Primul Război Mondial

A îmbrățișat viața călugărească de timpuriu, ajungând pe rând frate, monah, arhimandrit și stareț. Odată cu declanșarea Primului Război Mondial, se alătură de bunăvoie Regimentului 21 Infanterie “Ilfov” și pleacă la luptă. Pe front, oferă povețe, ține predici prin care ridică moralul soldaților și oficiază slujbe. Înconjurat de zgomotul armelor, este rănit și cade prizonier. Cu toate acestea a condus cu vitejie Regimentul “Feldioara”, reușind în cele din urmă să dea peste cap pozițiile dușmane. Pentru toate acestea, părintele Justin Șerbănescu a fost decorat cu Ordinul Militar de Război “Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă decorație de război a statului român, fiind singurul cleric care a primit acest ordin.

Confesor al soldaților români  

Se naște la 26 octombrie 1867, în comuna Obilești Noi, județul Ilfov. Crescut în duhul dragostei față de cele sfinte, junele prinde drag de biserică, iar la vârsta cuvenită intră ca frate la Mănăstirea Cernica. După o bună bucată de vreme este tuns în monahism, fiind avansat până la treapta de stareț. În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic din anul 1913, părintele Șerbănescu va îndeplini funcția de confesor onorific în cadrul Regimentului 21 Infanterie “Ilfov”. Drept răsplată pentru devotamentul și curajul de care a dat dovadă, va fi decorat cu medaliile “Răsplata muncii pentru Biserică” şi “Avântul Ţării”.

Din momentul intrării României în focurile primei conflagrații mondiale la 14/27 august 1916, părintele Justin Șerbănescu s-a alăturat Regimentului 21 Infanterie “Ilfov”. În calitate de confesor, a participat la luptele din Transilvania oferind povețe și îmbărbătând pe soldați. Curajul l-a costat scump, iar în ziua de 17/30 septembrie 1916, părintele este rănit.

Călugărul din linia întâi

După câteva zile petrecute la infirmerie, pe 16/29 octombrie revine în mijlocul ostașilor din Brigada 8 Infanterie care lupta pe Valea Azugăi. Când trupele inamice ocupaseră Predealul, părintele se alătură ostașilor din Regimentul “Feldioara”, lupta finală dându-se la Clăbucet. A curs mult sânge, comandantul și ofițerii erau grav răniți, iar regimentul era în totală dezordine. Văzând cele întâmplate, părintele Șerbănescu a luat frâiele în mână și a început să comande. Mai întâi a mobilizat gorniștii să vestească înaintarea, după care a dirijat contraatacul reușind în cele din urmă să dea peste cap pozițiile dușmane. Trupele române au luptat până la epuizare. La 16/29 noiembrie 1916, soldații nu au mai putut rezista și au căzut în mâinile inamicului. Părintele Șebrănescu a fost luat prizonier, dar a reușit să evadeze în iulie 1917. A rătăcit prin munți, iar al sfârștitul lunii februarie 1918, a ajuns la Galați, loc în care se afla Regimentul 21 Infanterie “Ilfov”.

Vitejia clericului ajunsese până la urechile conducătorilor. În urma acțiunilor sale, autoritățile au decis să-i ofere Ordinul Militar de Război “Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă decorație de război a statului român. “Pentru vitejia, destoinicia şi iubirea de Patrie, ce a arătat pe câmpul de onoare, în 1916. Pe lângă că şi-a îndeplinit cu un mare devotament îndatoririle ce avea ca confesor al regimentului, a mai luat parte la toate luptele, mergând cu Sfânta Cruce în mână, în fruntea luptătorilor regimentului. În ziua de 21 octombrie 1916, văzând că Regimentul „Feldioara” a pierdut în lupte aproape pe toţi ofiţerii şi că comandantul căzuse rănit pe Muntele Clăbucetul Taurului, a luat comanda acestui corp şi luptând ca un erou o zi şi o noapte, a respins pe inamic până pe Muntele Susai, oprindu-l de a ocupa Azuga. În luptele de pe Muntele Dihamului a condus un batalion de dispersaţi, iar la 17 noiembrie 1916, fiind pentru a doua oară rănit pe Muntele Sorica în timpul unui atac al Azugăi, a refuzat evacuarea pentru a nu se despărţi de vitejii regimentului”, se motiva prin Înaltul Decret.

Dar șirul distincțiilor nu s-a oprit aici. Prin Înaltul Decret nr. 1264 din 15 iunie 1917, locotenentul preot Justin Șerbănescu a fost avansat la gradul de căpitan. Pe 15 august 1918, va primi din partea atașatului militar al ambasadei Franței din România “Crucea de război cu lauri.”

Ultimele campanii

Ajuns la 51 de ani, părintele nu s-a dat în lături de la noi provocări. Odată cu reintrarea României în război la 10/23 noiembrie 1918 cere să fie mobilizat și îndeplinește funcția de confesor militar la Divizia 2 Vânători. Le va fi alături militarilor la marile lupte din Transilvania și Ungaria, urmând ca la 4 august 1919, să figureze printre militarii care intră în Budapesta. A fost ultima campanie majoră la care participase. În urma vârstei înaintate și a condițiilor de pe front, o lasă mai moale. Vreme de un an de zile va sluji la Spitalul Militar “Regina Elisabeta”, unde avea funcția de confesor. După această perioadă va reveni la Mănăstirea Cernica în calitate de arhimandrit. Chiar dacă nu mai participa la lupte, conducerea Armatei Române a decis să-l avanseze la gradul de maior în baza Înaltului Decret nr. 1951 din 1 octombrie 1927. Între 1932 și 1940, este uns confesor de divizie în Garnizoana București, grad din care va cunoaște retragerea.

Surse:  Drd. Gabriel-George Pătrașcu, Protosinghelul Justin Șerbănescu-Singurul preot militar cavaler al ordinului militar de razboi ,,Mihai Viteazul”, în Misiunea, 2014.

Inteligența, râvna și devotamentul de care dădea dovadă, i-au atras simpatia episcopului Melchisedec Ștefănescu, care îl ia sub aripa lui protectoare. După cinci ani petrecuți pe băncile Academiei din Kiev, tânărul revine în țară și este numit secretar și pedagog șef la Seminarul din Roman. Odată intrat în cler se va muta la București, unde i s-au deschis noi oportunități. Prin încredințarea Sfântului Sinod, preotul Constantin Nazarie este numit organizator și conducător al preoților militari din România în timpul Primului Război Mondial. Din anul 1915 și până în 1922, s-a ocupat de buna funcționare a Serviciului Religios al Armatei și a redactat lucrări dedicate preoților din lina întâi. Pentru întreaga activitate a fost decorat cu ordinului Răsplata Muncii clasa I pentru învăţământ, cu Ordinul “Coroana României” în gradul de Cavaler şi Ordinul ”Steaua României” în gradul de Cavaler.

Sub aripa unui mare ierarh

Vine pe lume la 16 martie 1865, în satul Grădiștea, județul Tecuci, într-o familie de țărani răzeși. Tatăl, Gheorghe Nazarie, era un apropiat al bisericii din sat îndeplinind funcția de cantor. Junele a fost crescut în duhul dragostei de cele sfinte, iar la vremea cuvenită a studiat la școala primară din Bacău, urmând ca din anul 1881, capul familiei să-l dea la Seminarul ,,Sfântul Gheorghe” din Roman. Absolvă prin 1885, după care se îndreptă către o altă instituție cu profil teologic, Seminarul ,,Veniamin Costachi” din Iași. Aici, se face ușor remarcat prin ambiție, rezultate excepționale și purtare exemplară. După cei patru ani petrecuți la Roman și alți trei la Iași, tânărul Constantin, care ajunsese la vârsta de 23 de ani, își face bagajele și o apucă spre Academia Teologică din Kiev. Având în vedere posibilitățile reduse ale familie, tânărul intră sub aripa protectoare a Episcopului Melchisedec Ștefănescu, cel care îi trimite bani pentru haine și acoperă alte costuri necesare studenției. Grija marelui ierarh pentru Constantin începuse încă din timpul petrecut la Iași, când a beneficiat de salariu în urma funcției de copist pe care o îndeplinea în cadrul Episcopiei Romanului.

A petrecut cinci ani pe băncile Academiei din Kiev. Nimic nu anunța moartea protectorului său la 16/29 mai 1892. Prin testament, episcopul cere înființarea unei fundații menite să acorde burse de studiu la Academia din Kiev, iar biblioteca impresionată pe care o deținea a fost lăsată în grija Academiei Române. Între timp, Constantin devine un bun cunoscător al limbii ruse. Îl citește pe Dostoievski, unul dintre cei mai grei autori ruși după părerea sa, și începe să-l studieze pe Tolstoi. Tot acum face mai multe traduceri de texte bisericești, urmând ca la întoarcerea în țară să intensifice activitatea.

Strămutarea la București

Timpul trecuse fără băgare de seamă. Constantin adunase 28 de ani și s-a reîntors în țară. Își tipărește lucrarea de licență, pe care o închină părintelui său spiritual. Tot acum face stagiul militar amânat până la terminarea studiilor. Pe 1 septembrie 1894 este numit secretar și pedagog șef la Seminarul din Roman. În paralel avea în atribuție și funcția de director la Cancelaria Episcopiei Romanului. Se cunoaște cu Maria Stupcanu, fiica preotului Vasile Stupcanu, se plac, iar la scurtă vreme se căsătoresc. Destinul avea să-i lase împreună doar zece ani, asta pentru că soția a decedat în anul 1904.

La nici 31 de ani, teologul Constantin Nazarie a fost uns preot în Catedrala din Roman de către Episcopul Ieronim, urmând ca la finalul lui 1896 să fie numit profesor și director al Seminarului Teologic din Roman. Ulterior, a fost transferat la Seminarul Central din București, îndeplinind aceleași atribuții ca la Roman. Odată cu mutarea la București i s-au deschis noi oportunități didactice, cea mai importantă fiind promovarea în funcția de profesor la Facultatea de Teologie, la Catedra de Morală. Ascensiunea academică a continuat cu numirea în funcția de profesor titular la 20 decembrie 1904, iar din 1 februarie 1906, director al Internatului Teologic.

Când ești chemat în linia întâi

De-a lungul timpului, nu a refuzat nicio provocare. A organizat și prezidat primul Congres al profesorilor de religie ținut la București în 2-5 octombrie 1912. Evenimentul a fost  un real succes, motiv pentru care i-a fost încredințat și primul Congres al clerului ortodox din România Mare. Dar cea mai dificilă misiune la care Dumnezeu l-a chemat a fost aceea de organizator și conducător al preoților militari din România în timpul Primului Război Mondial. Și-a început misiunea în anul 1915, prin încredințarea Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române. Pentru a deveni preot militar, candidații aveau de îndeplinit următoarele cerințe: să fie titrați în teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară și să nu aibă vârsta mai mare de 45 de ani, și nici mai mică de 30.  Numirea se făcea de către Ministerul de Război la recomandarea episcopului și mitropolitului dintr-o anumită dieceză. Preoții care erau selectați intrau sub regimul legilor militare, iar misiunea lor era: să însoțească trupele unde vor merge în timpul mobilizării; să dea povețe ce se impun de împrejurări; să facă servicii religioase fără ezitare.

