Tag

munca

Dacă ar fi să rezumăm, din fapte şi vorbe disparate, dar mereu consecvente cu el însuși, un decalog pe care râsu’-plânsul literaturii române – Nichita Hristea Stănescu – să ni-l fi lăsat moştenire și apoi să-l metamorfozăm în „de ce-uri de iubit”, am avea am putea avea (măcar) următoarele motive (aleatoriu prezentate, căci ordinea nu contează).

 

1. Pentru nepământeana lui generozitate

Se ştie că avea boierescul obicei de a dărui. Şi o făcea cu asupra de măsură şi fără să se raporteze pragmatic la lucruri, împărţindu-le artificial în „ale mele” şi „ale altora”. Acelaşi lucru a ales conștient să-l facă şi cu timpul, energia şi geniul lui. Nu cunoştea posesivitatea, s-a spus. Sau o cunoştea, dar alegea să o ignore.

„Se dăruieşte”, era vorba lui. Se aplica fără discriminare pentru obiecte şi abstracţiuni, că erau bani, vase etrusce, monede romane, cantităţi uriaşe de flori, frumoase bidonaşe cu dop de argint pentru „alcolache”, portrete schiţate de mâna lui sau poezii (în varianta „Se dedică lui…”).

Doar unul din exemplele… exemplare. A dăruit titlul unui poem, atunci când un scriitor l-a admirat – poemul se numea „Antrenorul de îngeri” – şi a cerut permisiunea să i-l fure pentru un roman. Nichita a rupt manuscrisul şi l-a aruncat fără regrete. „Se dăruieşte…”.

Despre generozitatea lui arhicunoscută, mulţi au spus multe, în cuvinte mari prin care transpare mirarea. Explicaţia lui este alta, justificându-și, modest, „excesul” printr-o lipsă: „Bătrâne, eu n-am avut niciodată matraflingheri (bani). Şi numai un sărac poate fi cu adevărat generos, fiindcă nu are conştiinţa valorii banului”.

2. Pentru că îi iubea pe toţi „activiştii suferinţei”

Nichita Stănescu iubea – cu gentileţe şi politeţe, dar şi cu frenezie şi dăruire – oamenii. Din această categorie nu-i excludea, pe motive de pizmă profesională, pe confraţii lui întru literatură sau artă, fie că îşi căutau locul în posteritate sau trecuseră de mult în rândul nemuritorilor.

Lucru rar, iubea poeţii şi n-a fost vreodată să se îndepărteze, cu un aer august, dezgustat sau sever de vreun „activist al suferinţei”, aşa cum le spunea el celor asemenea lui.

Pentru poeții tineri intervenea adesea pe la gazete să fie publicați sau le făcea recenzii în care laudele nu erau dozate cu picătura.

La poeții-efigie avea o raportare proprie.

Pe Eminescu îl numea „singurul mareşal al versului” şi un noroc al neamului românesc. Relaţia lui cu unicul literaturii române era de fiecare zi: îl alinta drăgăstos Mişu Eminescu (pentru că îşi permitea) şi totodată îi recunoştea martiriul întru poezie, onestitate şi dragoste de neam, numindu-l „sfântul Eminescu”. Se considera trimisul lui, sluga lui în slujirea limbii române. Gesturile de recunoaştere a acestei înnobilante vasalităţi sunt grăitoare şi înduioşătoare, dar mai ales curajoase. Pentru un poet tânăr, crescut în cultul firesc faţă de Eminescu, ruperea acestei relaţii ar fi fost un gest banal de independenţă. Au făcut-o şi alţii, mult mai puţin dăruiţi. Nichita şi-a asumat total şi cu mândrie această dependenţă, plasându-se astfel în linia descendenţei lui, pe un plan de egalitate în modestie şi geniu.

Dar şi alţii, toţi, s-au bucurat de dragostea lui. Se socotea, de exemplu, elevul lui Ienăchiţă Văcărescu şi al lui Vasile Cârlova, „aceşti poeţi de o rară modernitate şi de importanţă vitală pentru poezia românească”, spunea el.

Întrebat când l-a citit ultima oară pe Minulescu, Nichita răspunde: „Pe poeţii noştri îi cam citesc tot timpul şi îi răsfoiesc cam toată vremea, şi din pricină profesională, şi din dragoste pentru dânşii, aşa că nu pot spune dacă l-am citit ieri sau mâine”.

De asemenea, la întrebarea dacă îi pare corect să fie caracterizat în manualele vremii ca fiind „crescut la şcoala lui Labiş”, replică ferm „da”. De ce? „Pentru că iubesc memoria sfântă a lui Labiş.

Pe Urmuz, cu care nu considera că are în comun mare lucru, îl iubea, după spusele lui, „ca pe o lacrimă a lui Iisus”. Îi plăteşte şi lui tributul şi îi dăruieşte o parodie „finesse”, în stilul „derbedeului sacru”, după celebra „Fabulă”:

„Cică nişte cronicari / Duceau lipsă de denari / L-au rugat deci pe Agrippa / Ca să le plătească gripa. / Agrippa cel arhitect / Se juca cu ei perfect, / Preştiind pe-Octavian / Să-l facă din bolovan :/ «O, Senat, o, tu, Senat, / Strigă el ca apucat / Nu mai trage de sesterţi, / Pe etruscul meu de şperţ!» / Senatul scoase o liră / De din platoşa illyră / Şi exclamă «Engliterra! / Mai mănâncă tu din Terra!»

Morala: Out adică over”.

3. Pentru că avea umor

Fiind un „biet om în timpul vieţii sale”, Nichita obişnuia să nu se ia prea mult în serios şi reuşea să-(şi) împrăştie „starea de molfete spre solfete” cu o efervescenţă verbală în care jocurile de cuvinte ascundeau un „râsu’-plânsu’” care ne e tipic.

Cel care se autointitula cu ironie „rege al căpşunilor şi al coarnelor de melc” avea pentru câte o situaţie de viaţă – tristă sau hazlie – o sinteză lacunară şi sclipitoare: „Ulciorul nu Merces la apă”, „Nu vă trageţi de şireturi cu mine, că eu mă port desculţ”.

4. Pentru că îşi iubea ţara şi poetica limbă română

„Eu sunt pe jumătate român şi pe jumătate român”, se spune că i-ar fi răspuns – cu umorul mai sus pomenit – unui tânăr avântat care i se prezentase în Italia astfel: „Io sono jumătate italiano, jumătate rumeno”.

