Tag

patrimoniu cultural

Un tren ratat definitiv? Gara din Hunedoara a încremenit în timp, iar Piaţa Gării rămâne simbolul decrepit al vremurilor când un oraş de provincie din România încă mai conta. Un material marca Matricea Românească.

În general, în Piața Gării oricărui oraș te-ai aștepta la forfotă, la un furnicar de oameni, unii venind, alții plecând, alții doar aflându-se acolo ca să mai vândă câte un ziar sau câte ceva de-ale gurii călătorului gata să părăsească localitatea. În multe orașe de provincie, „piața” nu este doar descrierea unei anumite poziții geografice a urbei, ci capătă și valențele unui comerț cu mărfuri, de unde amestecul de glasuri: ale roților de tren cu ale oamenilor aflați acolo.

În Hunedoara, însă, locomotivele nu mai șuieră, iar Piața Gării rămâne un simbol care dăinuie, mai degrabă, prin nume și prin memoria zilelor glorioase de altădată. Faptic, sunt puține de observat. Ba chiar, mai nimic. La colțul dintre Bulevardul Traian și Strada Avram Iancu, pe partea cealaltă a drumului, ascunsă undeva în spatele unui centru comercial și al clădirii autogării, se află gara. Încă „se află”, căci, abandonată, zace într-o stare de degradare care își duce lupta cu timpul.

Din ziua de Mărțișor a acestui an, Hunedoara a fost despărțită feroviar de restul țării

În fața gării – cu alte cuvinte, între gară și clădirea autogării, în ceea ce ar fi trebuit să fie, în adevăratul sens al cuvântului, „piața” – stau parcate câteva autobuze, poate vreo zece, încă vreo cinci microbuze și alte câteva taxiuri. Pe cine așteaptă taximetriștii este greu de ghicit.

Hunedoara, un oraş de provincie care îşi decelează istoria în liniştea roţilor de tren

Hunedoara, un oraş de provincie care îşi decelează istoria în liniştea roţilor de tren Foto: arhiva personală Vlad Roşca

Este duminică seară, pustiu, liniște, mașinile firmelor de transport sunt deja staționate, iar de sosiri nu se anunță nimic. Cu atât mai puțin pe cale ferată…

Din ziua de Mărțișor a acestui an, Hunedoara a fost despărțită feroviar de restul țării. Ultimele rămășițe ale odinioară intens circulatei rute Hunedoara-Simeria au fost și ele date uitării odată cu încetarea activității unui operator privat. Peste clădirea gării, oricum, fusese pus lacătul de acum trei ani. Sau, mai bine spus, fuseseră puse zalele, acestea ținând închisă poarta principală, cu toate că se poate ocoli foarte ușor și intra prin spate, dinspre peronul năpădit de buruieni. În anul 1884, în plin avânt al industriei metalurgice, era dat în folosintă tronsonul Simeria-Hunedoara. Linia principală venea de la Arad, iar la Simeria se bifurca, un braț coborând spre Hunedoara, iar altul spre Petroșani, prin Călan și Hațeg.

Actuala clădire a gării a fost proiectată în anul 1951 de către arhitecții Dan Titu Elian şi Dan Virgil Maiorescu, iar instituția feroviară hunedoreană și-a cunoscut avântul în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, când industrializarea socialistă a făcut din orașul de pe Valea Cernei un pol de interes economic unde se produceau oțel, cocs metalurgic sau tricotaje. Populația s-a dublat între anii 1956 și 1977, așa că trenurile deserveau deopotrivă transportul de marfă și cel de persoane. Pentru a marca avântul muncitoresc, Paul Miracovici a pictat două murale în stilul realismului socialist, așezându-le față în față în holul central, în stânga și în dreapta intrării.

Astăzi, frescele au căzut victimă igrasiei, marfa a dispărut, iar persoanele au rămas să se descurce singure, cum pot, dacă vor să iasă din oraș. Soluția cea mai la îndemână este autoturismul propriu, la fel și pentru turiști. Un alt „turist”, Nikita Hrușciov, aflat în vizită de lucru, a avut totuși ocazia să coboare în Gara din Hunedoara în iunie 1962, însoțit de Gheorghe Gheorghiu Dej, poate momentul marcant al unei Piețe în care, astăzi, taximetriștii mai trag doar pentru odihnă sau pentru a-i așteapta pe cei câțiva, răzleți, cumpărători din centrul comercial sau clienți ai autogării. În rest, liniște…

Matricea Românească publică, în cadrul unei noi serii de misive ale clasicilor culturii românești, o scrisoare inedită, parte a unui roman epistolar dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, despre condiţia geniului în România.

Spuneţi-mi despre dânsa tot răul din lume, de vreţi să-nebunesc, că-i hetera, că-i monstru, că-i satan… o iubesc”, spunea Mihai Eminescu despre femeia dragă și percepția amorului. Cine dintre noi nu a auzit măcar odată despre celebrul cuplu Veronica Micle și Mihai Eminescu, oamenii care au iubit, suferit și trăit într-un extremism sentimental?

