Un tren ratat definitiv? Gara din Hunedoara a încremenit în timp, iar Piaţa Gării rămâne simbolul decrepit al vremurilor când un oraş de provincie din România încă mai conta. Un material marca Matricea Românească.
În general, în Piața Gării oricărui oraș te-ai aștepta la forfotă, la un furnicar de oameni, unii venind, alții plecând, alții doar aflându-se acolo ca să mai vândă câte un ziar sau câte ceva de-ale gurii călătorului gata să părăsească localitatea. În multe orașe de provincie, „piața” nu este doar descrierea unei anumite poziții geografice a urbei, ci capătă și valențele unui comerț cu mărfuri, de unde amestecul de glasuri: ale roților de tren cu ale oamenilor aflați acolo.
În Hunedoara, însă, locomotivele nu mai șuieră, iar Piața Gării rămâne un simbol care dăinuie, mai degrabă, prin nume și prin memoria zilelor glorioase de altădată. Faptic, sunt puține de observat. Ba chiar, mai nimic. La colțul dintre Bulevardul Traian și Strada Avram Iancu, pe partea cealaltă a drumului, ascunsă undeva în spatele unui centru comercial și al clădirii autogării, se află gara. Încă „se află”, căci, abandonată, zace într-o stare de degradare care își duce lupta cu timpul.
Din ziua de Mărțișor a acestui an, Hunedoara a fost despărțită feroviar de restul țării
În fața gării – cu alte cuvinte, între gară și clădirea autogării, în ceea ce ar fi trebuit să fie, în adevăratul sens al cuvântului, „piața” – stau parcate câteva autobuze, poate vreo zece, încă vreo cinci microbuze și alte câteva taxiuri. Pe cine așteaptă taximetriștii este greu de ghicit.
Hunedoara, un oraş de provincie care îşi decelează istoria în liniştea roţilor de tren Foto: arhiva personală Vlad Roşca
Este duminică seară, pustiu, liniște, mașinile firmelor de transport sunt deja staționate, iar de sosiri nu se anunță nimic. Cu atât mai puțin pe cale ferată…
Din ziua de Mărțișor a acestui an, Hunedoara a fost despărțită feroviar de restul țării. Ultimele rămășițe ale odinioară intens circulatei rute Hunedoara-Simeria au fost și ele date uitării odată cu încetarea activității unui operator privat. Peste clădirea gării, oricum, fusese pus lacătul de acum trei ani. Sau, mai bine spus, fuseseră puse zalele, acestea ținând închisă poarta principală, cu toate că se poate ocoli foarte ușor și intra prin spate, dinspre peronul năpădit de buruieni. În anul 1884, în plin avânt al industriei metalurgice, era dat în folosintă tronsonul Simeria-Hunedoara. Linia principală venea de la Arad, iar la Simeria se bifurca, un braț coborând spre Hunedoara, iar altul spre Petroșani, prin Călan și Hațeg.
Actuala clădire a gării a fost proiectată în anul 1951 de către arhitecții Dan Titu Elian şi Dan Virgil Maiorescu, iar instituția feroviară hunedoreană și-a cunoscut avântul în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, când industrializarea socialistă a făcut din orașul de pe Valea Cernei un pol de interes economic unde se produceau oțel, cocs metalurgic sau tricotaje. Populația s-a dublat între anii 1956 și 1977, așa că trenurile deserveau deopotrivă transportul de marfă și cel de persoane. Pentru a marca avântul muncitoresc, Paul Miracovici a pictat două murale în stilul realismului socialist, așezându-le față în față în holul central, în stânga și în dreapta intrării.
Astăzi, frescele au căzut victimă igrasiei, marfa a dispărut, iar persoanele au rămas să se descurce singure, cum pot, dacă vor să iasă din oraș. Soluția cea mai la îndemână este autoturismul propriu, la fel și pentru turiști. Un alt „turist”, Nikita Hrușciov, aflat în vizită de lucru, a avut totuși ocazia să coboare în Gara din Hunedoara în iunie 1962, însoțit de Gheorghe Gheorghiu Dej, poate momentul marcant al unei Piețe în care, astăzi, taximetriștii mai trag doar pentru odihnă sau pentru a-i așteapta pe cei câțiva, răzleți, cumpărători din centrul comercial sau clienți ai autogării. În rest, liniște…
Matricea Românească publică, în cadrul unei noi serii de misive ale clasicilor culturii românești, o scrisoare inedită, parte a unui roman epistolar dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, despre condiţia geniului în România.
„Spuneţi-mi despre dânsa tot răul din lume, de vreţi să-nebunesc, că-i hetera, că-i monstru, că-i satan… o iubesc”, spunea Mihai Eminescu despre femeia dragă și percepția amorului. Cine dintre noi nu a auzit măcar odată despre celebrul cuplu Veronica Micle și Mihai Eminescu, oamenii care au iubit, suferit și trăit într-un extremism sentimental?
Dincolo de pasiunea care îi mistuia fără milă pe cei doi, s-a ascuns și o prietenie frumoasă, transpusă în câteva zeci de scrisori, devenite toate la un loc, unul dintre cele mai renumite romane epistolare, improvizate ad-hoc, ale istoriei literare. Un roman care depășește faza dulcegăriilor amoroase și conține o veritabilă cronică a simțămintelor lui Mihai Eminescu față de societate, creație și dragoste.
Se știe prea bine că sosirea geniului la București și perioada dintre 1877 – 1889 nu au fost neapărat înscrise în zodia fericirii, iar traiul în Capitală i-a deturnat echilibrul lăuntric, trezindu-i frustrările față de unele inegalități specifice acestei zone. Chiar și astăzi, după un secol, realitățile invocate de Marele Poet într-o scrisoare datată cu sfârșitul lunii mai, a anului 1882, își păstrează, cu prisosință, actualitatea și trezesc aceleași emoții furibunde în noi.
În epistola sa către „Momoțel”, Mihai Eminescu semnalează o repartiție inechitabilă a muncii, spunând: „funcționar, arendaș, advocat, iată cele trei cariere – exceptând profesura și milităria, cari amândouă sunt adevărate sărăcii”. Ca și atunci, astăzi doar o mână de meserii, ascunse în carapacea unor denumiri mai de greutate, manager sau antreprenor, dictează evoluția socială.
Indignarea lui Eminescu nu se oprește doar la acest episod, ci punctează o durere acută a omului de cultură din toate timpurile, notând în aceeași depeșă adresată Veronicăi Micle: „Cât despre artă adevărată sau știință adevărată, ele se fac în România amândouă cu pagubă, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipsește”.
Marele Poet scrie și despre himera echității sociale, concept care peste câțiva ani va alimenta în toată Europa molima revoluționară: „Cei ce le au (n.r. bogățiile, avuția, succesul) nu le merită și nu le prețuiesc cum se cuvine, cei ce le-ar prețui cum se cade nu le au, așa e cursul lumii și al norocului”.
Cu siguranță, această scrisoare este o confesiune a Sinelui, o încercare de astâmpăr a unui spirit răzvrătit, rănit de ingratitudinea societății în care viețuiește. Vizionarismul eminescian și aptitudinea lui de a discerne asupra unor probleme, valabile și astăzi, sunt doar câteva dintre caracteristicle acestei depeșe transmise către Veronica Micle. În egală măsură, misiva este încă o declarație de dependență emotivă față de iubirea vieții sale, pe umerii căreia poetul pune misiunea inspirației proprii și a entuziasmului.
Draga mea fată,
În adevăr recunosc că munca zilnică la care sunt supus e în cel mai mare grad ingrată, dar în realitate răul constant de care suferă țara este tocmai această lipsă de diversitate a ocupațiunii. Ce e de făcut în România și ce ocupație poate găsi cineva?
Nici una, dacă nu voiești a fi funcționar al statului. Pe acest din urmă teren însă ai concurența tuturor nulităților, căci în această vânătoare consistă din nenorocire viața publică la noi. Iar a lua în arendă o moșie fără capital nu se poate. La aceste două ocupațiuni e redus însă omul în țara noastră. Funcționar, arendaș și advocat, iată cele trei cariere – exceptând profesura și milităria, cari amândouă sunt adevărate sărăcii. Cât despre artă adevărată sau știință adevărată, ele se fac în România amândouă cu pagubă, nu cu câștig – deci sunt terenuri pe cari un om nu câștigă nimic; nici măcar glorie, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipsește.
Feudul și castelul nu sunt, căci altfel am vorbi atunci. Cei ce le au nu le merită și nu le prețuiesc cum se cuvine, cei ce le-ar prețui cum se cade nu le au – așa e cursul lumii și al norocului.
Dar cine s-ar uita la toate astea, n-ar mai scăpa de gânduri negre. Destul sunt și câte avem, câte ni le impune (?) vremea și piedicile câte există.
Te sărut, Momoțelule, de multe, multe ori, cu păreri de rău că nu pot nici zbura, nici nu mă pot preface în aer atmosferic ca să călătoresc împreună cu razele soarelui pân’ în fereastra ta. De când te-ai dus n-am scris un singur ver; parcă a dispărut toată inspirația și tot entuziasmul. Cel puțin șase luni de odihnă mi-ar trebui ca să-mi vin în fire, ca mașina intelectuală să devie capabilă a mai concepe ceva. Am ruginit cu totul intelectual.
Moți, te sărut cu dragoste și te rog să nu uiți pe
Emin
O scrisoare cu tentă acidă, dar care condamnă, în deplină cunoaștere a cauzei, lipsa virtuții și a meritocrației, garanții indispensabile pentru succesul funcționării unei societăți sănătoase. Prezenta depeșă, parte a unui roman epistolar impresionant, este încă o demonstrație a talentului eminescian în materie de analiză socială, revelat într-o corespondență profund personală.
Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000,parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.
În deschidere, ilustrație semnată de către pictorul român, Camil Ressu.