Părintele Nazarie nu s-a lăsat intimidat de misiunea care îi atârna pe umeri. Chiar în anul numirii, a redactat două lucrări capitale pentru preoții ce urmau să se alăture trupelor: Instrucțiuni asupra atribuțiilor preoților de armată și Cuvântări pentru ostași și rugăciuni pentru Rege, Oaste și Popor în vreme de război. După campania din 1916, a redactat în colaborare cu Iconom Vasile Pocitan, subprotoiereul preoților de armată, broșura Înarmarea sufletească a ostașului român. Însă greul era abia la început. Serviciul Religios al Armatei necesita multă migală și dialog, asta pentru că biserica și armata trebuiau să ajungă la un limbaj comun. De la numire și până la mobilizarea din august 1916, protopopul Constantin Nazarie a pus pe picioare Serviciul Religios al Armatei.

Jertfa nu rămâne niciodată nerăsplătită

Misiunea abia începuse. La 8 iulie 1916, a prezentat șefului Marelui Stat Major un document în zece puncte intitulat Dispozițiuni relative la îmbrăcămintea preoților în vreme de mobilizare și de război. Însă lucrurile nu mergeau în direcția potrivită. “Am constatat că foarte puţini dintre domnii comandanţi s-au conformat Instrucţiunilor preoţilor de armată, care cer ca ei (preoţii) să fie poftiţi la diferite solemnităţi ale unităţilor de trupă; ba unii dintre domnii comandanţi consideră numitele Instrucţiuni ca necesare de ştiut numai de către preot.  Am rămas cu impresia că preotul nu e încă încetăţenit, nu e încă bine fixat în rândurile armatei (…)  Răul acesta se poate măcar în parte remedia şi de aceea vă rog a da ordin celor în drept să poftească pe preoţi la solemnităţi şi să dea cuvenita atenţie Instrucţiunilor pentru preoţii de armată, ca astfel să se facă legătura necesară între preot, comandant, ofiţeri şi trupă ”, sublinia părintele Nazarie.

Cu toate acestea, în campania din 1916-1918, au fost mobilizați 252 de preoți. În urma eforturilor sale, generalul Alevra spune despre protopopul Nazarie următoarele: “Înainte încă de a intra în campanie dezinteresat şi fără nici o plată, s-a ocupat de reglementarea activităţii preoţeşti, pe timp de război, făcând Marelui Stat Major, în acest scop, diferite propuneri. În timpul campaniei P.C. Sa, verbal şi prin diferite circulări, a dat Preoţilor toate îndrumările trebuincioase pentru îndeplinirea înaltei şi delicatei lor misiuni.”

Devotamentul și munca părintelui au fost răsplătite prin acordarea ordinului Răsplata Muncii clasa I pentru învăţământ, cu Ordinul “Coroana României” în gradul de Cavaler şi Ordinul ”Steaua României” în gradul de Cavaler.

Surse: Comandor (r) prof. dr. Aurel Pentelescu, Ionuţ-Constantin Petcu,  Preotul Iconom Stavrofor Constantin Nazarie (1865-1926), șeful Serviciului Religios al Armatei Române în Războiul pentru Întregirea Neamului, în revista Misiunea, 2015.

A fost al patrulea copil din familia preotului Isidor și fratele mai mare al filozofului Lucian Blaga. Părinții ar fi vrut să urmeze teologia și să devină preot, dar Lionel avea alte planuri. Se înscrie la Facultatea de Matematică și Științe Naturale, însă abandonează după un semestru, și se cufundă în studiul dreptului. La 2 decembrie 1911 obține doctoratul, după care susține censura la Târgu Mureș. Decide să se mute în Sebeș, unde își va deschide propriul birou de avocatură. La un an după  debutul Primului Război Mondial, Lionel este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front în Galiția. Scapă cu bine, iar când revine, se implică în evenimentele premergătoare Marii Adunări de la Alba Iulia.

Părinții îl voiau preot, dar el alege dreptul

Lionel vine pe lume la 14 aprilie 1885, ca al patrulea copil din cei nouă pe care i-au avut soții Isidor și Ana. Trebuie remarcat faptul că din istoria familiei Blaga, nu lipsesc profesiile cu caracter juridic. Un exemplu în acest sens este Simion Blaga, care înainte de a păstori parohia ortodoxă din Lancrăm, îndeplinise funcția de notar. După absolvirea liceului la Brașov, Lionel se înscrie la Facultatea de Matematică și Științe Naturale din cadrul Universității din Cluj. Decizia i-a întristat pe părinți, deoarece socoteau că tânărul va îmbrățișa preoția și va duce mai departe tradiția familiei. Se îndeletnicește cu matematicile doar un semestru, după care abandonează și se transferă la Facultatea de Drept din cadrul aceleiași universități. Nici aici nu poposește prea mult, iar din semestrul II, se mută la Academia Reformată de Drept din Kecskemet, unde stă până în 1907/1908. Cu ajutorul unei burse acordate de consistoriul mitropolitan din Sibiu, tânărul își finalizează studiile la Budapesta în anul 1909. Pe 2 decembrie 1911, Lionel Blaga devine doctor în drept la Universitatea din Budapesta, apoi își susține censura la Târgu Mureș. Odată obținut dreptul de liberă practică, proaspătul avocat decide să-și deschidă un birou la Sebeș, unde va profesa pentru o vreme.

O parte din familia Blaga în fața casei din Lancrăm, anul 1901      Credit foto: Mira Kaliani

Scapă de front după ce bea lapte otrăvit

La un an după declanșarea Primului Război Mondial, Lionel este înștiințat că trebuie să lepede roba și să îmbrace uniforma de soldat. Este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front în Galiția. La plecarea pe front a fost însoțit de mamă și fratele mai mic, Lucian, care consemna episodul astfel: “Am sosit cu mama la Alba Iulia. Am însoțit pe Lionel la gară. Batalionul, alcătuit din ostași români, cu flori de circumstanță la șapcă, umplea până la refuz vagoanele trenului militar. În gară se lăsase jalea. Jalea surdă a tuturor mumelor, ce se sfărmau în plângeri după feciorii lor destinați zărilor. Lionel se stăpânea și eu însumi, deși copleșit de sentimentul amenințării ce ne pândea, mă stăpâneam, pentru ca să izbucnim, cu mama alături, în sughițuri sufocate, când trenul se puse în mișcare. Se urnea trenul anevoie, cu opintiri repetate. Căci pleca în necunoscut, în necunoscutul fără de Nord și Sud, fără de Răsărit și Apus, de a cărui neagră teamă se tânguiau mumele pe drumurile țării.“

O parte din membrii familiei Blaga

Pe front luptă doar câteva luni, pentru că se îmbolnăvește după ce bea lapte otrăvit. Trimis de urgență în Transilvania, Lionel bolește pentru o vreme și obține scutirea stagiului militar. În anul 1916 pleacă alături de Lucian la Viena, unde se prezintă în fața unei comisii medicale, care decide că nu mai poate continua milităria. Odată scutit de front, se întoarce la Sebeș și se implică în evenimentele premergătoare Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. În data de 3 noiembrie 1918, odată cu venirea soldaților români, Lionel se dezlănțuie într-o cuvântare ce avea drept subiect separarea Transilvaniei de Ungaria.

Frații Blaga și Marea Unire

Auditoriul îl asculta cu mare atenție, oamenii încremeniseră. După cuvintele de încheiere, un val de aplauze țâșnește, iar strigătele efervescente domină fundalul sonor. În urma acestui episod, mulțimea îl alege primar provizoriu al Sebeșului. La 24 noiembrie, Consiliul Național Român îl alege ca reprezentant delegat al cercului electoral Sebeș, alături de personalități ca Sebastian Stanca, Nicolae Chircă sau medicul Ioan Elecheș. Lionel pleacă la Alba Iulia alături de Lucian, care prezintă în autobiografia sa firul evenimentelor:

”Pentru marea, istorica adunare națională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mumă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineața zilei de 1 decemvrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume), pe jos și cu căruțele. Fratele meu, și cu mine luarăm și noi o trăsură. Am renunțat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineață rece de iarnă. Respirația se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a șoselei se duceau spre Alba Iulia, scârțâind prin făgașele zăpezii, căruțele românești, buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur șir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeași direcție, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca niște pumni strânși ai tăcerii (…) «Uite», îi spun lui Lionel: «așa – prin ger și zăpada – se retrăgea pe vremuri Napoleon din Rusia».

La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegație, a intrat. Am renunțat cu o strângere de inimă și mă consolam cu speranța ca voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălțau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau nației. (…) În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. (…) Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeași trăsura la Sebeș, atât eu, cât și fratele meu ne simțeam purtați de conștiința că «pusesem» temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să «participăm» tăcuți și insignifianți, la un act ce se realiza prin puterea destinului.”

Mormântul familiei Blaga din Sibiu

Odată înfăptuită Marea Unire, Lionel demisionează din funcția de primar și este ademenit cu un post de notar public la Sibiu. Acceptă fără să stea prea mult pe gânduri. În viața de familie a fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Wilhelmina Dahinten, care se îmbolnăvește și moare, apoi cu Carmen Dombora, fiica colonelului Iosif Dombora, șeful Școlii Militare din Sibiu. Ultimii ani petrecuți pe pământ au fost cei mai grei. Țintuit la pat din pricina bolii, cu un corp scheletic, Lionel nu mai poate lupta și părăsește lumea la 18 septembrie 1952.

Surse: 1) Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor, Ed. Humanitas, 2013; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Ioan, fecior de preot, a început să studieze dreptul la Budapesta, a continuat la Viena, obținându-și în cele din urmă diploma la Universitatea din Cluj. În perioada studenției, s-a dedicat activităților cu caracter național. Ajuns lider al studențimii, îl provocă la duel pe redactorul șef al ziarului Ujsa, deoarece într-un articol studenții români fuseseră numiți “ploșnițe ale ungurilor” și “studenți valahi idioți”. După absolvire, tânărul începe stagiatura în biroul avocatului Liviu Lemeny din Sibiu, și continuă în cel condus de avocatul Aurel Isac din Cluj. A pledat în procese răsunătoare ale României Mari, iar parteneri i-au fost marii avocați ai vremii. Printre robe și dosare, se îndeletnicește cu editarea ziarului ”Glasul libertății” și a revistei sociale “Coasa”, conferențiază, toate cu scopul de a ridica nivelul cultural al satului românesc.

Liderul studenților este gata de duel

Ioan se naște pe 24 martie 1877, ca fiu al preotului Nicolae Giurgiu din Chiteni, și nepot al protopopului greco-catolic Vasile Podoabă. Traseul său educațional a fost unul fluctuant. Pentru început debutează ca elev al școlii primare din Dej, după aceea, își începe studiile liceale la Liceul Piarist din Cluj. Nu stă mult timp și se transferă la Bistrița, ca în cele din urmă să devină absolvent al Liceul român greco-catolic din Blaj. Nici în privința studiilor universitare lucrurile nu diferă prea mulă. În 1897, se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Budapesta, după un semestru, se transferă la Universitatea din Viena, unde va sta până în anul doi. În cele din urmă se oprește la Universitatea din Cluj, pe care o absolvă cu brio. Pe 18 aprilie 1903, Ioan devine doctor în științe juridice, dar în timp ce lucra la teză începe să frecventeze cursurile Facultății de Filosofie, Limbi și Istorie. Rezultatele bune la învățătură îl fac beneficiarul unei burse de studiu oferite de Societatea Transilvania, cu ajutorul căreia va efectua un stagiu de doi ani în capitala Franței.