Şi român a fost în toate, de la umila lui plecăciune faţă de înaintaşi până la iubirea permanent declarată şi niciodată ruşinată faţă de ţară şi neam. Ba mai mult, şi-a asumat să le facă, girându-le cu geniul său, o adevărată şi dreaptă „campanie de imagine” – i-am zice azi.

„În ce cred?” zice Nichita. „Cred în forţa cuvântului românesc, care dă un sens moral realului”.

Dintr-un interviu:

„– Care este cel mai frumos vis pe care l-aţi avut vreodată?

– Limba română.

– Cel mai important lucru pe care îl doriţi de la viaţă?

– Să nu trădez această limbă minunată şi spiritualitatea ţării care m-a născut.”

Asemenea, îşi asuma lucid şi deplin cuvintele „Testamentului” lui Ienăchiţă Văcărescu, considerând că „nu există poet care să nu-şi iubească patria în mod absolut şi fundamental”.

Şi totuşi, n-au fost mulţi cei care, urmându-i lui, şi-au făcut din limba română o patrie și din asumarea necondiționată a țării o datorie.

5. Pentru îndelung exersata sa modestie

Poeţii sunt nişte – uneori simpatici – oameni ciudaţi. Mulţi sunt orgolioşi şi vanitatea lor naşte conflicte literare, cei atinşi de „morbul” poeziei considerându-se, pe bună dreptate, unici, dar şi mai presus de alţi confraţi.

Nichita se număra, şi la acest capitol, printre cei puţini. Nu intra în conflicte ivite din patimi sau gelozii de tagmă şi ridica din umeri când era subiectul lor: „În ţara asta e loc pentru toţi poeţii”.

Răsfăţat al vieţii publice şi literare, recunoscut din timpul vieţii drept „cel mai mare poet contemporan”, printr-un noroc care nu se dăruieşte adesea, Nichita nu și-a mâniat soarta și nici n-a avut neînțelepciunea de a o trece la capitolul „reușite personale”. Își primește norocul ca pe o răspundere pe care o poartă conştient. „Numai la cursele de cai există un câştigător”. În poezie, „cel mai mare-i cel de pe urmă”.

Îndemnat să se caracterizeze ca poet şi să-şi descrie propria poezie, declară lucid şi cu aceeaşi mare, irepetabilă modestie, că nu poate vorbi despre subiect. „Ar însemna să vorbesc prea mult, ceea ce ar fi egoism, ori prea analitic, ceea ce ar fi un răsfăţ”.

Nu se „îmburghezește” în starea de „geniu oficial” şi nici nu se complace în autosuficienţa acestui statut, proclamat de toţi: „O dată pe an îmi pun capul pe pernă şi zic: Sunt un geniu. Şi numai de şapte ori îmi acopăr capul şi zic: N-am talent.”

6. Pentru perpetuul cenaclu „Nichita”

Nichita este aparte în multe feluri, dar poate cea mai personală amprentă a sa rămâne felul în care, măcar aparent, şi-a trăit viaţa aproape public. Aparent, pentru că cine îl cunoştea mai îndeaproape ar fi remarcat şi altceva: că avea o cochilie specială pentru viaţa personală. La vedere rămânea poezia, pentru că şi-ar fi dorit ca viaţa lui să fie opera lui.

În orice caz, n-a fost dintre aceia care îşi poartă marca geniului ca pe un steag de luptă şi nici ca pe o povară aducătoare de suferinţe însingurate ori îşi împărtăşesc cu o elită fulguraţiile creative.

N-a avut multă vreme casa lui – „Eu nu am avut niciodată un loc fix, al meu” – şi locuia din prieten în prieten, împărţindu-şi cu ei salariul de corector, apoi de redactor II la Gazeta literară, un ceai amar şi tutun ieftin. Aşa că, atunci când s-a mutat în apartamentul din Piaţa Amzei nr. 7-9, cele două camere ale spaţiului locativ au devenit nu numai ale prietenilor, ci ale tuturor: poeţi sau aspiranţi, chemaţi şi nechemaţi, tineri în căutare de inspiraţie şi necunoscuţi care-şi doreau să trăiască „experimentul” Nichita sau doar să noteze în grabă versurile risipite în eter. Aici, ca la o instituţie publică, oamenii veneau fără să anunţe şi stăteau atâta cât voiau. N-a întors pe nimeni, niciodată, din drum, nu s-a arătat niciodată deranjat, supărat, obosit, plictisit şi pentru fiecare avea timp, solicitudine şi un pahar de vin.

7. Pentru că era omenos, respectuos şi amabil

Politeţea lui nu era conjuncturală, ca o haină pentru ocazii speciale, ci o stare permanentă, înadins exersată zi cu zi.

Cineva spunea că în românitatea lui se contopiseră două frumoase obiceiuri din strămoşi: era primul care dădea bineţe, ca un dac, şi întâiul care întindea mâna oricui, ca un roman.

Altfel, nu conta prea mult cine-l aborda. Cu toţii – tineri liceeni sau venerabili academicieni – primeau aceeaşi solicitudine, aceeaşi atenţie, acelaşi entuziasm – mărcile lui înregistrate.

Când era întâmpinat la rândul lui cu omenie şi delicateţe, simţea nevoia să răsplătească gestul pe măsură.

Hristu Cândroveanu i-a trimis prima lui carte, „Alfabet liric”. După o săptămână, a primit, la schimb, o scrisoare de mulţumire, în care Nichita scria: „M-a emoţionat profund studiul pe care mi l-aţi acordat în excepţionala dumneavoastră carte […] Nu ştiu dacă merit atât de calda dumneavoastră apreciere, dar ea m-a făcut pentru câteva momente eterne fericit.

[…] ca omagiu, îngăduiţi-mi să-mi transcriu numele după actul de naştere,

Hristea Nichita Stănescu.”

De fapt, în această dezvăluire a numelui său întreg stă cea mai mare mulțumire: un amănunt biografic ca o punte care îi uneşte.

Dăruitor prin excelenţă, Nichita devenea timid în momentele când trebuia să ceară sau să „abuzeze” de timpul sau efortul altcuiva. Redactorii care-i făceau adnotări pe manuscrise – aduse, din scrupul, „calde” în redacții – nu au avut de întâmpinat ironii usturătoare, priviri superioare sau respingeri categorice. Îşi nota cu seriozitate observaţiile şi, din teama de a nu inoportuna, promitea că va ţine cont de ele: „Bătrâne, am să văd ce pot să fac”.

