Copiilor le plac istorisirile.

Mai mult decât orice.

Ascută cu drag tot ce le dăruim, cu har, în povestiri mari sau mici.

Poveștile le captează atenția și îi ajute să-și dezvolte imaginația și limbajul și îi ajută să înțeleagă. Cei mici pot învăța ceva nou din orice povestioară. Totuși, fabulele, poveștile cu tâlc, cu morală, îi învață despre valori parcă altfel.

Fabula, acest tip de operă epică, are o lungă istorie care provine din antica Mesopotamie. Are un rol moralizator și un rol ce formează, atrage atenția și face să sune în mintea copiilor un clopoțel de argint! Cu siguranță fabula trebuie să facă parte obligatoriu din viața celor mici.

Poveste alegorică, în versuri sau în proză, fabula aduce în prim plan animale, plante, fenomene ale naturii și lucruri personificate care satirizează anumite defecte ale oamenilor, cu scopul de a le îndrepta, desigur; este mereu interesantă povestioara în sine însă și morala din final.

Se spune că prima fabulă creată în adevăratul sens al cuvântului, în care apare și o morală, este ”Privighetoarea și eretele”, povestită de Hesiod, în lucrarea sa din secolul al VIII-lea înainte de Hristos. Esop este cel care a devenit pentru noi toți părintele fabulei și un adevărat izvor de inspirație pentru talentați scriitori de mai târziu, cum ar fi Jean de la Fontaine, Grigore Alexandrescu, Anton Pann.

Să ne reamintim câteva fabule ce îi vor încânta pe cei mici și mari, deopotrivă!

Vulpea și strugurii

„O vulpe era extrem de înfometată. Deodată a văzut niște ciorchini delicioși de struguri atârnând de o viță și a vrut să-i prindă cu gura. Nu a putut ajunge la ei pentru că erau foarte sus; s-a îndepărtat, spunând:

-De fapt nici nu-mi plac, sunt foarte verzi … ”

Copiii vor înțelege, desigur, cât de des renunță unii oameni la lucruri pe care le doresc dând vina pe ceva exterior, găsind o scuză. Învățătura fabulei subliniază că oamenii nu pot sa se bucure de ceva la care nu pot ajunge sau la care nu au acces, consolându-se cu gândul că acel lucru probabil nici nu merita atenția lor. Este bine ca băieții și fetele să rețină că atunci când își propun ceva, când au un ideal înalt, dăruirea, sacrificiul, hotărârea contează în atingerea lui.

Porumbelul și furnica

„A fost odată o furnică care, însetată, mergea să bea apă la râu. Cu toate acestea, odată ajunsă acolo, ea a fost dusă de curentul amețitor al apei. S-ar fi înecat, probabil când un porumbel, care era cocoțat pe o ramură de copac din apropiere, a observat -o și s-a repezit să o salveze. După ce a pus-o în siguranță, furnica recunoscătoare a promis că într-o zi îl va ajuta ea pe porumbel, deși este atât de mică.

Timpul a trecut și într-o zi a venit un vânător. Văzând porumbelul pe o creangă de copac, și-a pregătit arma pentru a-l ochi. Furnica, ce se afla în apropiere, a văzut scena și s-a grăbit să-și îndeplinească promisiunea. L-a ciupit pe vânător de călcâi. Acesta, iritat, a aruncat arma. Porumbelul a profitat de ocazie pentru a zbura, și astfel viața lui a fost salvată”.

Prin această fabulă copiii află despre gesturile generoase, despre respectarea cuvântului dat și despre importanța oricărei ființe, indiferent de dimensiunile ei.

Pornim în luna august să dăruim povești cu tâlc, fabule pline de învățăminte, pentru copiii voștri și pentru copiii din voi!

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc – partea II

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc – partea III

Este atât de bine în vacanță!

Sunt atât de multe lucruri de văzut și de învățat!

Ce învață oare acum copiii prin simțurile lor? Atingând, mirosind, gustând, văzând?

Să ne gândim: învață că ei sunt atunci când fac pur și simplu cunoștință cu oameni noi pe care îi privesc în ochi și le strâng mâna, în fața cărora își rostesc numele: ,,Eu sunt!”

Copiii învață auzind: cântul păsărilor de dimineață și pe înserat, vuietul mării, zgomotul frunzelor lovite de vânt, picurii de ploaie care lovesc tare sau încet. Aud liniștea pădurii, zumzetul gâzelor, lătratul furios, mieunatul blând, cotcodăcitul bucuros.

Copiii învață gândindu-se iar și iar la zicale, snoave, ghicitori. Învață întorcând cuvinte pe toate fețele, învață deslușind zâmbete, învață ascultând istorioare scurte pline de înțelesuri. Copiii învață cuvinte noi, regionalisme, arhaisme. Se bucură de descoperiri și ițesc legături noi.

Natura îi învață despre căldura soarelui, a pământului, despre umezeala din zori, despre fiorul serii, despre umbra nucului și răcoarea fântânii dătătoare de apă ce te limpezește.

Copiii își clătesc ochii în cer, în holde, în mare, în frunze, în grâne. Copiii văd copaci înalți și poame ce atârnă, văd roșul din penajul cocoșului și roșul macilor. Copiii învață despre nuanțe de verde și albastru, despre nori întunecați sau pufoși.

Copiii recunosc arbori ce stau drepți și arbori aplecați de vijelii. Și ochii lor sunt încântați și cercetători.

Cum se văd casele de sus? Și cum se văd florile din vârful caisului? Și ce îmi arată podul casei?

Ochii ne învață copiii!

Și cum mai învață copiii? Gustând!

Și porumb copt și porumb fiert, și lubeniță și caisă și coajă de pâine scoasă din cuptor, și mâncare de pe foc și mâncare răcorită sub ștergar.

Învață gust de aguridă și gust de copt, gust amar și gust acru și dulce și sărat. Învață simțind pe papile o lume întreagă!

Și ei miros! Și mușețel, și fân cosit, și nucă spartă, și pământul reavăn, gunoiul de grajd, trandafirii și coaja de mesteacăn.

Dar cel mai tare copiilor le place să învețe atingând! Merg desculți prin iarbă și pe nisip, prin apa râului, merg pe pietre ascuțite și merg prin noroi. Și ating aluat moale și coajă de cozonac, lasă să le curgă printre degete boabe de porumb și mângâie frunze aspre și tari, și catifelate.

Și învață copilul despre echilibru: se cațără pe scară și în pod și în prun. Aleargă pe poteci și traversează podețe, sar un pârleaz și depășesc un gard. Și devin siguri pe ei!

Învață să se miște repede pe bicicletă și încet când vor să observe un arici, se rostogolesc pe o parte și sar și aterizează ghemuit.

Copiii învață simțind bucurie și tristețe, poveste și despărțire, regăsire și dor.

Ce bine e în vacanță!

Acum este atât de bine să punem simțurile la treabă și să învățăm folosindu-ne de ele!