Matricea Românească vă dăruiește un medalion literar cu poezie românească mai puțin cunoscută, dar la fel de sensibilă, cinci creații ivite de sub penița Marelui Geniu, Mihai Eminescu.
„Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”, nota Mircea Eliade, iar cu acest simțământ de familiaritate am înscris versurile eminesciene la nivelul ADN-ului cultural al cărui purtători suntem. Dar cu toate acestea, Mihai Eminescu este un fenomen de amplitudine în poezia românească, studiul său fiind posibil doar trăindu-i rimele, iar pentru asta nu ne ajunge nici o viață de om.
Ne-am obișnuit să îi recitim „Luceafărul”, „Scrisoarea a III-a” sau „Glossă”, cele mai cunoscute creații, dar a venit timpul să îl redescoperim pe acest geniu prolific al poeziei românești și prin prisma unor lucrări rămase cumva în colbul trecutului. Este binecunoscut faptul că cel mai renumit volum de poezii, unicul tipărit în timpul vieții autorului, este cel îngrijit de către Titu Maiorescu. „Poesii” a văzut lumina tiparului pe 21 decembrie 1883 la editura Socec, înglobând în paginile sale un număr de 63 de poezii.
Mihai Eminescu este un simbol al creației, un făuritor de poezie românească precum altul nu am cunoscut
Totuși, au rămas capodopere care încă nu au ajuns în vizorul cititorilor atenți, rămânând parte integră și naturală a patrimoniului poetic eminescian. Am decis, prin urmare să facem o selecție de cinci mostre de poezie românească, născute din spiritul Marelui Eminescu, dar care nu sunt foarte cunoscute publicului larg.
Prima pe lista noastră este poezia cu titlu provocator „Eu nu cred nici în Iehova”, care într-o manieră francă punctează o luare de poziție radicală a autorului asupra unor concepte precum viața, religia sau încercările societății de a-i perturba statutul de romantic desăvârșit:
Eu nu cred nici în Iehova Nici în Buddha Sakya – Muni, Nici în viață, nici în moarte, Nici în stingere ca unii.
Visuri sunt și unul și-altul Și tot una-mi este mie De-oi trăi în veci pe lume De-oi muri în vecinicie.
Toate-aceste taine sfinte, Pentru om frânturi de limbă În zadar gândești, căci gândul Zău nimic în lume schimbă.
Și fiindcă în nimica Eu nu cred, o, dați-mi pace Fac astfel cum mie-mi pare Și faceți precum vă place.
Nu ‘nvăluiți a mea gândire Nici cu stil curat și antic, Toate-mi sunt de o potrivă Eu rămân ce-am fost: – romantic.
Continuăm acest medalion literar cu o confesiune smerită a succeselor pe care le-a trăit Mihai Eminescu de-a lungul activității sale literare. Poezia „Cu gândiri și cu imagini” este un îndemn, o scrisoare fără destinatar concret, dar cu un mesaj clar:
Cu gândiri și cu imagini Înegrit-am multe pagini, Ș’ ale cărții ș’ ale vieții. Chiar din zorii tinereții.
Nu urmați gândirii mele, Căci noianu-i de greșele, Urmărind prin întuneric Visul vieții-mi cel chimeric.
Ne având învăț și noimă, Fantazia fără formă, Rătăcită – era cu mersul, Negru-i gândul, șchiop e versul.
Și idei, ce altfel simple Ard în frunte, bat sub tâmple, Eu le-am dat îmbrăcăminte Prea bogată, fără minte.
Ele seamănă, hibride, Egiptenei piramide: Un mormânt de piatră’ n munte Cu icoanele cărunte.
Și de sfinxuri lungi alee,- Monoliți și propilee, – Fac să crezi că după poartă Zace-o ‘ntreagă țară moartă.
Intri ‘năuntru, sui pe treaptă, Nici nu știi ce te așteaptă. Când acolo!… sub o faclă, Doarme-un singur om în raclă.
Putem observa furibunda negare a propriului geniu, Eminescu diluându-și stările febrile cu frumoasele poezii de dragoste, pe care le-am moștenit. Una dintre mostrele de gingășie, de senzualitate și de sentimentalism, este poezia „Dormi”, în rândurile căreia găsim o liniște cu totul specială:
De ce te temi? Au nu ești tu cu mine? Las’ ploaia doar’ să bată în ferești, Las’ vântul trist prin arbori să suspine – Fii linișită tu! Cu mine ești.
Ce te-ai sculat și cauți în podele? Uimită pari și pari a aștepta. Nu poți vedea cu ochii printre ele, Vrei să-ți aduci aminte de ceva?
Lasă-te ‘n perini – eu îți voi da pace Dormi tu – și lasă să rămân deștept. De când citesc, la tine-atunci îmi place Din când în când privirea să-mi îndrept,
Să văd cum dormi, să te-admir cu drag, Cu gura ‘abia deschisă cum respiri, Eu de pe carte mâna mi-o retrag, Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.
Odorul meu… o, prea frumoasă fată, Ca marmura de albă-i a ta față, Îmi vine să alerg la tine ‘ndată Ș’ astfel cum dormi să te cuprind în brață.
Dar te-ai trezit! Păcat! Și nu mă’ ndur – Dormi liniștit c’ un braț pe după cap. Din când în când cu ochiul eu te fur Din când în când din mână cartea scap.
Și-s fericit… Pulsează – a nopții vreme În orologiu cu pașii uniformi. De ce te temi? Cu mine nu te teme! De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!
Mihai Eminescu a fost un om al emoțiilor, turnura cărora a dat deseori tonul lucrărilor sale, iar pe fundalul unor dezamăgiri care îl atingeau, apăreau astfel de lucrări precum poezia „Cum ai putut…”, un strigăt de durere și refulată neputință:
Cum ai putut a-ți bate joc De patimile mele, De dulci petreceri la un loc Din ceasuri ca acele?
Cum le-ai menit pe toate rău, De s’au ales deșerte? Dar care – i acel Dumnezeu În stare să te ierte?
Când amândoi vom fi pământ, Căci el pe toți ne-adună, S’o stinge dor și jurământ, Cu viețile ‘mpreună,
Ci ‘n lungul negrei vecinicii Cântarea-mi se va naște, Ce numai tu n’ ai vrut să știi O lume va cunoaște.
În mintea vremilor ce vin Va răsări cuvântu-mi, Cu ‘ntreg al sufletului chin, Ca iarba pe mormântu-mi.
Și-n versul meu ce va trăi Infamă apăre – vei, Cum n’ a fost alta, nici va fi În neamu ‘ntreg al Evei.
Nici critica acidă nu a rămas străină vigilentului ochi al poetului Mihai Eminescu, acesta punând înainte de toate modestia și simplitatea ca garanții universale ale echilibrului spiritual, dar și ale creației. Simțim aceasta din versurile poeziei „Ori-care cap îngust”:
Ori-care cap îngust un geniu pară-și, Cu versuri, goale de cuprins, să placă, Și, cum dorește, sgomot mare facă, Cununi de laur de la plebe ceară – și.
Ci muza mea cu sine se împacă. Eu am un singur, dar iubit tovarăș, Și lui închin a mele șiruri iarăși, Cântarea mea de glorie săracă.
Când dulcii – i ochi pe linii or s ‘alerge. Și cumpănind în iambi turnata limbă, Ici se va pune, dincolo va șterge.
Atuncea ea în lumea mea se plimbă, Cu-a gândurilor mele navă merge, Și al ei suflet pe-al meu și-l schimbă.
Din toate gândurile eminesciene pulsează emoția în retrospectivele ei cele mai inedite, de la ură la iubire și invers. Se resimt luciditatea și frenezia într-un tandem frumos, făuritor de idei, de rimă sensibilă. Aceste caractere îl fac pe Eminescu poetul român al tuturor timpurilor, geniu topit în slove scrise, o emblemă despre care Constantin Noica spunea: „Eminescu începe cu haosul de contraste, spre a se sfârşi cu cel de nediferenţiere totală”.
Poeziile au fost culese din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.
Museikon -ul de la Alba Iulia este un proiect de suflet, un muzeu în care au fost puse la loc de cinste icoane și cărți bisericești ale tezaurului românesc din toate timpurile. Matricea Românească a fost din nou prezentă, de astă dată la inaugurarea pentru publicul larg a noii instituții de cultură din Cetatea Unirii, la distanță de aproape un an de momentul deschiderii oficiale a muzeului.
Din leagănul creștinătății ni se trage marea dragoste pentru icoane, pentru imaginea providențială. Așa că atunci când am reușit să domolim penelul și să aflăm tainele culorilor, ca neam și popor în devenire, am decis să aducem în viețile noastre chipul celor sfinți, ocrotitori și veghetori ai vieții noastre.
Ne-a luat secole ca să învățăm virtutea iconografică și smerenia pictatului pe lemn sau sticlă, dar munca noastră nu a fost în zadar, ci dimpotrivă a reușit să devină parte a imensului nostru patrimoniu cultural.
Aciuați într-un secol al deșertăciunii, tot mai des uităm să ne plecăm genunchii în fața icoanelor, și cu atât mai rar ne încumetăm să le păstrăm pentru generațiile viitoare. Printre puținii oameni care au decis să dea Cezarului ceea ce i se cuvine, și lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, se numără doamna Ana Dumitran, un om-soare, femeia care în brațele sale mici a purtat, ajutată de către colegii de la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, povara creației unui loc cu totul deosebit, Museikon.
Spiritul gospodăresc al celor din Ardeal s-a transpus minunat în aranjarea exponatelor și în explicarea fiecărei icoane în parte
Iată-ne ajunși în inima Cetății Alba Iulia, undeva pe ulicioarele de lângă Catedrala Încoronării. Ascuns de ochii lumii ca o dovadă în plus de smerenie, Museikon își așteaptă oaspeții într-o clădire albă, luminoasă și împăciuitoare. De la ușă am fost întâmpinați de doamna Dumitran, care cu o căldură maternă ne-a purtat într-o excursie intimă prin toate sălile muzeului.