8. De „râsu’-plânsu’”

Nichita a șocat abundent contemporanii, fără ca şocul să fie unul căutat. Nu și-a propus să intre într-o galerie de poeţi care au dat cu tifla lumii literare ori să facă înadins gesturi memorabile, instantanee de lăsat moştenire urmaşilor, perpetuate de contemporanii pasionaţi de cancanuri literare. Și în acest fel îşi urmează zeul, pe Eminescu, ale căror gesturi „altfel” au fost profund genuine, lăsând în urmă imaginea senin celestă a unui zăpăcit responsabil şi a unui boem moral, care stârnește un instantaneu respect.

Gesturile lui Nichita sunt din aceeaşi sferă, în care se respiră aer rarefiat. Ca unul care-i era cu adevărat urmaş, multe sunt închinate „sfântului Eminescu”.

La miezul nopţii se înfiinţează aiurea la uşa unui prieten şi dă la iveală dintr-un pachet pe care-l ţinea sub braţ o formă din ceramică dovedită a fi masca mortuară a lui Mişu Eminescu. Vorbeşte ore întregi despre el, mângâind efigia: „Uită-te la scumpul de el ce frunte sublimă şi ce profil…”

Aflat la Viena, unde i s-a acordat premiul Herder, îşi converteşte toţi banii din premiu în flori: unele le dăruieşte femeilor din diaspora română din Austria, pe toate celelalte – lalele negre – le împrăştie pe strada unde altădată locuise Eminescu, riscând să se facă de (cel mai frumos) basm într-o ţară care nu apreciază risipa, fie ea chiar poetică și omagială.

9. Pentru responsabilitatea lui adesea confundată

Mulţi şi-l vor putea imagina ca pe un terchea-berchea, un aiurit, un derbedeu fără cauză, un iresponsabil răsfăţat de soartă şi de un geniu pe care şi l-a irosit.

De ce? Pentru că trăia în poezie ca într-o vitrină, împărțindu-și cu toți timpul și creațiile. Pentru că nu avea crize de inspirație și unora li s-a părut că a fi Nichita este prea ușor. Pentru că nu avea solicitări sofisticate și nici nevoie de condiții speciale pentru scris.

Și totuși.

Însuși spune că poeziile lui spontane sunt rezultatul unor elaborări tainice care durează trei sferturi de an. Când scapă de asediul prietenilor și necunoscuților, lucrează în apartamentul unui apropiat la o ediţie reprezentativă a operelor sale. Şi lucrează cuminte, responsabil şi meticulos.

Surorii sale, Mariana, îi împărtășește cu o ocazie – într-o epistolă din 13 octombrie 1961 – crezul lui: „Te rog să nu mă consideri stupid dacă am să-ţi repet un loc comun, anume acela că numai prin muncă cinstită şi susţinută poţi să te realizezi ca om şi că munca nu coincide întotdeauna şi cu plăcerea. Cel puţin la început. Eu pentru fiecare bucurie am luptat la milimetru […] Nu e o minciună să-ţi spun că orice lucru frumos se dobândeşte greu, dar se dobândeşte sigur şi trainic.”

La final, rămân tot propriile-i vorbe: „Eu cred în vocaţia şi talentul meu. Pentru asta mi-am sacrificat întreaga existenţă”.

10. Pentru Necuvinte

(Re)inventatorul poeticei limbi române – al doilea după Eminescu şi altfel decât el – ne-a dăruit tuturor ceva desăvârşit și tainic – Necuvintele.

Despre ele, alții au scris cuvinte.

Despre ele, spune și el însuși: „În mare, eu nu fac decât să reiau o părere de-a mea, şi nu numai a mea, că poezia nu rezidă în cuvinte, ci cuvintele sunt simple vehicule ce transportă tensiunea comunicării estetice. Dacă am putea face poeme din pietre sau dacă am putea transporta sentimente pe spinările cailor, mi-aş fi intitulat cartea Ne-pietrele sau Ne-caii”.

 

Sursa citatelor și a întâmplărilor: Album memorial Nichita Stănescu, Viaţa Românească, Bucureşti, decembrie 1984

Foto deschidere: evz.ro

Când ai ocazia să vorbeşti cu un ţăran autentic, o savurezi, pentru că poţi fi sigur de două lucruri: de sinceritate şi de bun-simţ, ambele – pe cale de dispariţie la oraş. A fost cazul şi al unei discuţii purtate în Sat-Şugatag, Maramureş, cu Pălăguţa Birtoc, meşteră într-ale ţesutului, cea care ne-a lăsat o puternică impresie rememorând experienţa sa la muncă la cules mere în Italia, dar şi afirmându-şi scepticismul faţă de politica făcută pentru cei puţini (a se citi, pentru cei prieteni cu primarul…).

Matricea Românească: A plecat multă lume de aici, din Sat-Şugatag?

Pălăguţa Birtoc: Sunt plecaţi în străinătate, dar nu definitiv.

Matricea Românească: Se întorc.

(Din fundal) După bani.

Pălăguţa Birtoc: Sunt sezonieri – mulţi în Germania, şi în Italia… Şi eu am fost o lună în Italia, la mere.

Matricea Românească: Şi cum a fost?

Pălăguţa Birtoc: No, ca la muncă!

Matricea Românească: În ce zonă aţi fost?

Pălăguţa Birtoc: Am fost în zona de nord. La munte.

Matricea Românească: Cum v-aţi simţit departe de România?

Pălăguţa Birtoc: Nu-i ca acasă! Condiţii am avut foarte bune, oameni buni, primitori, dar nu-i ca acasă! Ca la casuca ta…

„Eu nu văd situaţia bună, până nu se schimbă tăţi aieştia, să margă jos…”

Matricea Românească: Cum se vede de aici situaţia din ţară? Cum o percepeţi?

Pălăguţa Birtoc: Eu nu o percep bună! Amu să vedem ce fac, dar nu cred, că n-au de unde, cu câte ne-o promis! N-au cum. Eu nu văd situaţia bună, până nu se schimbă tăţi aieştia, să margă jos, eu nu văd situaţia bună. Să fie nişte oameni de încredere, nu toţi mincinoşii ăştia!

Matricea Românească: V-a fost greu după 1990? Cum era înainte?

Pălăguţa Birtoc: Şi înainte n-o fost uşor, dar atunci o fost locuri de muncă. Acum e mai greu.

Matricea Românească: S-a schimbat cumva Maramureşul, în ultimii 30 de ani?