Dincolo de pasiunea care îi mistuia fără milă pe cei doi, s-a ascuns și o prietenie frumoasă, transpusă în câteva zeci de scrisori, devenite toate la un loc, unul dintre cele mai renumite romane epistolare, improvizate ad-hoc, ale istoriei literare. Un roman care depășește faza dulcegăriilor amoroase și conține o veritabilă cronică a simțămintelor lui Mihai Eminescu față de societate, creație și dragoste.

Se știe prea bine că sosirea geniului la București și perioada dintre 1877 – 1889 nu au fost neapărat înscrise în zodia fericirii, iar traiul în Capitală i-a deturnat echilibrul lăuntric, trezindu-i frustrările față de unele inegalități specifice acestei zone. Chiar și astăzi, după un secol, realitățile invocate de Marele Poet într-o scrisoare datată cu sfârșitul lunii mai, a anului 1882, își păstrează, cu prisosință, actualitatea și trezesc aceleași emoții furibunde în noi.

În epistola sa către „Momoțel”, Mihai Eminescu semnalează o repartiție inechitabilă a muncii, spunând: „funcționar, arendaș, advocat, iată cele trei cariere – exceptând profesura și milităria, cari amândouă sunt adevărate sărăcii”. Ca și atunci, astăzi doar o mână de meserii, ascunse în carapacea unor denumiri mai de greutate, manager sau antreprenor, dictează evoluția socială.

Indignarea lui Eminescu nu se oprește doar la acest episod, ci punctează o durere acută a omului de cultură din toate timpurile, notând în aceeași depeșă adresată Veronicăi Micle: „Cât despre artă adevărată sau știință adevărată, ele se fac în România amândouă cu pagubă, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipsește”.

Marele Poet scrie și despre himera echității sociale, concept care peste câțiva ani va alimenta în toată Europa molima revoluționară: „Cei ce le au (n.r. bogățiile, avuția, succesul) nu le merită și nu le prețuiesc cum se cuvine, cei ce le-ar prețui cum se cade nu le au, așa e cursul lumii și al norocului”.

Cu siguranță, această scrisoare este o confesiune a Sinelui, o încercare de astâmpăr a unui spirit răzvrătit, rănit de ingratitudinea societății în care viețuiește. Vizionarismul eminescian și aptitudinea lui de a discerne asupra unor probleme, valabile și astăzi, sunt doar câteva dintre caracteristicle acestei depeșe transmise către Veronica Micle. În egală măsură, misiva este încă o declarație de dependență emotivă față de iubirea vieții sale, pe umerii căreia poetul pune misiunea inspirației proprii și a entuziasmului.

Draga mea fată,

În adevăr recunosc că munca zilnică la care sunt supus e în cel mai mare grad ingrată, dar în realitate răul constant de care suferă țara este tocmai această lipsă de diversitate a ocupațiunii. Ce e de făcut în România și ce ocupație poate găsi cineva?

Nici una, dacă nu voiești a fi funcționar al statului. Pe acest din urmă teren însă ai concurența tuturor nulităților, căci în această vânătoare consistă din nenorocire viața publică la noi. Iar a lua în arendă o moșie fără capital nu se poate. La aceste două ocupațiuni e redus însă omul în țara noastră. Funcționar, arendaș și advocat, iată cele trei cariere – exceptând profesura și milităria, cari amândouă sunt adevărate sărăcii. Cât despre artă adevărată sau știință adevărată, ele se fac în România amândouă cu pagubă, nu cu câștig – deci sunt terenuri pe cari un om nu câștigă nimic; nici măcar glorie, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipsește.

Feudul și castelul nu sunt, căci altfel am vorbi atunci. Cei ce le au nu le merită și nu le prețuiesc cum se cuvine, cei ce le-ar prețui cum se cade nu le au – așa e cursul lumii și al norocului.

Dar cine s-ar uita la toate astea, n-ar mai scăpa de gânduri negre. Destul sunt și câte avem, câte ni le impune (?) vremea și piedicile câte există.

Te sărut, Momoțelule, de multe, multe ori, cu păreri de rău că nu pot nici zbura, nici nu mă pot preface în aer atmosferic ca să călătoresc împreună cu razele soarelui pân’ în fereastra ta. De când te-ai dus n-am scris un singur ver; parcă a dispărut toată inspirația și tot entuziasmul. Cel puțin șase luni de odihnă mi-ar trebui ca să-mi vin în fire, ca mașina intelectuală să devie capabilă a mai concepe ceva. Am ruginit cu totul intelectual.

Moți, te sărut cu dragoste și te rog să nu uiți pe

Emin

O scrisoare cu tentă acidă, dar care condamnă, în deplină cunoaștere a cauzei, lipsa virtuții și a meritocrației, garanții indispensabile pentru succesul funcționării unei societăți sănătoase. Prezenta depeșă, parte a unui roman epistolar impresionant, este încă o demonstrație a talentului eminescian în materie de analiză socială, revelat într-o corespondență profund personală.