E Vacanță! Atât de așteptată este vara pentru ceea ce poate dărui! Zile cu liniște în suflet, și drumeție și valuri și chicoteli și iarbă înaltă și ciripit de păsări măiestre și cer cu stele de poveste și prieteni vechi și noi și puteri nebănuite și regăsiri și despărțiri și bogății în suflet…

„În principiu, nu cred că există ceva mai minunat ca o după-amiază de vară calmă, fără vânt, când nu se clatină nicio frunză, iar lumina se filtrează prin crengi. Stai culcat în iarbă, ascultând zumzetul insectelor care ciuruie liniștea, privești bucățile de cer ce se văd prin frunzișul unui copac, simți în nări mirosuri amețitoare, ești fericit și nu știi pentru ce. Nu-ți mai trebuie nimic în afara de ce ești.” Cuvintele lui Octavian Paler din ,,Scrisori imaginare” ne trimit spre o lume de visare și stare profundă de bine.

Cum ar fi să avem cea mai frumoasă vară de până acum?

Cum ar fi dacă acum am reînvățat răbdarea și cumpătarea? Dacă am sta cu noi așa cum trebuia și nu o mai făceam demult?

Și cum ar fi dacă ceea ce ni se pare greu s-ar transforma în profesor pe care nu îl mai primeam în viața noastră?

Și cum ar fi dacă am învăța să deschidem uși noi cu chei vechi rătăcite prin sertare, pe care ne gândeam dacă e bine să le zvârlim sau nu? În vara aceasta?

Dacă am afla din nou înțelesul cuvântului ,,flexibil?” Dacă am învăța să ne bucurăm cu ceea ce ni se dăruiește azi și acum? Dacă am ghici că a tânji după o îmbrățișare este un lucru cu adevărat important?

Dacă lucrurile mici ar lua locul lucrurilor mari, râvnite?

Dacă ne-am cunoaște mai bine, în momente de cumpănă, dacă ochii celorlalți ne-ar fi oglindă?

Dacă am avea parte de cele mai frumoase lucruri pe care nu le-am atins cu mâna, ci cu bătăile inimii? Dacă tăcerea de lângă copii ar fi de fapt un sipet cu cuvinte ce cresc și ridică? Dacă am rosti cu zâmbetul și cu ochii?

Dacă am înțelege, exact în lunile acestea de vară, că limitările de până acum erau iluzorii și am vedea în sfârșit că poți merge atât de departe cât îți permite propria ta minte?

Cum ar fi să realizăm de acum că știm să folosim tot ceea ce avem și să facem tot ceea ce putem?

În vara aceasta cum ar fi să avem momente în care reușim să ne auzim glasul intuiției și să ne urmăm inima, după ce mult timp am ignorat-o?

Dacă am încerca să ne comparăm doar cu noi, și să ne comparăm copiii doar cu ei, cei de ieri? Să ne bucurăm de creșteri și desțeleniri?

Dacă -în sfârșit- am înțelege că unele lucruri nu pot fi schimbate și este bine să ne schimbăm atitudinea față de ele?

Și iată-ne în Vacanța Mare!

Și Vară și cald… Păstrați căldura sufletului vie, dăruiți căldura aceasta și primiți-o în căușul palmelor când vi se oferă!

-Nu, nu este bine așa!

-Nu stropi!

-Nu ridica piatra!

-Nu folosi acest cuvânt!

-Nu te șterge de noroi pe tricou!

-Să nu îmbrâncești!

-Să nu țipi!

-Nu arunca!

-Nu!

-Nu!

Ce observăm mai întâi?

Te-ai oprit vreodată să te gândești de câte ori reacționezi negativ la ceea ce fac, spun, întreprind copiii tăi într-o anumită zi? S-ar putea să te trezești că oprești/critici/atragi atenția mult mai des decât complimentezi. De câte ori într-o zi urmărești și prețuiești comportamentul cel bun?

Să ne gândim puțin: cum ne-am simți dacă o persoană din jurul nostru (bine intenționată, desigur), ne-ar îndruma arătându-ne doar ce nu facem?

Abordarea aceea eficientă este să te străduiești, într-o bună zi, să-i surprinzi pe copii făcând lucrurile corecte, bune, cu impact pozitiv: „Ți-ai făcut patul fără să ți se fi atras atenția! Wow – este grozav!” sau „Te priveam cum te joci cu sora ta și ai avut foarte multă răbdare cu ea…ce norocoasă este să aibă un frate ca tine!” sau ,,Ai împărțit biscuiții cu prietenele tale! Ești foarte darnică!” Aceste afirmații încurajează, desigur, un comportament bun pe termen lung. Mustrările repetate transmit: ,,nu sunt bun, greșesc mereu, iar am nemulțumit, iar am dezamăgit…poate că așa sunt eu, incapabil de a face lucrurile cum trebuie!”

Găsește ceva de lăudat în fiecare zi:

Fii generos cu recompensele- dragostea, îmbrățișările și complimentele tale pot face minuni și sunt o răsplată adevărată. Atunci când primesc iubire, copiii  au un sentiment de securitate și apartenență, care este vital pentru imaginea și stima lor de sine.

În curând veți descoperi că o să „creșteți” mai mult comportamentul pe care ați dori să îl vedeți.

Este un lucru bun să le vorbim copiilor despre realizările lor însă este important să știe permanent că părinții sunt mândri de eforturile lor, de drumul parcurs, de străduință, indiferent de rezultat. Este nevoie de muncă grea pentru a dezvolta noi abilități, iar rezultatele nu sunt întotdeauna imediate. Este tare bine să îi spunem copilului că prețuim munca pe care o face, indiferent dacă ridică un turn din cuburi sau învață să cânte la un instrument, dacă reușește să apere golul sau găsește soluția unei probleme complicate.

Ce învață copiii?

Să nu uităm: copiii mici învață multe despre cum să acționeze urmărindu-și părinții. Modelul ești tu: în bine și în mai puțin bine. Înainte de orice, gândește-te la asta: așa vrei să se comporte copilul tău când este furios, descumpănit, iritat, enervat? Așa vrei să lumineze el? Așa este potrivit să arate înțelegere, toleranță, încredere? Fii conștient de faptul că ești în mod constant urmărit de fiul tău și de fiica ta.

Modelați trăsăturile pe care doriți să le vedeți la copiii voștri! Respect, prietenie, onestitate, bunătate, toleranță? Manifestați voi aceste trăiri, aceste comportamente.

Faceți lucruri pentru alții fără a vă aștepta la o recompensă. Exprimați mulțumiri și complimente.

Mai presus de toate, tratați-vă copiii așa cum vă așteptați ca alți oameni să vă trateze pe voi!

Maria ar face orice ca să nu își vadă fiicele plângând.

Lacrimile, suspinele, suferința lor o sperie, o debusolează.

Momentele acelea, ,,de plâns”, sunt mult prea grele pentru ea. Așa că fie le promite orice doar să tacă, fie bagatelizează motivul pentru care fiicele ei plâng, fie le amenință pentru a le aduce la tăcere.

Lor, fetelor, le este greu? Sau Mariei îi este greu? Nu cumva ea, mama, devine vulnerabilă? Nu cumva adultul are niște butoane vulnerabile pe care le păzește? Se sperie de ceea ce trăiește (retrăiește), se sperie de cum se simte: momentele acelea sunt apăsătoare-apăsătoare, nu le poate duce.

De unde vin lacrimile?

Când lucrurile par că dau în clocot este foarte greu să îți ții firea. Emoțiile sar afară cu stropi mari și fierbinți. Și fetele și băieții se folosesc de lacrimi pentru a se răcori, pentru a se ventila. Fie le este foame, fie nu se simt bine deloc, fie sunt extrem de obosiți, fie și-au agățat bluza preferată de un gard, fie le-a zburat spre cer balonul la care râvniseră.