Ioan Giurgiu s-a dovedit a fi un lider încă din perioada studenției. Devine membru al societăților ”Petru Maior” și ”România Jună”, apoi participă la serbările organizate cu ocazia dezvelirii monumentului lui G. Candrea, și la jubileul de 300 de ani de la Unirea lui Mihai Viteazul. Era ca un adevărat leu. Ajuns lider al studențimii, nu înghite calomniile la adresa studenților români numiți în presa maghiară “ploșnițe ale ungurilor” și “studenți valahi idioți”. Se aprinde de-a binelea și îl provocă la duel pe redactorul ziarului cu pricina.

Apărătorul românilor în fața autorităților maghiare

Odată isprăvită studenția, își începe stagiatura la biroul de avocatură al lui Liviu Lemeny din Sibiu. Rămâne un deschizător de drumuri gata oricând să facă diferența. Dovadă stă implicarea sa activă în organizarea fastuoasei serbări prilejuite de adunarea generală a Astrei. Ultimii trei ani de stagiatură, se consumă în biroul avocatului Aurel Isac din Cluj. În 1908  susține examenul pentru obținerea certificatului de liberă practică, iar odată promovat, nu ezită să-și deschidă propriul cabinet de avocatură. Se înscrie în baroul din Cluj, dar peste un an se mută în comuna Iara, unde a devenit un real sprijin pentru moții ce se luptau cu nedreptățile autorităților maghiare.

Debutul Primul Război Mondial, a generat o seamă de înrolări din mai toate tagmele. Mulți practicanți ai avocaturii au fost trimiși pe front, iar de pe urma acesta vor profita cei care scăpaseră de înrolare. Scăpat de o parte din concurența acerbă, Ioan revine cu biroul la Cluj. Traversează o pantă ascendentă și devine apărătorul românilor trimiși în fața Curții Marțiale. Printre procesele în care a fost implicat figurează cel al protopopului greco-catolic Elie Dăianu, dar și al celor 15 români acuzați de spionaj în favoarea României. Autoritățile maghiare sunt vizibil stânjenite de zelul cu care Ioan Giurgiu luptă pentru cauza națiunii sale, și speră să scape de el odată cu trimiterea forțată pe front.

Ascensiunea fulminantă de după război

Războiul se termină, armele sunt puse în teacă, iar supraviețuitorii își jelesc morții. Nu e și cazul eroului nostru, care se întoarce teafăr acasă. Anii petrecuți între tunuri și gloanțe nu i-au știrbit zelul. Alături de trei tineri organizează apărarea noilor organisme de conducere și reprezentare ale românilor din comitatul Cluj. Pe lângă asta, circumscripția Cluj II, îl trimite ca reprezentat la Marea Adunare Națională, alături de președintele Senatului Național Român, dr. Amos Frâncu.

În perioada de după  Marea Unire a cunoscut din nou ascensiunea profesională. Administrația clujeană îl numește în funcția de consilier al primăriei orașului Cluj cu probleme edilitare. Tot acum redeschide biroul de avocatură bucurându-se de un număr însemnat de clienți. Numele său figurează în procesele importante din România Mare, avându-i drept colegi pe marii avocați ai vremii. Printre robe și dosare, se îndeletnicește cu editarea ziarului “Glasul libertății” și a revistei sociale ”Coasa”, conferențiază, toate cu scopul de a ridica nivelul cultural al satului românesc.

În viața politică nu a cunoscut același succes ca în avocatură. A baletat între Partidul Național Român, care i-a adus un mandat de deputat, apoi în 1922 trece de partea liberalilor. Cochetează pentru un răstimp cu Garda de Fier, iar pe final vizitează tabăra Partidului Țărănesc. Ulterior devine susținător al Partidul Renașterea Națională aflat sub conducerea lui Ioan G. Stoian. După o viață închinată celor mai înalte idealuri, avocatul Ioan Giurgiu se stinge în pace la date de 12 ianuarie 1941.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Crescut într-o familie de intelectuali și beneficiar al unei burse ”Gojdu”, Aurel Cosma a studiat dreptul, inițial la Debrețin, apoi la Budapesta. După o perioadă de ucenicie în birourile avocaților Pavel Rotariu și Emanoil Ungurianu, tânărul obține dreptul de a profesa avocatura independent. Fără să stea mult pe gânduri, își deschide propriul cabinet avocațial în Timișoara. Ulterior intră pe scena politică de partea Partidului Național Român, al cărui președinte va deveni în 1902. În timpul Primului Război Mondial, este mobilizat și plimbat prin mai multe unități. Pentru întreaga activitate, Aurel Cosma a fost distins cu numeroase ordine și medalii, atât din partea statului român, cât și din partea unor state străine.

Când ucenicul își urmează maeștrii

Născut în satul Beregsăul Mare din județul Timiș, Aurel a cunoscut de mic ce înseamnă atmosfera academică. Tatăl, Cosma Damaschin era învățător, iar mama, Maria Panaiot era aromâncă. Își începe educația la Topolovățul Mare, odată cu transferul tatălui său la școala primară din sat. După aceea, se înscrie la Liceul Piarist din Timișoara, unde își ia bacalaureatul în 1888. Rezultatele bune la învățătură, îl fac beneficiarul unei burse acordate de Fundația “Emanoil Gojdu“, și reușește să plece la studii peste hotare. Inițial se înscrie la Facultatea de Drept din Debrețin, dar după o vreme se transferă la Budapesta. Trece cu bine peste ciclul licențial, iar în 1894, își obține doctoratul cu lucrarea “Pedeapsa cu moartea”.

După ce bifase și acest obiectiv, Aurel intră ca ucenic la birourile avocaților timișoreni Pavel Rotariu și Emanoil Ungurianu. În anul 1896, odată cu obținerea dreptului de a profesa independent, își ia inima în dinți și deschide un cabinet avocațial la Timișoara. Dacă așa stau lucrurile, Cosma decide că e timpul să mai facă un pas important și intră în politică. Zelul și pregătirea de care dă dovadă, îl fac un membru de referință al Partidului Național Român, al cărui președinte va deveni în anul 1902. A reușit să împletească armonios politica cu gazetăria, publicând diverse articole în ziarul Dreptatea, Tribuna, și multe altele.

Luptă pe front și participă la Marea Unire

Ascensiunea continuă, iar în 1914, este ales în consiliul baroului. La o privire de ansamblu, nimic nu părea să zdruncine soclul pe care urcase. Însă vremurile se schimbă brusc, armele sunt gata de tragere, marile puteri își pun la punct strategiile, și iată-ne în plin Război Mondial. Cosma este mobilizat și mutat prin mai multe unități militare. În toamna lui 1918 prezidează adunarea națională a românilor din Timișoara, ca mai pe urmă, să fie proclamat președinte semnificativ în constituirea Consiliilor Naționale și a Gărzilor Naționale Române.

Când sosi momentul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, Aurel Cosma participă ca delegat al cercului electoral Becicherecul Mic. Odată ajuns la locul cu pricina, mai exact pe 30 noiembrie 1918, ia inițiativa și organizează întrunirea tuturor delegaților bănățeni pentru susținerea Unirii. În timpul ședințelor, avocatul aduce în centrul discuțiilor problema românilor din zona Timocului, și solicită integrarea lor în Banat. Delegatul Partidului Social Democrat, I.D. Suciu, și-a manifestat tot sprijinul pentru domnul Cosma, dar opoziția formată din Iulia Maniu și Ioan Mihuțiu, a fost mai puternică.

Ministru în guvernul Brătianu și Decan al Baroului Timiș

Odată cu realizarea Unirii, Consiliul Dirigent îl numește în funcția de prefect al județului Timiș-Torontal. Între timp devine Decanul Baroului Timiș, și renunță la funcția de prefect în 1920, pentru a gospodări filiala din Banat a Partidul Național Liberal. Între 1922-1923 ocupă postul de ministru al Lucrărilor Publice în guvernul condus de Ione I.C. Brătianu, ca peste opt ani să fie ales senator. De-a lungul carierei a primit o seamă de distincții și medalii din partea statului român, dar și din partea celor străine. Aurel Cosma se putea mândri cu ordinul Regele Ferdinand în rang de comandor, Coroana României în rang de Mare Cruce, Ordinul Sf. Sava al Serbiei  în rang de Mare Cruce, Ordinul Phoenix al Greciei  în rang de Mare Cruce, etc.

Imagine de la înmormântarea lui Aurel Cosma

Vlăstarul Banatului se stinge la 31 iulie 1931 și este prohodit pe 2 august. Mari personalități, dar și oameni de rând, au trecut prin fața catafalcului pentru a-i aduce un ultim omagiu. Soborul de preoți condus de părintele Patriciu Ticura, a oficiat slujba înmormântării, iar la final s-au rostit mai multe necrologuri. Ajuns la Cimitirul Buziașului, sicriul a fost coborât în groapă, acompaniat de aplauzele și suspinele mulțimii.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) banatulistorievie.ro

Iunie, 1882, început de vară pe tărâm ialomițean. În casa boierului Bentoiu din comuna Făcăeni, se naște Aurelian. Liceul îl face la “Gheorghe Lazăr” în București, apoi urmează în paralel cursurile Facultății de Drept și pe cele ale Facultății de Filosofie. Devenit avocat cu acte în regulă, Aurelian se întoarce în Ialomița și își deschide primul cabinet privat de avocatură. Îi merge bine, atât de bine, încât decide să intre în politică și ajunge ministru al justiției. Golgota avea să înceapă în 1948. Comuniștii îl arestează și îl condamnă la opt ani de muncă silnică. Trece pe la Pitești, Sighet, Văcărești, Galați, Uranus, suferă de frig și îndură bătăi. Este eliberat pentru un timp, dar în 1956, bolșevicii îl aruncă, iar în temniță. Moare în celula de la Văcărești, pe 27 iunie 1962.

De pe băncile facultății direct în tranșee

Debutul verii lui 1882 aduce în familia boierului Bentoiu, mare bucurie. Apare Aurelian, un copil mult dorit, care, promitea. Are pare de o educație aleasă, demnă de marii aristocrați. Face școala primară în localitate, pe urmă vine la București, unde urmează cursurile Liceului “Gheorghe Lazăr“. Își ia bacalaureatul fără mari probleme, apoi se înscrie la două facultăți, cea de drept și cea de filosofie. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, tânărul întrerupe studiile și pleacă în armată, pe frontul de la Turtucaia. Doarme în noroi, suferă de frig, de foame, dar asta nu-l împiedică să lupte vitejește. Bombele zburau din toate părțile, iar soldații stăteau pitiți în tranșee. Un pas greșit, boom! Obuzul explodează, iar Aurelian este rănit mortal. Zace vreme bună. Noroc cu Ioan Bănulescu, vărul său, care a făcut tot posibilul pentru al salva.

Aurelian Bentoiu (dreapta) în timpul războiului

După terminarea conflagrației mondiale, studentul Bentoiu revine pe băncile facultății. Își finalizează cu brio studiile, apoi începe stagiul de avocat. Se descurcă exemplar, așa că este înscris în Baroul Ilfov. Cu toate oportunitățile pe care i le oferea Capitala, ialomițeanul decide să revină în ținuturile natale. Acolo deschide primul cabinet privat de avocatură. Atinge apogeul în perioada interbelică, clienții curg șiroaie, iar procesele sunt câștigate pe bandă rulantă.