De la prima sală unde trona o masă pentru atelierele copiilor, căci aceștia au aici la îndemână tot ce le trebuie pentru a învăța iscusința picturii, și până la ultima care păstra cele mai vechi icoane din toate principatele Țării, se putea observa perfecționismul muncii și atenția față de detalii. Spiritul gospodăresc al celor din Ardeal s-a transpus minunat în aranjarea exponatelor și în explicarea fiecărei icoane în parte.
Deși icoanele și cărțile erau expuse în vitrine de sticlă sau la înălțime respectuoasă, întreg edificiul emana căldură, de parcă te-ai fi întors acasă, la bunici, în odaia unde păstrau, de obicei, relicvele de valoare. Poate că această impresie a fost alimentată și de grija doamnei Dumitran, care cu răbdare de pedagog ne-a ascultat întrebările și ne-a oferit răspunsuri.
Destin de icoană
Expoziția este o aranjare în ordine cronologică, care reflectă evoluția în timp atât a stilurilor iconografice, cât și a istoriei neamului, pornind de la primele încercări de pictură și terminând cu icoanele domnești. Toate au un destin special: fie poartă o pecete a tristeții, fie au scăpat cumva din ghearele dispariției, dar toate fac obiectul unei veșnici pomeniri.
Portal moldovenesc în formă de matrice, similar simbolului proiectului Matricea Românească
Într-una dintre săli, având un superb portal moldovenesc sub formă de matrice, similar cu simbolul proiectului nostru, am descoperit două icoane de o excepțională realizare, una numită „Maica Domnului cu Pruncul, flancată de prooroci”, și cealaltă „Sfântul Nicolae, cu scene din viață”. Considerate capodopere ale artei post-bizantine, cele două icoane reproduc imaginile într-o manieră specifică rutenilor din nord-vestul Ucrainei, sudul Poloniei și sud-estul Slovaciei de astăzi.
„Maica Domnului cu Pruncul, flancată de prooroci”, una dintre cele mai de preț icoane expuse la Museikon
Au fost pictate în 1539 la comanda nobilului Luca din Urisiu, într-un atelier din Moldova. În 2010 au fost furate, împreună cu mai multe icoane, și recuperate în 2012. Din spusele doamnei Dumitran și conform surselor istorice, acestea sunt cele mai vechi icoane datate din Transilvania. Grație proiectului Museikon, ele au ajuns în locul unde se cuvenea să se afle și, mai ales, au primit îngrijirea binemeritată, fiind restaurate cu atenția necesară.
Museikon este un proiect de spirit, o importantă matrice spirituală a orașului Alba Iulia, dar și a întregii Românii, fapt reflectat și de cuvintele cu care instituția se prezintă lumii: timp – credință – moștenire
Privirea mea s-a oprit însă, asupra unei icoane a Sfântului Nicolae, care nu părea să semene cu cele pe care le-am văzut în biserica orașului de unde vin. Purtând dedicația: „Aiastă sfântă icoană o plătit Opria Constandin cu soțu său Ioana, din Lupșa. 1752”, icoana poate fi atribuită lui Vasile Zboroschi, zugrav de formațiune ruteană, care deși a avut un impact covârșitor asupra evoluției iconografice în Transilvania, a rămas un ilustru necunoscut. Despre el se știe că ar fi semnatarul iconostasului Bisericii din localitatea Certege, județul Alba, actualmente aflat în muzeul Mitropoliei din Cluj-Napoca, multă vreme considerat ultima lucrare a pictorului Ștefan Tenețchi din Arad și realizat în 1798. Cu ocazia demontării acestui iconostas din biserica unde a fost folosit ultima dată, a fost găsită inscripția cu semnătura și datarea, și astfel corectată „paternitatea” operei.
Un altfel de Ioan Botezătorul
Dincolo de rolul său de păstrător al tradiției iconografice, Museikon poate fi considerat, pe bună dreptate, și o retrospectivă a celor mai inedite relicve iconografice, acesta păstrând în sălile sale icoane inedite pentru creștinul contemporan. Este cazul icoanei „Sfântul Ioan Botezătorul, îngerul deșertului”, datate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Ulterior, cam prin secolul al XX-lea, aceasta a devenit o donație târzie din partea unor enoriași, pe verso fiind scris cu litere latine „Sofia, Petre, Ion, Maria, cu tot neamul”. Calitatea excepțională a picturii o recomandă, precum afirmă specialiștii, ca fiind una dintre cele mai frumoase icoane păstrate în Transilvania.
Un exponat inedit din patrimoniul Museikon: „Sfântul Ioan Botezătorul, îngerul deșertului”
Ceea ce o scoate din tiparele uzuale este întruchiparea Sfântului Ioan Botezătorul cu aripi de îngeri, motivația fiind dată de un verset din Vechiul Testament: „Iată, eu trimit pe îngerul meu și va găti calea mea înaintea feței Mele” (Cartea lui Maleahi, 3,1), repetat ulterior și în Evangheliile după Marcu, Matei și Luca. Deși ne-am obișnuit cu imaginea capului tăiat al Sfântului, poziționat pe o tipsie, această icoană merge pe un alt făgaș, Sfântul ținând în mâna stângă un rotulus desfășurat, pe care se poate citi un text, redat în slavonă: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor” și un potir cu prefigurarea jertfei euharistice. Cromatica icoanei are parcă menirea să înfricoșeze sufletele păcătoșilor, pentru a-i întoarce la virtute.
Chiar dacă icoanele sunt cel mai mare tezaur al muzeului, o atenție aparte este oferită de către administratorii instituției și unor cărți bisericești de mare valoare. În posesia Museikon se află peste 3600 de volume, două treimi dintre acestea fiind carte românească tipărită până la 1830 – limita cronologică superioară agreată în spațiul românesc pentru identificarea cărților de patrimoniu. Astfel, printre cele mai vechi exponate puteți admira Tetraevanghelul lui Filip Moldoveanul din 1551-1553 sau Chiriacodromion, tipărit la 1699, la a cărui apariție a contribuit domnitorul Constantin Brâncoveanu.
Iar dacă munca echipei Museikon a fost una prolifică, și destinul le-a scos în cale, în procesul amenajării muzeului, comori neașteptate. Printre acestea se numără un fragment de zid post-roman pe locul castrului roman Apulum datat, cel mai probabil, cu începutul secolului al IV-lea. Iată de ce puteți descoperi în Museikon toate perioadele determinante ale formării poporului nostru, structurate logic și, cel mai important, fără gram de habotnicie, ci într-o manieră revigorantă, cu utilizarea tehnologiilor informaționale, care aici se integrează armonios cu obiectele de patrimoniu.
Tehnologii avansate și istorie, aduse împreună de proiectul Museikon Alba Iulia
Museikon este un proiect de spirit, o importantă matrice spirituală a orașului Alba Iulia, dar și a întregii Românii, fapt reflectat și de cuvintele cu care instituția se prezintă lumii: timp – credință – moștenire. Grație eforturilor conjugate ale echipei din culisele acestui muzeu special, vom avea o legătură fortificată cu trecutul și viitorul nostru, păstrând caracteristicile acestui neam: credință, virtute și facere de bine.
Mai multe detalii despre Museikon, aflați de pe site-ul lor sau de pe pagina de Facebook a instituției.
În urmă cu câteva luni, un preot mi-a spus, printre multe alte cuvinte înțelepte, faptul că Biserica însăși este un spital care oblojește sufletul omului. În urma unei scurte vizite în istoricul oraș Alba Iulia, am trecut pragul unui loc despre care pot spune, fără teama de a greși, că reuneşte ambele instituții: în incinta primului spital militar din România a fost inaugurat un muzeu al icoanei și cărții religioase. Museikon este singurul muzeu de artă religioasă din țară, precum și noua instituție de care albaiulienii se pot bucura și prin care își pot îmbogăți atât intelectul, cât și duhul. Matricea Românească a fost invitată vineri, 28 aprilie, la inaugurarea acestui pol cultural, născut în urma proiectului „MUSEIKON. Un nou muzeu al icoanei revitalizează o clădire monument istoric restaurată în Alba Iulia”, finanțat printr-un grant oferit de Islanda, Liechtenstein și Norvegia.
Cu toate că, în spațiul românesc, granița dintre patrimoniul cultural și cel religios este fină, ba pe alocuri chiar inexistentă, pentru că adesea cele două se întrepătrund, la Museikon vizitatorii sunt invitați să cunoască icoana transilvană, să rezoneze la nivel spiritual cu ea, dar și să aibă contact cu cărțile de cult, acesta fiind unul dintre principalele scopuri ale entității nou înființate.
Și pentru că semnificația cea profundă a icoanei este aceea a comuniunii omului cu Dumnezeu, la inaugurarea Museikon a avut loc și sfințirea acestui spațiu, de către Arhiepiscopul Alba Iuliei, Irineu. Evenimentul de vineri a fost organizat de Consiliul Județean (CJ) Alba, Muzeul Național al Unirii, Arhiepiscopia Ortodoxă a Alba Iuliei și de Muzeul Universității din Bergen (Norvegia).