Pălăguţa Birtoc: Păi s-o schimbat tineretul amu, după cei de la oraş, e democraţie… Demult ai stat aici, că n-ai avut unde mere. Aici am lucrat, cu ce-am făcut aici, soţul o lucrat şi el în construcţii, şi ce-am făcut [am făcut] acasă. Acum se duc afară…

Matricea Românească: Oamenii de aici sunt şi mai păstrători, dar şi mai chibzuiţi, parcă. Le place să aibă lucrurile lor, îşi facă o stare.

Pălăguţa Birtoc: Asta-i clar! Să aibă, cât de cât. Care poate, se duc afară şi îşi fac bani, care nu pot – pe aicea. Să aibă al lor, să nu aştepte la mila nimănui. Noi aşa am crescut şi aşa am ştiut: să nu aştepţi să îţi deie nimeni. Dacă vrei să ai, pui mâna şi faci. Nu ai după cine aştepta!

„A făcut primarul cu câţiva, şi gata, nici n-ai ştiut!”

Matricea Românească: Consideraţi că neamul nostru doreşte şi face ceva în păstrarea patrimoniului şi a folclorului nostru, ca ţară?

Pălăguţa Birtoc: D-apăi eu nu ştiu, no, ce să zic! Am auzit că fac, pe-aici, proiecte, am auzit, dar şi aici s-au făcut cam aşa, care-cum. A făcut primarul cu câţiva, şi gata, nici n-ai ştiut! Când ai întrebat, o zis că nu se poate. Am auzit la televizor că-s proiecte şi se dau bani europeni, dar la noi n-o ajuns…

Matricea Românească: Dar n-ajung la toată lumea.

Pălăguţa Birtoc: Nu, la noi n-o ajuns aşa ceva.

Un drum iniţiatic şi mitic, spre tainele întregului cosmos. Asta presupune ia românească, care va fi mereu mai mult decât o haină. Vă prezentăm azi, pe Matricea Românească, povestea iei, în semnătura Silviei Iorgulescu.

Străbătând istoria imperturbabilă, egală sieşi în semnificaţii şi sporită în frumuseţe de munca şi creativitatea generaţiilor succesive ce s-au învrednicit să ne-o păstreze, ia fascinează contemporaneitatea  cu un suflu nou. Iar semnele acestei fascinaţii se găsesc la tot pasul, de la sărbătorirea Zilei Internaţionale a Iei la multiplele prelucrări ale bluzei populare în gustul trendurilor actuale şi la revirimentul ei în spaţiul de origine – satul.

Şi fascinează mai întâi prin ceea ce se percepe cu ochiul liber: frumuseţea ei, armonia cromatică, inventica ornamentală, simplitatea ei sofisticată, semn al unui îndelung proces de „şlefuire”. Mai apoi, prin ceea ce nu se vede, dar se simte dincolo de imagine şi mode: prin faptul că ne spune o poveste. Scrisă într-o limbă pe care abia dacă ne-o mai amintim şi pe care încercăm să o descifrăm ca prin vis, povestea este simultan cea a veşmântului însuşi şi a noastră. Mai precis, a felului în care, prin el, ne re-prezentăm în faţa lumii şi a propriei conştiinţe. Este încriptarea sintetică a tuturor credinţelor depre noi înşine, a propriului ADN cultural, a tiparului de gândire şi mentalitate străveche tipică spaţiului de-i spunem azi, odată cu Blaga, „mioritic”.

Scrisă cu acul într-un alfabet enigmatic şi totuşi atât de familiar, povestea iei ne transmite, peste timp, o amintire. Instinctiv, privind-o, înţelegem că nu ne aflăm în faţa unei frumuseţi neutre şi gratuite, ci a uneia semnificative. Pentru însăşi esenţa felului nostru de-a fi şi de a ne raporta la noi, la ceilalţi, la lume şi univers.

Iar această poveste vorbeşte, ca orice basm, despre metamorfoze mitice, despre eroi porniţi în călătorii iniţiatice şi despre intervenţia providenţială a elementelor cosmice.

Un drum iniţiatic: al omului spre tainele cosmice

Azi, când ia se cumpără de-a gata (constatare, nu reproş), ne este greu să ne imaginăm efortul ancestral al realizării ei şi nu înţelegem, poate, că lucrarea ei nu putea fi un capriciu de moment. Veșmântul purtat avea o semnificație mitică, rituală și ceremonială care exclude întâmplătorul și aleatoriul.

În mentalitatea arhaică, orice act de creaţie era un drum străbătut etapizat şi conştient, ca trepte spre desăvârşire (propria desăvârşire, dar şi a obiectului lucrat), urcate în acord cu ritmurile naturii, ciclicitatea fenomenelor, întreaga respiraţie cosmică. Pe toate acestea, omul străvechi nu numai că le pricepea, dar și le însușea, astfel stăpânindu-le.

Azi, când ia se cumpără de-a gata (constatare, nu reproş), ne este greu să ne imaginăm efortul ancestral al realizării ei şi nu înţelegem, poate, că lucrarea ei nu putea fi un capriciu de moment

Povestea iei, un proces îndelungat, începea  de la sămânță – să zicem, de cânepă.  Planta se cultiva primăvara, când temperaturile în sol sunt constante, adică după echinocţiu (sau primul cântat al cucului, azi sărbătoarea Buneivestiri, 25 Martie) şi se recolta vara. Urmau uscatul la soare, topirea în apă curgătoare sau baltă (pentru a desprinde fibra de ţesutul lemnos), timp de 10-15 zile, apoi iarăşi uscarea.

Chiar şi în această simplificată narare, fibra vegetală apare ca rezultat al rodului seminţei, al lucrării pământului, al intervenţiei luminii şi căldurii solare, al elementului acvatic şi al efortului uman, co-participant direct la şi coordonator al drumului devenirii cânepii.

Când munca naturii se sfârşea, cea a trudei omeneşti continua, cu mai multă efervescenţă, toamna. Venirea frigului (în funcţie de regiune şi de condiţiile vremii, în general fiind consemnată data de 14/28 octombrie) însemna transferarea muncii în gospodărie şi debutul şezătorilor. Cânepa meliţată (bătută cu un instrument special pentru a-i înlătura partea lemnoasă) şi pieptănată (pentru separarea a două calităţi de fire – fuior şi câlţi), se peria şi se făcea caiere, care erau toarse cu furca, deci transformate în fire.

Un prag important în metamorfoza plantei, al transformării caierului în fir, corespundea inevitabil cu o altă „cezură” temporală semnificativă în viaţa omului. Există consemnări care arată că torsul se termina înainte de prinsul Postului Crăciunului – 15 noiembrie –, moment care se sărbătorea cu masă şi petrecere (celebrări interzise de sobrietatea postului).

