Ruşi din punct de vedere etnic, dar români din punct de vedere civic, lipovenii din Jurilovca ar putea fi obiect de studiu în ce priveşte loialitatea faţă de România. Matricea Românească le-a ascultat gândurile şi cele mai intime dureri. Un video emoţionant, realizat în Dobrogea.
“Pot să vă cânt un cântec de-al nostru?”, mă întreabă Paul Condrat din Jurilovca (judeţul Tulcea), un lipovean în ochii căruia s-a adunat toată Marea Neagră, pe care strămoşii lui pescari au pribegit, dar au şi supravieţuit şi dus mai departe un extraordinar patrimoniu cultural. Încuviinţez.
“Din păcate, se pierde cam tot. (…) Folclor încă există. Folclorul muzical ar fi specific nouă, un element vizibil și consistent.”
Îl întreb despre ce sunt cântecele lipoveneşti şi dacă, aşa cum intuiesc, au o tristeţe pregnantă.
“Sunt destul de multe cântece triste. Sunt și unele vesele, jucăușe, dar într-adevăr foarte multe sunt triste. Cred că e vorba de nostalgia, de dorul de casă. Deși nu musai că în melodii e redată pribegia – nu prea, culmea. Dar cele mai frumoase sunt melancolice.
Multe cântece lipoveneşti sunt triste. Cred că e vorba de nostalgia, de dorul de casă
Cele mai vechi și cele care îmi sunt mie apropiate de suflet, de inimă, aduc cu cântările bisericești. E foartă multă melopee. Voi fredona unul, din viaţa pescarilor.”
După momentul plin de emoţie, aflu de la Paul ce transmite cântecul.
“Interesant este că e doar un catren, sunt 3-4 cuvinte care se repetă. În cântec e vorba, de fapt, despre iubita, logodnica, soția eventual – nu e specificat – ce-și așteaptă alesul plecat pe mare, la pescuit, și pe care l-a prins furtuna, și-l zărește în depărtare, dar pescarul, logodnicul, nu reușește să se apropie de mal.”
Finalul rămâne deschis, ne asigură Condrat, pe vremuri profesor de istorie, apoi implicat în administraţie şi azi antreprenor.
O „Mioriţa” lipovenească
La Jurilovca, e aproape imposibil să te retragi în carapacea civilizaţiei, iar folclorul lipovenesc poartă în el mărturia puternicei legături a omului cu elementele naturii. Un nod de legătură cu ţara adoptivă: România.
“O altă melodie are tema Mioriței, numai că iubita întreabă privighetoarea dacă nu i-a văzut iubitul. Nu e ca-n Miorița, cu păstori, şi nici iubitul nu a fost ucis. Dar tema e aceeași, un dialog cu natura, cu Cosmosul.”
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Trebuie să las credința creștin-ortodoxă la ușă atunci când intru în sediul firmei al cărei proprietar sunt? Faptele ce le săvârșesc ca întreprinzător de succes pot fi merinde pentru viața de veci? La aceste întrebări deloc simple a încercat să răspundă, în cadrul unei conferințe a Bulboacă și Asociații SCA, prin proiectul său cultural național Matricea Românească, profesorul de Economie Internațională la Academia de Studii Economice din București, Costea Munteanu.
De fapt, aceste întrebări au reprezentat și mizele prelegerii – cu tema Ortodoxie și spirit antreprenorial -, în susținerea căreia profesorul universitar a explicat pe larg, cu o remarcabilă rigoare metodologică, faptul că poți fi un întreprinzător de succes păstrându-ți credința ortodoxă și în timpul programului de lucru.
Cu toate că în Biserică, la urechile specialistului Costea Munteanu au ajuns diferite discursuri de „demonizare a economiei” care au fost, așa cum a mărturisit acesta, „extrem de greu de suportat pentru un economist”, el a încercat să demonstreze, citând Sfinții Părinți, că afirmațiile precum „banul este rădăcina tuturor relelor”, „băncile și corporațiile sunt diavoli” și „economia de piață este Turnul Babel al celor mai abjecte porniri umane” nu au temei.
Costea Munteanu, profesor de Economie Internațională la Academia de Studii Economice din București
Astfel, ortodoxia a fost pusă față în față cu spiritul antreprenorial, iar conferința de câteva ore a fost luminătoare pentru auditoriu.
„Sfântul Ioan Gură de Aur spune că «nu vorbesc de aur, ci de pofta deșartă și nebună după aur». Deci el nu vorbește despre monedă, despre bani, ci despre pofta deșartă după aur. Este cu totul altceva, decât să spunem că «banul este rădăcina tuturor relelor». Însă, moneda este o instituție fundamentală. Deci nu moneda este problema, ci atitudinea noastră față de ban, ceea ce este cu totul altceva”, a explicat Costea Munteanu.
În viziunea ortodoxă, îmbogățirea nu e condamnabilă. Condamnabilă este doar îmbogățirea nedreaptă
Acestea fiind spuse, profesorul a continuat prin a sublinia că, de fapt, întreprinzătorul nu este altceva decât un actor principal al economiei de piață și, în termeni mai simpli, este imaginea unui om care și-a luat destinul în propriile mâini și muncește pentru el.
Văzut prin lentilele credinței, acest spirit antreprenorial presupune, în opinia specialistului în economie, doi termeni: proprietatea și îmbogățirea.
„La fel ca omul, lumea este zidirea lui Dumnezeu – omului poate să-i aparțină doar ceea ce Îi aparține lui Dumnezeu. Nu cumva asta înseamnă că omul nu poate avea nici un fel de proprietate? Dimpotrivă! Proprietatea omenească își are temeiul nestrămutat în faptul că există proprietate, din moment ce există un Stăpân a toate. Așadar, proprietatea poate fi dată, de vreme ce ea are un Stăpân a toate. Omul este chemat să posede (pământ, resurse naturale și economice) și să moștenească”, a explicat profesorul, completând: „În viziunea ortodoxă, îmbogățirea, agonisirea de avere, dobândirea prosperității materiale nu sunt rele sau condamnabile. Condamnabilă este doar îmbogățirea nedreaptă. Sfântul Efrem Sirul spune: «Dar să vă păziți, ca nu cumva bogăția să fie adunată cu păcat».”
Auditoriul a aflat că un întreprinzător poate fi atât un om de succes, cât și un bun creștin
Un exemplu elocvent care a întărit explicațiile de mai sus este cel al lui Alexandru Homiakov (1804-1860), un nobil rus, care deținea pământ și țărani. Însă nobilul nu a considerat niciodată că este, de fapt, stăpânul oamenilor și al bunurilor sale, ci doar un „părinte grijuliu și chiar slujitor al lor”, respectând, în acest fel, Cuvântul lui Hristos, care spune că „cel mai mare [bogat în proprietăţi, n.n.] să le fie tuturor slugă”.
„Înțelepciunea patristică, dumnezeiește insuflată, duce însă și mai în profunzime înțelegerea lucrurilor. Astfel, grija Sfinților Părinți de a arăta necondamnarea bogăției în sine, dar și nefericirea adusă de reaua ei dobândire, este însoțită și de grija de a lămuri că totuși, avuția nu este o virtute, ci mai curând un mare risc duhovnicesc. (…) Dar, dacă ești într-atât de «plăpând» duhovnicește încât să te smintească lipsa – chiar și numai relativă – a averilor și prosperității materiale, atunci caută-le, condiția este s-o faci cinstit”, a mai spus profesorul Costea Munteanu.
Firma unui întreprinzător creștin-ortodox poate fi, prin «vehiculul» proprietății, o mică întrupare a Împărăției lui Dumnezeu
Specialistul în Economie Internațională de la ASE i-a încurajat pe întreprinzătorii români de credință creștin-ortodoxă să fie buni creștini și să-și jertfească egoismul uneori inerent antreprenoriatului, folosind profitul pe care îl obțin din activitățile lor economice în beneficiul angajaților lor, dar și al societății, în sens larg.
„Firma, prin «vehiculul» proprietății, poate fi o mică întrupare a Împărăției lui Dumnezeu. Ea poate fi administrată haric, în interesul celor mulți.”
Actorul Andrei Huţuleac şi omul de cultură András László Kósa au vorbit, la o dezbatere Matricea Românească, despre etica în mass media şi programele de divertisment pe care le „consumă” românii şi nu numai.
Peste 80% dintre românii care au un televizor în sufragerie îl deschid zilnic și urmăresc cu interes în special știri, sport, filme și programe locale de divertisment, potrivit studiilor de specialitate. Reprezentanții celor mai accesate posturi TV ce concurează pentru atenţia noastră ştiu că România este formată din cetățeni „teledependenți”. Ce rol ocupă, însă, cultura în paleta de interese a conaţionalilor noştri? Ei bine, se pare că noi, românii, considerăm că mersul la mall sau la biserică este echivalent cu participarea la un act de cultură, conform altor studii de profil.
Matricea Românească a dezbătut, în cadrul unei serate culturale organizate la finele lunii mai, împreună cu doi oameni de cultură, fenomenul contemporan al „spălării rufelor murdare de familie” în văzul tuturor, la televizor.
Dezbaterea a avut loc după vizionarea peliculei maghiare „Czukor Show” (2010), regizate de către Dömötör Tamás, aflat la filmul său de debut. Pelicula este o tragi-comedie ce prezintă, în paralel, două povești dramatice pe care le regăsim cu ușurință în realitatea oricărei societăţi: un triunghi amoros (la baza poveștii se află piesa de teatru „Nefericiții” a lui Füst Milán) și drama unei familii ce devine un „suculent” produs comercial pentru producătorii unui show de divertisment. În linii mari, publicul este, de fapt, martorul unei „povestiri în ramă”, întrucât conflictul de familie este prezent și exploatat din plin pe platourile de filmare.
Unde se află linia care nu trebuie depășită și cât de multă cultură este oferită în prezent de grila de programe românești, dar și de către instituțiile de profil? Invitații Matricei Românești care au încercat să răspundă la această întrebare au fost actorul și realizatorul matinalului Fără Nume de la Smart FM, Andrei Huțuleac, și directorul Institutului Balassi din Bucureşti, András László Kósa.
Actorul Andrei Huțuleac (stânga) și directorul Institutului Balassi, András László Kósa, au vorbit la o dezbatere Matricea Românească despre „divertismentul” de calitate îndoielnică oferit de mass media
Andrei a subliniat că, înainte de a ne îndrepta spre telecomandă, ar trebui să avem în vedere faptul că „atunci când suntem spectatori, ne aflăm într-un pericol mai mare de a fi manipulați, pentru că ficțiunea manipulează prin emoție și nu prin argumente”.
Arta de a fi persoană publică
Ficțiunea vinde, dar adevărul vinde și mai bine, mai ales dacă este parte a unor vieți personale. Fiind, la rândul său, o persoană pe care publicul fie o vede pe scenă, fie o ascultă dimineața la radio, Huțuleac face o distincție „clară” între viața privată și cea profesională. Lucru devenit rara avis în spațiul public.
„Într-o anumită măsură – într-un mod echilibrat, desigur, – nu-mi aparțin, așa cum își aparține un om normal. Trebuie să accept că meseria pe care o fac presupune un soi de exprimare. Există un anumit fel de a fi, care aparține acestei profesii, și care trebuie să devină comod, într-o măsura sau alta.
Atunci când suntem spectatori, ne aflăm într-un pericol mai mare de a fi manipulați, pentru că ficțiunea manipulează prin emoție
(…) În trecut, a avea viață privată era o formă de demnitate. În percepția publică, un bărbat care nu devoala numele femeilor cu care se culcase – fie ele 3 sau 200 – era un gentleman. Acum, în percepția publică, un bărbat care nu devoalează numele femeilor cu care s-a culcat este un fraier. Pentru că, de ce să n-o faci, dacă poți? Pe bune! Totul se cuantifică. «Sunt 200, am și adresele. Majoritatea stau în Titan, e un cartier bun – sunt un bărbat adevărat!» (…) Mare parte din motivul pentru care nu mai poți să ții secrete multe lucruri este și pentru că ești privit cu scepticism dacă o faci. Orice om care are ceva de ascuns nu e interpretat drept unul ce vrea să le țină pentru el – cum e normal să fie -, ci ca unul duplicitar, care vrea să ascundă ceva cu orice preț.”
Andrei Huțuleac (centru), declarat recent, în cadrul Galei UNITER 2017, cel mai bun actor în rol principal, pentru interpretarea lui Wolfgang Amadeus Mozart din spectacolul „Amadeus”
Acuzațiile potrivit căreia „poporul este prostit cu televizorul” sunt lansate frecvent, iar producătorii și publicul se „apără” invocând vechile motive: „îi dăm telespectatorului ce vrea să vadă”, respectiv „la asta ne uităm, pentru că asta ni se dă”. Cine are dreptate? De fapt, încercarea de a găsi adevărul într-o astfel de dilemă este sinonimă cu tentativa de a te echilibra pe nisipuri mișcătoare.
Pe de altă parte, schimbarea bruscă are metehnele sale. O „culturalizare” forţată a grilei de la televizor nu va fi privită cu ochi buni – la propriu -, iar privitorilor de acasă nu li se pot oferi pe sticlă doar programe cu oameni de cultură.
Noi suntem aici, ne dăm cu părerea despre lucruri, vorbim, suntem intelectuali sau pseudointelectuali, și apoi ne simțim bine că am vorbit lucruri deștepte. Dar, cel care a ieșit în stradă și a săpat o groapă de dimineață chiar a muncit
Andrei a explicat și de ce: „Pentru că oamenii de cultură nu produc. Ei sunt niște paraziți suportați de o societate care muncește. Și așa e normal să fie. Noi suntem aici, ne dăm cu părerea despre lucruri, vorbim, suntem intelectuali sau pseudointelectuali, și apoi bem un pahar de vin, ne simțim bine că am vorbit lucruri deștepte și că am fost ascultați. Dar, cel care a ieșit în stradă și a săpat o groapă de dimineață chiar a muncit”.
Educarea publicului, imperioasă
În calitatea sa de producător al unor produse culturale pentru publicul larg, directorul Institutului Balassi, András László Kósa, a demontat ideea potrivit căreia publicul este singurul care poartă vina slabei calități a divertismentului. Kósa crede că schimbarea gusturilor vine prin educaţie, una perfect realizabilă.
„Dacă noi, la Institut, am prezenta numai ce cere publicul, gastronomia maghiară ar însemna numai gulaș și kürtöskalács, muzica ar însemna numai Bartók Béla, filmul maghiar ar însemna numai Jancsó Miklós și Szabó István, literatura, numai Esterházy Péter. Ar fi niște lucruri foarte bine puse la punct: «Haideți la noi, că este gulaș. Haideți la noi, că ascultăm Bartók», și cu asta am încheiat. Dar, uneori, trebuie să faci niște lucruri care s-ar putea să nu «prindă» la public din prima. Oamenii vin la noi tocmai pentru că avem curajul de a le oferi alternative.”
Dacă am prezenta numai ce cere publicul, gastronomia maghiară ar însemna numai gulaș și kürtöskalács, muzica ar însemna numai Bartók Béla
Cei de la Institutul Maghiar, aşadar, și-au propus să se alinieze ideii de educare a publicului lor și au riscat, oferind un produs cultural pe care acesta nu l-a cerut. Faptul că „noutatea” a avut un succes răsunător confirmă, faptul că „este loc” de educație.