Museikon, primul muzeu al icoanei și cărții religioase din România, va găzdui mii de obiecte de patrimoniu religios
„E ciudat cum județul actual a reușit să concentreze cele mai importante figuri de artiști români transilvăneni, și nu numai, care au venit și au lucrat pentru comunitățile de aici. De ce aici și nu pentru altele, aș avea un răspuns: pentru că aici au fost oameni mai cu dare de mână, au putut plăti mai mult, au avut mai din timp șansa să-și înfrumusețeze bisericile, au fost mai luminați și și-au dat seama că trebuie să facă ceva și pentru Casa lui Dumnezeu. Asta a adus la apariția unei colecții incredibile, și trebuia făcut ceva cu ea. Suntem la începutul mileniului III, vorbim de patrimoniu cu aplomb și suntem foarte entuziasmați de ce o fi aia, «vai de mine!». Dar clădirile pică pe noi, obiectele se sfărâmă și ce facem, facem cu banii altora. Așa a fost și în această situație”, a declarat, pentru Matricea Românească, muzeograful Ana Dumitran, de la Muzeul Național al Unirii.
“La icoană te rogi şi dacă eşti credincios, şi dacă nu eşti”
Unul dintre motivele pentru care acest proiect s-a născut a fost acela al prezenței tradiției de iconari în Alba, una ce merită conservată şi promovată, întrucât meșterii sunt din ce în ce mai puţini. Ion Dumitrel, președintele CJ Alba, a dezvăluit auditoriului că, odată cu restaurarea vechiului spital în care se află Museikon, se va da startul la amenajările multor alte instituții culturale din oraș, care au nevoie de atenție: Sala Unirii, Muzeul Unirii sau Cercul Militar.
Icoana rămâne centrală pentru spiritualitatea transilvană
„Am început cu icoana, pentru că în tot ceea ce ne dorim să facem pentru acest loc minunat al României, trebuie să începem cu o rugăciune, întotdeauna în fața icoanei. Cât de credincios sau necredincios este cineva, când trece prin fața icoanei, tot se roagă. Sunt convins că și colegii s-au rugat”, a mărturisit Dumitrel.
„Un patrimoniu cultural este o cultură vie doar dacă este experimentat, comunicat, înțeles și folosit”
Muzeul va fi populat cu toate obiectele de patrimoniu din arhivă în câteva luni, întrucât normele în vigoare spun că piesele trebuie găzduite de un spațiu nou creat abia după jumătate de an, pentru a nu fi afectate de umiditate. Însă din toamnă – tot atunci când va avea acces şi publicul -, încăperile răcoroase și albe vor cuprinde tezaur, icoane pe sticlă sau pe lemn și cărți rare bisericești, din colecțiile Arhiepiscopiei locale și ale Muzeului Național al Unirii. Faptul că icoana este una dintre cel mai des întâlnite mărturii ale istoriei românești, întrucât a rezistat trecerii anilor în comparație cu alte vestigii, nu mai este o surpriză pentru nimeni. De aceea, Museikon îmbină istoria cu religia.
La inaugurarea muzeului au participat personalități locale, dar și fețe bisericești
Însă nici prezentul nu a fost ignorat, întrucât vizitatorii au la dispoziție și echipament digital modern, prin intermediul căruia pot cunoaște taina și arta iconografiei. Mai mult, elevii, dar și adulţii, sunt așteptați la atelierul de pictură pe sticlă și pe hârtie, unde vor învăța să picteze icoane, pe care le vor lua acasă.
Vizibil încântat de concretizarea proiectului, Henrik von Achen, directorul Muzeului Universității din Bergen (Norvegia), a subliniat că Museikon are menirea de a salvgarda patrimoniul religios, reprezentat de icoanele transilvănene: „Pentru a păstra patrimoniul cultural este extrem de important ca acesta să rămână viu și accesibil. De aceea muzeul este atât de important: un patrimoniu cultural este o cultură vie doar dacă este experimentat, comunicat, înțeles și folosit. Patrimoniul religios nu poate fi înțeles fără credința care îl exprimă și îl definește. Avem de-a face, aici, cu dimensiunea relaționară a icoanei”.
De ce se spune despre români că sunt mămăligari? Matricea Românească face istoria acestui produs alimentar neaoş fundamental…
În comunitățile tradiționale româneşti, se credea că tânăra femeie era cu adevărat pregătită să se mărite după ce trecea și “testul mămăligii”. O mămăligă bine făcută indica faptul că viitoarea mireasă poate face față provocărilor gospodăriei și că nu își flămânzește bărbatul. Astăzi, bornele care trebuie atinse în acest sens de către domnișoare au căpătat alte valențe, dar mămăliga încă este un aliment prezent pe masa multor familii, și câștigă teren în fața pâinii, în special dacă cea dintâi este așezată alături de o mâncare caldă.
Potrivit legendarei Sanda Marin (1900-1961), autoarea celebrei Cărți de Bucate, mămăliga se prepară în felul următor: „Punem ceaunul cu apă la fiert. Separat, avem pregătit mălaiul proaspăt cernut. Când apa dă în fiert, punem o linguriță de sare și presărăm puțin mălai. După câteva minute, când apa clocotește bine, turnăm mălaiul tot deodată, introducem făcălețul în ceaun și despicăm movilița de mălai în două. Lăsăm să fiarbă încet, circa o jumătate de oră. Începem apoi să amestecăm bine de tot, apăsând cu făcălețul spre pereții ceaunului. Dacă ni se pare mămăliga prea moale, mai presărăm puțin mălai, amestecând întruna. (…)
Apucăm bine ceaunul de urechi, cu o cârpă, îl scuturăm de câteva ori în lături și răsturnăm mămăliga pe un fund de lemn, pregătit la îndemână. O tăiem felii cu ajutorul unor sfori curate”. Dat fiind că, de-a lungul timpului, preferințele culinare au devenit ceva mai pretențioase, străbunei rețete româneşti de mămăligă i s-a adăugat unt, margarină sau chiar puțin ulei. Cei care preferă mămăliga mai moale trebuie să știe că aceasta se numește „coleașă”.
Neaoş, simplu, gustos: mămăligă cu brânză și smântână Foto: romaniadevis.ro
Porumbul – sau cucuruzul – este materia primă din care se obține mălaiul pe care-l fierbem în ceaun. Planta a pătruns în Europa din America (Mexic) la începutul secolului al XVII-lea, după descoperirea Americii de către Cristofor Columb, iar Transilvania a fost prima regiune a Țărilor Române care a cunoscut porumbul. Odată cu popularizarea culturii plantei, mămăliga a devenit un aliment de bază, concurând cu tradiționala pâine.
Considerată alimentul de bază al țăranului român, mămăliga reprezintă un sănătos, ieftin și gustos substitut al pâinii. La țară, în lunile caniculare de vară, săteanul își prepara acasă mămăliga, pe care o învelea într-un prosop curat și o lua la pachet, pentru a o mânca în pauza dintre muncile de pe câmp. Mai mult, mămăliga caldă este însoțitorul perfect al sarmalelor, tochiturii, pastramei, ochiurilor sau al brânzei cu smântână.
Mămăliga este un preparat tradițional românesc, ea fiind și izvorul glumei ușor răutăcioase potrivit căreia românii sunt mămăligari
În ceea ce privește informațiile nutriționale – curiozitate la modă -, mămăliga are un bogat conținut de vitamine (A, B, C și E), de minerale (Potasiu, Magneziu și Fier), dar și de fibre.
Deși acest preparat este întâlnit în mai multe țări ale lumii (cea mai cunoscută fiind polentaitalienilor), fiecare cultură și-l prepară în mod diferit. Însă, mămăliga este un aliment tradițional românesc, ea fiind și izvorul glumei ușor răutăcioase potrivit căreia românii sunt mămăligari, așa cum italienii sunt macaronari. Un exemplu celebru în acest sens este cel al fostului mare jucător de fotbal bulgar, Hristo Stoichkov, cel care s-a adresat acum câţiva ani jurnaliștilor români cu apelativul ironic „mamalicki”, adică mămăligari.
Foto deschidere: a1.ro
Există feluri şi feluri de a-ţi sluji ţara. Unul este de a sfida frigul încălzindu-te la focul idealurilor şi contestând legiuiri vremelnice în capitala României. Altul este să te lupţi cu viscolul în munţii Maramureşului, pentru a vedea şi vorbi lumii despre minunile prezente într-o biserică de lemn pe care divinitatea a vrut-o perenă. Un material special realizat în valea Cosăului de către echipa Matricea Românească, la Biserica de lemn din Budeşti-Josani, cu hramul “Sfântul Nicolae”, parte a patrimoniului cultural mondial.
O comunitate de 2400 de suflete, pe care o mai ţine, în bună măsură, credinţa. Aşa ar putea fi descrisă localitatea maramureşeană Budeşti-Josani, al cărui ax central este biserica veche din 1643, din lemn de stejar, protejată de către Sfântul Nicolae. “Vremurile s-au mai schimbat”, ne avertizează preotul paroh al locului, venit aici acum aproape 20 de ani, din comuna sătmăreană Valea Vinului.
Biserica din Budeşti-Josani (exterioare)
“Lumea vrea confort. În biserica nouă este căldură, am făcut încălzire prin pardoseală. Înainte de a termina biserica, erau 3200 de suflete. Acum sunt 2400. Tineri puțini. În 20 de ani, 800 de oameni au dispărut din sat. Mor 50-60, se nasc 10. Mai sunt și cei plecați. Când a început construcţia la biserica nouă, în 1991, s-a mers pe ideea că vom fi mai mulţi. Acum suntem mai puţini. Era greu să stea lumea afară în zăpadă. Acum, la biserică sunt alte condiții – bănci, căldură…” Mai vine lumea la biserică? “Încă mai vine”.
În 20 de ani, 800 de oameni au dispărut din sat. “Mor 50-60, se nasc 10”
“Oamenii sunt credincioși”, ne mărturiseşte părintele. “Vorbind însă la modul general, oamenii s-au schimbat mult după ’90. Toată lumea vorbea de regimul comunist, că era împotriva bisericilor. Dar atunci oamenii erau mai uniți, mai atașați, mai credincioși. Acum sunt mai îndrăzneți, mai obraznici, mai tupeişti. E un fel de libertate prost înțeleasă. Dacă jigneşti pe cutare, acum, dar ce mare lucru faci că îl jigneşti? Or, înainte, n-o fost aşa. Asta este diferenţa.”