Destinul frânt al unui avocat și politician de clasă

Numele lui Aurelian Bentoiu devenise sinonim cu succesul. A simțit că poate mai mult, așa că se dă cu liberalii și intră în politică. Între 1933-1937 ajunge deputat în Parlamentul României. Este într-o continuă ascensiune politică, prin urmare, în timpul guvernării Tătărăscu, ialomițeanul ajunge ministru al justiției. Printre actele de la minister, Aurelian își face timp și pentru scris. Iubitor al literaturii, publică versuri în revista Ramuri din Craiova și traduce în limba română scriitori ca Pușkin sau Maxim Gorki.

În timpul detenției la Jilava

Pătimirile avocatului Bentoiu încep în 1948, odată cu venirea comuniștilor la putere. Din pricina simpatiilor politice, bolșevicii îl arestează și-l închid la Jilava. Vreme de opt ani, este purtat prin temnițele comuniste de la Pitești, Sighet, Văcărești, Uranus, Galați, Craiova și Malmasion. Îndură foamete, frig, bătăi și un regim crunt de izolare. În ciuda acestor tratamente, Aurelian rezistă vitejește, iar autoritățile decid să-l elibereze în 1956, însă pentru scurt timp. Este judecat și condamnat la 25 de ani de detenție în cadrul penitenciarului Jilava. Dragostea pentru filologie trecea dincolo de gratii. Astfel, în colaborare cu fiica sa, Marta, reușește să publice un volum de versuri intitulat Poezii din închisoare.

Conacul din Făcăeni unde a locuit Aurelian Bentoiu, azi în stare avansată de degradare

Coleg de celulă cu Nicolae Steinhardt

La Jilava, împarte celula cu mari personalități ale vremii. De la politicieni, cadre militare, intelectuali, clerici, toți sufereau pentru faptul că își iubeau țara. Se chinuiește teribil, este operat și suferă de cancer de prostată. În plin calvar, se împrietenește cu Nicolae Steinhardt, care se va dovedi un real sprijin, atât trupesc cât și sufletesc. Iată cum descrie monahul de la Rohia în paginile Jurnalului Fericii clipele petrecute în compania lui Aurelian Bentoiu.

”În patul din dreapta, tras de lângă perete spre centrul camerei, stă fostul advocat Aurelian Bentoiu, atât de slab și de ofilit (și surprinzător de înalt) încât nu-l recunosc. A fost operat de prostată, urinează artificial, are dureri mari și nu poate face decât foarte puține mișcări; se duce totuși la tinetă, se spală și din când în când face câțiva pași prin celulă. Aflu de la ceilalți că are cancer la prostată și că e pierdut (…) Bietul Bentoiu suferă enorm. E lăsat vreme de zece ori douăsprezece ori și mai bine fără a i se schimba pansamentul. Gardienii nu vor să-l ducă la cabinetul medical, iar doctorițele nu dau cu săptămânile pe la camerele de infirmerie. Uneori ni se aduce câte un sul de tifon, și căpitanul Gyorffy și cu mine – el îndemânatec ca o femeie și ca un felcer, eu numai binevoitor- izbutim, după mai multe încercări și pozne, să ușurăm nițel starea bolnavului. Bentoiu îmi dovedește recunoștință și afecțiune. Stau lângă el, îl ajut la spălat, îi recit versuri de Radu Gyr și Nichifor Crainic. Nu e credincios. Totuși, după câtva timp, mă roagă să rostesc rugăciuni în prezența lui și le ascultă cu mare atenție.“

Nu mai poate îndura, iar pe 27 iunie 1962, trupul fragil cedează în fața morții. În acea zi, celula de la Jilava mai dăduse un martir.

Surse: Nicolae Steinhardt, “Jurnalul Fericirii“

S-ar putea crede că un om ale cărui reacții sunt previzibile „aproape matematic” este o prezență comodă. Dar atunci când fermității i se adaugă o personalitate pe măsură, lucrurile devin ceva mai complicate: cu oamenii de convingeri nu se poate ajunge la compromisuri, iar când calitățile lor sunt evidente și nedisimulate, ei provoacă o opoziție instinctivă și colectivă din partea celorlalți.

Un om de forță, un politician de temut

Astfel poate fi rezumată cariera lui Petre P. Carp, prim-ministru de două ori (1900-1901 și 1911-1912) în viața politică a României. Marginalizat adesea, exclus din mai multe formule guvernamentale și totuși folosit pentru talentele sale, el a fost, vreme de 50 de ani, o prezență de forță în politica românească, urmând principiului enunțat de biograful său, Constantin Gane: „Intră cine vrea, rămâne cine poate”.

Petre Carp despre comunism: ”Cârmuirea maselor prin mase este o utopie primejdioasă, care vecinic va duce la o dureroasă dezamăgire”

Oamenii politici ai vremii sale s-au ferit să colaboreze cu el, deși de multe ori acesta a dat dovadă de deschidere, a sprijinit inițiativele altora atunci când s-a convins de folosul lor și a considerat că în politică greșelile trebuie reparate, nu răzbunate. Vina sa era însă patosul cu care își urma obiectivele, care l-a făcut până și pe regele Carol I, un om la fel de rigid, dar cu însușiri diferite, să exclame la sfârșitul celui de-al doilea mandat al său de prim-ministru: „niciodată nu s-a simțit mai puțin rege decât în timpul guvernării lui Carp”.

Profețiile lui Carp: a anticipat că România va exporta forță de muncă

Dar erau juste convingerile pe care Petre Carp le urmărea cu obstinație? În anumite aspecte, cel puțin, s-a dovedit profetic. Modul în care el înțelegea dezvoltarea țării sale, unul organic, era cel mai potrivit, chiar dacă includea o elită conducătoare, în care el credea, prevăzând totodată dezastrul comunismului: „Cei săraci, cei mici și cei slabi, în al căror nume s-a făcut marea revoluție creștinească, stau încă în așteptarea făgăduințelor milenare. Politicește așteptarea lor va fi eternă, căci cârmuirea maselor prin mase este o utopie primejdioasă, care vecinic va duce la o dureroasă dezamăgire; economicește, însă, lucrul stă altfel, și pretindem că datoria societății moderne este de a asigura bunul trai al celor mici; de a părăsi teoria «du laisser faire, laisser aller» și de a apăra pe cei slabi contra celor tari”.

„O țară care este numai agricolă începe prin a exporta cereale și sfârșește prin a exporta oameni” (Petre Carp)

Și în privința creșterii economice a țării prin industrie, considerat a fi fost mai degrabă un țel liberal, vederile acestui conservator au corespuns în totalitate, el susținând consolidarea și protejarea producției interne și anticipând situația în care se găsește România astăzi: „O țară care este numai agricolă începe prin a exporta cereale și sfârșește prin a exporta oameni, ducând inevitabil la sărăcie”.

Principalul pericol: expansionismul rusesc

Pe lângă corectitudinea acestor vederi, Petre Carp mai avea un merit: credea cu tărie în valorile democrației și deplângea adesea slăbiciunea acesteia în țara sa. Astfel, atunci când a aflat, prea târziu, că guvernul său urma să câștige alegerile în urma mașinațiunilor ministrului de Interne, Alexandru Marghiloman, primul ministru, cu nelipsitul său sarcasm, a avut următorul schimb de replici cu un deputat liberal: „Păcătoasă țară! – De ce, coane Petrachi? – Să vezi că am să reușesc în alegeri!”

”Pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântul cuvânt” (I.G. Duca)

Și în privința politicii externe a României vederile lui Petre Carp au fost clare și constante: el a considerat că principalul pericol la adresa țării sale era reprezentat de expansionismul rusesc, care privea înspre Constantinopol și Strâmtori și căuta să-și asigure o cale pe uscat către ele, vizând direct teritoriul românesc. Convingerile sale erau îndreptățite de atitudinile Rusiei față de România în decursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea: încercările de împiedicare ale Unirii Principatelor, anexarea sudului Basarabiei în urma războiului cu Imperiul Otoman dintre anii 1877-1878, când România fusese aliata Imperiului țarist ș.a.

35 de ani de liniște pentru progresul României

Pentru Carp, situația geopolitică a țării sale era limpede: „Prin poziția ei geografică România este dricul unui mare principiu istoric al acțiunii Orientului contra Occidentului și a reacțiunii Occidentului contra Orientului”. În consecință, el a susținut permanent apropierea de puterile din centrul Europei, în special față de Germania, singura care putea contrabalansa influența Rusiei. Intervenția sa, în anul 1883, pe când era ministru plenipotențiar la Berlin, a fost crucială pentru aderarea României la Tripla Alianță, ceea ce i-a adus țării, așa cum constata Petre Carp în ajunul Primului Război Mondial, „35 de ani de liniște” atât de necesari pentru progres. Și ea a fost apreciată cum se cuvine de unul dintre puținii oameni politici suficient de mari pentru a-i recunoaște acestui colos rigid adevărata sa valoare, Ion C. Brătianu, care i-a adresat următoarele cuvinte: „Ai făurit România: numai acum putem zice că ea are viitorul asigurat”.

Și-a trimis trei fii pe front. Unul a murit în luptă

Deși – așa cum singur spunea – Carp „nu era germanofil, ci rusofob”, el a fost singurul care l-a susținut pe regele Carol I la Consiliul de Coroană de la Sinaia (1914), în dorința sa de a intra în război alături de Puterile Centrale, deși aceasta însemna ca România să renunțe la provinciile din cuprinsul Imperiului Austro-Ungar. Motivația sa era întemeiată pe amenințarea reprezentată de o Rusie învingătoare pentru România. Și nu avea de unde să știe care va fi deznodământul războiului, încheiat cu năruirea Imperiului țarist. Carp a spus deschis și fără menajamente ceea ce gândea și doi ani mai târziu, în ajunul intrării României în război, sfidându-i pe toți participanții la Consiliul de Coroană reunit la Cotroceni. S-a supus însă hotărârii majorității și, așa cum promisese, și-a trimis cei trei fii pe front, dintre care unul, Petre, a căzut în luptele din Transilvania. Descumpănit, Petre Carp s-a retras, în liniște, la conacul său de la moșia Țibănești, unde își doarme somnul de veci din anul 1919.

Convingerile sale de neclintit nu i-au permis să întrevadă întreg mersul istoriei, atât de generoasă cu învingătorii, iar aceasta s-a răzbunat trecându-l, pe nedrept, în uitare. Dar personalitatea sa continuă să reclame respectul cuvenit peste timp, așa cum i l-a acordat unul dintre foștii adversari politici, liberalul I.G. Duca: „…dar ce mulțumire sufletească să mai întâlnești printre atâția pentru care credințele sunt etichete de circumstanță și statornicia un lux inutil sau absurd, încăpățânați, naivi, iluzioniști, pentru care, ca pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântul cuvânt. Dacă este adevărat că ceea ce ne-a lipsit mai mult au fost caracterele, apoi Carp a fost cel puțin un caracter în cel mai desăvârșit înțeles al cuvântului”.

Se spune că cel mai cunoscut chip, cea mai frumoasă imagine a României, în istoricul an 1918, nu era al unui român, ci al unei englezoaice care a ales ca, printr-un devotament necunoscut până atunci, să-și slujească țara care a adoptat-o: Regina Maria. Fire energică, extrem de curajoasă, plină de dragoste şi compasiune, femeie frumoasă şi mamă a şase copii, Maria îi fascina şi pe români, şi pe străini. Astăzi, vineri 10 mai, de Ziua Regalității, se joacă la Muzeul Țăranului un spectacol de teatru inspirat din Jurnalele de Război ținute de Regină.