Dacă tot sunt cuprinși de tristețe acum, de ce nu ar plânge ce s-a petrecut luni la școală în pauză, sau ieri, la buni, sau de dimineață când autobuzul a închis ușile în nas? O cascadă de lacrimi vine să spele trăirile grele și frustrările și neputințele. Și de aceea plânsul acesta e binefăcător!

Tu pui lacăt emoțiilor?

,,Am cumpărat un lacăt nou. Cel vechi se uzase, se slăbise și erau mari șanse să iasă emoțiile la suprafață!”

Cheltuim foarte mult timp, noi, adulții, pentru a fixa lacăte la uși metaforice care țin emoțiile sub control. Și tare am cumpăra lacăte rezistente pentru ușile din fiii și fiicele noastre!

Emoțiile își cer drepturile! Tind să iasă pe ușile blocate oricât de mult am dori să le ținem zăvorâte. În interiorul nostru sunt forțe ce încătușează și forțe ce vor descătușarea. E bine ce simțim? Este corect?

Este clar: dacă reușim să izolăm mult timp toate aceste emoții mici și mari vom conștientiza la un moment dat implozii spectaculoase și devastatoare ce erup cu putere. Ce iese la suprafață? Stres major, depresie, anxietate, violență.

Odată ieșite din închisoare, emoțiile prea mult zăvorâte ar putea arăta tabloul unei exprimări emoționale exacerbate: locul în care s-a ajuns este rezultatul unei trăiri exprimate mult prea puțin, care a rupt zăgazurile și a măturat fără stavilă multe în drumul său.

Vulnerabilitatea acceptată

Vulnerabilitatea copleșește și cei mari nu știu (nici acum) să o gestioneze. Mulți oameni sunt gata să implore, să certe, să mituiască, să amenințe, să promită, să cedeze la cerințe nerezonabile, să facă orice pentru a opri plânsul.

Ca să ne putem folosi de vulnerabilitate, este important să rămânem curioși pentru a afla ceea ce vrea ea să ne spună. Interiorizând mesajul pe care îl transmite, ajungem de fapt la ceea ce avem nevoie în acel moment.  Vulnerabilitatea este o oportunitate de a afla în cel mai sincer mod cum stăm de fapt în acel moment.

Lacrimile fiicelor Mariei se vor opri. Când suspinele se vor sfârși, cu toții vor fi bine: mama pentru că a cuprins în brațe și a alinat, copiii pentru că s-au răcorit, au fost ascultați și respectați și văzuți.

Emoțiile sunt parte din noi. Ignorarea lor, încercarea de a le face să dispară cu un pocnet de degete nu reprezintă o modalitate bună de gestionare a lor. Este întotdeauna mult mai ușor să ignori ceva, decât să te descurci cu el, să îi faci față.

Adevărata forță se conturează atunci când accepți emoțiile tale, le recunoști, le arăți și le îmblânzești.

Am socotit pe degete.

Și mi-au ieșit 18. Cu puțin noroc, 18!

18 veri. Doar atât.

18 veri cu copiii noștri, 18 vacanțe și zile cu cireșe la urechi, cu ploi cu băltoace străvezii, 18 zile cu valuri perfecte în 18 ani, 18 ani în care să spunem povești sub cerul de vară, doar 18 drumeții: în prima copilul e lipit de tine, în ultima stai lipit de el: poate doar cu ochii, poate doar cu sufletul.

18.

18 veri cu moleșeală de amiază, 18 veri cu înghețată.

18 veri în care să îi observi chipul. Cum a crescut? Cât s-a înălțat? Mai are pielea fină? Mai stă lipit de tine? Încotro privește? Ce îi țintește privire? Ce-l bucură pe fiul tău? Ce o încântă pe fiica ta?

Optsprezece veri ca să explorăm, să avem parte de aventuri și să descoperim poieni noi și peșteri și cascade.

Optsprezece veri cu porumb copt, bucăți zemoase de pepene roșu și zmeură, bezele pe băț și Carul Mare coborât din înalt.

Optsprezece veri în care copilul e al tău. Curând se va descurca singur (ce bine!), va fi cu prietenii lui, cu noua familie, cu cei aleși de el.

Optsprezece veri cu limonadă, vată de zahăr și prăjituri cu zmeură și afine și căpșuni.
Optsprezece veri cu loțiuni solare, cu ciupituri de țânțari, cu zgârieturi alintate și cremă de gălbenele.

Optsprezece veri înainte să se desprindă, să se mute singur și să își înceapă viața sa. Viața sa cu veri întregi (grozave) departe de noi (da, departe de noi, de părinți), explorând lumea cu prieteni sau cu un partener, trimițându-ne fotografii din noile sale aventuri (așa este și normal, pentru asta îl pregătim). Departe de noi.
Tu câte veri mai ai?

Cunosc părinți ce mai au chiar 18 veri. Alții 16. Alții 5. Alții mai au 2. Doar două.
Așa că în zilele acestea în care ne programăm încă o vacanță de vară, să ne gândim că o vom simți plenar, o vom trăi din plin, cu dragoste și înțelegere, cu atenție, cu plăcere, cu armonie, cu suflet ce cântă, cu zâmbet și glume și pofta de viață.

Să ne petrecem verile construind amintiri cu copiii noștri, amintiri spre care, atunci când se vor întoarce și vor privi tărâmul copilăriei, vor zâmbi cu drag și nostalgie și dor. Copiii nu își vor aminti neapărat ce le-ai spus, ce le-ai dăruit, ce ai explicat. Își vor aminti cum i-ai făcut să se simtă într-o zi de vară. Dă-le timp, dă-le atenție, dăruiește ce contează. Azi și mereu.

Înflorește teiul. Îi simțiți parfumul? Zilele acestea se răspândește în aer mireasma amețitoare.

Poate că și noi, părinții, avem vreme să stăm puțintel cu noi. În seară sau în dimineață sau în mijloc de zi.

Privim de jur împrejur cu admirație. Dar cum ne privim pe noi?

Oare ne prețuim îndeajuns?

Stima de sine, respectul pentru propria noastră persoană, iubirea de sine. Cuvinte pe care le auzim des, le folosim des însă nu știu dacă le pătrundem cât ar trebui. Toate acestea sunt rezultatul determinării locului în care ne așezăm gradul nostru de maturitate psihica și emoționala, de puterea prin care am devenit ființe autonome și asumate.

Depinde de noi calitatea emoțională a vieții noastre. Și, desigur, calitatea emoțională a copiilor noștri ține de ceea ce văd în noi, părinții lor, noi, primele barometre, primele pârghii, primele balanțe, primii stâlpi.

Ar fi potrivit să găsim secunda în care înțelegem pe deplin acest lucru; ar fi potrivit să interiorizăm curând că doar alegerile noastre sunt elementele ce preced fericirea sau nefericirea. Cum ar fi ca din acel moment să nu mai permitem nimănui să ne trateze altfel decât simțim cu putere că merităm?

Oare în relațiile noastre acceptăm devalorizarea, criticile, umilirea, supunerea, oare plecăm capul atunci când suntem tratați cu lipsă de considerație și respect, oare suntem dispuși să facem mai mereu compromisuri sau sacrificii doar pentru a afirma că suntem într-o relație, într-un grup, oare avem de gând să tolerăm la nesfârșit și să trecem cu vederea comportamente toxice, abuzive sau disfuncționale? Ce se petrece atunci când iar și iar ne autoiluzionăm că poate, într-o zi, cândva, într-un viitor apropiat sau îndepărtat, va fi bine?