Începând de toamna târziu, în cadrul şezătorilor, cânepa se depăna apoi cu vârtelniţa, se lega în gheme şi se ţesea la război. Devenită pânză, se croia și cosea. În preajma Paştelui, când şezătorile se opreau definitiv (căci mai existau pauze regulate, de la Crăciun la Bobotează, la pragurile altor sărbători: Filipi – 14 noiembrie, Sfântul Andrei), odată cu renaşterea vegetală şi a întregii firi, omul se înnoia şi el cu nou veşmânt: cu ia făurită peste iarnă.

Astfel, el străbătea odată cu obiectul transformării lungul drum al metamorfozei sale. Şi nu oricum, nu ca spectator, ci ca un dimpreună lucrător. Prin această trăire concomitentă, prin conectarea la efortul forţelor cosmice, acest drum conţinea în sine o răsplată: omul îşi parcurgea propria iniţiere şi obţinea legitim accesul în miezul tainelor universului.

Un drum mitic: al metamorfozei seminţei în veşmânt

Cu un proces de desfăşurare atât de complex, prelungit pe parcursul întregului an (de primăvara până toamna se desfăşura îndeosebi lucrarea naturii, de toamna până primăvara se etapiza munca umană) şi parcurs cu concursul întregului cosmos, al omului însuşi şi al uneltelor create de el, periplul cânepii capătă, în mentalitatea tradiţională, tiparul unei călătorii mitice.

Că este aşa, dovezi folclorice sunt destule. Prea complexe chiar pentru o sintetică relatare, iradiind, ca fibre intime, precum capilarele în organismul uman, în structura obiceiurilor de peste an şi a riturilor de trecere (adică apărând constant în derularea destinului pământesc şi cosmic).

Odată cu renaşterea vegetală şi a întregii firi, omul se înnoia şi el cu nou veşmânt: cu ia făurită peste iarnă

Una dintre instanţele cele mai semnificative – care concentrează concomitent  date ancestrale despre calea iniţiatică parcursă de omul creator şi despre transformarea mitică a umilei vegetale – este „povestea cânepii”, pe care femeile trebuia musai s-o cunoască. Ea este, în termeni moderni, un soi de parolă cu ajutorul căreia persoanele participante la drumul acesteia, iniţiate deci în taina cosmică, își evidențiau rolul și intervenția. Povestea spunea cum cânepa a fost culeasă, topită, meliţată, pieptănată, albită, ţesută… O narațiune recitată cu solemnitate în fața unei entități reglatoare a meşteşugurilor feminine, căreia i se dovedea astfel participarea legitimă la actul transformării mitice. Nici numele acestui trimis cosmic, nici momentul apariției sale şi nici rolul ei de verificator al bunului mers al torsului şi ţesutului ei nu sunt întâmplătoare. Ea se numește Joimărița (care provine de la Joia Mare, care precede Paștele), apare la momentul de încheiere a lucrărilor șezătorilor şi întreabă fetele tinere (cu precădere) şi femeile dacă au tors câlţii şi au ţesut pânza, adică dacă și-au îndeplinit partea ce le revenea din „înţelegerea” cosmică ce leagă destinul tuturor.

Mai apoi, o dovedesc alte numeroase rămăşiţe folclorice ale mentalităţii străvechi în care cânepa, firul, uneltele de tors şi ţesut apar sub formă sacralizată şi reafirmă prin prezenţa lor strânsa, inseparabila întrepătrundere dintre planul uman și cel cosmic, la armonia căruia omul e chemat să contribuie, perpetuând-o. Simbolistica este complexă, lăsând să transpară strânsa conexiune dintre prelucrarea firelor naturale şi destin, viaţă şi regenerare pe de o parte, și capacitatea omului de a da consistență și profunzime acestor ritmuri cosmice, prin participarea conștientă, cu propriul destin, la destinul universului. Mai mult, prin efortul său creator, omul se poziționează chiar în centrul lumii, coordonând elementele naturii în drumul lor spre devenire.

Înainte să fie fir, cânepa este încă o virtualitate şi atât. Când devine fir, momentul este fără întoarcere. Calea metamorfozei sale este de-acum dreaptă şi menirea sa pe jumătate împlinită. Poate de aceea firul a devenit, în credinţele strămoşilor, unul dintre cele mai importante metafore ale curgerii timpului, veşnicei înnoiri şi desfăşurării  lente a destinului: cosmic şi uman.

ia românească povestea iei interior

„Scrisă cu acul într-un alfabet enigmatic şi totuşi atât de familiar, povestea iei ne transmite, peste timp, o amintire despre cine suntem noi, românii”

E deja un hipercunoscut fapt acela că mărţişorul este firul timpului, împletit inițial în alb şi negru, contopirea perpetuă de nou şi vechi, prin care lumea se regenerează. În lupta dintre vechiul an, cu toate ale sale, şi Anul Nou (având străvechea dată de început la 1 Martie), timpul însuşi îmbătrâneşte, moare şi renaşte. Este o confruntare de anvergură cosmică între două forţe – una epuizată, alta abia ivită (lipsită încă de vigoare) –, în care omul îşi joacă rolul lui. El poartă mărţişorul, actualizând, la nivel uman, această regenerare a universului şi participând la efortul de reînnoire a cosmică.

Dar, pentru că în viziunea arhaică toate cele ale firii se supun acelorași reguli, comunică și-și răspund la multiple niveluri, viața omului și a universului sunt inseparabil întrețesute. Astfel, firului timpului îi corespunde firul vieții omenești. Pe acesta îl hotărăsc, necruțătoare, Ursitoarele, divinităţile destinului care torc, deapănă și taie firul vieţii. Dar ele pot fi influenţate, tot prin reamintirea, cu dovezi palpabile, a faptului că omul știe, la rândul lui, taina torsului și depănării firului.  Pe masa Ursitoarelor, menită a le îmbuna, se lasă deci o pânză nouă și un caier de lână, alături de alte ofrande.

Citeşte aici partea a II-a

La ora la care citiţi aceste rânduri, Corina e într-o maşină, în drum spre casă – undeva, aproape de Chişinău. Dar întoarcerea ei peste Prut, după aproape cinci luni petrecute în echipa Matricei Româneşti, nu e un eşec, cum s-ar părea la prima vedere. E o victorie, ba chiar un triumf. În urma ei, tânăra româncă lasă un oraş care nu va mai fi niciodată acelaşi, fără această floare curată care i-a parfumat aleile. Poate că Bucureştiul n-a ştiut să o preţuiască, dar ea a iubit Bucureştiul şi România.