E un frig aspru în biserică, un frig care îţi degeră sufletul şi îţi trezeşte nostalgii amniotice. Dar gazdele – preotul Ioan Năneştean şi îngrijitoarea bisericii vechi, Ioana Godja – suferă împreună cu noi şi pentru asta le mulţumim.
Preotul paroh Ioan Năneştean: “Oamenii s-au schimbat mult după 1990”
Matricea Românească: Vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte, precum și locul unde ne aflăm.
Pr. Ioan Năneştean: Sunt preotul paroh Ioan Năneştean, aici din 1998. Biserica în care ne aflăm este Biserica “Sfântul Nicolae” Budești-Josani din parohia Budești, protopopiatul Sighet. Biserica este construită la 1643. Ceea ce este semnificativ pentru această sfântă biserică sunt în primul rând dimensiunile mari pe care le are. Pentru că este o biserică mare, raportat la timpul când s-a construit. Apoi, sunt cele patru turnulețe din jurul turlei principale, pe care nu le au altele din lemn din Maramureșul istoric. Alături de încă șapte sfinte biserici, este înscrisă în patrimoniul UNESCO. Vorbim despre opt biserici din Maramureșul voievodal.
Apoi, sunt lucrurile din sfânta biserică – ea fiind împărțită în pronaos, naos și altar. Avem în interior icoane pictate pe lemn, pe sticlă. Cele pe sticlă sunt de la școala de la mănăstirea Nicula din Cluj, pictate de către călugării de acolo, la 1700. Icoanele pe lemn sunt de secol XVII și XVIII. Alexandru Ponehalski este cel care a pictat această biserică, un pictor care a fost din părţile acestea, din comuna Berbești de lângă Sighetu Marmației.
Pe urmă, un lucru pe care îl avem și cu care ne mândrim este faptul că în biserică se află cămașa de zale a haiducului Pintea Viteazul. Zalele acestui haiduc, Grigore Pintea, care, fiind fugar în părțile noastre la vremea aceea, a stat ascuns de autoritățile timpului, la locuitorii din Budești.
Mai avem o icoană, în pronaos: Justiția supremă –Judecata de Apoi, de dimensiuni mari. Avem de asemenea o sfântă cruce, găsită în lemn de către un locuitor care a mers în pădure, după lemne pentru foc. Când a despicat cu drujba bucata de lemn, a văzut semnul sfintei cruci. El a zis: „Părinte, să o expunem și celor care vin și vizitează această biserică, pentru că este un lucru interesant”. Eu zic că e voia lui Dumnezeu, un semn, ceva care să ne pună pe gânduri. Descoperirea a făcut-o în anul 1998. Am expus-o.
Crucea găsită în lemn, expusă în biserică
Mai e un amănunt: biserica a fost supusă unor lucrări de consolidare, între 1998 și 2000. O echipă de meșteri din zonă a venit și a lucrat aproape doi ani. Înainte, din cauza trecerii timpului, biserica s-a „așezat” pe pământ, în sensul că tălpile bisericii erau una cu pământul. Era puțin înclinată, aveai impresia că o ia la vale. Ei au făcut o lucrare grea, au ridicat-o pe pârghii și au pus piatră în fundaţie, apoi au înlocuit lemnul putred, tălpile de stejar, aşa cum au fost în mod original. Intervenţia a fost coordonată de către arhitectul Niels Auner. A fost o intervenție serioasă.
În 2007-2008 s-a intervenit la pictură, pentru a fi înlăturate depunerile de fum din timp, de către o echipă condusă de către pictorul Săvescu, de la București. Înainte, nu se vedea pictura, aşa puţină cât a rămas – era înnegrită. Au lăsat bucăţica aceea – martor, cum spun ei în limbajul artistic. Adică, o dovadă de cum a arătat înainte. Atât a fost de înnegrită. Şi în sfântul altar se poate vedea pictura care a rămas în măsură mult mai mare.
Spun bătrânii că, la 1900, șindrila fiind deteriorată, acoperișul a trebuit înlocuit și s-a înfiltrat apa pe boltă și s-au înlocuit și scândurile. Atunci s-a pierdut o parte din pânza pictată. Noi am păstrat, avem grijă de lucrurile care există, pentru a le lăsa celor ce vin după noi, ca moștenire. Ne bucurăm că a dăinuit această sfântă biserică din 1643 fără probleme, fără incendii, fără degradare. Totuși, este o biserică de lemn. Este ceva că este în picioare!
Biserica este vizitată de către foarte mulți oameni care vin din toate părțile lumii, japonezi, canadieni, chinezi. Am avut un chinez care stătea și medita pe piatra de afară, într-o zi de vară. Chiar prințul Charles a fost aici, când a fost în vizită în Maramureș.
Avem grijă de lucrurile care există, pentru a le lăsa celor ce vin după noi, ca moștenire
Icoanele noastre pe lemn au o particularitate – unele dintre ele au pictură pe ambele părți. Am încercat să găsesc o explicație, dar nu am găsit. Aşa, cele cu Ioan Botezătorul, Sfântul Nicolae.
Mai avem ferestrele mici, originale. Acolo este o sticlă de la începuturi, făcută manual. Dacă ne apropiem, vedem că nu este sticlă turnată într-o fabrică. Este o sticlă de la începuturi, care are o frumusețe deosebită.
Vă spuneam că biserica are hramul “Sfântul Nicolae”. Slujim aici când cer credincioșii, în sensul că se mai face câte un parastas, o pomenire, dar slujirea obișnuită are loc în biserica nouă, pentru că este mai mare. Acolo, oamenii au alte condiții – căldură, bănci. Şi-au dorit să îşi facă, fiind neîncăpătoare aceasta. Sigur, slujim de hram, slujim la Rusalii, la sărbătorile mari, mai venim şi aici şi facem câte o sfântă Liturghie. Aici nu este părăsită, ci este în funcţie, este activă. Nu am dat-o la o parte pentru că este “bătrână”.
Ferestrele originale, cu sticlăria lucrată manual
Matricea Românească: Cum arată viața spirituală a locuitorilor?
Pr. Ioan Năneştean: Oamenii sunt credincioși, cu frică de Dumnezeu. Se poate vedea atașamentul lor și prin biserica ridicată, impunătoare, o adevărată catedrală pentru un sat, o comună de oameni cu venituri modeste. Dar am pus umărul fiecare și am reușit să o aducem la momentul târnosirii, în 2009. Și aceasta este o dovadă că oamenii au credință. În același timp, s-a construit o sfântă mănăstire care ține tot de comuna noastră, de Budești, cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, la 8 kilometri depărtare. Este asfalt până acolo. Aceea, ridicându-se în același timp cu biserica nouă, a presupus un efort în plus. Sigur că la sfânta mănăstire au fost și donații din altă parte, dar greul a fost tot pentru credincioșii din sat.
Trăirea există. Din păcate, religia în școală n-o dat randament, e zero – la rezultat, mă refer, nu că nu se face. Dar nu s-o ajuns la rezultatul schimbat, adică să se schimbe. Nu s-o schimbat. Era mai bine când preotul făcea o cateheză cu copiii în biserică, era mai mare randamentul decât la orele de religie din clasă. Acum, la religie, primesc o informație, o iau drept „a x b = c”, şi asta e!
Religia în școală n-o dat randament, e zero – la rezultat, mă refer. Era mai bine când preotul făcea o cateheză cu copiii în biserică, era mai mare randamentul
Matricea Românească: Dvs., când ați venit aici preot paroh, ce ați încercat să le insuflați oamenilor?
Pr. Ioan Năneştean: Eu am venit în 1998, de la Satu Mare. După absolvirea facultății la Sibiu, am fost trimis de către înaltul Iustinian, ierarhul de vrednică pomenire al nostru, la Satu Mare, pentru că așa este regula bisericii. Trebuie o perioadă de ucenicie și abia apoi mergi la o parohie mai mare. Am făcut ascultare şi, după câţiva ani de experienţă, am fost promovat la o comunitate mai mare. Când am venit aici, am preluat lucrul la biserica nouă, şi pe toate celelalte, din mers. Am continuat lucrările – dar nu doar în șantierul de la biserică, ci ne-am străduit cât am putut să lucrăm și cu sufletul omului, să-i ținem uniți, credința să o aibă păstrată, să nu schimbăm nimic din ceea ce este tradițional și bun la locurile acestea. Așa am mers înainte.
Scene din cimitirul, respectiv din interiorul bisericii
Lucrul acesta se poate vedea, pentru că oamenii au rămas statornici în credință, apropiați de sfânta biserică, își păstrează portul, merg înainte cu obiceiurile de sfintele Sărbători. La noi, de Sărbători, oamenii vin îmbrăcați în portul tradițional, specific locului – fiecare comună are specificul său. Tineri, bătrâni vin în număr mare la Liturghie. Nădăjduim în bunul Dumnezeu că vom rămâne uniți în credință, statornici și apropiați de sfântul altar în continuare.
Matricea Românească: Cine a realizat ușa de la intrarea în biserică, una care conţine simboluri bazate pe geometrie sacră?
Pr. Ioan Năneştean: V-am spus că s-a lucrat la consolidarea bisericii între 1998 și 2000. La momentul acela, arhitectul a hotărât să înlocuiască ușorii de la ușă, pentru că ajungând la pământ şi luând umezeală, au putrezit. Nu puteau să îi re-monteze așa cum erau, pentru că presupunea un mare efort. Simbolistica este păstrată după ceea era pe ușorii vechi. I-am pus la păstrare în pronaos, ca dovadă peste timp, și exact aceleași motive sunt sculptate pe ușorii noi.