András László Kósa a explicat de ce e important să educăm publicul și să nu îi dăm doar ceea ce ne cere
„Organizăm în fiecare lună un eveniment care se numește Ozosep. Dacă l-am traduce, ar însemna «cel mai frumos». Prima oară când au venit, oamenii au cerut numai și numai gulaș. Însă, ulterior, am ajuns la un lucru inventat, desigur: hot dog secuiesc. A fost organizat un târg, iar cel care vindea hot dog secuiesc a spus că au fost două zile minunate, pentru că au venit foarte mulți oameni care au mâncat hot dog. L-am întrebat și pe cel care a făcut gulaș și a spus: «A fost o săptămână în care mi-a mers foarte prost».
Am inventat hot dog-ul secuiesc. Câteodată, trebuie să-i propui publicului lucruri cu care nu este obişnuit
Câteodată, poți educa publicul, deși nu știm dacă e mai bine să vorbim despre hot dog secuiesc, decât să vorbim despre gulaș, pentru că amândouă sunt lucruri interesante. Dar, uneori, trebuie să mergi dincolo de niște granițe”.
Producătorii de divertisment au, totuși, la dispoziție, diferite barometre care să le arate ce dorește – sau către ce se înclină – publicul lor. Directorul Institutului Maghiar a explicat că experiența sa în Capitală i-a arătat că oamenilor le plac filmele de calitate.
„În București există multe festivaluri la care sălile sunt arhipline. Noi organizăm Săptămâna Filmului Maghiar, la proiecțiile căreia vin foarte mulți spectatori. Deci oamenii «accesează» cultura, merg la film, la teatru, la concerte atunci când aceste evenimente sunt «puse» într-un cadru mai interesant. Acest termen de «interesant» nu înseamnă neapărat: «Tudor Chirilă vine la Institutul Maghiar, deci venim și noi»”, a conchis Kósa.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Aristotel spunea, în marea lui înțelepciune, că educația este cea mai bună asigurare pentru bătrânețe. Eu aș continua ideea, prin a spune că lectura din fragedă copilărie construiește, fără tăgadă, o viață împlinită. Însă educația unui copil nu este o sarcină simplă, iar cei care fac parte din „cercul strâmt” al dascălilor valoroși știu că au îmbrățișat o responsabilitate crucială pentru viitorul României. Din această prețioasă categorie fac parte și oamenii din spatele Editurii Gama din Iași, care au o misiune cu atât mai dificilă cu cât lectura tinde să devină, în rândul copiilor, o activitate searbădă ce pălește în fața computerului.
Și pentru că educația are sorți de izbândă mai ales prin exemple, reprezentanții Editurii Gama au inițiat o colecție de cărți valoroase, care aduc în atenția copiilor personaje marcante ale istoriei și culturii țării noastre. Seria „Români celebri” s-a născut, așa cum a subliniat redactorul-șef al editurii, Diana Soare, din credința că „orice român trebuie să-și cunoască rădăcinile, istoria, trecutul – pentru a-și defini identitatea și a înțelege prezentul”. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Diana Soare a vorbit despre aspectele care au stat la baza colecției „Români celebri”, un demers extrem de necesar astăzi.
Matricea Românească:În descrierea colecției, spuneți că seria „Români celebri” s-a născut din „dorința de a-i familiariza pe copii cu personalitățile remarcabile ale istoriei și culturii românești”. Această dorință a venit în urma constatării unor lacune pe care copiii le au în acest sens?
Diana Soare: În demersul creării acestei colecții, am fost mânați în primul rând de dorința de a le arăta copiilor că visele lor contează și că, dacă sunt suficient de ambițioși, pot reuși orice-și propun, în ciuda piedicilor care le-ar putea apărea în cale. Și ce exemple mai potrivite am fi putut găsi decât cele ale românilor care au reușit „să scrie istorie”? Un alt argument pentru dezvoltarea acestui proiect a fost acela că, pentru a-i determina pe copii să învețe cu plăcere la școală, este necesar să le „apropiem” cumva personalitățile despre care citesc în manuale. Să conturăm personalitatea acelor oameni, să dăm un chip numelor. Am fost convinși că, astfel, copiilor li se vor părea mai simpatici domnitorii, scriitorii sau artiștii vremurilor trecute.
Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Carol I, câteva figuri istorice pe care fiecare român trebuie să le cunoască Foto: arhiva Editurii Gama
Matricea Românească:Putem spune că aceste cărți reprezintă o declarație de dragoste pentru România?
Diana Soare: Sunt o declarație de dragoste pentru România, într-adevăr. Și militează pentru aprecierea adevăratelor valori, peste care altminteri riscă să se aștearnă uitarea.
Matricea Românească:Cum v-a venit ideea unei astfel de colecții? V-ați inspirat din proiecte similare din străinătate sau a fost creativitate 100% românească? Dacă da, care au fost acele surse?
Diana Soare: Ne dorim de câțiva ani să realizăm o astfel de colecție, extrem de necesară, din punctul nostru de vedere, pe piața de carte din România. În alte țări există proiecte similare, la toate editurile importante: Scholastic are încă din anii ’90 seriile lui Mike Venezia, grupul editorial Penguin Random House a lansat cu aproape zece ani în urmă colecția Who was?, iar pentru cei mai mici a apărut recent o serie similară scrisă de Brad Meltzer. De ce să nu existe o asemenea colecție de biografii și în România? Așa că ne-am luat inima în dinți și am trecut la treabă.
Cărțile militează pentru aprecierea adevăratelor valori, peste care altminteri riscă să se aștearnă uitarea
Matricea Românească:Câte cărți sunt prezente în colecția Dvs.? Există planuri privind extinderea sa? Ce vom vedea în „lotul” următor?
Diana Soare: Deocamdată, am lansat zece titluri în această colecție, care se pot cumpăra atât individual, cât și grupate în două pachete, în funcție de domeniu: „Români celebri. Cultură” (care conține cărțile despre Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Grigorescu, George Enescu și Constantin Brâncuși) și „Români celebri. Istorie” (în care se regăsesc volumele despre Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza și Carol I). Anul acesta, vom începe lucrul la următoarea serie de cinci volume. Numele personalităților alese sunt încă în dezbatere, dar vă putem spune că intenționăm să punem accent pe arte plastice și literatură. De asemenea, în viitor sperăm să lansăm și o serie specială, dedicată exclusiv femeilor remarcabile din istorie, arte și științe.
De documentarea și scrierea textelor pentru colecția „Români celebri” s-a ocupat Diana Soare, redactorul-șef al Editurii Gama
Matricea Românească:Ce este mai important în demersul Dvs., imaginea sau textul?
Diana Soare: Este limpede că nu putem disocia cuvintele de ilustrații. Am lucrat mult pe marginea textului, am primit sugestii de la copii care au acceptat să ne fie cititori și sfătuitori, încercând să facem frazele cât mai curgătoare, astfel încât lectura să fie o plăcere, nu un efort. În același timp, ne-am dorit ca ilustrațiile să fie deopotrivă vii, evocatoare, dar și accesibile copiilor. Împreună cu ilustratoarea, ni s-a părut că desenul în creion se potrivește cel mai bine colecției.
Am lucrat mult pe marginea textului, am primit sugestii de la copii care au acceptat să ne fie cititori și sfătuitori
Matricea Românească:Cum ați cules toate poveștile acestea și câți oameni colaborează la realizarea acestor cărți?
Diana Soare: Pentru a înțelege mai bine ce nucleu frumos de creație există la Editura Gama, trebuie să vă spunem că în redacție lucrează laolaltă redactori, corectori, graficieni și tehnoredactori. Majoritatea proiectelor noastre de până acum au fost, ca și „Români celebri”, rezultatul unui efort de grup, de la ședințele de concept inițiale, la care participă inclusiv directorul general al editurii (și „părintele” ei), Diana Mocanu, până la sugestiile de îmbunătățire pe care orice membru al echipei le poate aduce pe parcursul realizării. „Misiunea” documentării și scrierii textelor mi-a revenit mie, iar colega mea, Georgiana Butnaru, mi-a completat perfect cuvintele cu ilustrații îndelung migălite.
Interior din cartea „Cunoaște-l pe… Constantin Brâncuși”
Matricea Românească:Care sunt criteriile de selecție a acestor români celebri? Mai există nume mari care pot fi introduse, cum vă veţi opri asupra lor?
Diana Soare: Principalele criterii de selecție sunt, firește, notorietatea și valoarea. Cum spuneam, urmează să definitivăm „lista scurtă”, pentru următoarele cinci cărți pe care dorim să le finalizăm anul acesta. Pe „lista lungă” însă, există aproape treizeci de nume celebre, din felurite domenii, cărora sperăm să le dedicăm, cu timpul, câte un volum. Totul depinde de felul în care vor reacționa cititorii: dacă ei se vor îndrăgosti de această serie, le promitem că o vom continua!
Este extrem de necesar să îmbunătățim nivelul de educație al copiilor. Școala are menirea ei, iar noi, ca editură, vom face tot posibilul să completăm acest efort
Matricea Românească:Din cunoștințele Dvs., cât de informați sunt copiii cu privire la personalitățile culturale și istorice care au marcat devenirea României?
Diana Soare: Din păcate, România trebuie să recupereze un handicap major în materie de educație. Un studiu publicat anul trecut și realizat de Centrul de Evaluare și Analize Educaționale a scos la iveală faptul că aproximativ 42% dintre copiii români în vârstă de 15 ani sunt analfabeți funcțional, de două ori mai mult decât media europeană. În plus, la examenele naționale ies la iveală perle triste, precum faimoasa „basmul este cult pentru că a fost scris de un om cult, Eminescu”. În acest context, este extrem de necesar să îmbunătățim nivelul de educație al copiilor. Școala are menirea ei, iar noi, ca editură, vom face tot posibilul să completăm acest efort.
Matricea Românească:În colecția de cărți „Români celebri”, avem titluri precum „Cunoaște-l pe… Mihai Eminescu”, „… Ion Creangă”, „… Constantin Brâncuși”, ”… George Enescu”, „… Mircea cel Bătrân” și multe alte figuri emblematice ale românităţii. De ce credeți că este important ca viitorii adulți să îi cunoască pe acești mari români încă din fragedă copilărie?
Diana Soare: Noi suntem de părere că orice român trebuie să-și cunoască rădăcinile, istoria, trecutul – pentru a-și defini identitatea și a înțelege prezentul. Dacă această cunoaștere se realizează cât mai timpuriu, încă din copilărie, sunt șanse mai mari ca viitorul adult să fie și un cetățean mai implicat.
„Cunoaște-l pe… Nicolae Grigorescu”
Matricea Românească:Cum sunt povestite viețile acestor români celebri în cărțile Dvs. și ce fel de exemplu reprezintă ei pentru copii?
Diana Soare: Deoarece cărțile se adresează copiilor cu vârsta între 7 și 10 ani, am ales să prezentăm biografiile romanțate, îndulcite, adaptate anilor lor și puterii de înțelegere. La această vârstă, important e să înțeleagă că totul, în viață, se obține cu ambiție, pasiune și perseverență.
Matricea Românească:Cum au fost primite cărțile de către micii cititori și care a fost elementul care i-a atras pe aceștia?
Diana Soare: Ecourile au fost foarte bune, încă de la lansare. Ne-au scris părinți să ne mulțumească, fiindcă le-am determinat copilul să pună mâna pe cărți și să citească. Asta este cea mai mare mulțumire a noastră! Să știm că eforturile noastre nu sunt în zadar și că, prin cărțile pe care le edităm, convingem copiii să prindă drag de cunoaștere.
Din păcate, a spune că un geniu nu a fost, la vremea sa, apreciat și înțeles de către contemporani, ci numai post-mortem, a devenit o realitate amară a României. Astăzi, ne cinstim valorile prin simpozioane, depuneri de coroane la mormintele îngrijite în preajma comemorării lor, dar în timpul vieții, aceste genii erau socotite drept „incomode” pentru viziunea lor.
Despre scriitorul Ion Luca Caragiale (1852-1912) s-a spus că era „ultimul ocupant fanariot în România”, când el nu era decât un om care știa să facă haz de necaz – o virtute a românilor – și să inspire o neîncetată bună dispoziție. Scriitorul, filosoful și omul de cultură Andrei Pleșu a dezvăluit publicului, în week-end-ul recent încheiat, o suită de lucruri mai puțin cunoscute despre „veselul Caragiale”, în cadrul conferinței Teatrului Național București (TNB), o instituţie culturală aflată sub patronajului marelui dramaturg supus discuției.
„Mai bine închiriam Sala Palatului”, a glumit Ion Caramitru, directorul TNB, la vederea Sălii Studio pline până la refuz de către românii avizi de cultură.
E uimitor că dramaturgul deținea, în materie de comunicare, atâtea registre, la un nivel atât de înalt
În debutul conferinței, Pleșu a recunoscut cu modestie faptul că „are dificultăți” în a discuta despre Caragiale, așa cum are oricine vorbește despre un personaj pe care-l apreciază. Însă, intelectualului i-ar fi plăcut să-l cunoască sau chiar să bea cu scriitorul român. Cu toate că românii știu cine a fost Nenea Iancu, folosesc în limbajul colocvial replici din operele sale și îi cunosc umoru-i unic, puțini știu detalii despre viața celui care a devenit un mare om de cultură grație unei virtuți rare: era un autodidact însetat de cunoaştere.
Andrei Pleșu, vorbind despre personalitatea lui Caragiale, la conferința TNB Foto: Florin Ghioca / TNB
„Nu e clar dacă el și-a terminat liceul. A făcut, la început, la o biserică în Ploiești, niște pregătiri culturale cu preotul de acolo, apoi la un gimnaziu din Ploiești ceva clase gimnaziale, apoi se pare că și ceva la București, dar tot nu e clar. Apoi a făcut un an sau doi de studii de mimică și declamațiune la o școală de teatru. (…) A ajuns să știe românește cum puțini știau la vremea aia, a ajuns să știe franțuzește cum puțini știau la vremea aia, dintre cei fără școală, și să-și facă o cultură, cu ajutorul unor prieteni mai învățați, extrem de solidă”, a spus Andrei Pleșu, continuând prin a evoca vorbele lui Macedonski care, deși avea o „gură rea”, spunea despre Caragiale că era un om extrem de cultivat.
Ştia franţuzeşte mai bine decât francezii!
O situație care confirmă vasta cultură și inteligență ale lui Caragiale a avut loc la Berlin, unde scritorul și-a petrecut, în exil autoimpus, ultimii ani din viață.
„E uimitor că el deținea, în materie de comunicare, atâtea registre, la un nivel atât de înalt. Cât era la Berlin, a fost vizitat de unii și de alții, iar printre ei era și Le Corbusier (1887-1965), marele arhitect. La vremea aceea, el era foarte tânăr și făcea turul lumii. Băieții de familie bună aveau bani ca să facă, la 18 ani, o călătorie în jurul lumii. În jurnalul lui, Le Corbusier spunea: «Am cunoscut un român, Ion Luca Caragiale, care știa franțuzește mai bine decât mine»”.
Geniul lui Caragiale nu a rămas în stare latentă, motiv pentru care recunoașterea nu a întârziat să apară. Astfel s-a făcut că, la numai 36 de ani, dramaturgul a fost numit, prin decret regal, director general al teatrelor. Dar visul frumos nu a durat decât un an, deoarece s-a produs o „situațiune” clasică în CV-urile scriitorilor și oamenilor de cultură români: „A trebuit să plece în anul urrmător, și-a dat demisia pentru că au început să-l înjure toți”.