O basarabeancă de 25 de ani venită să cucerească Bucureştiul. Dar, şi aici e marea surpriză, nu pentru a face videochat – aşa cum v-aţi fi aşteptat, desigur, conduşi de stereotipurile despre basarabeni, ci pentru a lucra în cultură, şi pentru a pune direct şi indirect umărul la o reapropiere poate iluzorie, alteori atât de tangibilă, dar mereu dorită de cei care înţeleg cu adevărat istoria României şi simt româneşte.

Despre basarabeni, se cred şi se spun multe în societatea românească, dovadă a ignoranţei cu care am fost condiţionaţi (ca-n Minunata lume nouă), dar şi a auto-păcălirii flagrante în care psihicul nostru colectiv se află nu atât faţă de noi înşine, cât faţă de Istoria noastră. Sigur, suntem campioni mondiali la eludat procesele (de conştiinţă): românul nu e antisemit, dar îi măscăreşte pe evrei în discuţii private, nu e rasist, căci bancurile maligne cu unguri şi ţigani nu se numără şi nu contravin moralei creştin-ortodoxe cu care ne mândrim atât, nu e dezbinat, deşi prejudecăţile faţă de olteni, moldoveni, basarabeni şamd proliferează.

Corina era “la zi” cu tot ce se crede despre basarabeni, şi asta o afecta, însă nu atât de mult încât să o debusoleze. La scepticismul celor care i-au cântat din prima zi prohodul, prevăzând că “Marele Oraş”, sau megalopolis-ul bucureştean. cum îi plăcea ei să-i spună, o va “mânca de vie” în numai trei luni, ea a opus o formulă infailibilă: muncă – onestitate – smerenie. A strâns din dinţi, departe de casă, departe de mumă, de iubire, din dorinţa de a-şi urma visul şi de a contribui, în anul de graţie 2018, prin Cuvânt. Pe care nu doar şi l-a urmat – şi l-a împlinit.

Copilă bună a unei Moldove sărace, dar mai pure şi mai umane în multe privinţe decât Patria Mamă, străină de luptele noastre meschine pentru interese, funcţii şi laudele Boierului, ea nu putea pricepe, uneori, de ce viaţa de aici e “nebună” pentru nimic, de ce toată această goană falsă în care ne învârteam, mânaţi de exigenţele nenaturale ale habitatului din sticle şi betoane. Am înţeles-o, şi n-am putut să nu o apreciez.

Însuşi numele Basarabia ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor (…) Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al XIV-lea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.

(Mihai Eminescu în ziarul Timpul, 1 martie 1878)

Acolo unde dădea de greu, mai tânărul meu discipol se ambiţiona şi răzbea – lucru pe care nu l-am mai văzut aici de ani de zile – arătându-şi zi după zi, pas cu pas, etica, valoarea, conştiinciozitatea. Dovadă supremă de umilinţă, în marele frig al Albei Carolina, acest copil a împărţit pliante timp de două ore, înaintea lansării Revistei Matricea Românească nr. 1 în capitala noastră de suflet. Lucru pe care elitiştii de la Bucureşti şi de aiurea nu l-ar fi făcut niciodată. Cel ce vrea să muncească îşi suflecă mâinile şi o face. Leneşul spune: este un leu în drum.

Învăţam de la ea expresii frumoase – şi o învăţam la rândul meu unele neaoşe, regăţene dar nu numai, râdeam când o auzeam spunând că şi-a plătit comunalele, a se citi utilităţile, când auzeam că Matricea Românească e o Asociaţie Obştească, iar apartamentele au odăi, sau când îmi explica echivalentul rusesc al vreunei expresii.

La plecare, Corina mi-a spus un lucru esenţial: pentru ea, Centenarul nu e onorat prin expoziţii şi vernisaje sforăitoare, făcute pentru a “pune bifă” şi a ne „peria” unii pe alţii, ci se reflectă în starea de spirit a oamenilor. Câţi români simt la fel ca ea, în 2018?

Bunătatea şi românitatea nu sunt apanajul unei majorităţi “alese”, nici al unei etnii sau confesiuni. Dacă vom descoperi şi vom cultiva mai mulţi oameni de calitatea Corinei, unirea sufletească a tuturor românilor va fi, ca la 1918, premisa cea mai sigură a unirii geografice. La Matricea Românească, ne mişcă să ştim că pe locul doi în topul vizitelor pe matricea.ro se află Republica Moldova. În sine, statistica înseamnă că sângele românesc apă nu se face, iar sufletul românesc vibrează la fel peste tot, indiferent de (şi faţă de) hotare vremelnice.

Ne vom mai uita, deci, că cineva e basarabean sau greco-catolic, atunci când e bun român? Ce contează finalmente în balanţa Istoriei, în ochii lui Dumnezeu? Citiţi Pilda Bunului Samaritean – şi veţi înţelege.

Încă un lucru: basarabenii nu ne „iau” locurile de muncă. Să ni le ia, până la urmă, dacă ni le fac mai bine, neîntinaţi de capitalismul fără suflet ai cărui hoheri devenim tot mai mult.

Până nu va seca Prutul, legăturile dintre noi nu vor seca. Iar când vom seca fluviul secular, în emoţia de a-l trece mai repede, ca odinioară Milcovul în poezie, atunci legăturile noastre de sânge şi de lacrimi se vor împlini.

Matricea Românească aduce impresiile unei tinere basarabence despre România, Capitala sa Bucureşti, despre percepția românilor asupra conceptului de muncă și corporaţii, dar și despre nebunie ca fenomen cotidian.

Îmi amintesc cum în adolescență îl citeam pe Gogol și al său roman „Suflete moarte”, în care autorul nota: „Pe lume există o mulţime de lucruri de neînţeles chiar şi pentru mintea cea mai cuprinzătoare”. Percepția mea de atunci se rezuma la imposibilitatea înțelegerii unui fenomen precum este cel al „sufletului mort”. Ce însemna el? Îmi va fi dat să pricep complexitatea acestei teme tocmai la 25 de ani, atunci când, înarmându-mă cu tărie și curaj, voi decide că e timpul să mă mut în București.

Și aici este momentul să luăm o pauză, să tragem aer în piept și să începem a dezlâna sentimentele mele pe marginea unui oraș, pe care mai întâi l-am iubit, iar apoi mi-a stârnit un soi de dispreț, de altfel fondat.