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

În deschidere, ilustrație semnată de către pictorul român, Camil Ressu.

Matricea Românească vă dăruiește un medalion literar cu poezie românească mai puțin cunoscută, dar la fel de sensibilă, cinci creații ivite de sub penița Marelui Geniu, Mihai Eminescu.

Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”, nota Mircea Eliade, iar cu acest simțământ de familiaritate am înscris versurile eminesciene la nivelul ADN-ului cultural al cărui purtători suntem. Dar cu toate acestea, Mihai Eminescu este un fenomen de amplitudine în poezia românească, studiul său fiind posibil doar trăindu-i rimele, iar pentru asta nu ne ajunge nici o viață de om.

Ne-am obișnuit să îi recitim „Luceafărul”, „Scrisoarea a III-a” sau „Glossă”, cele mai cunoscute creații, dar a venit timpul să îl redescoperim pe acest geniu prolific al poeziei românești și prin prisma unor lucrări rămase cumva în colbul trecutului. Este binecunoscut faptul că cel mai renumit volum de poezii, unicul tipărit în timpul vieții autorului, este cel îngrijit de către Titu Maiorescu. „Poesii” a văzut lumina tiparului pe 21 decembrie 1883 la editura Socec, înglobând în paginile sale un număr de 63 de poezii.

poezie romaneasca Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este un simbol al creației, un făuritor de poezie românească precum altul nu am cunoscut

Totuși, au rămas capodopere care încă nu au ajuns în vizorul cititorilor atenți, rămânând parte integră și naturală a patrimoniului poetic eminescian. Am decis, prin urmare să facem o selecție de cinci mostre de poezie românească, născute din spiritul Marelui Eminescu, dar care nu sunt foarte cunoscute publicului larg.

Prima pe lista noastră este poezia cu titlu provocator Eu nu cred nici în Iehova, care într-o manieră francă punctează o luare de poziție radicală a autorului asupra unor concepte precum viața, religia sau încercările societății de a-i perturba statutul de romantic desăvârșit:

Eu nu cred nici în Iehova
Nici în Buddha Sakya – Muni,
Nici în viață, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt și unul și-altul
Și tot una-mi este mie
De-oi trăi în veci pe lume
De-oi muri în vecinicie.

Toate-aceste taine sfinte,
Pentru om frânturi de limbă
În zadar gândești, căci gândul
Zău nimic în lume schimbă.

Și fiindcă în nimica
Eu nu cred, o, dați-mi pace
Fac astfel cum mie-mi pare
Și faceți precum vă place.

Nu ‘nvăluiți a mea gândire
Nici cu stil curat și antic,
Toate-mi sunt de o potrivă
Eu rămân ce-am fost: – romantic.

Continuăm acest medalion literar cu o confesiune smerită a succeselor pe care le-a trăit Mihai Eminescu de-a lungul activității sale literare. Poezia Cu gândiri și cu imagini este un îndemn, o scrisoare fără destinatar concret, dar cu un mesaj clar:

Cu gândiri și cu imagini
Înegrit-am multe pagini,
Ș’ ale cărții ș’ ale vieții.
Chiar din zorii tinereții.

Nu urmați gândirii mele,
Căci noianu-i de greșele,
Urmărind prin întuneric
Visul vieții-mi cel chimeric.

Ne având învăț și noimă,
Fantazia fără formă,
Rătăcită – era cu mersul,
Negru-i gândul, șchiop e versul.

Și idei, ce altfel simple
Ard în frunte, bat sub tâmple,
Eu le-am dat îmbrăcăminte
Prea bogată, fără minte.

Ele seamănă, hibride,
Egiptenei piramide:
Un mormânt de piatră’ n munte
Cu icoanele cărunte.

Și de sfinxuri lungi alee,-
Monoliți și propilee, –
Fac să crezi că după poartă
Zace-o ‘ntreagă țară moartă.

Intri ‘năuntru, sui pe treaptă,
Nici nu știi ce te așteaptă.
Când acolo!… sub o faclă,
Doarme-un singur om în raclă.

Putem observa furibunda negare a propriului geniu, Eminescu diluându-și stările febrile cu frumoasele poezii de dragoste, pe care le-am moștenit. Una dintre mostrele de gingășie, de senzualitate și de sentimentalism, este poezia Dormi, în rândurile căreia găsim o liniște cu totul specială:

De ce te temi? Au nu ești tu cu mine?
Las’ ploaia doar’ să bată în ferești,
Las’ vântul trist prin arbori să suspine –
Fii linișită tu! Cu mine ești.

Ce te-ai sculat și cauți în podele?
Uimită pari și pari a aștepta.
Nu poți vedea cu ochii printre ele,
Vrei să-ți aduci aminte de ceva?