Lui Caragiale nu i-a displăcut experiența de cârciumar Foto: destepti.ro
Au urmat o serie de încercări de a activa în mediul cultural, care nu i-au reușit lui Caragiale. Colac peste pupăză, acestuia i s-a refuzat un premiu al Academiei (cu 20 de voturi „împotrivă” și cu 3 „pentru”), unul dintre motivele deciziei fiind acela că scriitorul „prea ia totul peste picior”, contemporanii săi descriindu-l cu răutate drept imoral, antinațional, fanariot. Personalitatea și opera caragialiană păleau și deveneau “ieftine”, în comparație cu cele ale prietenului său Mihai Eminescu.
Tragicul nu a ocolit însă viața lui Caragiale, el trecând prin experiențe prin care niciun părinte nu își dorește: i-au murit două fetițe, când nici nu împliniseră doi ani, din cauza tusei convulsive, păcătoase la acea vreme.
Mai remarcat la berărie, decât în domeniul cultural
Refuzat de contemporanii care nu-l înțelegeau, Caragiale a pătruns, pentru a-și asigura traiul, în lumea comerțului.
„În 1893, a deschis o berărie în strada Gabroveni. Macedonski a protestat, spunând că e «inadmisibil ca un scriitor cu talentul domnului Caragiale să ajungă în situația să fie cârciumar». Dar lui Caragiale nu i-a displăcut. Ba mai mult, a fost remarcat mai mult în acest domeniu, decât în domeniul cultural. Dovadă că, la 1 decembrie în același an, a fost primit în Societatea Internațională a Chelnerilor din București. Din care a fost exclus după un an, pentru neplata cotizațiilor. Dar nu s-a descurajat. În 1894, anul următor, a deschis altă berărie, Berăria Academică «Bene Bibenti» de pe strada Sfântul Nicolae din Șelari. În anul următor, a fost șeful restaurantului din Gara Buzău.” Dar încercările de a susține o afacere în lumea cârciumarilor nu s-au sfârșit, Caragiale mergând și la Iași, fără succes, pentru a se reîntoarce în Capitală și a deschide berăriile „Cooperativă” și „Gambrinus”.
La 1 decembrie 1893, Caragiale a fost primit în Societatea Internațională a Chelnerilor din București. Din care a fost exclus după un an, pentru neplata cotizațiilor
Finalmente, datorită unei moșteniri, Caragiale reușit să se stabilească la Berlin, pentru a-și petrece ultimii opt ani din viață. Chiar dacă era departe, în toți acești ani a făcut nu mai puțin de 20 de drumuri în România și comanda frecvent, de la cârciumile din București, bunătăți care nu se găseau în Germania.
“A murit subit, la 60 de ani, efect al faptului că era un fumător înrăit. La autopsie”, potrivit lui Pleşu, “medicul a spus: «Nu am văzut creier așa frumos, dar nici scleroză așa de avansată». Cu acest trist prilej, țara și-a revenit. Ministerul de Interne a deschis un credit de 22.000 lei pentru aducerea în țară a trupului neînsuflețit al marelui dramaturg, pentru înmormântare. Coșciugul a fost depus într-un tren de marfă, a ajuns la București, dar nimeni nu a bănuit, nici șeful trenului, ce era în vagonul cu pricina. S-a zvonit că ar fi fost Caragiale. Au venit prietenii și l-au dus la Bellu. Ne plac geniile naționale moarte. Suntem mari iubitori de parastase. Omul viu ne incomodează, dar cel mort, mai ales dacă e glorios, începe să devină «frecventabil și muzeal». Caragiale încercase tot, câte berării putea să deschidă ca să supraviețuiască?”.
Eternul şi fascinantul Caragiale
După moartea sa, în mod previzibil, fiecare regim care a urmat a încercat să-l preia și să și-l asume. Astăzi, Caragiale este omniprezent în cotidianul românesc, și există în situații cu care ne confruntăm zilnic. Unul dintre motivele pentru care memoria sa este încă vie în conștiința națională este acela că dramaturgul a fost cu mult înaintea epocii sale, de aceea contemporanii săi nu l-au înțeles.
Finalul conferinței TNB a fost marcat de sesiunea de întrebări din partea publicului Foto: Florin Ghioca / TNB
Drept dovadă, redăm un text de-al lui Caragiale, pe care Andrei Pleșu l-a recitat la conferința de la TNB, pentru auditoriu:
„Noi, românii suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult. Într-o țară ca a noastră, unde când afirmi ceva nu ți se cer și dovezi, unde spiritul public nu are niciun element serios de control, mai ales asupra luptelor ivite pe tărâmul științei de stat, reaua credință este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputațiuni.
Ca să treci cel mai curat, n-ai decât să ponegrești cu, ori fără drept pe alții, ca să te crează lumea om cinstit și de treabă, n-ai decât să ocărăști și să osândești în vileag purtarea altora, chiar dacă dânșii au o bună purtare, și mai ales în cazul acesta! Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filosof, înșal-o gros, că subțire nu se prinde. E mult numai până să-ți faci o reputație frumoasă, și în urmă poți fără griji să săvârșești însuți păcatele de care osândeai odată pe alții buni nevinovați.”
Ilustrație deschidere: metamorfoze.wordpress.com
Secolul XXI, cel al vitezei și al dorinței nestăvilite de cunoaștere și de mari descoperiri, este și unul al confruntării între știință și credință, două principii aflate – susțin unii – în totală antiteză. Dacă în Decalog Dumnezeu ne-a transmis, „Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei în afară de Mine”, putem observa că în mediul științific contemporan se inoculează tot mai mult ideea că cercetarea științifică exclude din capul locului practicarea credinței. Mai exact, cel care vrea să dobândească o vastă cunoaștere a științelor exacte trebuie să se îndepărteze de credința în divinitatea nevăzută, întrucât raționalitatea primează.
Prof. dr. Adrian Lemeni, conferențiar de Teologie Dogmatică și Teologie fundamentală la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Iustinian” din București, a explicat, în cadrul unei conferințe sub egida „Bulboacă și Asociații SCA” – Matricea Românească, faptul că se pot derula cercetări, din punct de vedere științific, fără a exclude credința în Dumnezeu.
Deși s-ar putea opina că punctul de vedere al profesorului este unul subiectiv, iar discuția, una dezechilibrată în absența unui om de știință, lucrurile nu stau deloc așa, deoarece profesorul Adrian Lemeni este absolvent de Politehnică.
Există o statistică potrivit căreia cei mai importanți savanți din secolele XVIII (cel al Iluminismului) și XIX (numit și cel al pozitivismului sau al ateismului) și-au asumat credința
În cadrul prelegerii cu tema „Relația dintre teologie și știință, în contextul actual” (15 martie), profesorul a explicat, cu exemple concrete și irefutabile, faptul că știința nu exclude credința. Conform lui Lemeni, există o statistică prezentată de către E. Dennert, în lucrarea Religia Fizicenilor, potrivit căreia cei mai importanți savanți din secolele XVIII (cel al Iluminismului) și XIX (numit și al pozitivismului sau al ateismului) și-au asumat credința. De exemplu, în secolul al XVIII-lea, din 56 de savanți, doar doi s-au declarat atei (matematicianul Joseph-Louis Lagrange și astronomul Edmond Halley, după care este numită celebra cometă) și patru s-au declarat agnostici. Restul erau credincioși practicanți. În secolul al XIX-lea, cifrele sunt cu atât mai impresionante: din 430 de savanți, șase și-au asumat poziția ateistă, zece, pe cea agnostică și o majoritate covârșitoare a recunoscut practicarea credinței.
„Dacă vorbim la nivel «de vârf», puține sunt situațiile unde un savant consacrat într-un anumit domeniu a manifestat ostilitate, opoziție, sau o separare radicală față de ceea ce înseamnă credința. (…) Nu e vorba de cantitate. Îi avem pe cei mai reprezentativi ca nume, ca valoare: [Michael] Farraday, [André-Marie] Ampère, [James Clerk] Maxwell, mari fizicieni. Toate vârfurile și-au asumat credința și au spus că, în niciun caz, credința nu le împiedică aprofundarea cercetării în domeniul științelor specifice, dimpotrivă.”
Surpriza lui Musceleanu
Mai mult, există, în acest sens, exemple și de oameni de știință români care, deși și-au dedicat viața cercetării și s-au îndepărtat de religie, au sfârșit prin a îmbrățișa credința în Dumnezeu, ajutați adesea chiar de experimentele întreprinse.
„Christian Musceleanu a fost un om de știință format la București în atmosfera scientismului (ideologia ce spune că prin știință se poate explica orice, n.r.), care domina în mediul academic. El a ajuns să facă studii la Berlin și a avut ocazia să studieze cu Max Planck (1858-1947), cel care a jucat un rol important în dezvoltarea fizicii cuantice. Musceleanu se întâlnește duminică dimineața cu profesorul său, care îl întreabă: «Ce faci? Vii cu mine? Mă duc la biserică. Vrei să vii și tu? Ai altceva de făcut?». El a avut o jenă să nu-l urmeze pe marele profesor, dar în același timp – relatează el ulterior – a fost foarte șocat de faptul că acest titan al științei [mergea la biserică] Deci era o contradicție totală în «forul» lui interior: «Cum, acest titan al științei a rămas la obscurantismul credinței în Biserică? Dar asta este, îl urmez!». A relatat cât de șocat a fost văzându-l pe marele savant în strana bisericii și participând activ la slujba de duminică. Ulterior, și-a dat seama și el din cercetări că, de fapt, cu cât cunoști mai mult, cu atât te apropii de taina credinței.”
Deci era o contradicție totală: «Cum, acest titan al științei a rămas la obscurantismul credinței în ?Biserică?»
O încercare amplă de a înlătura dragostea pentru Dumnezeu în rândul românilor a fost practicată de către comuniștii care-și doreau cetățeni supuși doar doctrinei politice. Astăzi, deși ne bucurăm de libertatea de a alege și de fi creștini practicanți fără teamă, observăm o „alienare” a individului, potrivit profesorului Lemeni. Acesta și-a susținut teoria cu un exemplu mai mult decât elocvent.
Profesorul Adrian Lemeni a dat exemple de mari savanți ai lumii care și-au declarat credința
„Îmi vine în minte o întâlnire pe care am avut-o cu tinerii de la un liceu din București. Spun sincer: comuniștii de pe vremea mea nu se pot compara, la nivel de eficiență cu cele ce se întâmplă azi, deși își doreau foarte mult să ne «formateze» într-un anumit fel. La vremea aceea, nu am avut niciun coleg care să-și asume ideologiiile de atunci. Am discutat cu 30-40 de tineri, de la clase de matematică, subiecte de profil, și apoi au venit cu afirmații, îndeobște cele promovate mediatic. Îmi aduc aminte că au menționat și Catedrala Mântuirii Neamului.
Am discutat deschis cu ei. Dar ce m-a frapat a fost faptul că, fără excepții, părerile fiecăruia dintre ei erau identice, fiecare crezând totuși că era propria sa idee. E o uniformizare totală. M-am gândit la anii mei de liceu, acum 30 de ani, când era o diversitate a opiniilor. Dacă comuniștii ar fi văzut rezultatul de astăzi, nu s-ar fi gândit că, într-un timp atât de scurt, o generație va fi atât de mutilată, de alienată”, a remarcat profesorul Lemeni, care a conchis, totuși, optimist, apreciind că într-o societate de oameni atât de inteligenți precum cea românească, știința și religia creștină pot coexista.
“Să știți că, la noi, dacă o să colindați satele maramureşene, o să vedeți lucruri pe care nu le-aţi mai întânit în alte părți. Și n-o să le întâlniți niciodată. Și în religie, și în trai.”
Cuvintele îi aparţin lui Dumitru Pop Tincu, omul despre care se poate spune – fără exagerare – că duce pe umeri, asemeni unui Atlas român, instituţia Cimitirului Vesel din Săpânţa. Una despre care se ştie, la nivel superficial, câte ceva – însă ale cărei valenţe profunde sunt necunoscute celor mai mulţi dintre noi. “La Săpânţa se fac și doctorate, și masterate. Sunt mulți studenți care vin aici, caută rădăcinile, bazele acestei meserii și merg pe filonul lor, să vadă de unde a pornit și unde a ajuns.”
Îi reamintim că suntem ambasadorii unui proiect denumit, atât de simplu şi de greu, “Matricea Românească”. Zâmbeşte înţelept, pe sub mustaţa de moroşan, şi-şi potriveşte cuşma: “Este foarte bine. Eu lucrez demult în această meserie – și nu că nu a fost publicată, dar nu s-a găsit rădăcina. Este foarte bine ceea ce faceţi, deoarece acum căutați rădăcina pornirii acestui meșteșug, al țăranului de rând. Până acum, fiecare a venit și a scris ce a vrut, dar acum cred că România se va duce pe un drum mai larg, mai bine documentat.
Cine vine la bază și cunoaște meseria lucrată de jos și până spre finalul acesteia, face foarte bine. Astfel, cine va veni după noi va fi o pârghie în cunoștință de cauză faţă de ceea ce s-a făcut înainte – după aceea, o să-și dea seama ce vor putea face după noi.”
Mândru îmbrăcat şi elegant în exprimare, interlocutorul nostru este urmaşul – desemnat – al lui Ion Stan Pătraş, genialul creator al Cimitirului Vesel din Săpânţa în anii ‘30 ai secolului trecut.
“Noi am fost mai mulți elevi de-ai lui Ion Stan Pătraș, dar eu am fost singurul care s-a pus pe buzele lui și, văzând că se duce – a murit la doar 69 de ani -, a spus familiei: «Acesta este omul care este continuatorul meu!» Din această cauză sunt eu aici.” Îşi descrie mentorul drept “un om de fire bună, dar după un timp oarecare, și el avea presiuni de nervi. Dacă greșeai, ori nu te lăsa, ori îți găsea altă zonă, unde trebuia să intri la lucru.” O exigenţă pe care azi o duce mai departe.
Idee de geniu: Ion Stan Pătraş, lucrând la prima cruce sculptată de lemn, ce avea să stea la baza Cimitirului Vesel din Săpânţa. Foto: Marius Donici, la casa memorială a creatorului
Mărturiseşte că a realizat imensa onoare care i-a fost făcută abia mai târziu: “Atunci nu am realizat. Altfel vezi lumea în acel moment. Eu am fost mândru să intru în casa unui om, în branșa lui.”
La 40 de ani de la moartea sa, Ion Stan Pătraş rămâne un mister printre români, adeverind observaţia biblică după care nimeni nu e profet în ţara lui.
“Pe timpul lui, nu s-a știut exact de unde i-a venit ideea. El nu s-a așteptat niciodată că va fi un om care, dintr-un nimic, să facă ceva pentru întreaga lume. Aici nu e numai pentru România, ci e o faimă dusă pe tot globul pământesc! Toată lumea, orice țară, şi cea mai săracă, știe de Cimitirul Vesel de la Săpânța. Și este publicat (n.r., popularizat, cunoscut). Acum două săptămâni (n.r. în luna decembrie), am fost la un târg internațional la Varșovia – şi acolo se vorbea despre noi.”
Faima Săpânţei – şi a omului care-i perpetuează simbolul – a mers într-adevăr până la marginile pământului. În 2000, Tincu era premiat de japonezi, care au făcut un adevărat cult pentru Cimitirul Vesel. O explicaţie posibilă, spiritualitatea lor.