Bucureşti este un oraș al aparențelor

Mondenitatea și aspirațiile acestui megalopolis se trag din adâncile sale interferențe cu alte orașe ale Europei. Aici, ritmul vieții se cumulează într-un flux puternic, ce poate să îți ia în orice moment aerul, sufocându-te într-o ambuscadă de amabilități. Dar, dincolo de asta, orașul este pustiu sufletește.

În București, totul se construiește pe aparențe, pe conveniențe, iar bunul-simț și amabilitatea pot deveni o piatră de moară

În marea Capitală a Patriei, căci indiferent de divergențele mele cu acest loc, România rămâne Patria mea, oamenii zâmbesc cu nonșalanță și lovesc în cele mai nevralgice puncte, distrugând orice urmă de confidență și atașament. Probabil, bagajul meu uman obținut în Basarabia a fost aruncat în „groapa comună” a aparențelor bucureștene, forțându-mă să renunț la flexibilitate, în favoarea unui joc dur, dus la limita supraviețuirii.

Românii visează la o slujbă cu program ca la Stat și salarii ca în corporaţii

Românii visează la o slujbă cu program ca la Stat și salarii ca în corporaţii. Foto:dej24.ro

Deci, prima lecție pe care am primit-o, cu forța unei lovituri în plin, este că aici, în București, totul se construiește pe aparențe, pe conveniențe, iar bunul-simț și amabilitatea pot deveni o piatră de moară legată de gâtul unui condamnat la penitență.

Vin rușii!

Senzația mea, formată în aceste trei luni, este că anume acest slogan reprezintă fobia maniacală a oricărui român, ceea ce mi se pare deosebit de straniu, în condițiile în care noi, basarabenii, am fost mult mai asupriți de această națiune de-a lungul istoriei dar, cu toate acestea, îi admitem în spațiul nostru național.

Cu toate că acest subiect stârnește pe fețele românilor cele mai disperate expresii, elementul rus rămâne și un motiv de fascinație, care naște cele mai fabuloase mituri și ideologii despre cât de mare, de puternică sau de magnifică este puterea rusească. Forțat sau nu, se creează impresia că „Țarul” de la Kremlin stă în birou doar cu harta României și se gândește la planuri de invazie, ceea ce pare extrem de neverosimil, chiar ilar.

Corporații demonice în România

Munca este inerentă spiritului român, dar și-a conservat calitățile inițiale, cred că doar în mediul rural, acolo unde se mai face transhumanță și se mai construiesc suflete. La oraș, lucrurile au nimerit într-o extremă aproape ridicolă. O altă frică, ce chinuie inimile românilor, este prezența corporațiilor, care aproape că au devenit un dușman național.

Se pare că formula perfectă a așteptărilor românilor este să ai program ca la Stat, adică nici un minut în plus după ora finală, și salariu ca în corporații transnaționale

Problema cea mai acută îmi pare legată de felul în care românii percep conceptul de muncă și își clădesc dorința de a munci. Se pare că formula perfectă a așteptărilor lor este să ai program ca la Stat, adică nici un minut în plus după ora finală, și salariu ca în corporații transnaționale. Iarăși, un caraghioslâc nemaipomenit, căci unde s-a auzit pentru muncă puțină să primești bani mulți (asta dacă nu ești Steve Jobs…)?

…Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei…

Nicăieri nu am resimțit mai multă nebunie volatilă, slobodă ca aici, în București. Oameni care merg pe stradă vorbind cu sine înșiși sau adresându-se unor cercuri superioare, femei care își strigă problemele la toate colțurile de stradă… Tot acest tablou pare rupt dintr-un Decameron morbid, un bâlci al evadaților, iar faptul că acești concitadini se plimbă în deplină libertate, îmi trezește multe semne de întrebare asupra sănătății mintale colective, căci acceptarea unui nebun în societate presupune o anumită doză de nebunie comună.

În București, nebunia este un fenomen volatil, la ordinea zilei

În București, nebunia este un fenomen volatil, la ordinea zilei. Foto: pinterest.com

Se pare că zbuciumul acestui organism imens, numit București, înghite în ritm galopant spirite, trecându-le printr-un malaxor al demenței și azvârlind la final niștre suflete despuiate, decojite de stratul rațional care le leagă de viață. În prezentele clipe când reflectez asupra acestor imagini derulate, încep să cred că supraviețuirea în cel mai important oraș din România presupune o concesiune cu propria rațiune.

Încep să cred că supraviețuirea în cel mai important oraș din România presupune o concesiune cu propria rațiune

Poate că toate aceste lecții sau impresii despre muncă, nebunie și corporații, culese în doar trei luni de trai aici, vi se vor părea imature sau, de ce nu, superficiale, și chiar sper că vreodată o să ajung să îmi fie confirmat contrariul, dar la moment decepțiunea mea își face simțită prezența. Gustul amar, pe care mi-l provoacă această ambianță citadină cu mari pretenții de exclusivism, nu va dispărea cu una, cu două, ci dimpotrivă, se va acutiza, în condițiile în care românii nu consideră modul lor de viață ca fiind o abatere de la normă.

Sper doar că această stare a lucrurilor în România, și mai ales în București, să ajungă în punctul de turnură, când se vor realiza schimbări de valoare, când omenia și empatia vor lua locul acestui duel pentru supraviețuire.

Munca este parte chintesenţială a spiritului românesc, una care de-a lungul secolelor a tot suportat cele mai dese modificări, traversând o întreagă epopee de la o agricultură ascendentă până la un capitalism agresiv, întruchipat în corporații multinaționale și afaceri de milioane, prea puţin interesate de viitor. Ce vine însă în spatele unor istorii de (in)succes ale antreprenorilor români? Matricea Românească a discutat despre acest subiect cu doi oameni de afaceri din Craiova, Florin Neacșu (ce deţine, alături de un asociat, o firmă producătoare de semne publicitare și de mobilier masiv) si Teodor Ilie (patron, firmă prestatoare de servicii de transport internațional)), olteni până în măduva oaselor care au decis să muncească în și pentru folosul României.

Spun cu modestie despre ei că au ales să rămână în România, deoarece au acel atașament spiritual și sentimental, care îi angajează pe termen lung într-o relație respectuoasă cu Patria. Florin Neacșu, de pregătire academică profesor de informatică, a renunțat la o carieră în instituțiile de învățământ, în favoarea unui statut de antreprenor. La rândul său, Teodor Ilie se încadrează în clasa antreprenorilor, care „există în România, plătesc taxele în România, dar de lucrat li se pare mai lesne să lucreze în Europa, mai ales în cea de Vest”.