Geometrie sacră: Biserica de lemn din Budeşti-Josani, Maramureş
Matricea Românească: Asocierea între un haiduc și faptul că zalele lui sunt în biserică intrigă. Haiducii beneficiau câteodată de ajutorul Bisericii. De ce credeți că se întâmpla acest lucru?
Pr. Ioan Năneştean: În arhivele pe care le am, legate de legenda haiducului Pintea Viteazul, se menționează despre faptul că el a stat un timp la o familie de aici, pentru a-și pierde urma, fiind încolțit de autoritățile timpului, de către Maria Teresa și ceilalți din conducerea Imperiului Austro-Ungar. A fost fugar în păduri. El s-a născut la Măgoaja, un sat de la Târgu Lăpuș. Legenda, ca orice legendă, spune multe. Am mai găsit undeva scris, dar trebuie verificat, că ar fi fost ofițer în armata austro-ungară. Apoi, s-a întors împotriva Imperiului. Repet, nu știu dacă este adevărat.
Poporul a răscumpărat cămașa de zale a lui Pintea Viteazul și a adus-o spre păstrare aici la noi
El a poposit în Budești, la o familie mai bogată, de unde acționa – în sensul că lua de la bogați, și dădea săracilor, ca și Robin Hood. Nu știu cât de apropiată a fost relația lui cu biserica. Nu se menționează nicăieri că preotul timpului l-ar fi găzduit. Cert e că noi, din ce a rămas de la bătrâni, ştim că el, pentru faptul că a locuit aici și pentru că s-a atașat de oamenii din sat, a lăsat această cămașă din zale. Cămașa a avut un drum al ei. A lăsat-o Pintea la 1713, dar a ajuns și în Viena, în Kufstein, la o fostă închisoare pe unde ar fi trecut şi Pintea băgat de împărăteasă. De acolo, a fost răscumpărată de către budeșteni cu o sumă de galbeni. Aşadar, poporul a cumpărat cămașa și a adus-o spre păstrare aici la noi. Credincioșii și poporul de la Măgoaja, unde s-a născut, au mai solicitat de multe ori să ajungă cămașa la dânşii, dar ea încă e la noi.
Cămaşa de zale a haiducului Pintea Viteazul, element de mândrie locală
Matricea Românească: Biserica este ab initio un spațiu de cultură. Ce acțiuni aţi organizat de-a lungul timpului, pe care doriţi să le continuaţi?
Pr. Ioan Năneştean: Noi ne-am axat pe a mobiliza tineretul, copiii, de a-i apropia cât mai mult. Pe lângă faptul că au orele de religie la școală, care sunt ca orice ore, în momentul când facem cateheze cu ei aici sau în biserica nouă, este altceva, zic eu. Atmosfera, trăirea… Încercăm să-i facem să păstreze ceea ce au primit de la înaintași: obiceiul colindelor, portul. Există în școală un ansamblu al copiilor, de dansatori. Este un festival de Rusalii care se numește „Nu vă uitați că-s micuț”, unde vin formații de copii din toate satele. Am avut și din Lăpuș, și din Moldova, din Bistrița. Este o întrecere între ei, se face o scenă în mijlocul satului. Mai avem și hramul bisericii, în a doua zi de Rusalii. Avem şi întâlnirea cu fiii satului, tot atunci. Deci, prin port, prin cântec, şi apoi sigur prin acele cateheze încercăm să le insuflăm frica de Dumnezeu, credința.
Matricea Românească: De ce e important să ne păstrăm obiceiurile?
Pr. Ioan Năneştean: Pentru că trăim vremurile pe care le trăim, ale secularizării, tăvălugul vine peste noi din Apus, schimbările sunt cele care sunt. Tineretul e plecat în toate colțurile lumii, cel puțin în Europa. Uneori, ei preiau ce trăiesc acolo și în port, și în comportament, și în limbaj. Ar fi trist să se depărteze de felul lor de a fi, unde s-au născut, cum au trăit, cum au copilărit. Să vă răspund mai direct: pentru că portul, obiceiul, colinda, limba ne deosebesc de ceilalți. Să le avem pe ale noastre, specifice! Că nu putem fi toți una – să purtăm aceeaşi haină, să cântăm acelaşi cântec. Trebuie să avem specificul nostru, să nu ne lăsăm copleșiți de ceea ce vine din Occident. Nu spun că toate sunt rele, dar multe sunt rele.
Nu putem fi toți una – să purtăm aceeaşi haină, să cântăm acelaşi cântec. Trebuie să avem specificul nostru
Din păcate, pe multe le preia tineretul de azi. Vin cu ele, îşi uită ale locului, dar ne silim să îi facem măcar, când vin de Sărbători acasă, să îşi aducă aminte de ele şi să poarte hainele care au fost ţesute de mama şi lucrate în tiară, şi să colinde şi să îşi păstreze credinţa.
Fiindcă nu ştiu pe acolo dacă există timpul necesar pentru a cerceta Biserica, pentru a merge la Sfânta Liturghie duminica. Mulţi care sunt prin Spania, Italia îmi mărturisesc că biserica e la 50-100 de km de ei, nu au cum să ajungă. Mai zic o rugăciune, şi la asta se reduce relaţia lor cu Dumnezeu. Deci, măcar acasă când sunt, să fie prezenţi în Sfânta Biserică şi să putem să predăm, celor ce vin după noi, cele ce le-am moştenit.
După aproape patru secole de istorie, locaşul de cult maramureşean stă în picioare
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
“O lopată de pământ, întoarsă, poate răsturna istoria”, proclamă pe un ton augural administratorul Sarmizegetusa Regia, unul dintre personajele documentarului “The Hunt for Transylvanian Gold” (“Goana după aurul transilvan”), proiectat în premieră miercuri seara, în cadrul unei festivităţi desfăşurate la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti (foto jos).
Afirmaţia concentrează perfect filmul. Pelicula, realizată de către Kogainon Films, o companie de producţie din Boston, Massachusetts, în colaborare cu cineaşti, arheologi şi jurişti români, spune povestea furtului (şi recuperării parţiale a) miticelor brăţări dacice spiralate şi a contrabandei cu obiecte de patrimoniu cultural românesc, ajunse pe “piaţa neagră” – dar şi pe cea oficială – din Occident.
Odiseea investigaţiei, care a durat peste un deceniu şi a implicat o conlucrare între autorităţile judiciare române şi experţi străini, nu a fost una lipsită de piedici şi nici de frustrări. Plecată de la un reportaj TV senzaţional, efectuat în anii 2000 în România, care scotea la lumină o presupusă brăţară dacică în zona Munţilor Orăştiei, ancheta s-a transformat într-un fir al Ariadnei cu ramificaţii la Belgrad (capitala comerţului mondial ilegal cu obiecte arheologice), Viena, Frankfurt, Londra, Paris şi New York.
Documentarul urmăreşte toate aceste piste, echilibrând versiunea investigatorilor cu cea a contrabandiştilor (o castă în sine: una dintre femeile implicate în căutarea brăţărilor poartă, ilar, numele de “Excavatoarea”) şi realizând un tablou sugestiv al contrabandei cu artifacte, care face ravagii în România (se estimează că între 30 şi 40.000 de monede antice au fost scoase de pe teritoriul României în ultimele decenii, în vreme ce, din 24 de spirale dacice de aur, 11 sunt încă de negăsit).
Se estimează că între 30 şi 40.000 de monede antice au fost scoase de pe teritoriul României în ultimele decenii, în vreme ce, din 24 de spirale dacice de aur, 11 sunt încă de negăsit
Deşi păstrează suspansul constant, pe durata a 50 de minute, şi are meritul de a “dezgropa” pentru marele public un subiect de importanţă naţională, ridicând problema unei industrii ilicite ce proliferează din cauza legislaţiei anacronice şi protecţiei deficitare a patrimoniului, documentarul-polisier nu e lipsit de clişee. Într-o scenă de o teatralitate dusă la extrem, procurorul care a instrumentat cazul, Augustin Lazăr (actualmente procurorul general al României) ne este înfăţişat la fereastra biroului său din Alba Iulia, cu o pălărie de modă veche pe cap, veghind asupra urbei şi naţiunii ca un justiţiar trimis de divinitate.
Asemenea locuri comune nu ştirbesc însă nici din realizările producătorilor – o echipă tânără, modestă şi dedicată – şi nici din meritele procurorului Lazăr, a cărui tenacitate a aşezat treisprezece brăţări dacice în vitrinele Muzeului Naţional de Istorie a României, cadou inevaluabil pentru posteritate.
Ce e mai important e că “Goana după aurul transilvan” vorbeşte lumii nu doar despre o poveste tristă din istoria României (explicându-ne de ce “munţii noştri aur poartă / noi cerşim din poartă-n poartă”), ci oferă şi o pepită de speranţă, şi de mândrie identitară.
Au muncit la ele ca şi cum ar fi fost din lut, punând foarte multă emoţie. Pentru daci, aurul era din altă lume
În cuvintele Barbarei Deppert-Lippitz, arheologul german care a jucat un rol decisiv în repatrierea brăţărilor furate din România, “Nimeni, în toată istoria, nu a mai tratat aurul aşa. Nici măcar aurul sud-american nu a fost astfel tratat. Au muncit la ele ca şi cum ar fi fost din lut, punând foarte multă emoţie. Pentru daci, aurul era din altă lume”.
Câte nu s-ar realiza, dacă am lua exemplul strămoşilor noştri, şi am vedea în lucrurile materiale doar valenţele lor transcendentale!
Vezi mai jos trailer-ul documentarului “Goana după aurul transilvan”
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Când te apropii de Săpânţa, o localitate din Maramureş aflată la patru kilometri de frontiera cu Ucraina, celebră pentru amuzamentul cu care sfidează moartea, sistemele de localizare ale telefonului sunt bulversate de proximitate şi interpretează vizita drept una de trecere… la propriu, informându-te că ai schimbat ţara. Tot răul spre bine: n-ai ajuns pe lumea, ci la lumea “cealaltă”.