“Vedeţi, japonezii sunt budiști. Foarte mult mă uit că le place tradiția noastră, maramureșeană. M-am uitat să îi întreb: «De ce nu mergeţi în Oltenia, în Bihor?». Nu! Aici trag, la Maramureş. Eu lucrez din ’77, și cunosc un japonez care a venit prima dată în ’65 în Săpânța. De atunci, vine de două sau de trei ori pe an. Vorbește românește foarte bine. Îl cheamă Miya Kosei. Şi îi zic: «Miya, tu îți dai seama pentru câți japonezi ai publicat cimitirul acesta acolo, încât, pe timp de vară, am foarte mulți? Vin cu autocarul».”
Un moment crucial pentru intrarea Cimitirului Vesel în conştiinţa universală a fost publicarea, în 2002, a unui reportaj în New York Times, care a urcat la cer notorietatea acestui loc eminamente unic. “Acolo spune că acest cimitir este locul II în lume, ca unicitate. Şi, de acolo, publicaţia a fost mult mai largă ca până atunci.”
Reversul medaliei, spune Tincu, este acela că identitatea trebuie apărată de pericolul uniformizării: “Eu rămân la o idee: noi suntem noi, să nu ne preia alții. Noi trebuie să fim noi. Globalizarea e generală, dar noi trebuie să fim pinionii principali ai acestei meserii, pentru că apoi se răspândește și se pierde.”
Click pe imagini pentru mărire
Revoluţie în eshatologie
Ceea ce a realizat Ion Stan Pătraş în vremurile de-acum romantice ale deceniului trei echivalează cu o veritabilă revoluţie în eshatologie, acesta sfidând moartea prin umor şi sublimând în cruce – simbolul cel mai puternic al creştinismului – o atitudine de viaţă a românului, ba chiar a strămoşilor lui.
Îl întrebăm pe succesorul său cum a fost convinsă Biserica – vestită pentru sobrietatea ei – să accepte umorul ca parte integrantă a credinţei şi a riturilor funerare asociate. Răspunsul e mai evident decât ne-am aştepta, deşi mirarea va persista.
“Vedeţi Dvs., el, de prima oară când s-a apucat să facă cruci, a fost omul Bisericii. A fost omul grupului, un bun gospodar. Între timp, a devenit şi epitrop. Preotul, ca atare, nu putea să-i spună: «Măi, nu face așa!». Cineva susţinea că unui preot i-a venit ideea, și el i-a propus lui Stan Ion Pătraș să facă cruci de genul acesta. Dar cum putea un preot să-i spună să facă așa ceva? El nu a avut de unde să știe.
Nu avem nici o dovadă palpabilă că cineva l-a învăţat, nu avea de unde să învețe. Cât s-a scris despre Stan Ion Pătraş, nu s-au specificat două rânduri că a învăţat de undeva. Eu studiez mult despre această meserie – și nu am găsit nicăieri scris ceva de începutul acesteia. Pe parcurs, se scrie. Cruci lucrate pe lemn de stejar. Noi asta facem și acum: nu ne îndepărtăm de materialul lemnos, pe care îl protejăm, fiindcă este «stâlpul cerului», cum spunea el. Lemnul de stejar este cel mai dur și cel mai trainic pe acest pământ. El avea idei din acestea, mari. Apoi le lăsa şi spunea: «Am de lucru!»”
Inspiraţie divină? Idee omenească sublimă? Misterul nu face decât să sporească fascinaţia pe care Cimitirul Vesel din Săpânţa o exercită deopotrivă faţă de vizitatorii-i şi admiratorii-i îndepărtaţi.
Cum i-a venit lui Ion Stan Pătraş ideea de a crea Cimitirul Vesel? Cine a studiat un pic istoria artei ştie că inspiraţia nu se poate explica
Suntem într-o comună aflată la un pas de graniţa cu Ucraina, celebră pe tot mapamondul pentru cimitirul ei multicolor, unde moartea este luată peste picior, iar viaţa, descrisă succint şi cu umor, în poeme de o superbă creativitate. Aici, instrumentul de recensământ este fumul – poate şi pentru că viaţa omului este asemenea lui. Adică, efemeră.
“Avem peste 1300 de fumuri, unele case cu 2-3 familii, chiar. Suntem 5000 de locuitori cu totul.”
În atare condiţii, ar fi de bănuit că familiile celor trecuţi în lumea umbrelor sunt cele care îi furnizează artistului informaţia necesară creării crucii. Tincu dezaprobă ferm ipoteza.
“Nu. Eu sunt de aici. La noi, să ştiţi că nu este viață de oraș, ci este viaţă de ţară, viaţă de sat. Eu îi cunosc pe aproape toți sătenii mei de aici. Eu, dacă mă duc dintr-un capăt de sat și până în celălalt, vă spun cine stă acolo, cu ce se ocupă, ce a făcut la viața lui. Eu sunt baza de unde-mi preiau. Pentru că nu poate să-mi spună toată lumea, deoarece mă poate duce într-o eroare, undeva. Aici nu se poate juca nimeni. Poate cineva spune: «Domnule, mie îmi faci cruce așa cum vreau eu!». Nu merge aici așa ceva… Aici vine omul și spune că vrea cruce pentru mamă, tată, fiu, fiică, și intrăm în negocierea de prețuri. Şi, de acolo, familia se retrage…”
Cunosc mulți meșteri, multe locuri unde încă se mai păstrează tehnica lucrului de mână. Fabrica face orice, dar mâna e mână!
Ne regrupăm, pentru că informaţia e bulversantă: un singur om, care judecă viii şi morţii, cunoscându-i intim pe fiecare dintre ei, spre a-i putea preda posterităţii aşa cum se cuvine, sună a sarcină colosală, a misiune de viaţă. Dar este exact ceea ce şi-a asumat Dumitru Pop Tincu, sculptorul, pictorul şi poetul din Săpânţa, românul care duce mai departe moştenirea ce i-a fost lăsată. Să-ţi uneşti viaţa cu un cimitir – ce poate fi mai măreţ şi mai copleşitor de-atât?
Dumitru Pop Tincu, în atelierul lui. Click pe imagini pentru mărire
Fiecare om, cu viciul lui
Ca orice artist care se respectă, Dumitru Pop Tincu nu admite imixtiuni din partea celor care fac recurs la talentul său. “Problema este în felul următor”, ne spune el, întrebat fiind dacă familia răposatului s-a opus vreodată mesajului de pe cruce – unul ce poate fi adesea acid, dincolo de umor. “Fiecare om născut pe acest pământ are un viciu. Trece prin el, prin viața lui. Multă lume mi-a pus întrebarea: «Domnule, dacă omul ăla a fost curvar, dacă omul a fost bețiv, cum poți să-l faci oglindă?» N-ai cum. Vine celălalt și spune: «Dar celuilalt ce i-ai făcut?». Atunci, pentru mine sunt probleme. Dar neavând amestecuri de familie ca «Domnule, mie-mi faci așa!», sunt ferit. Au încredere în ceea ce fac eu și familia nu poate să-mi dea nici un ordin. Pentru că eu imediat îi scot istoria și i-o spun: «Uite cine e!». Nu are cum să mă controleze pe mine, dar eu îl pot controla pe el.”
O viaţă de om, aşa cum a fost: „Bine mi-o fost orecând / În bufet la masă stând / Cu paharu plin în mână / Cu prietenii-mpreună”
Chiar dacă responsabilitatea etică ce îi revine este una covârşitoare, artistul din Săpânţa vede în ea mai mult un dar decât o apăsare:
“Este un dar. O cruce nouă intrată în cimitir… să o vedeți duminica sau de Sărbători, să prindeți un flux de persoane care merg în faţa crucii şi urmăresc exact ce s-a scris și ce s-a făcut pe cruce! Atunci este interesant, pentru că atunci vin criticile şi gura lumii.”
Mergeam prin spatele crucii, mă uitam şi vedeam reacţia omului. Încercam să văd ce doreşte lumea. Nu fac cruci de dragul de a face cruci!
“Mult după venirea mea aici, nu mă cunoștea tot satul, foarte puțini”, povesteşte Tincu pentru Matricea Românească. “Pentru că eu am fost plecat din Săpânța și m-am întors după câțiva ani. Am plecat în ’73 și m-am întors în ’77, după moartea lui Ion Stan Pătraş. Nu mă cunoștea lumea. Făceam câte o cruce și o puneam în cimitir. Mergeam deci prin spate, mă uitam și vedeam reacția omului. Prin aceste demersuri, încercam să văd ce dorește lumea.”
Click pe imagini pentru mărire
Unii întreabă: «De ce ai pus culoarea aia acolo?» Numai eu ştiu!
Pasiunea e transparentă şi nu poate fi simulată, iar spusele artistului, unul complet (“Sunt singurul cu diplomă dată de Ion Stan Pătraș pe care scrie sculptor-pictor. Sunt colegi de-ai mei care au sculptură în lemn sau pictură pe lemn – dar să le aibă pe ambele, nu le au”) o confirmă:
“Numai să faci un text, să pui o cruce în cimitir, sau să copiezi o cruce pe cealaltă, nu merge! Fiecare cruce are părticica ei de noutate, are personalitatea ei. Seamănă între ele, dar nu sunt aceleași. Sunt altfel de motive. E personalizată fiecare. Nu toată lumea înțelege asta. Ochiul omului nu-l duce să vadă ansamblul crucii, ci se uită la poză și la text. Nu-l interesează ce se face sau ce reprezintă. Fiecare părticică are o istorie a ei.”
Probabil cel mai frumos cimitir din lume: Cimitirul Vesel din Săpânţa, Maramureş, România
Maestrul din Săpânţa e cum îi şade bine unui cunoscător al profunzimilor: înţelept şi întinerit, parcă, de misterele la care are acces: “Eu vreau să scriu o carte în domeniu. Sunt foarte mândru. Au fost televiziuni care mă întrebau exact cum mi-ați spus Dvs.: «Știți de unde i-a venit ideea lui Stan Pătraș?». De unde să știu, dacă el n-a răspuns la întrebarea asta? Alții vin şi întreabă: «De ce ai pus culoarea aia acolo?» Numai eu știu. Nu poate să ştie pentru ce am pus eu acolo, sau ce simbol are culoarea. Galben lângă verde, sau galben lângă roșu, sau roșu lângă verde sunt chestiuni care nu se adună. Trebuie văzut de ce. Nu fac cruci de dragul de a face cruci. Nu e așa.”
Această meserie nu este o singură parte, ci sunt trei: trebuie să fii bun sculptor, bun pictor și bun poet. Dacă nu legi aceste trei într-una, nu trebuie să fii aici. Trebuie să fie altcineva!
Etichetat de multă lume, din ignoranţă, drept “meşter popular”, Dumitru Pop Tincu se consideră ceva mai mult, iar argumentele tind să îi dea dreptate. Îl întrebăm, în replică, cum s-ar defini.
“Acum, depinde. Ce înseamnă meșter popular, aşa cum este creionat de noi, care ştim ce înseamnă? Meșter popular am fost până ce am intrat în meseria de bază. Atunci, eu am simțit că nu mai sunt un meșter popular care s-a axat pe mobilă, pe cruci sau pe pictură ori sculptură pe lemn. Ci am intrat pe o meserie din care fac trei. Pot să fac mobilă tradițională sculptată, pictată, pot să fac cruci pentru Cimitirul Vesel, pot să fac tablouri pictate, sculptate, pictură pe sticlă, pictură pe piatră. Sunt multe lucruri pe care le pot face.”
Styx-ul românesc trece prin Săpânţa, iar luntraşul e Dumitru Pop Tincu
Cimitirul Vesel, pe locul II în lume ca unicitate
Ucenic al renumitului Stan Ion Pătraş, cu care a lucrat aproape neîntrerupt, de dimineaţa până seara, de la 9 la 14 ani (“ştiu multe, foarte multe”), Dumitru Pop Tincu crede că “teza lucrării” în ce priveşte Cimitirul Vesel din Săpânţa se dă acum, dar şi că o înţelegere mai bună a fenomenului este garanţia valorizării sale aşa cum se cuvine.
“Din toate sursele pe care le am până astăzi, Cimitirul Vesel s-a dus pe locul II în lume, ca unicitate. Suntem locul V în lume în sculptură-pictură pe lemn, acea artă naivă, în care până astăzi nu s-a dat «teza lucrării». Acum se face «teza lucrării». Până acum, ne-a făcut meșteri populari. Fiind meșteri populari… Ştiți cum e meșterul – astăzi face una, mâine face alta… e altceva!
Dar un om care începe și are o finalitate, acela nu mai poate fi meșter popular. Aici e o problemă foarte mare. Iar omul de rând este dus într-o eroare.”
Ion Stan Pătraș a fost un autodidact. El nu a avut nici o clasă, pe când eu, continuator, am o clasă și sunt pregătit de el. Deja e o avansare
În discuţia noastră cu Dumitru Pop Tincu a reieşit foarte clar – strâns legată de dragostea pentru profesia lui unică – grija de a o proteja, cu orice mijloace, de comercializare, banalizare sau uitare, inclusiv pentru generaţiile care o vor duce mai departe.
“Eu, din ’78, am fost profesor la Școala Populară de Artă, unde mi-am pregătit copiii în această meserie. De un timp încoace m-am lăsat, pentru că nu mai este meserie de bază, pe care o poți proteja. Este o meserie pe care cineva ți-o poate fura la orice oră, spunând: «Domnule, eu am văzut, îmi place și fac, care e problema?».
Sfârşitul tragic al unei vieţi prematur curmate, redat în poezie: „Ne-a venit un ungur rău / Ne-a-mpuşcat în capul meu…”
Am încercat să o protejez prin marcă înregistrată, prin drepturi de autor. Pe timpul lui Ion Stan Pătraș nu s-a știut despre drepturi de autor, nici despre marcă înregistrată. Am încercat să fac marcă și să o înregistrez la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, n.r.). Şi încerc să protejez această meserie – căci oricine poate veni şi spune: «Am văzut la Săpânţa şi hai că fac şi eu, cine mă poate opri?»
Încerc să protejez prin drepturi de autor această meserie – căci oricine poate veni şi spune: «Am văzut la Săpânţa şi hai că fac şi eu, cine mă poate opri?»
Eu nu îi pot opri pe cei care vor să facă, doar să opresc meseria când știu că nu este dusă așa cum trebuie. Atunci intervin și spun: «Nu este bine!». Intră într-un copyright.”
Un cimitir viu, care îşi “dăinuie drumul”
Demersul este unul cu atât mai firesc, cu cât artistul este auto-referinţă pentru creaţiile sale. “De aceea este drept de autor pe texte, pe imagine. Fiindcă acolo nu merge copiat. Nu se lucrează după poză, laser cum se face acuma, ci doar imaginar. Doar ce spune creierul, aia se lucrează acolo. Nu cred că oricui îi e ușor să facă așa ceva.”
Graţie acestor eforturi, Cimitirul Vesel din Săpânţa trăieşte – da, aceasta este expresia corectă – pe mai departe.
“Deocamdată, cimitirul s-a extins mult, își dăinuie drumul, nu s-a lăsat – pentru că putea să pice, să devină un monument. Cimitirul este «viu», se duce mai departe. Vom vedea cum va merge, cât va merge și vom încerca să-l păstrăm ca originalitate.”