Ce văd copiii noștri? Ce învață? Și ei vor perpetua acest comportament pe care noi îl vom observa la ei în timp și ne vom îndurera iar și iar pentru că știm că noi am ales să acceptăm și acum (ca și noi), și ei acceptă mai puținul nemeritat.

Îndemnul arată așa: să ne vindecăm rănile nerostite din copilărie, din adolescență, din anii de căutare și echilibrare.

Este important să realizăm cu ce nevoi nesatisfăcute am plecat pe drumul întortocheat al vieții, care ne-a fost modelul de relație pe care l-am interiorizat când am fost mici, în pruncia în care observam și interiorizam tot. Oare am știut? Oare ni s-a explicat? Oare ne-am dat seama? Oare ne-am scuturat și am căutat singuri binele și bunul din noi și din semeni? Oare am decis să aruncăm zalele ruginite din lanțul de dat mai departe al existenței noastre? Oare am aruncat nocivul din darul pe care îl avem pentru copii? Oare am rostit? Oare am cerut sprijin? Oare?

Dragi părinți, este foarte important și necesar ca fiecare dintre noi să aleagă într-o bună zi momentul în care va rosti: de azi începe maturizarea mea emoțională! Decide renunțarea la dependența ce poate să îți dea impresia că ești puțin, că nu ești suficient, că nimic din ce faci nu e de ajuns.

Chintesența puterii noastre o aflăm în legături ce împărtășesc aceleași valori, aceleași credințe, același mod de viață și în care liantele de orice natură sunt pline-ochi de prețuire adevărată și respect reciproc.

Parfumul de tei e peste tot. În văzduh și în gând și în clipele calde. Zâmbește-ți ție! Și atunci vei dărui zâmbet și copiilor tăi!

-Să îți fie rușine!

-Sper că ți-e rușine de ce ai făcut!

-La colțul rușinii vei sta!

-Vaaai, ne-ai umplut de rușine!

-Te faci de rușine pe tine și ne faci de rușine toată familia!

Ce de expresii îi treceau Malvinei prin cap! Auzise toate aceste lucruri și tare îi venea să i le spună Paulei. Paula are 6 ani și învață, învață zi de zi. Învață să fie un copil bun, o fetiță prețioasă. Malvina repeta ceea ce i se spusese și ei. Zi după zi, lună după lună, an după an!

Dacă nu se vor întâmpla lucrurile așa, ar fi bine să îi fie rușine: și mamei și fiicei!

Rușinea se întâmplă în liniște. Nu lasă urme, nici vânătăi, nu te lasă cu mâna sucită și nici cu vreo zgârietură pe picior. Este ușor chiar să nu bagi de seamă că se petrece și este ușor de crezut că nu provoacă probleme.

Dar o face.

Rușinarea se desfășoară, ca proces, în multe familii, inclusiv în cele iubitoare, atente la detalii. Procesul cere copiilor să se simtă rău pentru ei înșiși pentru că au nevoi, simt sau doresc ceva. Este un comentariu despre ceea ce este copilul, mai degrabă, decât despre ceea ce a făcut copilul și îi face pe aceștia să se îndepărteze de potențialul lor, mai degrabă, decât să fie motivați de acesta.

Rușinarea nu reușește să-i ajute pe copii să interiorizeze valorile și lecțiile.

Rușinarea copiilor le distruge capacitatea de a acționa din valorile interiorizate și, în schimb, le provoacă dorința de a rămâne pur și simplu departe de necazuri; crește copii care vor acționa în așa fel încât să evite rușinea viitoare, dar nu face nimic pentru a construi copii cu minți puternice, care sunt ghidați de un impuls interior de a face alegeri bune. Când copiii simt rușine, se vor concentra mai degrabă pe cine sunt (,,un obraznic”, ,,un neatent”, ,,un dezordonat”, ,,un lăudăros”, ,,un mincinos”, ,,un fățarnic”), decât pe ceea ce au făcut.

În starea de rușine nu înțelegi empatia.

Empatia este piatra de temelie a relațiilor sănătoase și a inteligenței emoționale. Este nevoie ca băieții și fetele să privească în afara lor pentru a vedea ce ar putea experimenta alți oameni, dar rușinea le consumă atenția și o întoarce spre ei înșiși și spre deficiențele lor.

Rușinea îi face pe copii să se simtă ,,mici”, fără putere și lipsiți de voință

Lipsa puterii este un lucru tare greu de simțit și unii copii vor încerca să-și revendice acest lucru găsind o altă modalitate de a-și exercita puterea – de obicei, căutând pe cineva care este mai vulnerabil. Vor încerca să îi facă pe ceilalți să simtă ceea ce simt și ei: lipsa de putere.

Rușinarea îi învață pe copii că este în regulă să fie critici, să judece, să nu fie deloc toleranți atunci când cineva înțelege greșit.

Desigur, prin rușinarea copiilor încurajăm sistematic minciuna și secretul.

Copiii noștri, ca și noi, sunt aplecați spre autoconservare și autoprotecție. Dacă a spune adevărul despre un moment mai puțin glorios îi va expune la rușine, acesta poate fi un motiv suficient de bun pentru a evita adevărul cu orice preț. Dacă vrem ca ei să spună adevărul, trebuie să facem ca ei să facă asta în siguranță.

Paula s-a analizat foarte mult. Și-a dat seama că rușinea apare atunci când cuvintele arată -iar și iar- că fiica ei nu este suficient de bună. Asta simțise și ea în copilărie, nu-i așa? 

Antidotul sunt chiar vorbele care transmit lor, copiilor noștri, că SUNT suficient de buni, de curajoși, de deștepți, de strălucitori, de puternici.

Cuvintele vor veni de la tine spre copii ușor, exact așa cum vin de acum dinspre Paula.

,,Rușinea este o trăire lăuntrică complexă alcătuită dintr-un amestec de emoții simple precum frica, mânia, pudoarea, scrupulele, regret sau tristețea și de sentimente precum neputința, furie înăbușită, învinovățirea, goliciune sufletească. Se distinge de alte emoții prin dimensiunea sa socială, secretă, corporală și spirituală. Uneori e definită ca o versiunea socială a învinuirii care joacă un rol important în fobia socială. Este cel mai adesea rezultatul unei umilințe, înjosiri, nerealizări sau a unei imagini corporale nedorite precum murdăria, goliciunea trupească, urâțenia, vestimentație nepotrivită dar și o consecință a unei emotivități crescute în cazul persoanelor timide, rușinea neavând adesea o justificare reală”. (sursa: wikipedia)

Dacă vrei să afli mai multe despre acest subiect, recomand Brene Brown, ,,Curajul de a fi vulnerabil”, Editura ,,Curtea Veche”, 2019.

-De ce? De ce să fie așa? Mie nu îmi place așa! Ți-am spus cum vreau, ți-am spus cum îmi doresc!

Tonul lui Rareș este iritat și plin de vocale care ,,țipă”. Nu ascultă, gesticulează, își spune răstit punctul de vedere. Ba se și uită urât la mama lui, acuzator. Maria simte că fiul ei i se adresează într-un mod lipsit total de respect. Și simte și ea cum supărarea, ba chiar furia crește în ea. De ce nu alege să îi vorbească fiul ei cu calm? De ce țipă? De ce se agită și nu ascultă? De ce? Oh, oare e momentul să îi răspundă cu aceeași monedă?