Lasă-te ‘n perini – eu îți voi da pace
Dormi tu – și lasă să rămân deștept.
De când citesc, la tine-atunci îmi place
Din când în când privirea să-mi îndrept,

Să văd cum dormi, să te-admir cu drag,
Cu gura ‘abia deschisă cum respiri,
Eu de pe carte mâna mi-o retrag,
Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.

Odorul meu… o, prea frumoasă fată,
Ca marmura de albă-i a ta față,
Îmi vine să alerg la tine ‘ndată
Ș’ astfel cum dormi să te cuprind în brață.

Dar te-ai trezit! Păcat! Și nu mă’ ndur –
Dormi liniștit c’ un braț pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur
Din când în când din mână cartea scap.

Și-s fericit… Pulsează – a nopții vreme
În orologiu cu pașii uniformi.
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!

Mihai Eminescu a fost un om al emoțiilor, turnura cărora a dat deseori tonul lucrărilor sale, iar pe fundalul unor dezamăgiri care îl atingeau, apăreau astfel de lucrări precum poezia Cum ai putut…, un strigăt de durere și refulată neputință:

Cum ai putut a-ți bate joc
De patimile mele,
De dulci petreceri la un loc
Din ceasuri ca acele?

Cum le-ai menit pe toate rău,
De s’au ales deșerte?
Dar care – i acel Dumnezeu
În stare să te ierte?

Când amândoi vom fi pământ,
Căci el pe toți ne-adună,
S’o stinge dor și jurământ,
Cu viețile ‘mpreună,

Ci ‘n lungul negrei vecinicii
Cântarea-mi se va naște,
Ce numai tu n’ ai vrut să știi
O lume va cunoaște.

În mintea vremilor ce vin
Va răsări cuvântu-mi,
Cu ‘ntreg al sufletului chin,
Ca iarba pe mormântu-mi.

Și-n versul meu ce va trăi
Infamă apăre – vei,
Cum n’ a fost alta, nici va fi
În neamu ‘ntreg al Evei.

Nici critica acidă nu a rămas străină vigilentului ochi al poetului Mihai Eminescu, acesta punând înainte de toate modestia și simplitatea ca garanții universale ale echilibrului spiritual, dar și ale creației. Simțim aceasta din versurile poeziei Ori-care cap îngust:

Ori-care cap îngust un geniu pară-și,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă,
Și, cum dorește, sgomot mare facă,
Cununi de laur de la plebe ceară – și.

Ci muza mea cu sine se împacă.
Eu am un singur, dar iubit tovarăș,
Și lui închin a mele șiruri iarăși,
Cântarea mea de glorie săracă.

Când dulcii – i ochi pe linii or s ‘alerge.
Și cumpănind în iambi turnata limbă,
Ici se va pune, dincolo va șterge.

Atuncea ea în lumea mea se plimbă,
Cu-a gândurilor mele navă merge,
Și al ei suflet pe-al meu și-l schimbă.

Din toate gândurile eminesciene pulsează emoția în retrospectivele ei cele mai inedite, de la ură la iubire și invers. Se resimt luciditatea și frenezia într-un tandem frumos, făuritor de idei, de rimă sensibilă. Aceste caractere îl fac pe Eminescu poetul român al tuturor timpurilor, geniu topit în slove scrise, o emblemă despre care Constantin Noica spunea: „Eminescu începe cu haosul de contraste, spre a se sfârşi cu cel de nediferenţiere totală”.

 

Poeziile au fost culese din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Museikon -ul de la Alba Iulia este un proiect de suflet, un muzeu în care au fost puse la loc de cinste icoane și cărți bisericești ale tezaurului românesc din toate timpurile. Matricea Românească a fost din nou prezentă, de astă dată la inaugurarea pentru publicul larg a noii instituții de cultură din Cetatea Unirii, la distanță de aproape un an de momentul deschiderii oficiale a muzeului.

Din leagănul creștinătății ni se trage marea dragoste pentru icoane, pentru imaginea providențială. Așa că atunci când am reușit să domolim penelul și să aflăm tainele culorilor, ca neam și popor în devenire, am decis să aducem în viețile noastre chipul celor sfinți, ocrotitori și veghetori ai vieții noastre.

Ne-a luat secole ca să învățăm virtutea iconografică și smerenia pictatului pe lemn sau sticlă, dar munca noastră nu a fost în zadar, ci dimpotrivă a reușit să devină parte a imensului nostru patrimoniu cultural.

Aciuați într-un secol al deșertăciunii, tot mai des uităm să ne plecăm genunchii în fața icoanelor, și cu atât mai rar ne încumetăm să le păstrăm pentru generațiile viitoare. Printre puținii oameni care au decis să dea Cezarului ceea ce i se cuvine, și lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, se numără doamna Ana Dumitran, un om-soare, femeia care în brațele sale mici a purtat, ajutată de către colegii de la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, povara creației unui loc cu totul deosebit, Museikon.