Chipul reginei în timpul Războiului

Au făcut înconjurul lumii fotografiile în care Regina României îngrijea răniţi pe câmpul de luptă sau în spitalele de campanie. Cea mai iubită imagine a fost cea în uniformă de Cruce Roşie. O parte a vieții ei, frământată, plină de tragedii, personale și naționale, este prinsă în însemnările pe care le-a făcut începând cu august 1916. 14/27 august 1916, ziua intrării României în Primul Război Mondial, este şi ziua când regina Maria începe să-şi ţină jurnalul, pe deplin conştientă că trăieşte un moment foarte important, atât pentru ţară, cât şi pentru ea personal. Ea însăși mărturisește că „nu-și vede soarta ei despărțită de soarta țării,” trăia și respira odată cu poporul ei.

Regina Maria, despre traumele trăite în Primul Război Mondial (în Jurnal de Război. 1918)

Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani! Pare aproape de necrezut câtă muncă şi câte eforturi am dus la capăt! Dar mai toată a fost o muncă binecuvântată, m-a adus foarte aproape de inima poporului meu, m-a adus extrem de aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie.
Mă simţeam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfâşiat, neînţeles, adesea nedemn, dar iubit din toată inima, cu atâta tărie… Mi se părea că văd tot ce a fost şi tot ce ar fi putut să fie, nădejdile zdrobite, visul sfărâmat, realitatea crudă, multele greşeli, toţi morţii căzuţi pentru o cauză în care, ca şi mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns, am plâns cum nu poate plânge decât o mamă cu inima frântă – mama unui copil mort, mama unor speranţe moarte și a inimii sângerânde a unui popor îndurerat pe care a învăţat să-l iubească şi care a învăţat s-o iubească şi el pe ea. Neamul va trăi, trebuie să trăiască, voi trudi pentru el cu toată inima și cu tot sufletul.

Liana Ceterchi în rolul Reginei Maria

INTERVIU Liana Ceterchi, regizor și actor în spectacolul ”Regina Maria, Regina tuturor românilor”

Care este principala motivație a interesului dumneavoastră cultural pentru istoria Casei Regale a României?

Ca probabil 99 % din populația României, am învățat la școală că acești regi sunt niște străini care au venit să ne fure țara, să ne ia bogățiile. Cam asta a fost mentalitatea în care am crescut. Imediat după Revoluție au apărut niște cărți, această optică s-a schimbat treptat și mă bucur că lucrurile se limpezesc din ce în ce mai mult. Eu încerc să pun umărul la această schimbare de mentalitate, de readucere a istoriei adevărate a României pe tapet.

Înainte de Maria a fost Ileana. Ați produs  un alt spectacol cu prilejul Centenarului Marii Uniri, ”Ileana, Principesă de România”, după romanul „Trăiesc din nou”, publicat în 1951 de fiica reginei Maria.

Fascinanta personalitate a reginei Maria a făcut ca multe actrițe să-și dorească să joace acest rol. M-au rugat să le ajut în acest sens, pentru că m-am specializat pe monologurile one woman show în producția Asociația Femeilor din Teatru IF…/…Dacă pentru femei. Apoi, căutând despre regina Maria, am ajuns la capitolul copii, și așa am descoperit-o pe principesa Ileana. Atunci m-am luminat, mi s-a ridicat un văl de pe ochi și am înțeles cum acești ”străini” (de fapt ei au fost mult mai români decât românii noștri) au iubit acest petec de pământ, au iubit România mai mult decât orice și au avut o mare responsabilitate față de un legământ. Carol I a făcut un legământ cu România, cu boierii, cu aristocrația românească: să le fie devotat în totalitate. A pus piciorul pe pământul românesc și a spus ”Eu de acum sunt român!”. Acest angajament s-a perpetuat și la Ferdinand și la Maria. Mi se pare important pentru noi, ca popor, să știm cine suntem, ce înseamnă Casa Regală pentru destinul nostru istoric.

Jurnalele de război ale reginei Maria sunt și jurnalele unei țări ce trecea în anii aceia, 1916, 1917, 1918, prin război, prin foamete, epidemii, prin lipsuri de tot felul. Și sunt și însemnări despre mari izbânzi naționale.

Sunt trei volume, fiecare cu peste 500 de pagini, pe care cred că foarte puțină lume este tentată să le citească, probabil în afară de istorici. Sigur, regina și-a reluat amintirile din perioada războiului în volumul ”Povestea vieții mele”. Mi s-a părut important să ai relatările exacte, precise, fierbinți, de atunci. Meritul Reginei în Primul Război Mondial este unul singular. Sigur că toate casele regale, doamnele din aristocrație au fost infirmiere, au ridicat spitale… Ceea ce a făcut regina Maria, spre deosebire de celelalte, a fost excepțional: a ajuns în tranșee, a ajuns în prima linie în timpul bătăliei. Zilnic, se ducea în cele mai sărăcăcioase locuri, în cele mai amărâte sate, să distribuie din avutul ei și din ce primea ca donație, la un moment dat chiar din partea Imperiului Țarist sau din Anglia. Cu mâna ei dădea și mângâia. Avem mărturii în biografia feldmareșalului german Mackensen: amintește că pe câmpul de luptă vedea prin binoclu o siluetă în alb în prima linie. Era regina Maria. El spunea cu admirație: ”Această femeie merită orice!”. Mi se pare important ca toate aceste lucruri să se știe. Din jurnale aflăm că ea a fost o luptătoare nu numai pe front, a luptat cu inerția boierilor români, cu egoismul lor, cu tensiunile lor. Era diplomata care negocia între imperiul țarist și englezi, fiind verișoara țarului Nicolae al II-lea. În momentul de panică în care România începuse să fie invadată și se retrăseseră la Iași, când situația era disperată, regina a fost cea care a menținut starea de optimism. Georges Clemenceau a recunoscut la Conferința de Pace de la Paris că a fost singurul om care a crezut până la sfârșit în victoria Antantei, a fost împotriva păcii de la Buftea-București. Datorită ei regele și Parlamentul nu au semnat această pace și datorită acestui lucru noi existăm astăzi între aceste granițe.

Regina Maria e o personalitate exemplară, în special din punct de vedere uman. Ce trăsături dominante sunt prezentate în portretul pe care îl faceți reginei în acest spectacol tribut?

În primul rând aș vrea să chem oamenii să vadă pe viu aceste trăsături. Cred că e important de subliniat legătura ei cu Dumnezeu, marea ei credință. De pildă, a fost rugată să nu atingă bolnavii, era epidemie de tifos exantematic, de febră tifoidă. A replicat: ”Dumnezeu mă va ocroti să nu mă molipsesc ca să fiu de folos țării mele…” Și așa a fost. Ca să spun așa, lucra cu Dumnezeu.

Cum v-ați simțit în rolul reginei Maria?

E greu să îmbraci o haină atât de mare. Când începi să intri în gândurile atât de pline de dăruire, de compasiune, de forță ale acestei persoane este ceva uluitor. Înainte de fiecare reprezentație mă rog să mă pot ridica la intensitatea și la puterea ei cu care s-a dăruit și cu care s-a luptat.

Spectacolul ce va fi jucat astăzi la Muzeul Țăranului Român face parte dintr-un turneu ce cuprinde mai multe orașe din țară. Inițiativa aparține Asociației Femeilor din Teatru IF…/…Dacă pentru femei.

Noi suntem o asociație de teatru independent, resursele noastre sunt puține, dar credem foarte mult în ceea ce facem, credem că merită să fie aduse în conștiința publicului toate aceste lucruri. Trebuie să ne recuperăm istoria, să ne redescoperim ca români și să ne mândrim cu modelele pe care le avem și care sunt demne de urmat. Modele fără fisură! Singura noastră bucurie este să fim văzuți de cât mai multă lume.

Nicolae Iorga, despre Regina Maria

Niciodată, desigur, o Regină n-a impus mai mult în afară de rangul ei suprem. Regalitatea vitejiei și milei de oameni o fac să poarte totdeauna o coroană nevăzută care e mai scumpă decât toate juvaierele lumii.

Citeşte aici partea I

Citeşte aici partea a II-a

Nu foarte bucuros la plecarea din ţara natală, generalul Berthelot rămâne, în decursul şederii sale în România, atras permanent de gândul plecării. El îşi încheie numeroase scrisori trimise în patrie cu optimistul gând de a repune cât mai grabnic piciorul pe pământ francez.

Şi totuşi, multe se schimbă în acest răstimp, în aşa fel încât, la părăsirea României pentru a doua oară, în luna mai a anului 1919, generalul Berthelot se simte în ţara de adopţie ca în a doua sa patrie. Dovezile de prietenie pentru aliaţii români sunt suficiente, de la chestiuni practice şi punctuale, care ţineau de cotidianul misiunii asumate cu onestitate, până la intervenţii juste şi la fel de oneste în momente cruciale. Aceste lucruri nu scapă, de altfel, nici atenţiei altora.

Este deja celebră remarca generalului Gurko, şeful Stavka, care-l acuză direct pe Berthelot, într-un limbaj cu multiple nuanţe, că „este mai român decât românii”. Conversaţia are loc într-un context tensionat – când generalul Berthelot are motive să se îndoiască şi de girul propriei ţări, şi de hotărârea fermă a românilor, şi de bunăvoinţa rusească – în care, după căderea Bucureştiului, Stavka propune retragerea trupelor române în spatele frontului, în Rusia, pentru refacere şi instrucţie. Argumentaţia lui Berthelot – personal crede că astfel reluarea ofensivei ar fi întârziată cu cel puţin două luni şi că retragerea pe teritoriul aliat, dar străin, ar avea un impact dezastruos asupra naţiunii şi Armatei Române – pare să-l convingă pe Gurko, care cedează aparent în faţa expunerii generalului francez. La un moment dat în discuţie, însă, Gurko intervine: „Dar sunteţi mai român decât românii! Ce interes aveţi dumneavoastră ca Armata Română să fie reformată, şi încă atât de repede?” [10].

Se ştie însă mai puţin de un reproş similar adresat lui Berthelot, venit, surprinzător, din partea lui Georges Clémenceau. La finalul lunii decembrie 1918 şi începutul lunii ianuarie, generalul Berthelot întreprinde o călătorie „de pacificare” în Transilvania şi Banat pentru a vedea starea de fapt în teritoriile disputate şi înaintează plângerile justificate ale românilor către Paris. Rezultatul, după propriile spuse, a fost că i s-a interzis să mai trimită ofiţeri în misiune. Premierul francez, care nu a iertat României „reintrarea tardivă” în război – despre care Berthelot însuşi spune că a fost aleasă la decizia lui –, chiar înainte de capitularea Germaniei, îi reproşează lui Berthelot sentimentele românofile.

Ceea ce îl mână în luptă pe generalul Berthelot este însă un complex de factori: încredinţarea că sprijinirea cauzei româneşti avusese o pondere importantă în susţinerea cauzei aliate, înţelegerea faptului că o viitoare colaborare post-război între Franţa şi România ar fi fost benefică pentru ţara natală, menţinerea influenţei franceze în România și prin aceasta în Europa Orientală, cunoaşterea temeinică a oamenilor, clasei politice şi problemelor locale şi, desigur, solidaritatea care se născuse între popor şi misiunea aliată franceză în perioada greu încercată pe care aceasta o petrecuse în România.