Bun. Iată că am ajuns în momentul în care copilul tău pledează pentru el însuși, pentru dorințele lui, într-un mod pe care îl consideri lipsit de respect. Cum te descurci?

Analizează!

Ar fi timpul să stai de vorbă cu tine: cum te simți în acele secunde? Furios? Anxios? Iritat? Speriat? Rușinat? Mâhnit? Ei bine, exact așa cum te simți tu se simte și el: copilul tău. Ce simți în tine se simte și în el, să știi!

Ce este de făcut?

E timpul să faci o pauză și să pui niște întrebări: este copilul într-adevăr lipsit de respect sau este ego-ul tău este atins și rănit? Unde se ițește lipsa de respect, oare? În ton? În modul de abordare? În cuvintele folosite? În privire? În gestică?

Ai descoperit? Ei bine, atunci modelează tu privirea ta, tonul tău, gestica ta. Transformă totul în comunicare împletită cu respect. Arată cum se face, arată modelul, luminează calea cea plină de hârtoape, Stabilește limitele cuviinței. Nu ignora ceea ce spune axându-te doar pe modul în care o spune!

Corectează modelând cu propriul exemplu de ,,așa da”.

Nu răspunde până nu ești calm. Cere un moment, calmează-te și apoi vorbește. Altfel vei livra un răspuns de care nu vei fi mulțumit în viitorul apropiat, știi bine! Și îți va lua ceva timp până să repari.

Nu uita nicicând: copiii nu se nasc cu tact sau cu instrumente de rezolvare a conflictelor. Acestea trebuie predate și modelate. Ei nu știu să fie asertivi, nu știu ce este tactul sau răbdarea, sau diplomația. Ei se supără și lasă furia să îi controleze pentru perioade scurte de timp. Ajută-i! Te au pe tine, părintele, drept model de reacție și înțelegere și purtare cuviincioasă.

-Să ne așezăm puțin, Rareș, spune mama. Te-am ascultat și îmi dau seama că ești supărat. Aș vrea să te înțeleg mai bine și de aceea aș vrea să îmi spui totul de la capăt, cu mai mult calm și cu mai multe explicații. Sunt aici să te ajut, asta vreau. Mă ajută și pe mine dacă folosești un ton mai potrivit, mai puțin țipător pentru că doar așa te aud mai bine, pot să te ascult și să te înțeleg. Să o luăm de la capăt!

-Da, mama, ai dreptate…Uite…..

Vezi? Mama și fiul lucrează la o soluție. Ca toate mamele și toți fiii pe care îi știu…

Pe când îi pregătea cutia cu gustarea de prânz fiicei ei, Amalia se gândea că ar fi tare bine să poată presare acolo, în cutie, și niște curaj, și o bucățică de relaxare cu bucurie și o felie mare de încredere în sine în orice situație.

Gândul o făcu să zâmbească.

Fiecare părinte vrea să înalțe stima de sine a copilului, dar mulți nu sunt siguri cum să facă exact lucrul acesta. Oare un potop de complimente ar ajuta copilul? Oare o umbrelă mare deschisă în fața oricărui eșec ridică? Deși aceste soluții par la îndemâna noastră, a părinților, ele sunt dăunătoare, pe termen lung formării copiilor noștri. Copiii își construiesc stima de sine pe termen lung atunci când se simt competenți, acceptați și iubiți.

Ce ar fi de făcut?

Haideți să le dăm responsabilități pe care să le poată duce cu bine la capăt!

La început, petreceți timp demonstrând lucrul-de-făcut-bine și ajutați-vă copilul să învețe cum să îndeplinească sarcina cu succes. Apoi permiteți-i copilului să ducă treaba la capăt independent; chiar dacă nu iese perfect de prima dată sau de fiecare dată, apreciați efortul și străduința. ,,Ei bine, dacă vă place felul în care masa arată azi, să știți că totul se datorează strădaniei nepoatei voastre!”

Să lăudăm ce merită să fie lăudat!

Ori de câte ori putem fixa lampa cu lumină puternică pe un comportament pozitiv, să o facem. Este foarte important! Copilul va începe să se vadă prin ceea ce este, de la o vârstă fragedă.

Lauda ,,generală”: ,,cred că ești cel mai rapid din lume”, ,,nu e copil mai politicos decât

tine în tot Universul” cu siguranță nu ajută; este nerealistă.

A lăuda excesiv înseamnă a coborî, cumva, ștacheta pentru fiii și fiicele noastre. Când copiii aud că sunt ,,cei mai buni” în tot și toate, ce sens ar mai avea să se străduiască să se înalțe?

Încrederea în sine reală vin dintr-o muncă ce este constantă, din efort, străduință, progres real, vizibil.

,,O-ho! Iată o pagină scrisă impecabil! Asta numesc eu atenție!”

,,Chiar ți-ai îmbunătățit timpul de alergare cu o secundă. Se vede că te-ai antrenat cu concentrare!”

Vor exista și situații în care va trebui să respirați adânc, să lăsați copilul să pășească în  provocare, să facă greșeli și, uneori, să eșueze. După aceea, este important să transmitem că îl iubim oricum, oricât, oricând.

Mesajele dure nu ne motivează copiii!

Copiii vor ,,să facă bine, ,,să fie de bravo”. Ei vor ca părinții lor să-i aprobe și să fie mândri de ei. Felul în care ne vedem copiii sau pur și simplu felul în care ei cred că noi îi vedem, poate avea un impact anume asupra modului în care se văd pe ei înșiși. Este important să evităm sarcasmul sau criticile dure, cum ar fi: „Ești atât de leneș! Nu cunosc pe nimeni mai leneș ca tine!” sau, „De ce ești atât de îndărătnic în ultima vreme?”

Ca părinți, putem fi frustrați sau supărați pe copiii noștri uneori. Putem lua o pauză rapidă, putem respira adânc, putem să ne punem mâinile în apă rece. E important să gândim înainte de a spune ceva ce vom regreta.

Mesajele dure nu sunt motivante pentru copii; sunt dăunătoare. În timp, ele pot determina copiii să aibă o viziune negativă despre ei înșiși. Iar noi sigur nu ne dorim asta!

Pachețelul cu mâncare este gata. Amalia își privește fiica și azi cu bucurie și încearcă să îi dăruiască iar și iar nu doar hrană pentru corp ci și hrană pentru minte și suflet. Ca noi toți, în fiecare zi!

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

-Nu știu ce să mă mai fac cu Ana! Nu se implică în nimic, nu ne ajută, își rotește ochii dacă îi sugerezi să facă ceva și se retrage rapid din orice activitate. ,,Chiar acum să ajut?”-întreabă șăgalnic și asta mă mâhnește și mă irită!

Sonia, mama Anei, e nemulțumită. De fiica ei și de faptul că nu știe ce formulă magică să folosească pentru a-și mobiliza copila. Nu îi iese deloc procesul de motivare, se supără și se oprește pe ,,o stradă înfundată”. Nu crede că este în regulă să amenințe și nici să promită recompense. Ce bine ar fi dacă inițiativa s-ar naște în fiica ei, cu ușurință!

Cum planificăm lucrul în echipa familiei?