Spiritul gospodăresc al celor din Ardeal s-a transpus minunat în aranjarea exponatelor și în explicarea fiecărei icoane în parte

Iată-ne ajunși în inima Cetății Alba Iulia, undeva pe ulicioarele de lângă Catedrala Încoronării. Ascuns de ochii lumii ca o dovadă în plus de smerenie, Museikon își așteaptă oaspeții într-o clădire albă, luminoasă și împăciuitoare. De la ușă am fost întâmpinați de doamna Dumitran, care cu o căldură maternă ne-a purtat într-o excursie intimă prin toate sălile muzeului.

De la prima sală unde trona o masă pentru atelierele copiilor, căci aceștia au aici la îndemână tot ce le trebuie pentru a învăța iscusința picturii, și până la ultima care păstra cele mai vechi icoane din toate principatele Țării, se putea observa perfecționismul muncii și atenția față de detalii. Spiritul gospodăresc al celor din Ardeal s-a transpus minunat în aranjarea exponatelor și în explicarea fiecărei icoane în parte.

Deși icoanele și cărțile erau expuse în vitrine de sticlă sau la înălțime respectuoasă, întreg edificiul emana căldură, de parcă te-ai fi întors acasă, la bunici, în odaia unde păstrau, de obicei, relicvele de valoare. Poate că această impresie a fost alimentată și de grija doamnei Dumitran, care cu răbdare de pedagog ne-a ascultat întrebările și ne-a oferit răspunsuri.

Destin de icoană

Expoziția este o aranjare în ordine cronologică, care reflectă evoluția în timp atât a stilurilor iconografice, cât și a istoriei neamului, pornind de la primele încercări de pictură și terminând cu icoanele domnești. Toate au un destin special: fie poartă o pecete a tristeții, fie au scăpat cumva din ghearele dispariției, dar toate fac obiectul unei veșnici pomeniri.

Portal moldovenesc în formă de matrice, similar simbolului proiectului Matricea Românească

Portal moldovenesc în formă de matrice, similar simbolului proiectului Matricea Românească

Într-una dintre săli, având un superb portal moldovenesc sub formă de matrice, similar cu simbolul  proiectului nostru, am descoperit două icoane de o excepțională realizare, una numită „Maica Domnului cu Pruncul, flancată de prooroci”, și cealaltă „Sfântul Nicolae, cu scene din viață”. Considerate capodopere ale artei post-bizantine, cele două icoane reproduc imaginile într-o manieră specifică rutenilor din nord-vestul Ucrainei, sudul Poloniei și sud-estul Slovaciei de astăzi.

„Maica Domnului cu Pruncul, flancată de prooroci”, una dintre cele mai de preț icoane expuse la Museikon

„Maica Domnului cu Pruncul, flancată de prooroci”, una dintre cele mai de preț icoane expuse la Museikon

Au fost pictate în 1539 la comanda nobilului Luca din Urisiu, într-un atelier din Moldova. În 2010 au fost furate, împreună cu mai multe icoane, și recuperate în 2012. Din spusele doamnei Dumitran și conform surselor istorice, acestea sunt cele mai vechi icoane datate din Transilvania. Grație proiectului Museikon, ele au ajuns în locul unde se cuvenea să se afle și, mai ales, au primit îngrijirea binemeritată, fiind restaurate cu atenția necesară.

Museikon este un proiect de spirit, o importantă matrice spirituală a orașului Alba Iulia, dar și a întregii Românii, fapt reflectat și de cuvintele cu care instituția se prezintă lumii: timp – credință – moștenire

Privirea mea s-a oprit însă, asupra unei icoane a Sfântului Nicolae, care nu părea să semene cu cele pe care le-am văzut în biserica orașului de unde vin. Purtând dedicația: „Aiastă sfântă icoană o plătit Opria Constandin cu soțu său Ioana, din Lupșa. 1752”, icoana poate fi atribuită lui Vasile Zboroschi, zugrav de formațiune ruteană, care deși a avut un impact covârșitor asupra evoluției iconografice în Transilvania, a rămas un ilustru necunoscut. Despre el se știe că ar fi semnatarul iconostasului Bisericii din localitatea Certege, județul Alba, actualmente aflat în muzeul Mitropoliei din Cluj-Napoca, multă vreme considerat ultima lucrare a pictorului Ștefan Tenețchi din Arad și realizat în 1798. Cu ocazia demontării acestui iconostas din biserica unde a fost folosit ultima dată, a fost găsită inscripția cu semnătura și datarea, și astfel corectată „paternitatea” operei.

Un altfel de Ioan Botezătorul

Dincolo de rolul său de păstrător al tradiției iconografice, Museikon poate fi considerat, pe bună dreptate, și o retrospectivă a celor mai inedite relicve iconografice, acesta păstrând în sălile sale icoane inedite pentru creștinul contemporan. Este cazul icoanei „Sfântul Ioan Botezătorul, îngerul deșertului”, datate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Ulterior, cam prin secolul al XX-lea, aceasta a devenit o donație târzie din partea unor enoriași, pe verso fiind scris cu litere latine „Sofia, Petre, Ion, Maria, cu tot neamul”. Calitatea excepțională a picturii o recomandă, precum afirmă specialiștii, ca fiind una dintre cele mai frumoase icoane păstrate în Transilvania.