Soldatul român este urmaşul demn al ţăranului celto-latin (sic!). Sobru, frugal, având puţine nevoi şi mulţumit cu ce are, realist, deşi poet câteodată, dar mai întâi de toate un om de bun-simţ, care ştie că nimic nu se obţine fără muncă, nativ disciplinat şi iubind pe cel care-l iubeşte

Deşi detestă clasa politică, pe care o consideră „mai rea aici decât în Franţa”, Berthelot creează o rapidă şi durabilă legătură cu Ferdinand I şi cu Regina Maria. De amândoi se simte apropiat prin faptul că personalitatea sa optimistă şi combativă îşi găseşte un ecou în comportamentul şi acţiunile suveranilor români.

Este, de asemenea, sedus de vitejia, rezistenţa şi loialitatea oamenilor simpli, fie că sunt ţărani sau ostaşi: „Soldatul român este urmaşul demn al ţăranului celto-latin (sic!). Sobru, frugal, având puţine nevoi şi mulţumit cu ce are, realist, deşi poet câteodată, dar mai întâi de toate un om de bun-simţ, care ştie că nimic nu se obţine fără muncă, nativ disciplinat şi iubind pe cel care-l iubeşte”. [11]

Generalul francez vorbeşte în cunoştinţă de cauză, căci cunoaşte îndeaproape ostaşul român. Vizitează adesea trupele şi se simte în largul său printre combatanţi. Comandă chiar dicţionare român-francez şi francez-român pentru a se putea face înţeles şi a facilita comunicarea dintre ofiţerii francezi şi camarazii români. Şeful misiunii militare franceze devine, astfel, o figură familiară pentru soldatul de rând, care, aşa cum spune însuşi Berthelot, ştie să răsplătească afecţiunea arătată. Chipul lui este ţinut alături de icoane şi, în pur stil românesc, i se găseşte rapid o poreclă în care se îmbină afecţiunea şi umorul, sprijinită de apropierea fonică de numele, dar şi de statura şi proporţiile impresionante ale generalului francez: Taica Burtălău.

La aniversarea sa din 7 decembrie 1917, când împlinea 56 de ani, generalul Berthelot primeşte un cadou original din partea Diviziei 3: o poezie dedicată prieteniei franco-române, misiunii franceze şi şefului acesteia.

La France, notre sœur aînée [12],
Ľ étoile du monde entier,
N’a pas oublié Mărăcine [13]
Le dit marquis de Ronsard.
La France notre bonne sœur
Nous envoie tout ce qu’elle a
Et nous envoie en plus
Une poigne de braves.
Berthelot c’est leur chef à eux
Ancien chef d’état-major de Joffre,
Il a été pour nous un grand aide:
Tous les Roumains le disent en chœur.
À Mărăşti, Oituz, Siret,
C’est avec lui que nous avons tenu tête
Et nous avons battu l’ennemi
Plusieurs fois dans l’année. [14]

Şi dacă aceste versuri l-au tuşat cel mai probabil, distincţiile primite din partea Statului român nu l-au lăsat nici ele indiferent. În data de 4 iunie 1917, Berthelot este numit cetăţean de onoare al României, iar, cu ocazia unui dineu de gală la Palatul Regal, i se conferă Ordinul „Mihai Viteazul” cl. I, cea mai înaltă distincţie de război română. Mai mult, pe 27 martie 1923, Guvernul României îi dăruieşte o proprietate de 60 ha la Fărcădinul de Jos (azi comuna General Berthelot), Hunedoara, pe care Berthelot o donează prin testament Academiei Române – al cărui membru de onoare devine în 1926 –  pentru ca, din veniturile realizate, să se acorde burse pentru continuarea studiilor în Franţa unor tineri români merituoşi.

Misiunea franceză şi matricea românească: “acasă”, pentru Generalul Berthelot

Până la moartea sa, pe 28 ianuarie 1931, generalul îşi revede ţara adoptivă frecvent. În octombrie 1922, asistă la încoronarea suveranilor României Mari de la Alba Iulia şi prezidează inaugurarea, în parcul Cişmigiu, a monumentului închinat memoriei soldaţilor francezi morţi în România în Marele Război. De asemenea, revine în România în mai 1930, când, în onoarea sa, este convocată o şedinţă solemnă a Parlamentului.

Anunţul morţii sale suscită o vie emoţie în România. Drapelele sunt coborâte în bernă şi un recviem este oficiat în prezenţa regelui şi a cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul”. La înmormântare asistă regele Carol al II-lea şi pe sicriu sunt depuse coroane de flori cu mesaje din partea Guvernului, Parlamentului şi Armatei Române.

Azi, generalul Berthelot este încă un nume în România. Pentru unii un nume cunoscut sau, cu propriile cuvinte ale lui Berthelot, „c’est la famille” [15]. Pentru alţii, doar un nume de stradă ori comună. În această ultimă ipostază, soarta lui nu-i diferită de a altor nume înscrise pe diverse plăcuţe, al căror scop a trecut pe nesimţite de la rememorare întru neuitare la o banală funcţie de orientare spaţială. Şi, dacă nimeni nu le mai invocă amintirea, asta rămâne soarta numelor imortalizate – şi, paradoxal, mortificate – pe plăcuţe. Prinse ca într-un insectar pe ziduri, ele nu mai învie o amintire, ci evocă o utilitate urbană: H. M. Berthelot colţ cu Spiru Haret.

În treacăt fie zis, n-ar fi rău, ca exerciţiu de reconstruire a memoriei pierdute în alzheimerul vieţii cotidiene, să ne propunem o revizitare a tuturor acestor nume inerte, dar sonore. O  hartă a memoriei oraşelor, în care numele să ne spună ceva prin ele însele, nu să închipuie vocabule lipsite de sens în metalimbajul infrastructurii urbane.

Să spunem că reamintirea generalului Berthelot ar putea fi un astfel de demers, prin care să ne refacem paşii înapoi prin istorie, până la un moment de maximă importanţă, pe care în acest an îl sărbătorim: Marea Unire. A noastră, a tuturor, români de aici şi de aiurea.

Note:

10 Henri-Mathias Berthelot, Memorii şi corespondenţă: 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 143.

11 Jean-Noël Grandhomme, Berthelot – Du culte de l’offensive à la stratégie globale, ECPAD, Paris, 2012, p. 527.

12 În traducere, versurile ar suna cam aşa: Franţa, sora noastră mai mare / Steaua lumii-n întregime / N-a uitat de Mărăcine / Cum o spune şi Ronsard / Franţa, sora noastră bună / Ne trimite tot ce are / Şi ne mai trimite-n plus / O mână de viteji. / Berthelot e şeful lor / Lui Joffre i-a fost şef de stat major / Şi pentru noi un mare ajutor / Toţi românii-o spun în cor / La Mărăşti, Oituz, Siret / Cu el am reuşit / Şi am învins pe duşman / Mai mult de o dată într-un an.

13 Se spune că poetul şi marchizul Pierre de Ronsard a avut un strămoş de pe meleagurile Olteniei, numit Banul Mărăcine.

14 ISPAIM, Revista de Istorie Militară, no. 3-4 / 2006, „Relaţii militare franceze de-a lungul secolelor”.

15 Asistând, alături de generalul Foch la defilarea unui detaşament român la parada militară de la Paris, în anul 1919, Berthelot îşi avertizează conaţionalul: „Saluez, Foch! C’est la famille!” („Salutaţi! E familia!”).

Fotografii: forez-info.com

Venit din Franţa în România, generalul Berthelot ne-a cucerit nu teritoriul, ca alţii, ci sufletele, în Primul Război Mondial. Vă prezentăm povestea unui francez emblematic, a cărui inimă a bătut româneşte.

(continuare)

Scopurile esenţiale ale României erau de a evita cu orice preţ războiul pe două fronturi (în sud şi în nord-vest) şi de a elibera teritoriile române înglobate în Imperiul Austro-Ungar. De aceea, şeful Consiliului de miniştri român pune Aliaţilor două condiţii sine qua non pentru intrarea României în război: ţara nu va declara război Bulgariei şi armata se va îndrepta spre Transilvania.

Planul român de campanie, care a fost supus atenţiei lui Joseph Joffre şi Mihail Alekseev, şeful statului-major al comandamentului suprem rus (Stavka), se baza pe mai multe ipoteze. Trupele germane, angajate pe frontul de Vest, ar fi trebuit să rămână angrenate luni bune la Verdun şi pe Somme, „impulsionate” de un atac aliat. Forţele generalului rus Brusilov, care îşi dăduseră proba curajului în luna iunie a aceluiaşi an, ar fi trebuit să continue ofensiva, cu scopul de a secătui energiile Imperiului Austro-Ungar. Armata aliată de la Salonic ar fi trebuit să declanşeze ofensiva, conform celor stabilite la negocierile Tratatului, antrenând şi busculând trupele bulgare. Românii ar fi avut astfel posibilitatea de a ataca în Transilvania, realizând joncţiunea cu trupele ruse din Bucovina şi ameninţând flancul drept al Puterilor Centrale pe Carpaţi.

Totuşi, apariţia anumitor evenimente neprevăzute şi slaba coordonare a acţiunilor aliate au făcut ca acest plan să devină imposibil de pus în aplicare. Generalul Brusilov îşi încetează brusc ofensiva în nord, iar trupele ruse care trebuiau să sprijine efortul românesc în sud, în Dobrogea, acţionează cu o imensă lentoare. În plus, contrar aşteptărilor, Germania, angajată într-un drôle de guerre avant la lettre, retrage unităţi din Curlanda, dar şi de la Verdun şi Somme. Sub comanda lui Erich von Falkenhayn, aceste unităţi se îndreaptă rapid către frontul românesc. Nu în ultimul rând, atacul armatei aliate de la Salonic, care ar fi trebuit să neutralizeze rezistenţa frontului bulgar, este precedat de un atac surpriză al inamicului. De altfel, din pricina împotrivirii britanice şi italiene la ofensivă şi a retragerii trupelor acestora din cadrul forţelor aflate la dispoziţia generalului Sarrail, capacitatea de luptă a armatei aliate din Salonic a fost aproape complet neutralizată. Concentrându-şi în versuri disperarea, soldaţii români sintetizează plastic situaţia: „Ah, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai”.

Concentrându-şi în versuri disperarea, soldaţii români sintetizează plastic situaţia: „Ah, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai”

De aceea, în loc să înainteze, Aliaţii cedează peste tot teren şi România este supusă, contrar calculelor iniţiale, unui dublu risc: de a fi atacată dinspre sud, de bulgari şi, în acelaşi timp, de a-i fi oprită ofensiva în nord, de către forţele germane.

În aceste condiţii, generalul Berthelot soseşte, pe 15 octombrie 1916, la Iaşi, unde este primit într-o o ambianţă festivă, de o mulţime entuziastă. În ciuda acestei primiri călduroase, atmosfera lasă să transpară îngrijorarea cu privire la mersul războiului.

Şi totuşi, două misiuni, de succes, pentru generalul Berthelot

Imediat după ce se informează asupra situaţiei, generalul francez decide o întâlnire a ofiţerilor din subordine, pentru a le face o prezentare a stării de fapt, aşa cum notează în Jurnalul său, în data de 17 octombrie 1916: „Veşti proaste de la Armata 2, care se retrage la sud de Braşov, şi încă şi mai mult în sud-vest […]. După cină, întâlniri cu ofiţerii mei, pentru a le expune situaţia: trebuie schimbată starea de spirit şi ridicat moralul oamenilor. De amintit începutul războiului în Franţa. Nu trebuie să mai dea înapoi. Soarta războiului ţine de voinţa de a nu se recunoaşte învinşi. Primele victorii nu afectează în niciun fel viitorul. Trebuie ca trupele să reziste pe loc şi să aştepte momentul pentru a ataca din nou. Graniţele trebuie apărate cu orice preţ. Acestea sunt temele de dezvoltat.” [7]

Pe 19 octombrie, mareşalul August von Mackensen, în fruntea unei armate compuse din trupe germane şi bulgare, porneşte o puternică ofensivă în Dobrogea, reuşind străpungerea frontului. Rând pe rând, oraşele importante româneşti cad în mâini inamice. Bătălia pentru Bucureşti începe pe 30 noiembrie, iar lupta este pierdută pe 3 decembrie. Se impune retragerea în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas neocupat. Mii de oameni pleacă pe jos, cu doar câteva bagaje, către Iaşi, alături de familia regală, parlament şi guvern.