Când planifică ,,lucru în familie” este bine să avem grijă și răbdare. Toți ai casei sunt de față iar sarcinile vin ca propuneri: ,,mă gândeam ca tu să faci asta și noi asta și desigur eu voi face lucrul acesta și punem toți umărul când ridicăm și la sfârșit sărbătorim cu toții lucrul bun, împreună”. Ce traduce fiul sau fiica ta? ,,O-ho! Chiar le pasă de mine, sunt om de bază aici, uite, fără mine nu se poate! Particip la lucrul lor, de oameni mari, împreună suntem și la lucru și la sărbătoare! Ar fi bine să îmi iau treaba în serios, uite, ei chiar știu că nu pot fără mine!”

Mulțumirea interioară inundă sufletul copilului.

Fiecare copil primește, desigur, după puteri!

La 2-3 ani copilul își duce cărțile de pe covor în raft; la 4-5 ani pune mâncare în bolul cățelului și udă mușcatele din ghiveci; la 6-7 ani pune șosetele împreună, așează cumpărăturile în cămară și spală bine fructele; la 8-9 ani scoate rufele din mașina de spălat, împăturește tricourile. An după an capătă responsabilități pe care le poate duce și care îi aduc satisfacția lucrului finaliza, bine făcut cap-coadă.

Copiii pot fi ,,căpitani” în rezolvarea sarcinii sau secunzi (,,nu mă descurc fără tine, pur și simplu ești mâna mea dreaptă”).

Reamintiți așteptările!

Gândul meu puternic este acesta: adulții să nu uite să reamintească mereu așteptările. ,,Păi de câte ori să spun? I-am mai spus și data trecută, doar nu a uitat!”

Acest lucru nu prea funcționează cu toți copiii. Părintele e convins că a vorbit clar din bun început însă o reamintire a așteptărilor este potrivită mereu: elimină frustrările și de o parte și de alta!

Să nu uităm: și copiii pot avea așteptări de la părinți și este bine să îi încurajăm să le spună cu relaxare.

Să știm bine că vor exista retrageri și plictiseală și lipsă de chef de implicare în copiii noștri, oricât ne-am strădui.

Formula de aur, rostită de adult este bine să sune cam așa: ,,…suntem o familie, mereu împreună la bine și la greu; de felul în care alegem să ne comportăm depinde binele nostru. Desigur, putem înțelege că ție, copilului nu îți place că ai de făcut un lucru sau pur și simplu ești lipsit de chef. E dreptul tău să simți așa. Totuși, e bine să știi că nu primești ,,scutire” de la îndeplinirea sarcinilor doar pentru că rostești cuvintele acestea. Și noi, ca adulți, putem vocifera și spune în gura mare că nu avem chef să facem acel lucru acum. Ne ridicăm însă, ne mobilizăm și ducem lucrul la bun sfârșit”.

Sonia, mama Anei, își privește fiica cu mândrie; copila ei a înțeles rolul ei și ieri și azi și îl pune în practică bucuroasă. Chiar dacă poimâine nu va mai simți la fel, Sonia nu se va da bătută; va avea răbdare și timpul potrivit pentru ,,lucrul lui împreună” va veni iar.

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

Înainte de fiecare test, Mia îi cerea mamei să o asculte; iar și iar. De 5-6 ori. Și când se spăla pe mâini, și la cină, și când își leagă șireturile.

-Te rog, pentru ultima dată, ascultă-mă iar!

-Știi totul bine, ai interiorizat cunoștințele, le stăpânești, știi să le explici, e totul bine! Nu are sens să spui totul de la început!

-Mama, te rog, așa simt, nu sunt sigură pe mine, ascultă-mă!

Mama Miei nu știe ce să creadă. Ce poți face pentru un copil atât de nesigur pe el?

Unde se află rădăcinile din copacul nesiguranței copilului?

Oare felul în care reacționează colegii de clasă contează? Oare s-a râs, cumva, atunci când un coleg s-a bâlbâit, s-a încurcat, a uitat? Cum răspunde profesorul când copilul nu dă neapărat răspunsul cel bun? Și ce se petrece pe ,,grupul clasei”? Ce se scrie acolo? Cum arată mimica părinților și a bunicilor, a fraților mai mari atunci când se află notele de la test? Ce glume se rostesc? Ce ironii? Ce comparații au loc? Răspunsurile la toate aceste întrebări înclină balanța spre sigur sau nesigur!

Indiferent care ar fi răspunsurile, contează enorm ca toți copiii să își simtă familia ca stâlp ce susține, ca barometru al stării de bine. Siguranța că se află pe drumul potrivit va veni din tăria și forța ce validează din ochii și glasul părinților și mentorilor copiilor noștri. Vrem siguranță? Să sădim siguranță la rădăcină!

Ce simte copilul venind dinspre părinții lui?

În momentul în care părinții, bunicii vorbesc la adresa lor cu critică, cu supărare, cu blamare, copiii văd și aud asta. Mama e nemulțumită de sine? Și eu ar fi bine să fiu! Bunica își plânge soarta? Și eu sunt o victimă! Tata e mereu văzut prost de cei din jur? Ei bine, și eu sigur trec prin asta!

Nesiguranța părințiilor se insinuează în sufletul copilului.

Acceptarea dă aripi!

Un copil nesigur pe sine va păși în clasa fiind sigur că va da răspunsuri eronate, că ,,o va zbârci”, că nu se va descurca la lucrare. Este dificil ca un copil să aibă încredere când este pus în situația de a performa în domenii care nu îl pasionează sau pentru care nu are neapărat aptitudini. Cultura generală este mereu importantă, însă vom privi copilul prin lucrurile în care strălucește și nu prin cele în care performează mai puțin.

Părinții sunt cei care pot oferi cel mai ușor copiilor acceptarea; aceasta le va da celor mici puterea de a evolua și de a trece de granițele ce opresc nefondat. Să nu uităm că și curajul emoțional e tot curaj, că fiecare pas mic e important să fie văzut și luat în seamă.

Într-o bună zi, mama Miei nu și-a mai auzit fiica cerând sprijin. A simțit-o puternică și relaxată, stăpână pe sine.

– Voi fi cu gândul lângă tine, azi!

-Mama, fii liniștită. Eu sunt. Știu că voi ști! Și chiar dacă nu știu perfect, nu se termină lumea. Mai am o zi și încă o zi să mă perfecționez. Îți mulțumesc pentru că ai fost și ești lângă mine!

Sufletul mamei are culoarea apelor liniștite.

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

Sergiu și Ana sunt părinți iubitori și calzi. Și își iubesc nespus fiii.

Asta nu înseamnă că nu se supără niciodată. Asta nu înseamnă că nu pun limite clare, că nu au reguli ferme. Asta nu înseamnă că nu țin la disciplină, la o bună și clară organizare.

Pot spune însă, cu siguranță, că ei văd disciplina într-o lumină ce se rupe de ceea ce s-a înrădăcinat a fi ,,disciplinare”. Acest termen e polarizat negativ și aduce cu sine fiori, atunci când este rostit.

Concilianți și blânzi

În discuțiile mele cu părinții reiese un lucru, clar: de multe ori, ceea ce spunem și ceea ce facem valorează mai puțin decât cum ne simțim în timp ce spunem și facem.

Este important că părinții să fie concilianți și blânzi, atenți în momentele anume din viața copiilor lor.

Mereu conciliant și blând? Da, acesta este idealul. Ferm și conciliant. Hotărât și blând. Adânc, cu ton jos, și cu dragoste.

