grele pentru ea. Așa că fie le promite orice doar să tacă, fie bagatelizează motivul pentru care fiicele ei plâng, fie le amenință pentru a le aduce la tăcere.

Lor, fetelor, le este greu? Sau Mariei îi este greu? Nu cumva ea, mama, devine vulnerabilă? Nu cumva adultul are niște butoane vulnerabile pe care le păzește? Se sperie de ceea ce trăiește (retrăiește), se sperie de cum se simte: momentele acelea sunt apăsătoare-apăsătoare, nu le poate duce.

De unde vin lacrimile?

Când lucrurile par că dau în clocot este foarte greu să îți ții firea. Emoțiile sar afară cu stropi mari și fierbinți. Și fetele și băieții se folosesc de lacrimi pentru a se răcori, pentru a se ventila. Fie le este foame, fie nu se simt bine deloc, fie sunt extrem de obosiți, fie și-au agățat bluza preferată de un gard, fie le-a zburat spre cer balonul la care râvniseră.

Dacă tot sunt cuprinși de tristețe acum, de ce nu ar plânge ce s-a petrecut luni la școală în pauză, sau ieri, la buni, sau de dimineață când autobuzul a închis ușile în nas? O cascadă de lacrimi vine să spele trăirile grele și frustrările și neputințele. Și de aceea plânsul acesta e binefăcător!

Tu pui lacăt emoțiilor?

,,Am cumpărat un lacăt nou. Cel vechi se uzase, se slăbise și erau mari șanse să iasă emoțiile la suprafață!”

Cheltuim foarte mult timp, noi, adulții, pentru a fixa lacăte la uși metaforice care țin emoțiile sub control. Și tare am cumpăra lacăte rezistente pentru ușile din fiii și fiicele noastre!

Emoțiile își cer drepturile! Tind să iasă pe ușile blocate oricât de mult am dori să le ținem zăvorâte. În interiorul nostru sunt forțe ce încătușează și forțe ce vor descătușarea. E bine ce simțim? Este corect?

Este clar: dacă reușim să izolăm mult timp toate aceste emoții mici și mari vom conștientiza la un moment dat implozii spectaculoase și devastatoare ce erup cu putere. Ce iese la suprafață? Stres major, depresie, anxietate, violență.

Odată ieșite din închisoare, emoțiile prea mult zăvorâte ar putea arăta tabloul unei exprimări emoționale exacerbate: locul în care s-a ajuns este rezultatul unei trăiri exprimate mult prea puțin, care a rupt zăgazurile și a măturat fără stavilă multe în drumul său.

Vulnerabilitatea acceptată

Vulnerabilitatea copleșește și cei mari nu știu (nici acum) să o gestioneze. Mulți oameni sunt gata să implore, să certe, să mituiască, să amenințe, să promită, să cedeze la cerințe nerezonabile, să facă orice pentru a opri plânsul.

Ca să ne putem folosi de vulnerabilitate, este important să rămânem curioși pentru a afla ceea ce vrea ea să ne spună. Interiorizând mesajul pe care îl transmite, ajungem de fapt la ceea ce avem nevoie în acel moment.  Vulnerabilitatea este o oportunitate de a afla în cel mai sincer mod cum stăm de fapt în acel moment.

Lacrimile fiicelor Mariei se vor opri. Când suspinele se vor sfârși, cu toții vor fi bine: mama pentru că a cuprins în brațe și a alinat, copiii pentru că s-au răcorit, au fost ascultați și respectați și văzuți.

Emoțiile sunt parte din noi. Ignorarea lor, încercarea de a le face să dispară cu un pocnet de degete nu reprezintă o modalitate bună de gestionare a lor. Este întotdeauna mult mai ușor să ignori ceva, decât să te descurci cu el, să îi faci față.

Adevărata forță se conturează atunci când accepți emoțiile tale, le recunoști, le arăți și le îmblânzești.