Astfel se încheie cele patru luni şi jumătate de lupte, soldate cu  50 000 de morţi şi 80 000 de răniţi şi 110 000 de prizonieri, cifre dramatice pentru armata română, care număra, la angajarea în luptă, 840 000 de combatanţi. Armata este epuizată, ţara este divizată şi dezorganizează, iar aliaţii ruşi se comportă în România ca în teritoriu inamic.

În ciuda acestei situaţii dezastruoase, curentul favorabil rezistenţei şi reluării ofensivei triumfă. Dar reluarea luptelor este un obiectiv care poate fi atins numai printr-o reorganizare temeinică a armatei. Înainte de a repara, era necesară o analiză a cauzelor: organizarea deficitară, materialul de luptă insuficient, necunoaşterea unor procedee moderne de luptă, erori ale Înaltului Comandament, slaba implicare a comandamentului rus etc.

La 27 mai 1917, Albert Thomas, ministrul francez al armamentului care soseşte în România pentru a asista la manevre şi la defilarea efectivelor Diviziei 13, exclamă mulţumit: „Ai zice că sunt de-ai noştri!”

Reorganizarea armatei române se dovedea a fi, deci, o sarcină complexă, cu multe faţete, pentru realizarea căreia contribuţia misiunii franceze şi a şefului acesteia este cu atât mai importantă. În cadrul misiunii sunt aduşi ofiţeri de infanterie, de geniu, cavalerie, artilerie, specialişti de căi ferate şi servicii telegrafice, precum şi o misiune sanitară. Centrele de instrucţie şi şcolile de specialităţi se află sub comanda directă a misiunii, care reuşeşte într-un timp relativ scurt să formeze o nouă generaţie de combatanţi, bine pregătiţi şi cu dorinţă de revanşă. La 27 mai 1917, Albert Thomas, ministrul francez al armamentului care soseşte în România pentru a asista la manevre şi la defilarea efectivelor Diviziei 13, exclamă mulţumit: „Ai zice că sunt de-ai noştri!”. A doua zi, pe 28 mai 1917, Berthelot trimite o telegramă noului ministru de război, Paul Painlevé, prin care confirmă excelenta stare de spirit a trupelor şi renaşterea armatei române.

De asemenea, ofiţerii detaşaţi pe lângă structurile de comandă române contribuie din plin la sporirea combativităţii unităţilor în care sunt trimişi. Generalul Berthelot vrea ca ofiţerii săi să poată împărtăşi în cadrul statelor-majore şi trupelor procedurile de instrucţie învăţate cu preţ greu în practica războiului din 1914.

Datorită acestor eforturi conjugate ale românilor şi trimişilor francezi, armata română se transformă treptat într-un organism modern şi capabil de a face faţă exigenţelor războiului modern.

Aşa încât, pe 23 iulie, regele Ferdinand I anunţă trupelor reluarea operaţiilor active, având ca scop recucerirea teritoriilor invadate de inamic. Misiunea militară franceză, cu numeroşi ofiţeri şi subofiţeri ataşaţi unităţilor combatante, împărtăşeşte în vara anului 1917, alături de camarazii români, experienţa de front şi bucuria victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Într-adevăr, pe 25 iulie, la Mărăşti, armata română obţine un succes remarcabil, al cărei bilanţ se traduce prin eliberarea a treizeci de sate şi capturarea a 2 700 de soldaţi inamici. Celelalte două bătălii, de la Mărăşeşti (6-19 august) şi Oituz (8-22 august), reuşesc blocarea definitivă a operaţiilor germane pe frontul românesc, împiedicând încercarea forţelor inamice de a invada Moldova şi de a forţa capitularea României.

Din păcate, acest avânt este întrerupt de problemele interne ruse. Deşi frontul este stabilizat şi combatanţii români, alături de aliaţii francezi, planifică pregătirea campaniei din 1918, a doua zi după evenimentul istoric al Revoluţiei sovietice, la 8 noiembrie 1917, mult temuta defectare rusă se produce, antrenând consecinţe dezastruoase pentru combatanţii români, pentru misiunea condusă de Berthelot şi pentru soarta războiului. România, total izolată de aliaţii occidentali, cu o armată epuizată după luptele grele şi dure din vară (pierderile trupelor beligerante se ridică în total la 120 000 de morţi, răniţi şi prizonieri) şi depinzând de Rusia pentru aprovizionarea cu material de război, decide acceptarea armistiţiului, impus de forţa majoră. Acesta este semnat la Focşani, pe 9 decembrie. Rămânând fără obiect, misiunea militară franceză părăseşte România pe 9 martie 1918.

La şapte luni distanţă, pe 1 octombrie 1918, lui Berthelot i se încredinţează însă o nouă misiune, de data aceasta din partea primului ministru francez, Georges Clémenceau. Scopul final: ridicarea, din nou, a României la luptă. Pentru aceasta, trebuia să meargă la Salonic, să creeze şi organizeze o armată cu care să traverseze Bulgaria (care capitulase la finalul lunii septembrie) şi să mobilizeze România pentru reintrarea în război, într-un ultim şi promiţător efort. Capitularea iminentă a Germaniei necesita un răspuns ferm şi imediat din partea românilor şi Berthelot avertizează printr-o telegramă că momentul unei decizii neîntârziate a sosit. Mesajul comandantului Armatei de la Dunăre este recepţionat. Pe 10 noiembrie, după victoriile aliate în Peninsula Balcanică, regele Ferdinand I cheamă din nou soldaţii români la luptă pentru eliberarea teritoriului naţional. O altă chemare la arme vine şi din partea lui Berthelot, la trecerea Dunării:

„La arme!

Aceasta este chemarea patriei române pentru care aţi suferit! Este chemarea suveranului vostru, care a sacrificat totul pentru măreţia României! Este chemarea strămoşilor voştri, a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul, a lui Mircea cel Victorios! În sfârşit, acesta este strigătul fiilor şi fraţilor voştri căzuţi vitejeşte pe câmpurile de bătălie de la Oituz şi Mărăşeşti! Şi mâine, veţi putea vedea drapelul britanic şi drapelul tricolor al Franţei fluturând alături de drapelul vostru, în adierea Victoriei şi Libertăţii!

Sus, fraţi români, şi înainte spre duşman!” [8]

Înflăcărate şi mai mult avizate decât profetice, vorbele lui Berthelot se îndeplinesc întocmai.

Pe 30 noiembrie, Berthelot ajunge în capitala eliberată, iar pe 1 Decembrie 1918, la reintrarea solemnă a regelui şi reginei în Bucureşti, îl regăsim în dreapta monarhului României: „Ieri, duminică, a fost ziua triumfului nostru. Mai întâi am făcut prizonieră întreaga armată a lui Mackensen, oamenii predându-se de bunăvoie şi necondiţionat. […] Tot ieri, regele, regina şi generalul Berthelot şi-au făcut intrarea solemnă în capitala României eliberate, în fruntea armatelor aliate. […] Sunt sărbătorit oriunde merg şi sunt numit, nici mai mult, nici mai puţin decât eliberatorul României.” [9]

Note:

7 Henri-Mathias Berthelot, Memorii şi corespondenţă: 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 83.

8 Ibidem, p. 59.

9 Ibidem, p. 379-380.

Foto deschidere: dragusanul.ro

va urma

Pentru români, generalul Henri Mathias Berthelot va rămâne mereu Taica Burtălău. Trimis aici de Franţa în Primul Război Mondial, el ne-a câştigat pe vecie inimile. Cum şi de ce, explică Silvia Iorgulescu, într-un nou material pe Matricea Românească.

Un entuziast susţinător al cauzei ţării natale în Marele Război, generalul Henri Mathias Berthelot soseşte pe pământ românesc lipsit de entuziasm şi ajunge să susţină, în numeroase instanţe – fără însă a-şi uita datoria faţă de patrie sau poate tocmai de aceea –, cauza românească în faţa unor intransigenţi conaţionali şi terţi aliaţi.

Cunoscând îndeaproape situaţia României şi împărtăşindu-i soarta într-un lung şi dureros periplu de la disperare la triumf, Berthelot izbuteşte, printr-o stranie turnură a sorţii, să rămână, aşa cum însuşi spunea într-o scrisoare, în amintirea generaţiilor viitoare ale poporului român, în timp ce, în memoria propriului popor, nu este decât un ilustru necunoscut.

Destinul i-a dăruit lui Berthelot o a doua ţară, în care este încă rememorat cu simpatie şi recunoştinţă. Cu dreptate? Da, căci numele lui se leagă de misiunea franceză, în fruntea căreia ajunge în România pe 15 octombrie 1916, misiune care a avut ca scop să contribuie cu un ajutor specializat la efortul de război al României şi, ulterior, la reorganizarea armatei române. Pentru România, sosirea misiunii este încă asociată impulsului necesar care a condus ulterior la făurirea României Mari.

Acelaşi destin l-a făcut uitat însă în Franţa. Pe nedrept? Poate. Pentru că, pentru Antantă, reorganizarea armatei române se dovedeşte a fi un pariu câştigat, de vreme ce România a obţinut ulterior victoriile importante de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, de altfel singurele victorii aliate împotriva Puterilor Centrale din anul 1917.

Celebritatea câştigată în ţara de adopţie i-a diminuat – nu neapărat direct şi voit – gloria în propria ţară. Să fi fost o victimă colaterală a modului „uituc” în care este tratat Frontul de Est în istoriografia occidentală? Posibil. De altfel, Berthelot însuşi mărturiseşte, în Notele celei de-a doua misiuni în România, când, în calitate de comandant al Armatei franceze de la Dunăre, trece fluviul pentru a face joncţiunea cu armata română, că în Franţa „s-a păstrat o tăcere deplină şi asupra trecerii Dunării, şi asupra mobilizării române” [1].

Dar la fel de adevărat este şi faptul că, încă înainte de plecarea în România, Berthelot căzuse deja într-o semidizgraţie. Ideile sale au contribuit la planificarea manevrei de pe Marna şi, implicit, la victoria „miraculoasă” care a marcat înfrângerea germană în Belgia şi nordul Franţei. La momentul bilanţului însă, i se reproşează lui Joffre, al cărui apropiat colaborator era Berthelot, că rezultatele materiale ale victoriei nu au fost pe măsura efectivelor angajate în luptă şi a sacrificiilor şi că s-a mulţumit cu obţinerea unui succes facil, fără să valorifice deplin reuşita [2]. Berthelot devine astfel ţap ispăşitor, în locul lui Joffre, şi este subiectul unei problematice, dar elegante treceri în „plan secund”.

O misiune şi cinci motive de nemulţumire

Generalul francez care avea să-şi găsească celebritatea pe meleaguri străine nu-şi anticipează însă destinul şi, la părăsirea Franţei – eufemistic vorbind – pentru România,  nu-şi simte deloc inima plină de bucurie.