Pentru părinți este frustrant să se poarte frumos atunci când ei simt de fapt mâhnire, enervare, durere, trădare, dezamăgire. Ne surprindem spunând ,,te trimit, pedepsit, în camera ta, pentru că îmi pasă de tine!”; ,,am urlat la tine ca să ții minte și să nu mai faci a doua oară”; ,,te-am făcut de râs cu bună știință și sper să înveți ceva de aici!”

Mai rău pentru mai bine?

Dar cum poți să îl faci pe copil să fie mai bun atunci când tu îl faci să se simtă rău, mic și umilit, un zero barat?

Pentru copii e foarte greu să fie ,,ei înșiși” dacă toți cei ce îi înconjoară nu îi văd, nu îi aud, nu îi simt, nu îi prețuiesc pentru ceea ce pur și simplu copilul este: exact așa, cu bune și cu rele. E foarte greu să fii tu însuți când nimeni nu te place, când nimeni nu te validează și nu te prețuiește. Pentru unii trec ani și ani până ce descoperă cu adevărat chintesența interioară, soarele dinlăuntru. Însă atunci e tare bine și liniște și mulțumire.

Generații întregi de copii au aflat că se pune egal între dragostea și lovitură, țipat, control, forță, putere, pedeapsă și multe altele. Dar aceasta nu este dragoste.

Dragostea este înțelegere, flexibilitate, acceptare, toleranță, răbdare. Și acceptare. Am mai scris asta o dată? Foarte bine. O scriu din nou.

Cu siguranță te vei supăra pe copiii tăi uneori. Când se întâmplă acest lucru, îți poți exprima mâhnirea, amărăciunea, frica, dezamăgirea fără să-ți faci de rușine fiul sau fiica, fără să dai vina pe copilul tău. Te vei calma curând și vei relua legătura trainică și sănătoasă cu el. Dacă te pierzi și spui ceva vătămător, pur și simplu te întorci și îți ceri scuze și repari relația. Capacitatea ta de a repara relația arată copilului tău că ființele umane se pot supăra, însă asta nu înseamnă că nu te vor mai iubi. Nu este vorba despre cum să fii perfect; este vorba despre asumarea responsabilității și despre a rămâne tot acolo, în relația voastră specială.

Sergiu și Ana se supără uneori, în tumultul zilelor. Și este firesc să fie așa. Își prețuiesc însă fiii și îi tratează cu respect. Mereu. Indiferent de circumstanțe. Le mulțumesc pentru curajul de a-și recunoaște greșeala, știind consecințele. Îi învață pe copii valoarea limitelor sănătoase și sădesc, în profunzime, ancore chibzuite, echilibru și iubire.

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

Imediat după vacanța de iarna, chiar în prima zi de școală, Clara a ieșit de la ore cu colțurile gurii lăsate, șoptind cu lacrimi în glas:

-Azi nu a fost bine, mama…nu a fost bine deloc. Adina a zis că nu mai vrea să fie prietena mea, așa a spus.

Clara are 6 ani și este în clasa pregătitoare. Clara și Adina au fost cele mai bune prietene tot semestrul întâi. Însă prietenia pare că este acum sfârșită.

Mama Clarei s-a prăbușit în interiorul ei. Știa cât de importantă este o prietenie, mai ales acum. Pentru ea era foarte greu să asiste la durerea fiicei ei. Știa cât de important este să fii văzut, plăcut, acceptat, dorit.

Este foarte greu să vedem cum copiii noștri au probleme cu prieteniile. Acesta lucru este însă un aspect normal, care face parte din viața oricui; va fi nevoie de adaptare emoțională, de conștientizare a conflictelor, de rezolvare a acestora, de învățarea unor abilități anume în comunicare.

Când mă gândesc la mama Clarei (și la toate mamele din lume) îmi vine să le spun așa:

Prima și prima dată ASCULTĂ. Doar ascultă.

Nu este deloc ușor, deși pare ușor. Noi, părinții, avem toți un bagaj emoțional ce ne irită și ne macină.

Când vezi copilul tău experimentând durere socială, se ițesc situații și provocări din propriul tău trecut. Când zona ce are grijă de emoții în  creierul nostru este activată, suntem predispuși să ne conectăm în  comportamente inutile, poate prematur, întrerupând (exact așa cum nouă nu ne place să ni se întâmple), oferind sfaturi nesolicitate și încercând să controlăm finalul situației.

Fii conștient de emoțiile care apar în tine și caută să pui stavilă atunci când apare dorința de a repara, remedia, face ceva în stilul tău. Permite-i copilului tău să povestească tot, până la capăt, în ritmul lui, rememorând, revăzând, înțelegând, luminând. Când suntem conștienți de emoțiile noastre, vom ști când vine momentul potrivit pentru a rosti.

Ați ASCULTAT cu atenție? Da? Foarte bine.

E un moment bun să empatizați.

E un moment foarte important. De ce? Empatie întărește relația cu fiul și fiica ta și, în plus, mută focusul de pe zona emoțiilor pe zona rațiunii, pe zona care rezolva efectiv situațiile. Se sparge blocajul emoțional și se ajunge în zona în care ni se permite, doar pentru că ne-am simțit auziți și înțeleși să trecem ușor ușor mai departe.

Prin empatie pusă în funcțiune putem vedea lucrurile din punctul de vedere al copilului nostru și îi putem oferi un spațiu sigur acolo unde nu ajunge judecata sau critica.

E timpul apoi să pui întrebări!

Cele mai bune întrebări se vor afla în începutul unor discuții grozave.

Veniți spre copii cu o minte deschisă și curioasă, puneți întrebări care vă vor ajuta să înțelegeți ce se află sub ,,foile de ceapă” și aveți răbdare până ajungeți la miezul situației.

Ce te-a deranjat cel mai mult în ceea ce s-a întâmplat? Cum te-ai simțit când s-a întâmplat asta? Cum crezi că s-a simțit prietenul tău?

Dacă ai putea să te întorci și să faci ceva diferit, ce ai face?

Răspunsuri apar acum și sunt un portal bun ce ne poartă în planul de rezolvare activă a situațiilor.

Ce vrei să faci acum?

Prin inițierea unei conversații despre modul în care copilul tău vrea să meargă mai departe, îl vom face să se gândească puternic la ceea ce ar putea face lucrurile mai puțin neplăcute data viitoare când prietenul te lasă deoparte.

Așa că e un moment bun să oferi perspective, să spui povești, să arăți cum ai procedat tu când ți s-a întâmplat ție.

Faceți echipă pentru a rezolva situații. E important!

Ai încredere în copilul tău!

În ciuda oricăror sentimente neplăcute pe care le poți avea tu, ca părinte,  este esențial să faci un pas înapoi și să îi oferi copilului timp și spațiu pentru a proceda așa cum dorește în relațiile sale cu semenii.

Clara a discutat mult despre ce se petrecuse cu Adina. Mama ei a ascultat-o, a oftat, a ajutat-o să își pună întrebări corecte.

Apoi, într-o zi, de nicăieri, Clara i-a sărit mamei în brațe și i-a spus:

-Să știi că eu și Adina suntem iar prietene. Azi am vorbit și…și pur și simplu suntem prietene din nou!

Prietenia? Ce cuvânt minunat!