Originalitatea Cimitirului Vesel din Săpânţa trebuie văzută însă în esenţă, mai mult decât în reprezentarea ei tangibilă. E indubitabil că românii de aici au o relaţie specială cu moartea:
“Este singurul loc din lume unde se râde de moarte! La noi, de exemplu, a murit un om și este ținut la casa lui timp de trei zile. Familia îl bocește, îl cântă, dar restul oamenilor, nu. Trec prin râsete, prin jocuri în acele trei zile de priveghi. În altă parte, merge lumea și îi ține un memoriu, dar aici, nu. Dacă o să mergeți la o înmormântare, o să vedeți câteva persoane pe lângă sicriu și restul fac jocuri de cărți, locale. Se bârfește. Dacă stai între ei, afli tot felul de cuvinte. Se adună tot satul, unde sunt persoane mai cunoscute. Și auzi între ei discuțiile și se formează niște lucruri acolo. Cine are habar, are ce culege de acolo, folclorul satului. Acesta este specificul Maramureșului.”
Îl presăm pe amfitrionul nostru pentru a afla dacă acest tip – unic – de umor trebuie căutat “la sursă”. E momentul în care ochii şi vocea lui Dumitru Pop Tincu se înflăcărează: “Da, acesta este răspunsul la întrebarea: «Ce înseamnă Cimitirul Vesel?». El este dacul liber, care spunea: «Întâmpinam moartea cu râsul și nașterea cu plânsul.» De ce? Cel ce moare va fi liber. Cel ce se va naște va fi asuprit. Și asta este – asta s-a gândit atunci, și asta rămâne. E dăinuirea peste ani și peste veacuri.”
Cele mai vestite cruci din Cimitirul Vesel din Săpânţa sunt marcate, pentru a fi uşor recunoscute de către turişti
O identitate atât de pronunţată nu ar fi putut fi prezervată în Muntenia sau în Moldova, mai crede maestrul, specificul locului determinându-i istoria, şi nu invers: “Zona noastră nu prea a fost ocupată, acești oameni nu au fost alungați de pe locurile lor – și atunci, ei și-au păstrat portul, tradiția și obiceiurile. În alte zone au fost aruncați de pe locurile lor și nu au putut stăpâni sau să ducă mai departe ce au avut.”
Nici comunismul nu a rezistat Cimitirului Vesel din Săpânţa
Excepţii există, desigur, şi în Maramureş, unde invazia materialelor moderne şi a caselor de un kitsch grotesc ameninţă civilizaţia lemnului.
“Vedeţi ce înseamnă robotica? Omul, dacă a mers afară… Vedeți și la o pasăre că, dacă-și formează un cuib și nu-și găsește locul potrivit ei, cu timpul îl abandonează și îşi face altul mai frumos. Așa este și omul. La noi încă mai sunt case unde, pe jos, e pământ și trăiește omul. Şi trăiește poate mai bine decât ceilalți în cele moderne, în care acum o familie de două-trei persoane are 20-30 de camere. Tot mă gândesc: ce faci în ele? Pentru ce le faci, cui le laşi?
Aici este o problemă. Omul și-a făcut petec să se poată acoperi, nu a făcut petece pentru cinci sau pentru zece, ci pentru el însuși. Așa e și meseria asta. Datina de a transmite mai departe. Care este omul locului va dăinui. Care a plecat și se întoarce, să știți că nu mai este cel ce a fost. A părăsit zona unde s-a născut.”
Care este omul locului va dăinui. Care a plecat și se întoarce, să știți că nu mai este cel ce a fost. A părăsit zona unde s-a născut
Dintre oamenii locului, a se citi cei pe care i-a format lângă el, intenţionează şi Dumitru Pop Tincu să-şi “recruteze” urmaşul. “Va fi cineva, dintre cei pe care i-am adus până acum, care cred că va asigura continuitatea, care va păstra în viitor. Am încredere, fiindcă voi încerca sub orice formă să-l formez în aşa fel, ca să simtă măcar un sfert din ceea ce am simțit eu, să vadă ce înseamnă o meserie și o bază a meseriei. (…) Calitățile trebuie să i le caut eu. El degeaba va veni cu ele, dacă eu nu le simt. Degeaba formez un om cu o plăcere pentru o bază și să le piardă pe cele două de care vă spuneam.”
“A pune cruce” a ajuns să desemneze, în limbajul cotidian, închiderea definitivă a unui demers, a unei iniţiative. Doar la Săpânţa, crucea pusă este abia începutul unei poveşti pe care oamenii o vor cunoaşte zeci sau sute de ani de acum înainte.
Click pe imagini pentru mărire
“La noi, pânza freatică este sub un metru. Astfel, mortul se înmormântează direct în pământ. Până ce nu se așază bine locul după înmormântare, nu se pune crucea. Și atunci, nici cruce provizorie nu este. La oraș, când a murit cineva din familie, omul merge la fabrică și spune că vrea o cruce, ia una şi o pune. Dacă noi nu am avut o tradiție de acest gen, am încercat să facem să meargă cum a fost tradiția, originalitatea. Nu se pune.
În cimitir, o să vedeți morminte fără cruci. Se face rotația crucilor. De aceea spuneam că Cimitirul Vesel este unul viu și, după 20 de ani, o altă persoană are dreptul să fie înmormântată. Crucea se ridică. Vine altă cruce, altă persoană”, ne-a spus Dumitru Pop Tincu, omul care a realizat peste 700 de cruci, nu doar în România, ci şi pe mapamond. “Am multe la muzee din lume, dar și în cimitire: în Franța, Italia, Belgia, Olanda, SUA. Mai fac și farse. Ați văzut, în atelier, crucea unei japoneze foarte cunoscute, Ayako Imoto, căreia i-a făcut o farsă o televiziune din Japonia. A adus-o aici și și-a găsit crucea în Cimitirul Vesel. A râs, a plâns…”
Cimitirul Vesel este unul viu și, după 20 de ani, o altă persoană are dreptul să fie înmormântată. Crucea se ridică. Vine altă cruce, altă persoană
Îl lăsăm pe Dumitru Pop Tincu, menestrelul vieţii şi al morţii, să îşi scrie cartea în care, sau cu care, va face istorie.
“Voi aduna şi multă poezie. Din ’80, am activat la Cenaclul Flacăra, unde am transmis multe texte despre crucile din Cimitirul Vesel și au fost scrise în revista lui Adrian Păunescu. Am colaborat foarte mult cu el, cu Alexandru Raicu, Virgil Carianopol, Romulus Vulpescu, doctorul în folclor Mihai Florea. Am avut ocazia să stau de vorbă cu multe personalități și, prin ele, am cunoscut habarul acestei meserii. Dacă nu-i cunoșteam, nu aveam habarul acestei meserii – unde se poate ajunge cu ea.
Interioare, Casa Memorială „Ion Stan Pătraş”, Săpânţa
Eu voi strânge mult și voi scrie mult. După mine, o să las o istorie. Eu n-am primit de la Stan Ion Pătraș o istorie a meseriei, dar am încercat, după moartea lui, să strâng tot ce merita el.”
Tradiţia nu se poate păstra în oraşe. Aici este problema și asta le transmit meseriaşilor care ştiu ce înseamnă o meserie lucrată cu inima, nu pentru bani – o meserie pe care o stăpânești nu pentru a te îmbogăți, ci pentru suflet: să păstreze aşa cum sunt cele ce au în mână
O ultimă întrebare: cum va primi moartea omul care o persiflează, dar o şi îmbrăţişează, în fiecare zi? Un râset scurt, urmat de poate cel mai memorabil răspuns pe care l-am primit, unul care sintetizează toată viaţa şi arta omului de litere:
“Eu lucrez în această meserie – dar stau și mă gândesc câteodată, pentru că nu e om pământean căruia să nu-i vie timpul, dar nu știe când. Tot timpul sunt pregătit, ori că m-a lua prin râs, ori prin somn, cine știe prin ce. Dar știu că sunt dator cu o moarte. Nu pot să spun că mă feresc de moarte. Aș vrea să-l văd pe acela care spune: «Eu nu mor!». Nu cred asta. Eu râd tot timpul – vedeţi Dvs., printr-un singur text, eu pot face orice. E foarte ușor.”
Câtă dreptate are Dumitru Pop Tincu. Cimitirul Vesel din Săpânţa, pe care îl păstoreşte cu atâta dragoste, e dovada vie că, şi la început, şi la sfârşit, a fost şi va fi tot Cuvântul.
Când scriu aceste rânduri, în miez de noapte, pe ecranul televizorului rulează Creed. E cu siguranţă un semn că fac ce trebuie. Doar că aici nu e Philly, e Bucureşti. Şi nu e “Apollo Creed”. E, mai degrabă “Iisuse, cred”. Că pot să-mi depăşesc limitările, mai mult decât limitele. Că pot fi un campion. Şi nu orice fel de campion – unul român.
Mihai Nistor, tânărul de 26 de ani pe care-l vedeţi în imaginile de mai jos lăsându-şi transpiraţia şi sufletul pe echipamentul de antrenament, într-o sală cu igrasie şi dotări din era lui Cassius Clay, e singurul pugilist român care ne-a reprezentat la Olimpiada de vară de la Rio în 2016. A părăsit competiţia nemeritat, spun voci avizate. Ceea ce nu l-a oprit. Zilele acestea, ieşeanul – campion mondial la categoria supergrea în 2015 – se pregăteşte, în condiţii mai puţin decât ideale, ca să folosim un eufemism, să ne aducă o medalie de la Campionatele Europene, programate în luna mai.
Trei lucruri m-au frapat când l-am cunoscut: naturaleţea, onestitatea aproape transparentă şi faptul că era ud leoarcă, deşi afară nu plouase. Când şi-a stors mâneca gecii, lăsând pe podeaua sălii un lac sărat, mi-am dat seama că e vorba de transpiraţie. Tocmai venise de la alergare. “Slăbesc cam 3 kilograme în fiecare zi”, mi-a spus, de parcă era cel mai normal lucru din lume. “Dar le pun repede la loc – cu apă plată.”
În sălile de box circulă o glumă despre o dietă de peşte care face minuni. Meniul e 100% românesc: “Dimineaţa – crap de foame. La prânz – ştiucă n-am. Seara – somn uşor”
În sălile de box circulă o glumă despre o dietă de peşte care face minuni. Meniul e 100% românesc: “Dimineaţa – crap de foame. La prânz – ştiucă n-am. Seara – somn uşor”. E un meniu pe care foarte mulţi dintre românii care excelează într-un domeniu – de la profesori de elită la sportivi de top – îl cunosc, din păcate, prea bine.
Mihai se retrage din discuţie şi revine pe saltea, unde îşi continuă antrenamentul. Dintr-o încăpere alăturată, răzbat acordurile lui Human, de Rag’n’Bone Man, cu refrenul aceluia bântuitor:
“I’m only human after all
I’m only human after all
Don’t put the blame on me
Don’t put the blame on me”
Din telefonul aşezat lângă el, o voce îl încurajează să continue: „Great energies!”. E, de fapt, o aplicaţie pe care o foloseşte pentru a-şi face rutina.
Decorul îngheţat în timp nu e tocmai încurajator, dar Mihai vede partea plină: “Când am început, m-am antrenat în săli care arătau mai rău decât aceasta. Moldoveanul se obișnuiește oriunde. E soldatul universal! (râde) Nu e problemă.”
„Moldoveanul se obișnuiește oriunde. E soldatul universal!”
Îl întreb ce îl motivează în ring, pentru cine sau pentru ce luptă. “Sincer, am sentimentul că se duce țara de râpă. Dar mie, când îmi cântă Imnul, sunt mort, deja mă iau frigurile! Poate să fie ce-o fi – când îmi cântă Imnul, s-o terminat toate. Mă ia până în măduva oaselor. Pentru ţară lupt. Păcat că la noi treburile cam scârţâie. Păcat, pentru că suntem o rasă de oameni foarte tare şi foarte rezistentă, foarte sănătoasă. Dar, oamenii din înalta conducere ne distrug. Purul adevăr.”
Caviar şi şampanie? Departe de asta. Doar o mandarină, dăruită din suflet de un antrenor, pentru campionul mondial şi olimpicul român
Nu pot să nu-i dau dreptate lui Mihai, singurul nostru boxer olimpic de la Rio. Mi-e greu să cred că cel care a triumfat în Brazilia se antrenează în condiţiile deconcertante pe care le-am putut observa aici, pe viu. E debusolant cum ştim să ne „respectăm” campionii.
„Am sentimentul că se duce țara de râpă. Dar mie, când îmi cântă Imnul, sunt mort, deja mă iau frigurile! Poate să fie ce-o fi – când îmi cântă Imnul, s-o terminat toate. Mă ia până în măduva oaselor. Pentru ţară lupt!”
Dar poate în asta stă toată frumuseţea, la urma urmei: unde alţii triumfă cu Siri, noi triumfăm cu sudoarea. Şi cu sufletul, cum îmi povestea odată alt mare campion al nostru, o inimă de aur, Miodrag Belodedici.
Părăsesc sala de antrenament, şi în cap îmi sună o melodie şi mai obsedantă:
“I’m just Romanian after all
I’m just Romanian after all
Don’t put the blame on me
Don’t put the blame on me”
Mihai Nistor, după câştigarea titlului mondial în 2015 Foto: AIBA Pro Boxing
Matricea Românească a cercetat la origini mitul unuia dintre cei mai importanţi conducători pe care i-au avut românii şi a găsit o explicaţie extraordinară la Chişinău, acolo unde marele voievod (1457 – 1504) se bucură de veneraţie. Cuvintele îi aparţin preotului Ioan Ciuntu, paroh al catedralei “Sfânta Teodora de la Sihla” din capitala Basarabiei.
“De ce a rămas Ştefan în casele, în sufletele noastre, în gândirea, în trăirile noastre, întrebaţi? Eu zic că nu s-a reuşit să îl facă uitat pe Ştefan pentru că noi, atunci când eram în această fierbere, expuşi fiind la eroii comunişti de altădată care erau străini şi falşi, omul s-a întors la ceea ce a fost din tată în fiu în istorie.
Şi s-a întrebat fiecare: cine a fost marele, care a realizat cel mai mult? Şi noi, fiecare, vrem să facem ceva grandios, deosebit în vieţile noastre. Atunci te întrebi: cine a fost acela? Or, noi în istorie nu am găsit ceva mai bun ca el.
Cineva îl are pe Macedon, cineva îl are pe Napoleon, noi îl avem pe marele voievod Ştefan, care ne-a păstrat şi credinţa, şi pământurile, dându-ne un testament clar: «Voi sunteţi moştenitorii!».
Este un lucru interesant: atât cei care sunt statalişti, cât şi care care îşi doresc mult Unirea, îl venerează pe Ştefan. Bine că este un punct care îi uneşte!
Şi noi, fiecare, vrem să facem ceva grandios, deosebit în vieţile noastre. Atunci te întrebi: cine a fost acela care a făcut lucruri mari?
La Chişinău, există un monument emblematic al lui Ştefan. Ruşii întâi i-au scos crucea, iar lumea s-a revoltat – unii au fost băgaţi la puşcărie, au fost mari probleme aici. Apoi i-au dus monumentul mai în spate. Graţie ministrului Ion Ungureanu, însă, a fost readus în faţă. În 1990, când l-am invitat pe înaltul Daniel, monumentul a fost şi resfinţit.