Nu e aşa, în mod evident. Drapelul românesc e omniprezent la casele sătenilor, iar zona, pusă pe hartă de inteligenţa şi de creativitatea lui Stan Ioan Pătraş la jumătatea secolului trecut, rămâne o redută de unicitate românească neperturbată şi loc de pelerinaj pentru ai noştri şi străini deopotrivă. Asiaticii, în special, vin aici şi se reculeg printre crucile multicolore, celebre în toate lumea pentru epitafurile pe care le poartă, care fac biografia defunctului cu un umor lapidar.
Uliţa din Săpânţa Foto: Marius Donici
Însă nu umorul, nici inteligenţa nativă şi nici curajul localnicilor în faţa morţii nu te frapează în primul rând la Săpânţa. Ci bunătatea săpânţenilor, care nu e un «lux teoretic» ca la oraş, ci o normalitate cu extensiuni în cosmic, la fel de firească precum viaţa şi moartea. Parafrazând o expresie englezească (to kill with kindness, n.r.), săpânţenii – prin extrapolare, maramureşenii – sunt acei români care te ucid cu bunătate.
Săpânţenii – prin extrapolare, maramureşenii – sunt acei români care te ucid cu bunătatea lor
La Săpânţa, care n-a scăpat nici ea de comercializarea tradiţiei, e o scenă obişnuită ca vreun localnic care te observă de alogen să te abordeze pe uliţă şi să te invite la el în casă, pentru a-ţi arăta “camera bună” şi a-ţi propune câteva eventuale achiziţii din patrimoniul propriu. “Harta se agăţă de oriunde, nu doar de sus”, vorba memorabilă a localnicei pe care am întâlnit-o la unul dintre birturile comunale, unde sfărâma nuci, însă cu atât mai mult o mică achiziţie face toată diferenţa din lume pentru oamenii binecuvântaţi să ne sprijine hotarul – şi condamnaţi să o facă singuri.
(…)
Peste drum de cimitir, o casă înzăpezită, gemând de cucuruzi (porumbi, n.r.) atârnaţi în tindă, îţi atrage privirea din prima cu dunga ei galbenă imposibil de ratat. Stăpâna locului apare de nicăieri şi ne invită înăuntru, aşa cum cere datina. Cergi, gubare, farfurii, traiste, lecricuri şi altele asemenea îi compun universul.
Schimbăm impresii despre viaţă şi lume, facem o investiţie în economia locală, dar mai ales admirăm mâinile ireal de bătătorite ale văduvei săpânţence şi ţesăturile care, deşi ieşite dintr-o minte de ţăran simplu, s-ar putea preda la şcolile superioare de artă din străinătate. Apoi ne despărţim de gazda noastră şi ne vedem de drum, pentru că Maramureşul e un ţinut copleşitor, care nu-ţi permite răgaz.
Mâinile bătrânei din Săpânţa fac mai mult decât toate discursurile din lume
La întoarcere, trecem din nou pe lângă Cimitirul Vesel şi pe lângă Casa Galbenă, albi la mustăţi fiindcă frigul e bineînţeles năpraznic. Din spate, cineva ne somează să ne oprim. Nu-s ucrainenii, ci ţăranca româncă cu care ne-am întreţinut mai devreme. “Domnii mei”, o auzim, “no staţi olecuţă”. Ne conformăm, aici înveţi repede că e futil să combaţi o moroşancă. “Ci luaţi mălaiul aiesta, luaţi aieşti patru cucuruzi şi-i atârnaţi în casă”, ne spune, în timp ce desprinde şi ne înmânează patru coceni din “averea” ei.
Generozitatea ne lasă perplecşi, pentru că e neaşteptată şi sinceră, pentru că aduce cu pericopa biblică în care ultimul bănuţ al unei văduve a făcut mai mult decât toate donaţiile la templu ale fariseilor.
De undeva, din nordul extrem al ţării, din locul unde se agaţă harta-n cui, o româncă simplă ne predă o lecţie de bunătate care face mai mult ca toate discursurile lumii.
A spune că satul argeşean Jupânești reprezintă o așezare unde nu există picior de localnic nerecunoscut chiar și de către vecinul de la câteva case distanță ar reprezenta o descriere palidă a ideii de unitate la care sătenii s-au aliniat încă de pe vremea când Mihai Viteazul se lupta cu domnul Moldovei, Ieremia Movilă.
Străini fiind pe plaiurile Jupâneștiului, părintele Daniel Mazilu, omul la care enoriașul găsește îndrumarea spirituală – dar și mundană – de mai bine de 20 de ani, a fost cel care ne-a dezvăluit, prin poveștile sale cu tâlc, sensibilitatea și onestitatea sătenilor, calități „sădite” în subconștientul lor încă din copilărie, chiar de către oamenii Domnului.
„Pridvorașul de la intrarea în biserică nu este întâmplător așezat acolo, ca un loc de odihnă. Pridvoraşul acela vorbește și răspunde la întrebarea pe care ați adresat-o privind rolul bisericii în viața credincioșilor. În pridvoraș a funcționat prima școală din satul nostru”, sunt cuvintele cu care părintele ne atenționează că spațiul din fața Bisericii de Lemn din Jupânești avea o altă destinație decât aceea de a opri stropii de ploaie sau fulgii de nea: în acel loc se formau oamenii. „Acolo veneau copiii, se așezau pe băncuță și, sub îndrumarea preotului și a dascălului, ei învățau să scrie și să citească. Săraci fiind și nu prea bine organizați, au folosit niște metode foarte interesante. Au învățat să scrie în niște lădițe, niște cutiuțe pline cu cenușă sau cu nisip, puțin umed și bine tasat. Şi, cu bețișorul, au învățat să scrie pe nisip.
În pridvorul Bisericii de Lemn din Jupânești s-au format oameni Foto: Marius Donici
În zilele frumoase de vară, se coboară în valea bisericii, se merge 200 metri mai la deal, unde se află o râpă cu un perete vertical de lut nisipos. Acolo scriau cu bețișorul, ca pe tablă. De atunci, și până astăzi, pe oricine întrebați din sat, «Unde se află Râpa Dascălului?», toată lumea vă duce acolo. Ca să citească, ei au folosit cărțile de slujbă din biserică.” Raportată la lungile discuții, fără concluzii, privind manualele sau auxiliarele din școlile românești de astăzi, metoda de predare a dascălilor din secolul XVIII pare o glumă seacă, dar reprezintă dovada unei învățături – încă valabile – pe care contemporanul a uitat-o sau pe care o evită din comoditatea-i periculoasă: unde există voință, orice se poate înfăptui. Chiar și fără tableta conectată la internet. De asemenea, nu numai Nică (Ion) Creangă a învățat – atunci când nu prindea muștele -, să citească folosind ceaslovul bisericii, ci și copiii din Jupânești. „Suntem chiar bucuroși că am avut același manual ca și Creangă”, adaugă părintele zâmbind.
Picturi vechi de sute de ani, impresionante și astăzi
Interesant este că “fiii” satului au învățat să scrie și să citească în biserică după o metodă simplă, dar de efect, bazată pe înțelepciunea și pe fermitatea preotului. Însă adevărata lecție de viață împărtășită era independentă de slovele pe care copiii le buchiseau.
„Picturile din acel pridvoraș nu sunt unele întâmplătoare. Îmi place să le spun picturi didactice. Au fost picturi așezate în fața unor copii de la școală, cu ajutorul cărora preotul să poată preda informații teologice, dogmatice pe înțelesul copiilor mult mai ușor. Și să vizualizeze. Avem în dreapta, cu culori închise, reci, mai respingătoare – tot ce este rău și de ce trebuie să se ferească ei. Iar în stânga avem locul unde ajungi dacă faci bine, Grădina Raiului”, reprezintă un prolog la lecția de religie din secolul XVIII la care aveam să participăm cu emoția și curiozitatea specifică – poate – copiilor vremii.
La o primă vedere, frescele din tinda bisericii, similare cu cele întâlnite și la mănăstirile Voroneț și Humor, nu sunt altceva decât splendide picturi religioase, căzute și ele în ghearele nemiloase ale degradării cauzate de către trecerea inerentă a anilor – sute, în cazul de față. Însă, așa cum a subliniat și părintele Mazilu, în Biserica de Lemn de la Jupânești nimic nu este aleatoriu, iar cele două picturi murale de mari dimensiuni, dispuse de o parte și de alta a intrării în Casa Domnului, reprezintă frapantul „material didactic” al preotului care le preda copiilor învățături teologice și dogmatice. Muralele erau mai mult decât indicate pentru a ajuta copiii să înțeleagă eshatologia. Iar cea predată la Jupânești nu are precedent, întrucât talentul și inspirația zugravului, al cărui nume nu este cunoscut, ne dezvăluie un har divin.
Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață
Deși am luat parte la lecția de religie în veacul XXI, când butaforia se află la loc de cinste, învățăturile și explicațiile părintelui Daniel Mazilu ne-au introdus, încă de la primele cuvinte, „îndulcite” de sunetul ploii, într-o călătorie imaginară parcursă de sufletul omului după ce trece la cele veșnice.
„Exista, înainte vreme, un blestem valabil în toată comuna. Când te supăra cineva, se spunea: «Să te mănânce Iadul de la Jupânești!». Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață.”