Începând din luna februarie, articolele rubricii ,,Cum ne creștem copiii” vor primi în dar ilustrații realizate de tânărul David-Ioan Bulboacă. David este un băiat extrem de curios și talentat, fascinat de oameni, emoții, învățătură și nou. Îi urăm Bun Venit!

Părinții lui Tudor ar fi făcut orice ca să îl știe fericit. Doar fericit.

Au putut ani întregi să șteargă tot necazul din fața lui, să nu îl lase să sufere, să îi satisfacă orice nevoie. Gândeau înaintea lui pașii și se pregăteau pentru 2-3 variante de soluții.

Ajuns la vârsta la care pășește în colectivitate, Tudor a aflat că nu totul se termină fericit. Că nu există doar final bun. S-a necăjit, desigur, iar părinții lui au suferit lângă el. Ce e de făcut? Ce e de făcut?

A ajuta copiii noștri să navigheze prin viață este o parte vitală și plină de provocări a rolului de părinte. Există lucruri pe care ar trebui să le spui copilului tău și care îl vor ajuta să răzbească prin drumul vieții: uneori acesta e domol, alteori întortocheat.

Iată câteva lucruri pe care ar trebui să le spunem fiilor și fiicelor noastre tot timpul:

Și eșecul face parte din viață.

Din anumite motive, mulți părinți ai zilelor noastre cred că ar trebui să-și protejeze copiii de eșec. Cu orice chip. La fel ca și noi, copiii trebuie să eșueze și să învețe din asta pentru a crește. Este vital ca ei să înțeleagă că insuccesul este o oportunitate de învățare și că nu căderea este cea care îi definește. Niciodată. Contează modul în care reacționează la acel eșec, contează modul în care răspund și modul în care se ridică după fiecare trântă. Vor ști, din ce în ce mai bine, ce este de făcut și cum îi ajută acest lucru să facă față la tot ce va urma.

Nu te compara cu ceilalți!

De prea multe ori copiii noștri se compară pe ei înșiși (și succesul lor) cu alții din grupurile lor de colegi și prieteni. Este important să știe că nu trebuie să compare ceea ce fac ei cu ceea ce fac alții sau cu modul în care o fac alții. Dacă vor o comparație, aceasta poate fi cu ei, cei de ieri, de săptămâna trecută sau de acum un an.

Întărirea acestor lucruri este ceva care ar trebui să fie mereu pe lista importantă de cuvinte pe care le spui copilului tău. Călătoria fiecăruia este diferită; ritmul este diferit, scopul este diferit.

Dacă ceva nu se simte în regulă, îndepărtează-te de el!

Copiii se confruntă cu un atac constant de informații și stimuli care face dificilă încrederea în propria intuiție. Acest lucru este valabil mai ales deoarece tehnologia a devenit o forță dominantă în viața copiilor. Este vital să încurajăm copiii să se îndepărteze de situațiile sau de oamenii care îi fac să se simtă inconfortabil. Este printre lucrurile pe care ar trebui să le spunem copiilor noștri continuu. Trebuie să le transmitem să aibă încredere în instinctele lor și să nu regrete niciodată că au spus NU dacă ceva pur și simplu nu se simte în regulă pentru ei.

Mesajul pozitiv este acesta: petrece timp cu oameni care te fac mai bun, lângă care tu crești, care îți dăruiesc o stare de bine. Pe măsură ce copiii noștri se măresc și se descurcă singuri cu colegii și prietenii, influența noastră devine mai mică și mai mică.

Ei vor căuta confort, sfat, alinare la alții, la grupul de apartenență, la prieteni. De aceea, este vital să se înconjoare cu oameni care le îmbogățesc viața și îi încurajează, îi motivează, îi ridică.

Dacă părinții lui Tudor ar putea să dea timpul înapoi, ar proceda altfel. L-ar împuternici pe el, pe fiul lor și l-ar susține: la greu și la bine. Știu însă ce au de făcut de acum în colo și au încredere că sădesc bine pământul la rădăcina băiatului minunat!

Poveste:

,,Tatăl și fiul merg alene într-o plimbare, într-o pădure. Sunt și poteci bătătorite, și noroi, și gropi și piedici.

-Fii atent pe unde calci!- spune tatăl.

-Oh, tată, fii tu atent pe unde calci! Eu pășesc în urmele pașilor tăi!

Cum devin băieții bărbați

Băieții nu devin bărbați, domni în adevăratul sens al cuvântului, fără antrenament și îndrumare din partea bărbaților buni în viața lor, în special din partea taților lor.

(Și nici băieții cu un comportament discutabil nu devin ,,răi” fără influență. Nu-i așa?)

Când atenția adulților ar fi bine să fie în alertă?

Ei bine, este foarte important să nu te amuzi pe seama celorlalți în fața fiului tău!

Fie că este un lucru făcut în glumă sau poate cu intenție, să-ți râzi de alții în fața fiului tău va avea un impact major. Transmite un mesaj periculos că un astfel de comportament ar putea fi acceptabil atunci când îi vedem pe alții că sunt diferiți sau că fac lucrurile diferit față de felul în care procedăm noi.

Să-ți pierzi cumpătul cu el sau cu alții este un comportament ce va fi imitat. Și neplăcut atunci când va ieși la iveală.

Foarte puține lucruri sunt la fel de toxice la un bărbat ca furia necontrolată. Mulți băieți cresc cu răni sufletești provocate de mânia unui tată. Și mulți băieți poartă furia unui tată în propria lor maturitate și în rolul lor de părinte. Să ne păstrăm echilibrul în emoții. Vom avea doar de câștigat!

A răspunde cu sarcasm înseamnă a răspunde cu dorința de a-l face mic, mai mic pe cel din fața ta. Dacă stai bine să te gândești, așa este!

Când fiul tău îți pune o întrebare ai tendința de a răspunde cu un ton sarcastic: „Dar nu ți-am spus deja asta?”, ,,De câte ori vrei să răspund la asta?”, ,,Poți să găsești răspunsul chiar și tu?”

Din păcate, tații care nu și-ar numi niciodată fiii „proști” în față îi pot face pe fiii lor, din neatenție, să se simtă mai puțin prin sarcasm. Cel mai bun remediu pentru sarcasm este o bună doză de răbdare și smerenie. Răbdarea și smerenia picură binele în suflet și în minte.

Cum te porți cu femeile? Tu, tatăl? Cum le tratezi? Ce glume faci când vorbești despre femeile din jurul vostru?

Este extrem de important ca tații să arate respect față de femeile sau fetele din casa lor, din jurul lor oricând și mai ales când fiul este de față! Este important modul în care interacționezi cu mama și surorile fiului tău, cu bunica și cu mătușile precum și modul în care tratezi și vorbești despre femei în general. Băieții care cresc fără a respecta femeile au de obicei exemple extrem de slabe de urmat în acestă arie.

Fiul tău va deveni mai mult decât ceea ce tu, tatăl lui, spui! Va deveni ceea ce tu ești, ceea ce tu dăruiești și imprimi în matricea sa!

Poveste:

,,Tatăl și fiul merg alene într-o plimbare, într-o pădure. Sunt și poteci bătătorite, și noroi, și gropi și piedici.

-Fiule, spune tatăl, ocolește groapa aceasta, nu te lăsa amăgit de noroi și vei ajunge în siguranță pe calea cea solidă, bătătorită!

-Oh, tată, te-am urmărit cu atenție! Pășind în urmele pașilor tăi voi ajunge cu bine la destinație!”