Au fost felurite şicane ca să se uite, să nu i se dea atâta importanţă. Monumentul acesta a fost dus şi la Iaşi, purtat în România ba înainte, ba înapoi, după război. Vedeţi că lumea, la toate timpurile, a rămas cu gândul la Ştefan cel Mare şi Sfânt. Iar Biserica l-a canonizat peste atâţia ani de zile – lumea l-a canonizat mai întâi!
Figură fondatoare pentru români: Ştefan cel Mare
Longevitatea domnitorului moldav, fără egal în istoria noastră
Mai zic unii că a avut mai multe soţii. Păi, era interes politic, trebuia să facă relaţii şi să se căsătorească, să fie relaţii cu ungurii şi cu nemţii, cum s-a văzut şi cu Carol.
După fiecare război dădea fuga în biserică şi îngenunchea spunând: “Doamne, nu eu, ci tu Doamne ai câştigat războiul acesta!” Noi ce facem? Ne batem în piept: “Eu! Eu am reuşit, datorită mie!”
A fost un profund credincios, istoria vorbeşte clar că dădea fuga în biserică după fiecare război şi îngenunchea spunând: «Doamne, nu eu, ci tu Doamne ai câştigat războiul acesta!» Noi ce facem? Ne batem în piept: «Eu! Eu am reuşit, datorită mie!».
Dânsul n-a privit aşa lucrurile. După fiecare război a ridicat câte o biserică. El a făcut 46 de biserici şi mănăstiri (istoricii estimează cifra la 44, n.r.). E mare lucru. Pentru că Moldova era mare, iar dânsul nu avea nici Toyota, nici MIG-uri – ci, călare pe cal cu armamentul, cu toată îmbrăcămintea metalică, să umbli în lung şi în lat, şi să construieşti atâtea, şi să menţii hotarele, şi alianţele politice, deloc nu a fost uşor!
Ştefan cel Mare a fost unul dintre cei mai importanţi ctitori români de biserici, peste patruzeci la număr
Numai un om fără minte ar putea să spună altfel. De aceea lumea a simţit şi a văzut această putere şi acest potenţial în acest om de statură mică, dar de foarte mare capacitate.
Iată de ce îl iubim şi îl cinstim atâta pe Ştefan.”
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Nu mică este mirarea multora dintre noi atunci când aflăm faptul că un șofer de tir poate schimba – în bine – viețile unor oameni. Acest șofer de tir s-a numit Anthony Frost și a influențat viețile a trei români, care i-au oferit, drept mulțumire, un cadou inestimabil.
Pe lângă faptul că Anthony – sau Tony, cum îi spuneau ei – a fost primul englez pe care românii l-au cunoscut în anul 1990, acesta era și un om excepțional, cu un suflet pe măsură. Impresionat de Revoluția din decembrie 1989, pe care o văzuse la televizor, Tony a dat startul unui demers lăudabil și nobil: a început să strângă ajutoare pentru orfanii din România.
Vlad Niculescu, Nicolae Ion și Dan Nicolaescu au legat cu Tony Frost o frumoasă prietenie, la care au fost părtași, timp de aproape un deceniu, și bucureștenii.
În 2008, cei trei au deschis Librăria „Anthony Frost”, cu volume exclusiv în limba engleză, care a fost rapid îndrăgită de către români, mulți dintre ei devenindu-i clienți fideli. Anthony Frost – cel real – a rămas, după ce a aflat despre ea și a vizitat librăria care-i purta numele, fără cuvinte. Tot atunci, cei care i-au oferit britanicului acest frumos dar l-au văzut pentru ultima oară, întrucât Tony s-a stins din viață ulterior.
Însă acest articol nu gravitează în jurul debutului și al activității unei frumoase povești cu parfum cultural ci, din păcate, în jurul sfârșitul ei.
Într-o vreme când e la modă să folosești un Kindle sau să citești frivolităţi pe telefonul mobil, existența unei librării poate fi asemănată cu un periplu în deșert, numai cu o sticlă mică de apă
„După mai mult de nouă ani de activitate, Librăria «Anthony Frost» își închide, de la 1 martie 2017, porțile. Mulțumim din suflet tuturor oamenilor care au lucrat în librăria noastră, celor care ne-au fost alături: prieteni, autori, artiști, edituri și reprezentanții lor, distribuitori. Nimic nu s-a schimbat în ceea ce privește nevoia noastră de dialog și de cunoaștere. Suntem încrezători că vor mai exista spații care să le încurajeze, așa cum ne dorim să fi fost librăria engleză «Anthony Frost»”, a fost mesajul reprezentanților librăriei, publicat recent pe o rețea de socializare.
Atmosfera din librăria „Anthony Frost” îmbia vizitatorul la ore lungi de lectură Foto: Facebook
Au urmat zeci de mesaje de încurajare, de deznădejde și de tristețe ale cititorilor, care nu au ascuns faptul că, datorită fondatorilor și lucrărilor alese „pe sprânceană”, ei au devenit oameni mai frumoși și mai educați. Ferecarea porților librăriei este cu atât mai regretată cu cât spațiul situat pe Calea Victoriei numărul 45 era mai mult decât un loc stereotip, cu rafturi ticsite de cărți și aranjate aleatoriu, cu personal nepregătit sau plictisit. „Anthony Frost” era o „prețioasă excepție” în peisajul culturii românești. Jurnalistul britanic Michael Bird, stabilit în România, îi dedică pe blogul personal un articol de adio și de apreciere, în cadrul căruia trage un semnal de alarmă referitor la dispariția oazelor culturale – de altfel, puține în spațiul românesc, respectiv în cel bucureștean.
El mărturisește că pătrunderea în spațiul populat de volumele în limba lui Shakespeare echivala cu intrarea într-un sanctuar al dragostei pentru lectură. Bird îi va rămâne veșnic recunoscător, fiindcă aici și-a educat fiul să iubească cititul.
„Oamenilor din București le plăcea «Anthony Frost». Aveau nevoie de «Anthony Frost». Dar oamenii nu citesc suficiente cărți în România. Și nici nu le citesc într-o limbă străină. Sau pe hârtie. Stocul de cărți ar fi rămas în rafturi ani întregi”, este de părere jurnalistul.
Într-o vreme când e la modă să folosești un Kindle sau să citești pe telefonul mobil bloguri siropoase pline de sfaturi pompoase despre viață, existența unei librării poate fi asemănată cu un periplu în deșert, numai cu o sticlă mică de apă.
„Anthony Frost”, nu te vom uita!
Primii vestitori ai primăverii au luat, în urmă cu câteva zile bune, cu asalt trotuarele orașelor și, prin zumzete, forfotă și culori, anunță sosirea lunii martie. Mă refer nu atât la ghiocei, cât la vânzătorii stradali care și-au expus valizele cu mărțișoare strălucitoare și dichisite, prezentate cu titlul de simbol tradițional, grație prezenței șnurului alb-roșu. Deși luna martie a devenit, de-a lungul anilor, sinonimă cu atențiile oferite doamnelor şi domnişoarelor, simbolurile venirii primăverii își au obârșia cu sute de ani în urmă și relevă credințe, respectiv fenomene mult mai puternice și mai complexe decât înflorirea pomilor și negoțul cu mărțișoare.
Marț sau mărțișor sunt denumirile vechi ale lunii martie din calendarul de astăzi, care au derivat din latinescul Martius, și – surprinzător pentru contemporaneitate – reprezintă eliberarea din robie, o sărbătoare a primăverii ce este în strânsă legătură cu agricultura. În sfera religioasă, 1 martie reprezintă o bornă importantă de-a lungul anului bisericesc – anul nou începe la 1 septembrie, iar luna lui Mărțișor marchează jumătatea acestuia.
Firul împletit are în spate simboluri mult mai puternice decât cele promovate de către comercianți Foto: bucurestiul.ro
Românul, spirit practic, a „văzut” în luna primăverii momentul trezirii la viață a plantelor și a vegetalului amorțit de frig și inutil pe timpul iernii. Așa cum a explicat academicianul Sabina Ispas(foto jos), directorul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, „«codul vegetal» este unul dintre reperele determinante pentru definirea identităţii culturale”.
„Încă din secolul al XIX-lea, documentele ne furnizează informaţii conform cărora între sărbătoarea Dragobetelui şi cea de 1 martie au avut loc substituiri sau extinderi ale unor practici, Dragobetele fiind asociat, uneori, cu prima zi a lunii martie. Actul cultural tradiţional cel mai important era chiar confecţionarea mărţişorului din două fire răsucite de culoare albă şi roşie (arnici, bumbac, lână, mătase) simbolizând sacrificiul, sângele, viaţa şi puritatea, curăţia. Firul acesta, împletit de femei, poartă numele de mărţişor, mărţiguş, marţ, mărţug şi este, pe de o parte, purtătorul identităţii celei care l-a confecţionat şi îl dăruieşte, pe de alta, a celui sau celei care îl poartă. Este persoana umană şi viaţa ei în cursul zilelor ce se vor scurge până la următoarea acţiune similară.”
Însăși împletirea acestui aparent banal șnur relevă, de fapt, un sacrificiu al celui care-l confecționează, proces în care își transpune întreaga personalitate în acel fragment textil prelucrat care este oferit ulterior copiilor, soțiilor, fetelor sau băieților – obiceiul este întâlnit și în Grecia. Delicatul fir în două culori devine, astfel, sub auspiciile unor acțiuni ritualice vechi de sute de ani, purtătorul identității unui om. Confecționarea și purtarea șnurului de către creștini este menționată și de către sfântul Ioan Gură de Aur (349-407), ceea ce arată numărul mare de evi care au trecut peste această datină.
Culoarea roşie a jertfei simbolizează încă o dată viaţa deplină nestricăcioasă, exprimată şi de faptul că tânărul animal neînjugat reprezintă puterea vitalităţii care învinge moartea
Calitatea ritualului desfășurat este guvernată de implicarea directă a femeii în confecționarea firului și se află, de asemenea, în strânsă legătură cu acțiunea procreerii, cea „dătătoare de viață”. Rezultatul împletit apare similar cămășii de izbândă, cămășii ciumei sau colacului de nuntă, ce au rol ispășitor. Mărțișorul este purtat timp de 9 sau 12 zile la mână, la gât, la picior până la sosirea berzelor și înflorirea pomilor, moment în care este agățat de o creangă înflorită, în timp ce, conform tradiţiei, se rosteşte o scurtă incantație pentru sănătate, protecție sau frumusețe: “Cine poartă mărţişoare, / Nu mai e pârlit de soare”.
Acad. Sabina Ispas, directorul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” Foto: patriarhia.ro
„Culoarea roșie are o semnificaţie cu totul specială în cultura tradiţională românească, în alte culturi europene şi extraeuropene şi, lucru semnificativ, o semnificaţie specială în tradiţia iudaică, atunci când se practica «sacrificiul vacii roşii», a cărei cenuşă, rezultată din arderea de tot, amestecată cu apă, era folosită pentru curăţire (păstrarea sfinţeniei şi purităţii spirituale) prin stropire de către toţi membrii comunităţii, după necesităţi. Este interesant de amintit ritualul care pare cel mai complex, dintre cele cunoscute, care au legătură explicită cu această culoare roşie şi cu prezenţa firului textil roşu. Se alegea o vacă tânără «de culoare roşie» (Para Aduma), fără defecte fizice şi neînjugată vreodată, care era dusă în afara cetăţii şi jertfită de un preot în prezenţa unor oameni curaţi.
Sângele jertfei era adunat într-un vas, iar corpul se aşeza pe o grămadă de lemne, pentru a arde în întregime trupul vacii roşii. În timpul arderii, preotul arunca în foc lemn de cedru, isop şi fire de lână roşie. (…) Culoarea roşie a jertfei simbolizează încă o dată viaţa deplină nestricăcioasă exprimată şi de faptul că tânărul animal neînjugat reprezintă puterea vitalităţii care învinge moartea. De asemenea, culoarea roşie închipuie vigoarea sângelui în care se află puterea vieţii.”
Mărțișorul îmbracă sute de forme
În spațiul românesc, șnurului alb-roșu i s-a adăugat o amuletă, inițial sub forma unui bănuț din argint (ca posesorii să fie puri precum argintul), aramă sau chiar aur. Astăzi, simbolul tradițional al primăverii cunoaște diferite forme vegetale sau animaliere sau chiar personaje din legendele românilor, și confecționate din diverse materiale, de la fibre textile la plante uscate, pietre, metal, până la omniprezentul plastic.
„Cea mai veche atestare a obiceiului, la români, datează de la începutul secolului al XIX-lea şi se află în Condica limbii rumâneşti, un dicţionar lexicon manuscris realizat de boierul Iordache Golescu, în șapte volume, în care citim: «Mărţişorul este şi luna martie, dar se zice şi o ață împletită cu un fir alb şi cu altul roşu ce-l leagă la gâtul, la mâinile copiilor, în luna lui martie, spre pază, spre depărtarea dă orice boală, dă dăochiat, dă fărmecat”. În lucrarea lui Nicolae Cramfil, Cântece populare de pe valea Prutului (1872), citim: «Mărţişorul este o aţă răsucită din mai multe fire roşii şi albe, ce-şi leagă româncele la gât şi la mâini pentru ziua de 1 martie şi care apoi se leagă pe trandafiri înfloriţi»”.
Cea mai veche atestare a obiceiului, la români, datează de la începutul secolului al XIX-lea şi se află în «Condica limbii rumâneşti», un dicţionar lexicon manuscris realizat de boierul Iordache Golescu, în șapte volume
Obiceiul mărțișorului, o practică supusă unui spectaculos proces desacralizant, a fost acceptat și însușit și în mediul urban de către toate vârstele și categoriile socio-profesionale. După ce confecționarea șnurului și atașarea amuletei au fost preluate de către meșterii artizani, ori obiectul a fost achiziționat „gata făcut” din China, „dăruitorul” își exprimă, prin oferirea unui astfel de simbol, aprecierea, respectul sau atașamentul față de „primitor”. Chiar dacă acesta nu mai este confecționat în proprul cămin de către o femeie și este cumpărat gata de oferit, mărțișorul și-a păstrat valențele transcendentale. Totuşi, modernitatea prinsă în jocul societăţii de consum a mers și mai departe de atât, preschimbându-l în variante mult mai mercantile. Azi, sunt vizitate din ce în ce mai des magazinele de îmbrăcăminte, cosmetice sau dulciuri, pentru a înlocui mărțișorul.
Multe zone din marile orașe au fost sufocate de mesele pline de mărțișoare colorate
„Informaţii deosebit de interesante despre valoarea sacră a zilei de 1 martie şi despre relaţiile cu tradiţiile creştine, probabil foarte vechi, puţin cunoscute, a căror semnificaţie este greu de descifrat astăzi, ne oferă lucrarea Marcelei Bratiloveanu-Popilian: «La Vârtop, județul Dolj, în vechime se rugau lui Dumnezeu ori pe unde oamenii la 1 martie ca să le rodească ţarinele şi să le sporească turma şi să-i apere de rele».
La Reşca, în județul Olt, la 1 martie «se fac sfeştanii la case, se merge la biserică cu sticla cu apă, te stropeşti pe faţă, stropeşti prin casă, pui apă la găini, umbli prin grădină». Apa «neîncepută» din ziua de 1 martie este eficientă în momente mai dificile: «Apa aia nu se strică. E ca aghiasma şi, când pleci la judecată, e bună. Fratele meu, când pleca la examen, dădea cu apa asta”, a mai explicat pentru Matricea Românească folcloristul Sabina Ispas.