„Iadul de la Jupânești” (detaliu)
Povestirea părintelui începe cu registrul de sus, unde, în colțul din stânga, ne este înfățișată luna, pe care o putem interpreta simplu drept încheierea zilei. „De data aceasta, luna simbolizează sfârșitul vieții, și nu oarecum! Pentru că în continuare îl avem pe Mântuitorul Iisus Hristos, cu degetul arătând spre lună, și cu fața spre toate popoarele pământului. De ce? Avem aici pe evrei, arabi și pe conducătorii spirituali ai celorlalte popoare de pe Pământ. Iar mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii de atunci și oamenii de astăzi este următorul – Mântuitorul spune așa: «Aveți grijă! Toate popoarele pământului, la sfârșitul vieții, veți avea parte de Judecata de Apoi!». Aici, Judecata de Apoi este reprezentată foarte interesant. Mâna lui Dumnezeu coboară dintre nori și ține între degete un cântar cu care cântărește faptele bune și faptele rele.
Corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea!
Sub cântar, corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea! Şi a mai așezat, pentru copii, vicleanul diavol, care încearcă să schimbe soarta Judecății cu picioarele, cu mâinile, cu codița și cornițele, agățat de talerul faptelor rele. Şi ia uitaţi acțiunea îngerului păzitor, care vine cu o suliță și o înfige în capul diavolului. Este mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii, acela că îngerul păzitor, atât timp cât avem gânduri bune, vine și ne apără în orice situație și în orice moment.” Dacă cei mai mulți dintre noi au aflat la școală despre îngerul păzitor, pentru copiii de astăzi, aceasta ar putea fi o informație străină, în contextul discuțiilor binecunoscute privind susținerea orelor de religie la clasă.
Beelzebub, la intrarea în Iad (simbolizată printr-o gură de balenă), ținând în mână cupa suferinței
„Avem de asemenea, mai jos, o imagine în care vedem un boier mort, lângă care scrie «bogatul nemilostiv». El a fost păcătos nu pentru că a fost bogat, ci pentru că a fost nemilostiv! De aceea, nici nu-i scrie numele, cum i-l scrie lui Lazăr. A murit bogatul și i-a «ieșit» sufletul. Diavolul a venit să ia ce-i al lui, numai că nu poate, pentru că soția lui se roagă. Uitaţi-o, stă și așteaptă! Este o imagine care ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei care nu mai sunt printre noi. Rugăciunea noastră le ușurează drumul. Râul de foc este un drum care, pentru mulți, pare ușor, pentru că e la vale. Aici sunt scrise numele și păcatele pe care le-au făcut cei care au ajuns să parcurgă acest drum. Dar în același timp este atât de înșelător, pentru că e de foc, și ne arde! Și intrăm direct pe ușa Iadului, unde stă acest Satana, Beelzebub, șeful Iadului, cu această imensă cupă a suferinței. O vedeţi cât este de mare? Al treilea și ultimul lucru sfânt din această imagine este îngerul copiilor morți botezați. Ia uitaţi cum, ei fiind îmbrăcați în alb, vine și îi ia şi îi duce fără judecată în Împărăția lui Dumnezeu.”
În centru, râul de foc; stânga sus, Judecata de Apoi reprezentată prin balanță; stânga jos, bogatul nemilostiv și diavolul care îi vrea sufletul; dreapta sus, îngerul copiilor botezați, chemați la Cer
În timp ce „Sfântul Nicolae” pe care-l ține părintele între degete ne indică fără echivoc soarta sufletului păcătos, noi tăcem, ascultăm și luăm aminte, așteptând totodată explicațiile despre locul unde năzuim cu toții să ajungem: în Împărăția Domnului.
„Întorcându-ne la cealaltă parte, sunt mai multe interpretări, dar cea pe care îmi place să o dau este: găsiți aici o interpretare a Sfintei Treimi, sub formă de cruce. Nu o găsiți niciunde. Eu n-am găsit-o până acum, și m-am tot plimbat.
Reprezentarea Sfintei Treimi sub formă de cruce, o distincţie a Jupâneştiului
Iată: avem Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe orizontală, dar şi Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe verticală – și am format o sfântă cruce din cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Maica Domnului, care este străjuită de către Sfinții Arhangheli, oferă cupa fericirii. Faceți comparație între ea și cupa suferinței! Cupa fericirii, pentru credincioșii care se fac vrednici pentru Împărăția lui Dumnezeu. Avem și sfinții și mucenicii bisericii noastre, care sunt străjeri la Grădina Raiului, iar Grădina este ilustrată sub formă de cetate. S-a «pus» un zid imens de cetate, ca să înțeleagă tot muritorul că nu se poate intra aici, decât în urma Judecății și cu binecuvântarea și aprobarea lui Dumnezeu!”
Sfânta Treime, înconjurată de „un zid imens de cetate”
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Să te entuziasmezi la Brăila e – ca în multe alte oraşe de provincie din România – o misiune aproape imposibilă. Chiar dacă ai face abstracţie de vremea tomnatică ce îmbie mai degrabă la hibernare decât la reverie citadină, valsată pe bulevardele fostului mare port (care pe vremuri decidea preţul grânelor la paritate cu Chicago şi Amsterdam!), decadenţa oraşului e o realitate ineluctabilă.
Cu toate acestea, există şi rare fascicule luminoase la Brăila, iar unul dintre ele este Teatrul “Maria Filotti”, a cărui clădire a fost reabilitată cu mari sacrificii în ultimii trei ani, pentru ca în 2016 să îşi întâmpine finalmente oaspeţii în straie de sărbătoare. Zilele acestea, aici are loc a X-a ediţie a Festivalului “Zile şi nopţi de teatru la Brăila”, având o temă de o actualitate clinică: “Teatrul, între poveste şi criză”.
Ieşită din criză, bijuteria de patrimoniu este, într-adevăr, una de poveste, care îşi respectă blazonul de membră a clubului select de teatre de pe Bătrânul Continent. Restaurarea (cu fonduri europene) s-a făcut reuşit, interioarele reînsufleţite sunt impresionante, iar Muzeul Teatrului găzduieşte obiecte de recuzită din marile spectacole jucate aici şi spune ca la carte povestea acestui bastion cultural al României. Lucru cu care, de pildă, TNB-ul bucureştean nu se poate lăuda.
Însă cele mai importante lucruri se întâmplă în spatele “uşilor împărăteşti”, pe scena sălilor “Mariei Filotti”. 17 spectacole se joacă cu casa închisă la această ediţie a Festivalului care, mărturiseşte Directorul Lucian Sabados într-un interviu ce va fi publicat vineri pe Matricea Românească, a costat 2 miliarde de lei vechi, însă este o mină de aur pentru un oraş care în lipsa lui şi-ar pierde poate ireversibil identitatea.
Lăsându-vă să admiraţi fotografiile surprinse de Marius Donici miercuri, la “Cântăreaţa Cheală” pusă în scenă de Slava Sambriş (Teatrul “Eugen Ionesco”, Chişinău), vă spunem doar atât: Brăila, un oraş astmatic, respiră teatru, şi prin teatru. Este o poveste românească de succes care trebuie aplaudată frenetic şi susţinută – căci, în cetate, cultura pare să fie singura şansă de evadare a locuitorilor.
Un tren ratat definitiv? Gara din Hunedoara a încremenit în timp, iar Piaţa Gării rămâne simbolul decrepit al vremurilor când un oraş de provincie din România încă mai conta. Un material marca Matricea Românească.
În general, în Piața Gării oricărui...
Matricea Românească publică, în cadrul unei noi serii de misive ale clasicilor culturii românești, o scrisoare inedită, parte a unui roman epistolar dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, despre condiţia geniului în România.
„Spuneţi-mi despre dânsa...
Matricea Românească vă dăruiește un medalion literar cu poezie românească mai puțin cunoscută, dar la fel de sensibilă, cinci creații ivite de sub penița Marelui Geniu, Mihai Eminescu.
„Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la...
Museikon -ul de la Alba Iulia este un proiect de suflet, un muzeu în care au fost puse la loc de cinste icoane și cărți bisericești ale tezaurului românesc din toate timpurile. Matricea Românească a fost din nou prezentă, de astă dată la inaugurarea pentru...
În urmă cu câteva luni, un preot mi-a spus, printre multe alte cuvinte înțelepte, faptul că Biserica însăși este un spital care oblojește sufletul omului. În urma unei scurte vizite în istoricul oraș Alba Iulia, am trecut pragul unui loc despre care pot...
De ce se spune despre români că sunt mămăligari? Matricea Românească face istoria acestui produs alimentar neaoş fundamental...
În comunitățile tradiționale româneşti, se credea că tânăra femeie era cu adevărat pregătită să se mărite după ce...
https://www.youtube.com/watch?v=8LCcMEKrFN8
Există feluri şi feluri de a-ţi sluji ţara. Unul este de a sfida frigul încălzindu-te la focul idealurilor şi contestând legiuiri vremelnice în capitala României. Altul este să te lupţi cu viscolul în munţii...
“O lopată de pământ, întoarsă, poate răsturna istoria”, proclamă pe un ton augural administratorul Sarmizegetusa Regia, unul dintre personajele documentarului “The Hunt for Transylvanian Gold” (“Goana după aurul transilvan”), proiectat în premieră...
Când te apropii de Săpânţa, o localitate din Maramureş aflată la patru kilometri de frontiera cu Ucraina, celebră pentru amuzamentul cu care sfidează moartea, sistemele de localizare ale telefonului sunt bulversate de proximitate şi interpretează vizita drept...
A spune că satul argeşean Jupânești reprezintă o așezare unde nu există picior de localnic nerecunoscut chiar și de către vecinul de la câteva case distanță ar reprezenta o descriere palidă a ideii de unitate la care sătenii s-au aliniat încă de pe...
Să te entuziasmezi la Brăila e - ca în multe alte oraşe de provincie din România - o misiune aproape imposibilă. Chiar dacă ai face abstracţie de vremea tomnatică ce îmbie mai degrabă la hibernare decât la reverie citadină, valsată pe bulevardele fostului...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.
Matricea Românească este apolitică şi autonomă.
Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.
Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.
Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.
Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.
Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.
Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.
Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.
Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.
Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.
Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.
Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.
Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.
Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.
Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