Un exponat inedit din patrimoniul Museikon: „Sfântul Ioan Botezătorul, îngerul deșertului”

Un exponat inedit din patrimoniul Museikon: „Sfântul Ioan Botezătorul, îngerul deșertului”

Ceea ce o scoate din tiparele uzuale este întruchiparea Sfântului Ioan Botezătorul cu aripi de îngeri, motivația fiind dată de un verset din Vechiul Testament: „Iată, eu trimit pe îngerul meu și va găti calea mea înaintea feței Mele” (Cartea lui Maleahi, 3,1), repetat ulterior și în Evangheliile după Marcu, Matei și Luca. Deși ne-am obișnuit cu imaginea capului tăiat al Sfântului, poziționat pe o tipsie, această icoană merge pe un alt făgaș, Sfântul ținând în mâna stângă un rotulus desfășurat, pe care se poate citi un text, redat în slavonă: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor” și un potir cu prefigurarea jertfei euharistice. Cromatica icoanei are parcă menirea să înfricoșeze sufletele păcătoșilor, pentru a-i întoarce la virtute.

Chiar dacă icoanele sunt cel mai mare tezaur al muzeului, o atenție aparte este oferită de către administratorii instituției și unor cărți bisericești de mare valoare. În posesia Museikon se află peste 3600 de volume, două treimi dintre acestea fiind carte românească tipărită până la 1830 – limita cronologică superioară agreată în spațiul românesc pentru identificarea cărților de patrimoniu. Astfel, printre cele mai vechi exponate puteți admira Tetraevanghelul lui Filip Moldoveanul din 1551-1553 sau Chiriacodromion, tipărit la 1699, la a cărui apariție a contribuit domnitorul Constantin Brâncoveanu.

Iar dacă munca echipei Museikon a fost una prolifică, și destinul le-a scos în cale, în procesul amenajării muzeului, comori neașteptate. Printre acestea se numără un fragment de  zid post-roman pe locul castrului roman Apulum datat, cel mai probabil, cu începutul secolului al IV-lea. Iată de ce puteți descoperi în Museikon toate perioadele determinante ale formării poporului nostru, structurate logic și, cel mai important, fără gram de habotnicie, ci într-o manieră revigorantă, cu utilizarea tehnologiilor informaționale, care aici se integrează armonios cu obiectele de patrimoniu.

Tehnologii avansate și istorie, aduse împreună de proiectul Museikon Alba Iulia

Tehnologii avansate și istorie, aduse împreună de proiectul Museikon Alba Iulia

Museikon este un proiect de spirit, o importantă matrice spirituală a orașului Alba Iulia, dar și a întregii Românii, fapt reflectat și de cuvintele cu care instituția se prezintă lumii: timp – credință – moștenire. Grație eforturilor conjugate ale echipei din culisele acestui muzeu special, vom avea o legătură fortificată cu trecutul și viitorul nostru, păstrând caracteristicile acestui neam: credință, virtute și facere de bine.

Mai multe detalii despre Museikon, aflați de pe site-ul lor sau de pe pagina de Facebook a instituției.

În urmă cu câteva luni, un preot mi-a spus, printre multe alte cuvinte înțelepte, faptul că Biserica însăși este un spital care oblojește sufletul omului. În urma unei scurte vizite în istoricul oraș Alba Iulia, am trecut pragul unui loc despre care pot spune, fără teama de a greși, că reuneşte ambele instituții: în incinta primului spital militar din România a fost inaugurat un muzeu al icoanei și cărții religioase. Museikon este singurul muzeu de artă religioasă din țară, precum și noua instituție de care albaiulienii se pot bucura și prin care își pot îmbogăți atât intelectul, cât și duhul. Matricea Românească a fost invitată vineri, 28 aprilie, la inaugurarea acestui pol cultural, născut în urma proiectului „MUSEIKON. Un nou muzeu al icoanei revitalizează o clădire monument istoric restaurată în Alba Iulia”, finanțat printr-un grant oferit de Islanda, Liechtenstein și Norvegia.

Cu toate că, în spațiul românesc, granița dintre patrimoniul cultural și cel religios este fină, ba pe alocuri chiar inexistentă, pentru că adesea cele două se întrepătrund, la Museikon vizitatorii sunt invitați să cunoască icoana transilvană, să rezoneze la nivel spiritual cu ea, dar și să aibă contact cu cărțile de cult, acesta fiind unul dintre principalele scopuri ale entității nou înființate.