Într-o lucrare de la 1862, citim: «Mărţişorul este o aţă răsucită din mai multe fire roşii şi albe, ce-şi leagă româncele la gât şi la mâini pentru ziua de 1 martie şi care apoi se leagă pe trandafiri înfloriţi»
Este lesne de înțeles că, începând cu prima zi a lunii martie, „se instituie autoritatea feminină progresiv, personalitatea femeii fiind încastrată timpului ritual de-a lungul a nouă zile (sau 12)”, cunoscute drept zilele babelor. În spatele acestei credințe se află un mesaj puternic, ce implică femeia în actul mântuirii, al trecerii sale de la statutul Evei la cel al Mariei.
Stânca Dochia din masivul Ceahlău, despre care se spune că reprezintă pietrificarea bătrânei ciobănițe Foto: profudegeogra.eu
Baba Dochia, exemplu moralizator pentru mamele de astăzi
Eva este, așadar, reprezentată de Dochia, „sfânta cu un trecut zbuciumat”, sărbătorită la 1 martie, care se apropie progresiv de conștiința păcatului pe care-l ispășește și primește apoi personalitatea Mariei. Baba Dochia sau Marta este cunoscută drept o bătrână ursuză, care își chinuie nora și o supune unor „încercări imposibil de realizat”.
„Ea este «îngheţată» sau «pietrificată» pentru a fi, de atunci încolo, un exemplu moralizator pentru toate femeile-mame care uită că datoria lor este să apere şi să întărească familia şi nu să o distrugă. Bătrâna Dochia nu moare, aşa cum interpretează unii exegeţi ai textelor momentul îngheţării sau pietrificării, ci continuă să existe sub forma materiei nemişcătoare, ca un reper exemplar care să certifice autenticitatea legendei. Îi este refuzată calitatea de muritoare care s-ar cădea să fie îngropată şi să se descompună în elementele «din care a fost alcătuită», care i-ar putea aduce, ulterior, izbăvirea.
Cele nouă zile ale babelor se încheie cu o comemorare emblematică a celor 40 de mucenici creştini, sfinţi militari, luptători, care, în Sevastia, trec prin chinurile provocate de frig şi de dogoarea focului, ca şi pământul cu locuitorii lui, ce vor străbate intervalul de timp din Postul Mare, purificându-se, pentru a atinge momentul mântuirii din ziua de Paşti.”
Foto deschidere: traditionalromanesc.ro
Acest articol nu este despre alegeri locale, parlamentare, prezidențiale sau despre referendum. Este un articol despre acele alegeri care îți pot schimba viața.
Când am aflat de proiectul pilot al Matricei Românești de a organiza o serie de întâlniri în liceele din țară, mi-a tresăltat inima de bucurie. O dată pentru că această idee fusese rostită cu ceva timp în urmă în cadrul procesului de rebranding al Bulboacă și Asociații, prin 2014. În al doilea rând pentru că îmi oferea posibilitatea de a-i cunoaște pe liceeni, “de a lua pulsul” unei generații de care mă despart, ce-i drept, câțiva ani buni. Și nu în ultimul rând pentru bucuria de a aduce în rândul tinerilor de astăzi oameni care pot influența destine, povești de succes și modele demne de urmat.
Întâlnirile Matricei #1
Prima întâlnire a avut loc la una dintre cele mai prestigioase și mai vechi instituții de învățământ liceal din București, la Colegiul Naţional “Gheorghe Șincai”, cu ocazia aniversării a 125 de ani de existență a liceului. Inițial m-am gândit că mi-ar fi plăcut ca proiectul să înceapă cu Liceul Matei Basarab București, liceu pe care l-am absolvit. Apoi mi-am amintit că cele două licee au un punct comun în istorie, în sensul în care în anul 1892 gimnaziul de sine stătător Gheorghe Șincai – construit între anii 1924 și 1928 sub semnătura primei femei arhitect din lume, Virginia Maria Andreescu Haret – s-a înființat prin desprinderea de Liceul Matei Basarab.
Având în vedere că era vorba de o aniversare, Matricea Românească le-a dăruit tinerilor liceeni bucuria de a viziona filmul “Două lozuri” și de a dialoga cu unul dintre cei mai apreciați actori români ai momentului, Dragoș Bucur.
Dragoş Bucur, un model care a coborât de pe marele ecran pe scena Colegiului Naţional Gheorghe Şincai, graţie tandemului „Bulboacă şi Asociaţii” – Matricea Românească
Jovial și carismatic, actorul a împărtășit tinerilor prezenți în sala de festivități a liceului, povestea debutului său în actorie: întrebat de o colegă de liceu ce vrea să devină, Dragoș i-a dat un răspuns “cool” – cel puțin așa considera la momentul acela – actor! Colega i-a menționat despre Teatrul Podul, unde Dragoș a ajuns din curiozitate și, așa cum însuși recunoaște, de atunci viața lui a început să se schimbe complet, în sensul în care “toată energia s-a dus pe actorie. De la jumătatea clasei a XI-a și 2 ani după ce am terminat facultatea nu am mai avut nicio vacanță, n-am mai făcut nimic, nimic. Doar actorie.”
“E bine să faceți ceea ce vă place, implicare 100%, curaj, seriozitate” sunt doar câteva dintre sfaturile actorului pentru șincaiști, atunci când a fost discutat subiectul privind alegerea unei profesii. În ceea ce privește cariera, Dragoș le-a mărturisit liceenilor faptul că întâlnirile cu oamenii „providenţiali” au fost cele care i-au format cariera, amintind cu recunoștintă de Cătălin Naum, Mircea Albulescu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Florin Fieroiu, Peter Weir, oameni care „i-au deschis mintea, i-au deschis drumuri, l-au format”.
Sfaturi pentru carieră şi viaţă: actorul Dragoş Bucur
“Credeți că puteți schimba lumea în orice domeniu și mie îmi place lucrul ăsta!”
Vorbind despre libertate, actorul le-a împărtășit tinerilor că ar pleca din țară doar dacă și-ar pierde senzația de libertate: “Pentru mine este foarte importantă senzația de libertate. Spun «senzația», pentru că și atunci când ai senzația de libertate, nu înseamnă că ești cu adevărat liber. Dar sentimentul, senzația de libertate pentru mine sunt foarte, foarte importante.” Atașamentul de familie și faptul că i-ar fi destul de greu să-și facă meseria în afara țării sunt motivele pentru care actorul nu ar părăsi România.
De asemenea, Dragoș le-a recomandat liceenilor să meargă prin țară, să călătorească cât de mult pot. „Eu aș face călătoria obligatorie: mergeți să vedeți țara, avem o țară foarte frumoasă, apoi mergeți în afara țării pentru că te deschide la minte mai mult decât vă închipuiți. Călătoria în sine – că vine cu bune, cu rele – e un lucru extraordinar!”
Evenimentul, cu tema „De pe maidan, pe marele ecran”, a avut loc într-o sală de festivităţi înţesată cu tineri plini de interes
Întrebat despre statutul de profesor pe care îl are la școala de actorie de film pe care a înființat-o – actoriedefilm.ro – Dragoș mărturisește că “nu i se pare grea chestia cu profesoratul” pentru că își cunoaște meseria, i se pare „mișto” să împărtășească din lucrurile pe care le știe, „fură” și se „încarcă” continuu de la cursanții lui, considerînd că aceștia au o credință, o energie, o exuberanță aparte. “Credeți că puteți schimba lumea! Deci asta mi-e clar: credeți că puteți schimba lumea în orice domeniu și mie îmi place lucrul ăsta!”
De asemenea, alte întrebări care și-au găsit răspunsul au fost despre profesionalism și talent, despre realizarea filmului “Două lozuri”, despre pregătirea pentru examenul de admitere la UNATC și construirea relațiilor profesionale, despre meseria de actor de teatru vs. actor de film, despre filmele de artă vs. filmele comerciale, despre educarea publicului și multe altele.
Sesiunea de întrebări-răspunsuri cu idolul lor a fost una dintre cele mai incitante pentru tinerii liceeni
Curiozităţile şincaiştilor l-au provocat şi încântat pe Dragoş
“Nimic nu funcționează fără muncă”
La finalul întâlnirii, actorul a concluzionat: “O să vă amintiți cu mare drag de liceu. (…) Sună fatalist, dar viața te duce unde trebuie. Întâlnești pe cine trebuie, când trebuie. Nu spun să vă relaxați și să nu vă mai dați interesul, dar o să vedeți cum viața vă surprinde continuu. Dar nimic nu funcționează fără muncă. În orice e muncă!”
Dragoş Bucur, explicând practic diferenţa dintre actoria de film şi cea de teatru
La final, celebrul protagonist al unor filme ca „Poliţist, adjectiv” sau „Două Lozuri” a fost „sufocat” cu afecţiune de către tineri
O ocazie unică: Dragoş Bucur la Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai” din Bucureşti. Evenimentul este parte a unei campanii educaţionale marca „Bulboacă şi Asociaţii”, prin proiectul său cultural Matricea Românească (www.matricea.ro)
O amintire pentru o viaţă: ziua când Dragoş Bucur a „descins” la CN „Gheorghe Şincai”
Dragi șincaiști, Matricea Românească vă urează la mulți ani și succes în tot ceea ce vă propuneți! Și încă ceva: sloganul liceului vă definește întru totul: “Purtaţi-vă bine pui de români şi nu uitaţi şi pre Şincai!”
Proiectul “Întâlnirile Matricei” a debutat luni 27 februarie 2017 la Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai” din București.
În ce instituţie de învăţământ şi cu cine doriţi să aibă loc următoarea întâlnire Matricea Românească? Aşteptăm sugestiile voastre în comentarii!
Recunosc fără rezerve că, până a-l “întâlni” pe Nicolae Dabija într-o librărie din Chişinău, nu-i citisem poeziile, iar ceea ce aveam să descopăr mi-a depăşit toate aşteptările şi m-a obligat moral la o privire adâncă înlăuntru. Un ilustru filolog şi publicist român de peste Prut, Dabija este virtual absent în conştiinţa comună de la noi, ceea ce, dincolo de a fi o pierdere, este o enigmă şi o nedreptate, judecând după valoarea poeziilor sale, trimise de undeva de sus.
“Aşchii de stele” (Editura Sprinten Infomar, Ploieşti), o colecţie de poezii de mici dimensiuni, în format de buzunar, cu ilustraţiile remarcabile ale autorului, îşi respectă promisiunea textelor stelare încă de pe copertă. “Doru-mi-i de dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră” este, fără dubiu, una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste şi de prietenie care s-au scris în limba română, de la apariţia ei.
Că poezia nu se mai citeşte şi nu se mai cumpără, auzim în fiecare zi de la cei grăbiţi să-i cânte prohodul. Însă, chiar de-ar rămâne doar “Aşchii de stele”, poezia românească ar fi înviată.
Precum un cerc cu centrul în afara sa, precum o secundă în care încape vecia, precum un cer născocindu-şi propria stea – poezia
este arta poetică a lui Dabija, cu care acesta îşi deschide, inspirat, lucrarea.
Eminescu îl urmăreşte şi-i apare ca predestinat, marele poet care şi-a ales poporul. „Când mă gândesc cât de mult ne iubesc izvoarele şi codrii, şi doinele”, mărturiseşte bardul,
Sensibilitatea lui Dabija mişcă plăcile tectonice pe care se susţine ego-ul, simbolismul său este primar şi operează la izvoare, sau, după cum singur declară (“Măreţie”) la “începuturi de letopiseţ”.
O melancolie profundă străbate lirica dabijiană. În Transnistria, de pildă, el este absorbit de o casă părăsită, văzută drept icoană “crăpată de frig, învineţită de ploi / în care sfinţii se-ncălzesc urcând pe ruguri”. Doina, sora mai mare a poeziei, e o dovadă a tristeţii Universului,
Leuşeniul e hotarul stropit cu lacrimi de culoarea lutului, unde sârma care separă românii e formată, tragic, din ghimpii trandafirilor, revers artificial al podului de flori.
În pofida dimensiunilor liliputane, poezia lui Nicolae Dabija nu e o poezie uşor manevrabilă, însă e o poezie care, deşi încărcată emoţional, te uşurează de spaime şi-ţi oferă refugiu. E-un colţ de Românie prins în filele unei cărţi pe cât de mici pe-atât de grandioase. E o poezie a exilului şi-a dorului de matcă, de matrice, după cum reiese din celebra sa definiţie a basarabenilor:
Ostateci exilaţi cu tot cu ţară.
Poetul nu refuză pocalul suferinţei, înţelegând că de jertfa lui depinde salvarea celor mulţi (de altfel, Dabija a şi avut de pătimit, de-a lungul vieţii, pentru activitatea sa pro-românească). Arta lui este o “ripostă dată zeilor”, dar e în egală măsură şi-o apostazie contra puterilor vremelnice.
Dar poate cea mai importantă temă a poeziei lui Dabija este iubirea, manifestă atât la nivel personal, faţă de-o iubită mereu evanescentă, cât şi la nivel suprapersonal, faţă de-o Ţară concomitent sfâşiată şi sfâşietoare.
E o iubire religioasă, sincronizată cu ritmurile cosmice,
Şi pomii iubesc. Sunt martor şi-adeveresc: un ulm s-a-ndrăgostit de-o fată cu ochi de cicoare şi-a-nflorit o dată cu prima ninsoare.
După ce citeşti poezia lui Nicolae Dabija te simţi ca după o spovedanie, sau după o vizită la mamă, sau după o îmbrăţişare cu sufletul pereche: gol, autentic, şi emoţionat până la lacrimi – prea puţin important dacă de fericire sau de tristeţe. Este o dovadă că marile adevăruri nu se spun prin multe cuvinte, ci cu multă iubire. Nu trebuie să urci pe munţi, ca să cunoşti aerul rarefiat al înălţimilor – aceasta este puterea cuvântului lui Nicolae Dabija.
De v-ar intra “aşchii de stele” în suflet, ca să vă vindecaţi de bolile veacului!
Lapsus
N-am uitat să scriu câteva cărţi de poeme, n-am uitat să iubesc o femeie şi câteva poiene În viaţa asta scurtă, cât un scăpărat de chibrit… … Am uitat doar să fiu fericit.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Multă lume s-a mirat, atunci când echipa Matricea Românească a ales să străbată sute de kilometri şi să treacă iarna o graniţă şi un râu mitic, pentru a lua pulsul Chişinăului, uitând un lucru esenţial: acesta este al doilea cel mai numeros oraş, ca populaţie vorbitoare de limbă română, după Bucureşti.
La Chişinău am auzit o limbă română cristalină, vorbită cu pofta şi puritatea celor care, zeci de ani la rând, s-au văzut nevoiţi să îşi ascundă identitatea de ochii necruţători ai santinelelor ideologice. “Pe vremea comuniştilor, limba română devenise, pentru noi, «limbă de bucătărie». O vorbeam în casă, încercând pe cât posibil să n-o uităm, să nu ne uităm poeţii, să nu ne uităm poveştile şi doinele”, l-am auzit mărturisindu-ne pe un domn respectabil, cu o tristeţe şi o emoţie indescriptibile în vocea-i tremurată.