Teodor Ilie, unul dintre acei antreprenori olteni care cred in munca si in Romania

Teodor Ilie, unul dintre acei antreprenori olteni care cred în muncă și în România

Din maniera în care abordează munca și dificultățile întâlnite în activitatea de antreprenoriat, ambii, în unison, ne fac un reproş colectiv, spunând că am ajuns să nu mai producem nimic, sau foarte puţin, ci să importăm mai totul, derogându-ne absoluta responsabilitate de a mai face ceva cu adevărat spornic. Cu toate acestea, antreprenorii vorbesc despre oamenii din România cu încrederea în ziua de mâine, admirându-le, așa cum notează Florin Neacșu: „curajul și inventivitatea. Au ceva aparte, față de străinii care sunt ca niște «roboței», care și-au pierdut abilitatea de a gândi și de a imagina. Dar vorbesc de românii din generația mea, cei care citeau o carte și care își imaginau. Aceasta a venit din cultura noastră, din modul în care ne-am dezvoltat ca națiune, din modul în care nu ne-am dezvoltat ca națiune și am fost obligați să substituim tot ce înseamnă mass media și nebunia de acum, prin imaginație, ca să ne bucurăm. Admir românii care încă mai gândesc. Nu înțeleg noua generație. Admir că încă suntem liberi, că suntem deschiși.

Cea mai mare firmă din Craiova care angajează nu este Ford, ci o firmă de pază, care are peste 2500 de angajați. Vin cei care au lucrat trei luni într-o parte, două în alta, patru în alta

Teodor Ilie are și el o imagine clară asupra carențelor profesionale ale românilor, care din spusele lui, au căzut pradă unei strategizări defectuoase: „Dacă, la noi, rogi pe cineva să bată un cui și îi dai 10 lei, el se uită la cei 10 lei, bate cuiul – strâmb, cum o fi -, doar să ia repede cei 10 lei”.

Experiența celor doi antreprenori, întinsă pe mai mult de douăzeci de ani, le-a permis să tragă concluziile oportune despre ce avem și ce putem face în viitor pentru țară, atât în afaceri, cât și în cultură. Un loc aparte în dialogul nostru l-a avut și educația post-decembristă, care – din aprecierile lui Florin Neacșu – a fost ineficientă la capitolul profesionalizare sau utilizare a cursurilor, dar dumnealui nu generalizează, ci subliniază necesitatea imperativă a dezvoltării învățământului profesional, care traversează o criză de zile mari, acest lucru reflectându-se și în calitatea personalului care vine să se angajeze. „La noile generații nu mai există un mijloc – [este doar] marea masă, care nu-și dă seama ce trebuie să facă în viață. Au 25, 27, 29 de ani. Alții au copii, și ei se gândesc să se apuce de muncă. Te uiți în CV și nu îți vine să crezi: pază. Cea mai mare firmă din Craiova care angajează nu este Ford, ci o firmă de pază, care are peste 2500 de angajați. Mai vin cei care au lucrat trei luni într-o parte, două în alta, patru în alta”, subliniază cu tristețe omul de afaceri din Craiova, Florin Neacșu.

Florin Neacșu ne-a dat o lecție despre muncă și dificultăți în România

Florin Neacșu ne-a dat o lecție despre muncă și dificultăți în România

Să fie fluxul de personal, calitatea proastă a educației sau lipsa de strategie cauza eșecului muncitoresc în România? Teodor Ilie punctează la acest capitol că „succesul obținut prin muncă, perseverență, coerență este de mult mai bună calitate decât cel obținut peste noapte. Pe acela, așa cum îl obții, așa poți să-l și pierzi. Dar, în momentul în care ai un fundament pentru aceste lucruri, l-ai format cum trebuie”.

Succesul obținut prin muncă, perseverență, coerență este de mult mai bună calitate decât cel obținut peste noapte

Chiar dacă realitățile dure și globalizarea ne aruncă într-un vertij, numit modernizare, antreprenorii se arată destul de încrezători în potențialul cultural și în identitatea țării. Până la urmă, acesta este viitorul. Dincolo de naționalitate, toți suntem oameni, locuim pe Terra, suntem vecini. În situația aceasta, lucrurile trebuie să se schimbe, aceasta este ceea ce simt”, spune Teodor. Totodată, colegul de breaslă antreprenorială nu eludează responsabilitatea care cade pe urmerii oamenilor de afaceri, ei fiind cei care fac legătura între cultură și calitatea poporului, a omului”.

Vom fi sau nu scutiți de un destin mai vitreg? În acest caz, nu ne putem bizui decât pe abilităţile noastre, pe forța noastră și pe hărnicia pe care am moștenit-o de la străbuni și pe care trebuie să o transmitem mai departe cu suflet şi rigoare. Lecția celor doi antreprenori olteni nu este una care implică bilanțuri economice sau cifre de afaceri, ci este o povață despre cât de relevantă este educația și munca, îndreptate spre progresul țării.

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Decalogul lui Hristea Stănescu sau De ce îl iubim pe Nichita

25 Octombrie 2018 |
Dacă ar fi să rezumăm, din fapte şi vorbe disparate, dar mereu consecvente cu el însuși, un decalog pe care râsu’-plânsul literaturii române – Nichita Hristea Stănescu – să ni-l fi lăsat moştenire și apoi să-l metamorfozăm în „de ce-uri de...

Povestea iei, povestea noastră (I)

8 Martie 2018 |
Un drum iniţiatic şi mitic, spre tainele întregului cosmos. Asta presupune ia românească, care va fi mereu mai mult decât o haină. Vă prezentăm azi, pe Matricea Românească, povestea iei, în semnătura Silviei Iorgulescu. Străbătând istoria...

Un mărţişor rOMân

1 Martie 2018 |
La ora la care citiţi aceste rânduri, Corina e într-o maşină, în drum spre casă – undeva, aproape de Chişinău. Dar întoarcerea ei peste Prut, după aproape cinci luni petrecute în echipa Matricei Româneşti, nu e un eşec, cum s-ar părea la prima vedere....

4 impresii despre români, după primele mele 3 luni în România

29 Ianuarie 2018 |
Matricea Românească aduce impresiile unei tinere basarabence despre România, Capitala sa Bucureşti, despre percepția românilor asupra conceptului de muncă și corporaţii, dar și despre nebunie ca fenomen cotidian. Îmi amintesc cum în adolescență îl...