Și pentru că semnificația cea profundă a icoanei este aceea a comuniunii omului cu Dumnezeu, la inaugurarea Museikon a avut loc și sfințirea acestui spațiu, de către Arhiepiscopul Alba Iuliei, Irineu. Evenimentul de vineri a fost organizat de Consiliul Județean (CJ) Alba, Muzeul Național al Unirii, Arhiepiscopia Ortodoxă a Alba Iuliei și de Muzeul Universității din Bergen (Norvegia).

Museikon, primul muzeu al icoanei și cărții religioase din România, va găzdui mii de obiecte de patrimoniu religios

Museikon, primul muzeu al icoanei și cărții religioase din România, va găzdui mii de obiecte de patrimoniu religios

„E ciudat cum județul actual a reușit să concentreze cele mai importante figuri de artiști români transilvăneni, și nu numai, care au venit și au lucrat pentru comunitățile de aici. De ce aici și nu pentru altele, aș avea un răspuns: pentru că aici au fost oameni mai cu dare de mână, au putut plăti mai mult, au avut mai din timp șansa să-și înfrumusețeze bisericile, au fost mai luminați și și-au dat seama că trebuie să facă ceva și pentru Casa lui Dumnezeu. Asta a adus la apariția unei colecții incredibile, și trebuia făcut ceva cu ea. Suntem la începutul mileniului III, vorbim de patrimoniu cu aplomb și suntem foarte entuziasmați de ce o fi aia, «vai de mine!». Dar clădirile pică pe noi, obiectele se sfărâmă și ce facem, facem cu banii altora. Așa a fost și în această situație”, a declarat, pentru Matricea Românească, muzeograful Ana Dumitran, de la Muzeul Național al Unirii.

„La icoană te rogi şi dacă eşti credincios, şi dacă nu eşti”

Unul dintre motivele pentru care acest proiect s-a născut a fost acela al prezenței tradiției de iconari în Alba, una ce merită conservată şi promovată, întrucât meșterii sunt din ce în ce mai puţini. Ion Dumitrel, președintele CJ Alba, a dezvăluit auditoriului că, odată cu restaurarea vechiului spital în care se află Museikon, se va da startul la amenajările multor alte instituții culturale din oraș, care au nevoie de atenție: Sala Unirii, Muzeul Unirii sau Cercul Militar.

Icoana rămâne centrală pentru spiritualitatea transilvană

Icoana rămâne centrală pentru spiritualitatea transilvană

„Am început cu icoana, pentru că în tot ceea ce ne dorim să facem pentru acest loc minunat al României, trebuie să începem cu o rugăciune, întotdeauna în fața icoanei. Cât de credincios sau necredincios este cineva, când trece prin fața icoanei, tot se roagă. Sunt convins că și colegii s-au rugat”, a mărturisit Dumitrel.

„Un patrimoniu cultural este o cultură vie doar dacă este experimentat, comunicat, înțeles și folosit”

Muzeul va fi populat cu toate obiectele de patrimoniu din arhivă în câteva luni, întrucât normele în vigoare spun că piesele trebuie găzduite de un spațiu nou creat abia după jumătate de an, pentru a nu fi afectate de umiditate. Însă din toamnă – tot atunci când va avea acces şi publicul -, încăperile răcoroase și albe vor cuprinde tezaur, icoane pe sticlă sau pe lemn și cărți rare bisericești, din colecțiile Arhiepiscopiei locale și ale Muzeului Național al Unirii. Faptul că icoana este una dintre cel mai des întâlnite mărturii ale istoriei românești, întrucât a rezistat trecerii anilor în comparație cu alte vestigii, nu mai este o surpriză pentru nimeni. De aceea, Museikon îmbină istoria cu religia.

La inaugurarea muzeului au participat personalități locale, dar și fețe bisericești

La inaugurarea muzeului au participat personalități locale, dar și fețe bisericești

Însă nici prezentul nu a fost ignorat, întrucât vizitatorii au la dispoziție și echipament digital modern, prin intermediul căruia pot cunoaște taina și arta iconografiei. Mai mult, elevii, dar și adulţii, sunt așteptați la atelierul de pictură pe sticlă și pe hârtie, unde vor învăța să picteze icoane, pe care le vor lua acasă.

Vizibil încântat de concretizarea proiectului, Henrik von Achen, directorul Muzeului Universității din Bergen (Norvegia), a subliniat că Museikon are menirea de a salvgarda patrimoniul religios, reprezentat de icoanele transilvănene: „Pentru a păstra patrimoniul cultural este extrem de important ca acesta să rămână viu și accesibil. De aceea muzeul este atât de important: un patrimoniu cultural este o cultură vie doar dacă este experimentat, comunicat, înțeles și folosit. Patrimoniul religios nu poate fi înțeles fără credința care îl exprimă și îl definește. Avem de-a face, aici, cu dimensiunea relaționară a icoanei”.