Limba română are o bogăţie pe care noi, cei de “acasă”, uităm adesea să o recunoaştem, “splituiţi” între conştiinţa apartenenţei la aceste locuri blestemate şi binecuvântate deopotrivă, şi veleităţile noastre occidentale. Nu e “fun” să fii român când poţi foarte bine să te dai vestic. Până la urmă, conducem maşini străine, îmbrăcăm haine fabricate prin ţări asiatice, folosim telefoane mobile produse tot în Extremul Orient, mergem în “city break” şi mâncăm “indian” în aşteptarea „Valentine’s Day”. Ce ne mai rămâne al nostru, la urma urmei? “Hint”: sufletul.
Cât timp vom spune “mama” şi nu “mother” ca prim cuvânt, înseamnă că avem o obligaţie pe viaţă faţă de limba română
La Chişinău, în Basarabia (“copil înfăşurat în sârmă ghimpată”, cum spune celebrul gând al lui Grigore Vieru), am auzit poate cea mai curată limbă română, după cea a mamei, din trei decenii de viaţă. Iar asta spune multe despre rezistenţa limbii noastre în faţa valurilor istoriei. Aici nu vorbim despre regionalisme, vorbim despre încăpăţânarea frumoasă şi trainică a unei limbi seculare şi despre resursele-i nebănuite de a se reîmprospăta în cele mai neaşteptate locuri, pe – în teorie – cele mai virane terenuri. Limba română este un trandafir imun şi la betoane, şi la noroaie, care îşi croieşte singur drum către marginile cerului.
Atunci când l-am auzit pe vicepreşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei rugându-ne a-l aştepta “să-mi îmbrac ochii”, am fost nu doar încântaţi, ci şi răscoliţi pe interior şi umpluţi de sensuri intrinseci, pentru că geniala limbă română tocmai dăduse unei acţiuni banale – punerea ochelarilor – o dimensiune ritualică.
“Am făcut două păcate”, mi-a spus şi un scriitor român de peste Prut, referindu-se la cele două cărţi pe care le-a scris. În Basarabia caii poartă “obrăzari”, clădirile sunt aşezate “în mâna dreaptă” (n.r., pe dreapta) sau “în mâna stângă”, alcoolul te „loveşte în cap”, însoţitorii sunt “alăturaşi”, şi tot în frumosul nostru pământ românesc se face mare diferenţă între “fudulie şi mândrie”. Iar asta ar trebui să ne dea de gândit.
Mândriţi-vă deci că sunteţi români, şi nu vă fuduliţi că ştiţi engleză, inundându-vă casele şi vieţile cu ea. Trebuincioasă este, fără îndoială – însă, cât timp vom spune “mama” şi nu “mother” ca prim cuvânt, înseamnă că avem o obligaţie pe viaţă faţă de limba română.
Foto deschidere: „Sfatul Ţării”, veche publicaţie de limbă română din Basarabia, fotografiată în Muzeul de Istorie de la Chişinău
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Îl cheamă Ioan Ciuntu şi este consilierul cultural al Mitropoliei Basarabiei, preot paroh al Bisericii “Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişinău. L-am întâlnit în capitala Moldovei după ce, impresionaţi de minunea arhitectonică pe care locaşul de cult unde îşi desfăşoară activitatea o reprezintă, l-am contactat spre a cunoaşte viaţa spirituală a comunităţii pe care o păstoreşte. Ne-a răspuns amical şi prompt solicitării, confirmând că există capitale şi capitale. Chişinăul este şi va rămâne un oraş de suflet pentru ceea ce înseamnă Matricea Românească, în sensurile sale profunde.
I-am ascultat gândurile preţ de mai bine de 30 de minute, timp în care ne-a mărturisit ideile sale despre cultură, credinţă, politică şi Patrie, nu fără a ne stârni pe de o parte tristeţea, iar pe de alta admiraţia şi speranţa. În oameni ca protoiereul Ioan Ciuntu, om de cultură şi fost membru al Parlamentului Republicii Moldova, identitatea românească a moldovenilor are un gardian şi un luminător. După cum singur mărturiseşte în cartea pe care ne-a dăruit-o la despărţire, “Lucrurile frumoase cu oameni frumoşi la suflet se fac”.
Răbdare, timp şi lucruri mici, făcute temeinic. Acestea, crede interlocutorul nostru, cel care a acordat un interviu extins pentru Matricea Românească, ce va fi publicat săptămâna viitoare, compun reţeta renaşterii naţionale în viitor. “Se spune că aceste categorii se opun unirii cu România: deputaţii, adică parlamentarii, preşedintele şi vameşii. Oamenii, însă, vor revenirea la Patrie. Mai repede vom contribui noi – preoţii şi oamenii de cultură – la unirea cu Patria, decât politicienii. […] Suntem un popor – şi punctum! Nu putem să punem la discuţie şi a revizui cu alte noi naţionalităţi inventate – moldoveni, mâine-poimâine mai apare alt hibrid… Să rămânem aşa cum Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ, fiecare în cadrul naţiunii sale, cu demnitate şi având Coloana lui Brâncuşi, fiecare dintre noi, acolo pe interior.”
Preotul Ioan Ciuntu şi Biserica “Sfânta Teodora de la Sihla” vorbesc lumii cu gravitatea pătimitorilor: pe vremea comuniştilor, biserica locului trebuia să fie dinamitată, aidoma clopotniţei Catedralei metropolitane. A avut finalmente o soartă mai “uşoară”: a fost transformată, după 1944, în sală de dansuri şi sport, respectiv – halucinant – în Muzeu al Ateismului Republican.
Se spune că aceste categorii se opun unirii cu România: parlamentarii, preşedintele şi vameşii. Oamenii, însă, vor revenirea la Patrie. Suntem un popor – şi punctum!
Îndemnul acestei personalităţi pentru români? “Să rămânem buni copii ai lui Dumnezeu, să nu uităm că pe acest pământ străbun a fost mult sânge vărsat şi multe lacrimi cu imperiile cu care am fost prinşi într-o situaţie sau alta, şi că numai credinţa şi iubirea pentru fraţii noştri, mai mici şi mai mari, de pe stânga şi dreapta Prutului, ne vor salva. Noi trebuie să iubim pe toţi de pe faţa Pământului, dar ar fi un mare păcat să iubeşti pe toţi străinii, şi să te urăşti cu fratele tău!
Ştefan cel Mare şi Sfânt, un exemplu pentru românii de pretutindeni al puterii credinţei în Dumnezeu şi în neam
Doar în dragoste şi în unitate să lucrăm, rămânând buni creştini, cu rugă către bunul Dumnezeu ca să reverse a Sa milă şi a Sa lumină, în creierele şi în minţile noastre, ca să topească gheţarii şi să ne aducă la acel ceas fericit când ne vom fi acel popor miruit de la Dumnezeu, care în acest spaţiu european ne-am afirmat şi graţie marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, numit atletul lui Hristos la porţile Europei. Şi noi, fiecare, trebuie să fim atleţi ai neamului nostru şi ai credinţei străbune. Numai aşa am putea să topim răutatea, zâzania, iar pe diavolul să îl facem să lăcrimeze cu lacrimi de crocodil.
Şi voi zice şi eu, că a dat Dumnezeu ca, pe cei din stânga şi din dreapta Prutului, să-i «blestem» ca să fie toţi norocoşi şi să-i mănânce Raiul!”.
Preotul Ioan Ciuntu, una dintre cele mai respectate personalităţi ale vieţii spirituale şi culturale din Basarabia
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Ca în orice poveste frumoasă de iubire, Chişinăul te surprinde tocmai pentru că n-ai aşteptări de la el. Înainte de a-i trece hotarele, vorba unui cântăreţ-cameleon cu multe vise aclamat aici, anticipezi un oraş comunist, gri şi din betoane monumentale, pentru ca stereotipurile culturale să-ţi fie demontate înainte să te poţi dumiri. Da, Chişinăul e un fost oraş comunist, gri pentru că iarna nu-i permite să fie altfel, iar coloşii arhitecturali sunt o marcă a capitalei Moldovei, la fel ca bomboanele Bucuria. Însă Chişinăul anului 2017, rupt între trecut şi viitor, îşi lămureşte prezentul cu vivacitate şi eleganţă.
Bulevardele-i largi, aerisite, pe care lumea grăbeşte încet într-o dovadă suplimentară de latinitate, îl fac o Barcelona a Estului. Chişinăul are, în multe privinţe, un urbanism superior Bucureştiului, chiar dacă problemele sunt aceleaşi în ambele cetăţi de scaun: trotuarele sunt în reparaţii de la facerea lumii, politicienii promit fără acoperire, clădirile vechi sunt renovate în mai mulţi ani decât au fost construite, mastodonţii imobiliari apar peste noapte şi-n cele mai nepotrivite locuri.
Şi totuşi, Chişinăul e un oraş greu de pus în cuvinte, care dă întâietate imaginaţiei. Nu degeaba aici sunt sărbătoriţi, pe o frumoasă alee din Parcul Central, marii poeţi români, de la Arghezi la Alexei Mateevici. Chişinău e un oraş al poeziei, cu abisurile ei de melancolie şi cu exaltările ei de speranţă, un oraş care pare clădit pe idealuri.
Plimbându-te pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, fost Lenin, într-o zi mohorâtă de februarie, nu poţi decât să-ţi închipui cum arată, primăvara, teii înfloriţi ai Chişinăului.
Plimbându-te pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, fost Lenin, într-o zi mohorâtă de februarie, nu poţi decât să-ţi închipui cum arată, primăvara, teii înfloriţi ai Chişinăului
“E un oraş al contrastelor”, mi-a mărturisit o localnică. “Aici oamenii săraci au maşini de lux, şi toţi încercăm să supravieţuim, undeva la linia de plutire. Chişinăul are părţi frumoase, locuri minunate, dar din cauza proastei gestiuni uneori arată foarte rău”.
Dacă vă sună cunoscut, e pentru că, separaţi de graniţe mai mult sau mai puţin imaginare, trăim aceleaşi probleme. Iar asta, poate mai mult decât sângele comun, ne face fraţi. Parcul Central de aici e un Cişmigiu asanat, forfota pieţei mari, colorat Babilon al mercantilismului, e comparabilă cu a Oborului nostru.
Sigur că Londra, Paris sau Bali sunt mai atrăgătoare decât Chişinăul, însă asta nu le face mai relevante pentru o existenţă. Poate că, înainte să ne grăbim să ne facem rezervare către cele mai exotice destinaţii ale lumii, în încercarea de a ne lărgi orizonturile şi a ne “redescoperi” şi „reinventa” muşcând cu nesaţ din culturile străine şi imaginându-ne diferiţi (pentru că ce-i al nostru, nu-i aşa, ne repugnă), ar trebui să începem cu locurile de care suntem legaţi ombilical. Un gând: poate cunoaşterea României începe, de fapt, la Chişinău.
Există oraşe în care te rătăceşti, şi oraşe în care te regăseşti. Chişinău, capitala moldavă cu suflet românesc, va face mereu parte din a doua categorie. Şi, pe veci, din matricea românească.
Mai jos, un fotoreportaj „semnat” Marius Donici. Cuvinte: Teodor Burnar
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Ruşi din punct de vedere etnic, dar români din punct de vedere civic, lipovenii din Jurilovca ar putea fi obiect de studiu în ce priveşte loialitatea faţă de România. Matricea Românească le-a ascultat gândurile şi cele mai intime dureri. Un video...
Trebuie să las credința creștin-ortodoxă la ușă atunci când intru în sediul firmei al cărei proprietar sunt? Faptele ce le săvârșesc ca întreprinzător de succes pot fi merinde pentru viața de veci? La aceste întrebări deloc simple a încercat să...
Actorul Andrei Huţuleac şi omul de cultură András László Kósa au vorbit, la o dezbatere Matricea Românească, despre etica în mass media şi programele de divertisment pe care le "consumă" românii şi nu...
Aristotel spunea, în marea lui înțelepciune, că educația este cea mai bună asigurare pentru bătrânețe. Eu aș continua ideea, prin a spune că lectura din fragedă copilărie construiește, fără tăgadă, o viață împlinită. Însă educația unui copil nu...
Din păcate, a spune că un geniu nu a fost, la vremea sa, apreciat și înțeles de către contemporani, ci numai post-mortem, a devenit o realitate amară a României. Astăzi, ne cinstim valorile prin simpozioane, depuneri de coroane la mormintele îngrijite în...
Secolul XXI, cel al vitezei și al dorinței nestăvilite de cunoaștere și de mari descoperiri, este și unul al confruntării între știință și credință, două principii aflate – susțin unii – în totală antiteză. Dacă în Decalog Dumnezeu ne-a...
https://youtu.be/nb2bMpY4vNA“Să știți că, la noi, dacă o să colindați satele maramureşene, o să vedeți lucruri pe care nu le-aţi mai întânit în alte părți. Și n-o să le întâlniți niciodată. Și în religie, și în trai.”
Cuvintele îi...
Când scriu aceste rânduri, în miez de noapte, pe ecranul televizorului rulează Creed. E cu siguranţă un semn că fac ce trebuie. Doar că aici nu e Philly, e Bucureşti. Şi nu e “Apollo Creed”. E, mai degrabă “Iisuse, cred”. Că pot să-mi depăşesc...
Matricea Românească a cercetat la origini mitul unuia dintre cei mai importanţi conducători pe care i-au avut românii şi a găsit o explicaţie extraordinară la Chişinău, acolo unde marele voievod (1457 - 1504) se bucură de veneraţie. Cuvintele îi aparţin...
Nu mică este mirarea multora dintre noi atunci când aflăm faptul că un șofer de tir poate schimba – în bine - viețile unor oameni. Acest șofer de tir s-a numit Anthony Frost și a influențat viețile a trei români, care i-au oferit, drept mulțumire, un...
Primii vestitori ai primăverii au luat, în urmă cu câteva zile bune, cu asalt trotuarele orașelor și, prin zumzete, forfotă și culori, anunță sosirea lunii martie. Mă refer nu atât la ghiocei, cât la vânzătorii stradali care și-au expus valizele cu...
https://www.youtube.com/watch?v=bgB4dBiw31Q
Acest articol nu este despre alegeri locale, parlamentare, prezidențiale sau despre referendum. Este un articol despre acele alegeri care îți pot schimba viața.
Când am aflat de proiectul pilot al Matricei Românești...
Recunosc fără rezerve că, până a-l “întâlni” pe Nicolae Dabija într-o librărie din Chişinău, nu-i citisem poeziile, iar ceea ce aveam să descopăr mi-a depăşit toate aşteptările şi m-a obligat moral la o privire adâncă înlăuntru. Un ilustru...
Multă lume s-a mirat, atunci când echipa Matricea Românească a ales să străbată sute de kilometri şi să treacă iarna o graniţă şi un râu mitic, pentru a lua pulsul Chişinăului, uitând un lucru esenţial: acesta este al doilea cel mai numeros oraş,...
https://youtu.be/tr3Bdwzigbo
Îl cheamă Ioan Ciuntu şi este consilierul cultural al Mitropoliei Basarabiei, preot paroh al Bisericii “Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişinău. L-am întâlnit în capitala Moldovei după ce, impresionaţi de minunea...
Ca în orice poveste frumoasă de iubire, Chişinăul te surprinde tocmai pentru că n-ai aşteptări de la el. Înainte de a-i trece hotarele, vorba unui cântăreţ-cameleon cu multe vise aclamat aici, anticipezi un oraş comunist, gri şi din betoane monumentale,...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