De ce se spune despre români că sunt mămăligari? Matricea Românească face istoria acestui produs alimentar neaoş fundamental…

În comunitățile tradiționale româneşti, se credea că tânăra femeie era cu adevărat pregătită să se mărite după ce trecea și „testul mămăligii”. O mămăligă bine făcută indica faptul că viitoarea mireasă poate face față provocărilor gospodăriei și că nu își flămânzește bărbatul. Astăzi, bornele care trebuie atinse în acest sens de către domnișoare au căpătat alte valențe, dar mămăliga încă este un aliment prezent pe masa multor familii, și câștigă teren în fața pâinii, în special dacă cea dintâi este așezată alături de o mâncare caldă.

Potrivit legendarei Sanda Marin (1900-1961), autoarea celebrei Cărți de Bucate, mămăliga se prepară în felul următor: „Punem ceaunul cu apă la fiert. Separat, avem pregătit mălaiul proaspăt cernut. Când apa dă în fiert, punem o linguriță de sare și presărăm puțin mălai. După câteva minute, când apa clocotește bine, turnăm mălaiul tot deodată, introducem făcălețul în ceaun și despicăm movilița de mălai în două. Lăsăm să fiarbă încet, circa o jumătate de oră. Începem apoi să amestecăm bine de tot, apăsând cu făcălețul spre pereții ceaunului. Dacă ni se pare mămăliga prea moale, mai presărăm puțin mălai, amestecând întruna. (…)

Apucăm bine ceaunul de urechi, cu o cârpă, îl scuturăm de câteva ori în lături și răsturnăm mămăliga pe un fund de lemn, pregătit la îndemână. O tăiem felii cu ajutorul unor sfori curate”. Dat fiind că, de-a lungul timpului, preferințele culinare au devenit ceva mai pretențioase, străbunei rețete româneşti de mămăligă i s-a adăugat unt, margarină sau chiar puțin ulei. Cei care preferă mămăliga mai moale trebuie să știe că aceasta se numește „coleașă”.

Numiţi "mămăligari" de vecini, românii sunt renumiţi pentru produsul lor neaoş, simplu şi gustos: mămăligă cu brânză și smântână

Neaoş, simplu, gustos: mămăligă cu brânză și smântână Foto: romaniadevis.ro

Porumbul – sau cucuruzul – este materia primă din care se obține mălaiul pe care-l fierbem în ceaun. Planta a pătruns în Europa din America (Mexic) la începutul secolului al XVII-lea, după descoperirea Americii de către Cristofor Columb, iar Transilvania a fost prima regiune a Țărilor Române care a cunoscut porumbul. Odată cu popularizarea culturii plantei, mămăliga a devenit un aliment de bază, concurând cu tradiționala pâine.

Considerată alimentul de bază al țăranului român, mămăliga reprezintă un sănătos, ieftin și gustos substitut al pâinii. La țară, în lunile caniculare de vară, săteanul își prepara acasă mămăliga, pe care o învelea într-un prosop curat și o lua la pachet, pentru a o mânca în pauza dintre muncile de pe câmp. Mai mult, mămăliga caldă este însoțitorul perfect al sarmalelor, tochiturii, pastramei, ochiurilor sau al brânzei cu smântână.

Mămăliga este un preparat tradițional românesc, ea fiind și izvorul glumei ușor răutăcioase potrivit căreia românii sunt mămăligari

În ceea ce privește informațiile nutriționale – curiozitate la modă -, mămăliga are un bogat conținut de vitamine (A, B, C și E), de minerale (Potasiu, Magneziu și Fier), dar și de fibre.

Deși acest preparat este întâlnit în mai multe țări ale lumii (cea mai cunoscută fiind polenta italienilor), fiecare cultură și-l prepară în mod diferit. Însă, mămăliga este un aliment tradițional românesc, ea fiind și izvorul glumei ușor răutăcioase potrivit căreia românii sunt mămăligari, așa cum italienii sunt macaronari. Un exemplu celebru în acest sens este cel al fostului mare jucător de fotbal bulgar, Hristo Stoichkov, cel care s-a adresat acum câţiva ani jurnaliștilor români cu apelativul ironic „mamalicki”, adică mămăligari.

Foto deschidere: a1.ro

Liniștea roților de tren

7 august 2018 |
Un tren ratat definitiv? Gara din Hunedoara a încremenit în timp, iar Piaţa Gării rămâne simbolul decrepit al vremurilor când un oraş de provincie din România încă mai conta. Un material marca Matricea Românească. În general, în Piața Gării oricărui...

Cinci poezii mai puțin cunoscute ale lui Mihai Eminescu

11 Ianuarie 2018 |
Matricea Românească vă dăruiește un medalion literar cu poezie românească mai puțin cunoscută, dar la fel de sensibilă, cinci creații ivite de sub penița Marelui Geniu, Mihai Eminescu. „Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la...

Drumul mămăligii. De ce au devenit românii „mămăligari”

30 Martie 2017 |
De ce se spune despre români că sunt mămăligari? Matricea Românească face istoria acestui produs alimentar neaoş fundamental... În comunitățile tradiționale româneşti, se credea că tânăra femeie era cu adevărat pregătită să se mărite după ce...