Este adevărat că motivele nemulţumirii sale sunt numeroase: de la dorinţa de a fi rămas pe frontul francez şi de a fi participat efectiv la lupte, până la vagul misiunii încredinţate; de la lipsa informaţiilor despre prevederile tratatului semnat între Aliaţi şi România, până la situaţia deloc îmbucurătoare a noilor combatanţi est-europeni, care începuseră deja să simtă gustul înfrângerii. Necunoaşterea ţării de destinaţie reprezenta un alt obstacol în primirea cu inima deschisă a misiunii.

Mai întâi că generalul Berthelot este obligat să se „transfere” din centrul nevralgic al concretelor operaţiuni şi decizii de front în miezul unor realităţi cu preponderenţă diplomatice, prin însăşi natura lor vagi şi schimbătoare. Abia numit general de divizie cu titlu definitiv la finalul anului 1915, Berthelot este convocat, în august 1916, la Marele Cartier General francez. Aici, pe 20 septembrie, însuşi Joffre – poate în compensaţia înlăturării forţate din 1914 – îl însărcinează să preia conducerea misiunii militare franceze în România şi îi prezintă o sinteză a exigenţelor sale cu privire la responsabilităţile încredinţate. În instrucţiunile primite i se precizează că va fi trimis în misiune pe lângă Marele Cartier General român, ca reprezentant al comandantului-şef francez, şi că va îndeplini pe lângă Înaltul Comandament al armatei române (ataşat pe lângă rege) rolul de consilier. De asemenea, va avea calitatea de intermediar între Înaltul Comandament român şi comandantul armatei Orientului, generalul Maurice Sarrail, pe de o parte, respectiv şeful misiunii militare franceze la Stavka (Marele Cartier General rus), generalul Maurice Janin, pe de altă parte. Va fi însoţit de un anumit număr de ofiţeri (în februarie 1917, misiunea se compunea din 404 ofiţeri şi 1150 trupă [3] ), cu rolul de instructori/consilieri ataşaţi la comandamentele de mari unităţi sau la serviciile române.

Misiunea va fi aceea pe care veţi şti să vi-o faceţi. Rusia nu vă va vedea cu ochi buni. Cât despre români, rolul de consilier este întotdeauna foarte delicat. Trebuie, mai întâi de toate, să le câştigaţi încrederea şi inimile

Dar aceste instrucţiuni nu menţionează decât termenii generali ai însărcinării primite, ordinul de misiune neconţinând în sine nimic precis. „Misiunea va fi aceea pe care veţi şti să vi-o faceţi. Rusia nu vă va vedea cu ochi buni. Cât despre români, rolul de consilier este întotdeauna foarte delicat. Trebuie, mai întâi de toate, să le câştigaţi încrederea şi inimile.” (Ordin de misiune din 28 septembrie 1916) [4].

Berthelot, omul misiunilor şi al situaţiilor fără echivoc, nu este deloc satisfăcut de vagul coordonatelor împărtăşite. În plus, sfaturile oferite înainte de plecare lăsau să se întrevadă faptul că rolul său militar va fi dublat de unul diplomatic.

Optimist în cele mai dificile situaţii, obişnuit să analizeze cu sânge rece orice provocare şi încredinţat că misiunea va ajuta implicit Franţa şi întregul efort de război aliat, Berthelot rămâne fidel caracterului său. Este, deci, hotărât să-şi ducă la bun sfârşit sarcina încredinţată. În Jurnalul său, în data de 1 octombrie 1916, notează: „Lucrurile îmi sunt încă neclare. Misiunea mea este extraordinară şi poziţia mea în raport cu comandamentul rus şi cu guvernul român nu este deloc precisă. Şi asta va trebui să fac!” [5].

Cât despre Tratatul de alianţă dintre România şi Antantă, ai cărui termeni Berthelot nu-i cunoaşte, dar este indirect îndrituit să-i pună în aplicare, situaţia pe care o are de gestionat este şi mai delicată.

Tratatul, precum şi cele 17 articole aflate într-o convenţie militară anexată, prevăd exigenţe concrete ale părţilor şi manevrele militare ale României şi Aliaţilor. Cu toate acestea, aplicarea prevederilor acestor documente este tragic distorsionată de desfăşurarea reală a evenimentelor.

Pe scurt, în noaptea dintre 27 şi 28 august 1916, armata română trece Carpaţii în Transilvania, începând operaţiile împotriva Austro-Ungariei, în momentul când deschiderea unui al doilea front devenise o necesitate pentru Antantă, iar o victorie în România putea antrena o victorie generală a Aliaţilor. La 17 august deci, Aliaţii şi România semnaseră la Bucureşti un tratat de alianţă prin care, în schimbul dreptului de a redobândi provinciile istorice româneşti de peste Carpaţi şi de a obţine aceleaşi drepturi ca puterile Antantei la negocieri şi la conferinţa de pace, România urma să declară război monarhiei austro-ungare [6]. Conform articolului 1 din anexa la Tratat, intrarea României în război trebuia să survină la opt zile de la o ofensivă aliată la Salonic. Prin articolele 2 şi 3, Rusia se angaja să continue ofensiva de-a lungul frontului austriac, în special în regiunea Bucovinei, şi să trimită o divizie de cavalerie şi două de infanterie în Dobrogea pentru a o acţiune concertată împotriva Bulgariei. România ar fi trebuit să primească un debit zilnic de 300 de tone de material şi muniţie.

În paranteză fie spus, una dintre problemele dificile – încă nerezolvate – pe care Berthelot şi-o asumă după venirea în România este reprezentată tocmai de insuficienţa materialului de război, fără de care nu se putea lupta, problemă care necesita o strânsă colaborare între România şi Franţa. Astfel, Berthelot devine responsabil de operaţiunile de comandă şi de transport al materialului de război francez şi englez în România, scop în care şi întocmeşte, metodic, o listă a produselor solicitate. Durata transportului acestor produse pune de asemenea probleme, din pricina trecerii lor prin Rusia, pe căile ferate sau navale. De aceea,  Berthelot se ocupă personal de acest lucru şi, prin grija sa, se semnează la Petrograd, în 9 martie 1917,  o convenţie prin care Rusia se angajează să expedieze produsele către România. Problemele nu se rezolvă imediat şi nici cu celeritate, iar numeroase inconveniente apar încă, dar un plus de elan este dat prin încheierea acestei convenţii.

Note:

1 Henri-Mathias Berthelot, Memorii şi corespondenţă: 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 420.

2 Jean-Noël Grandhomme, Berthelot – Du culte de l’offensive à la stratégie globale, ECPAD, Paris, 2012, p. 352.

3 Gheorghe Nicolescu, Contribuţii franceze la reforma structurilor organizatorice ale armatei române în Primul Război Mondial, în Occasional Papers, anul 6, nr. 8, 2007, p. 132.

4 Henri-Mathias Berthelot, op. cit., p. 21.

5 Ibidem, p. 71.

6 Michel Roussin, Sur les traces du général Berthelot, Éditions Guéna-Barley, Paris, 2013, p. 65.

va urma

“A fost ratată, în România, şansa scrierii unei noi istorii privind Primul Război Mondial?” s-au întrebat participanţii la masa rotundă cu tema «Scrierea unei noi istorii a Primului Război Mondial. Oportunitate sau șansă ratată?», organizată săptămâna trecută la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, de către Societatea de Ştiinţe Istorice din România şi instituţia gazdă. Matricea Românească vă oferă cele mai interesante intervenţii de la o manifestare de primă importanţă pentru istoriografie, care a adus istoria românilor şi Centenarul Primului Război Mondial în prim-plan.

Prof. univ. dr. Bogdan Murgescu: Top 5 cărţi recente despre Centenarul Primului Război Mondial şi al Marii Uniri

Am făcut un test cu câţiva colegi, întrebându-i care este, în opinia lor, un “top 5” al lucrărilor apărute în România în ultimii cinci ani, cam de când a început discuţia despre Centenarul Primului Război Mondial şi al Marii Uniri, lucrări care împing înainte cunoaşterea istoriografică.

Întrebarea pentru colegi a fost grea şi a născut răspunsuri interesante, dar şi foarte diverse. Este clar că a face un top 5 al celor mai remarcabile cărţi româneşti din ultimii ani despre Centenarul Primului Război Mondial este dificil. Nu avem o “opera magna” despre Primul Război Mondial, titlu care îi revine ediţiei clasice a lui Constantin Kiriţescu, “Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919” (1921).

Totuşi, voi aminti câteva titluri:

Liviu Maior – Doi ani mai devreme – care arată că, deşi Primul Război Mondial a început pentru Vechiul Regat  în 1916, pentru peste jumătate dintre românii care trăiau în acea vreme, a început în forme foarte crude şi contondente încă din 1914.

Radu Tudorancea, Institutul Iorga – Frontul de acasă. Propagandă, atitudini şi curente de opinie în România Primului Război Mondial – o carte care s-a bucurat de puţină discuţie, deşi poate trebuia mai mult, despre “Războiul de acasă”.

Alin Ciupală – Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial

Lucian Boia – Germanofilii

Adrian Silvan Ionescu – „Războiul cel Mare. Fotografia pe frontul românesc” (album foto)

şamd

Lect. dr. Alin Matei: “Suntem în epoca post-naţională”

Nici nu ştiu dacă ar trebui să ne aşteptăm la o istorie completă, la o istorie mare a Primului Război Mondial.

Avem puţine tentative de a scrie mari istorii. Istoricii au înţeles magnitudinea demersului. Suntem în impas.

Azi, suntem în epoca post-naţională. Ca exemplu, anul trecut a apărut o lucrare despre efectul războiului asupra minorităţilor – asupra “devianţelor”, cu multe ghilimele.

Istoricii prezenţi la manifestare au analizat felul în care istoriografia românească de azi a fructificat (sau nu) Centenarul Primului Război Mondial şi al implicării României în marea confruntare militară Foto: ssir.ro

Prof. dr. Dumitru Preda: “Avem peste 1 milion de români căzuţi în Primul Război Mondial. Istoria trăită nu poate fi uitată”

Ca tânăr cercetător, îmi dădeam seama în comunism de ce nu puteam vorbi despre o problemă sau alta. Ca să dau un exemplu, Războiul se termina în 1917, nu în 1918, iar despre campania din 1919, nici nu aveai voie să vorbeşti! În schimb, se publica în România Războiul Republicii Sfaturilor, cu succes inclusiv internaţional, dintr-o propagandă pe care vecinii noştri au ştiut mereu să o facă mult mai bine decât noi.

Azi, la Centenarul marii conflagraţii, trebuie să constatăm cu regret că problematica românească e tratată şi cunoscută superficial [la nivel internaţional] şi se încheie cu blitzkrieg-ul lui [August von] Mackensen și [Erich von] Falkenhayn din 1916… Nu mai spun că marile bătălii din vara anului 1917 sunt trecute sub tăcere, deşi au fost singurele victorii ale Antantei pe acest front răsăritean.

1 milion de soldaţi ruşi au luptat aici, mulţi dintre ei din Basarabia, iar victoriile noastre pe frontul din Moldova s-au datorat unei colaborări excelente între artileriştii români şi cei ruşi.

A fost o jertfă uriaşă, de peste 1 milion de români căzuţi. Era, îmi amintesc, câte o troiţă în fiecare sat din Oltenia, Muntenia, Moldova… Căzuseră câte 2-3 membri din aceeaşi familie, iar lucrurile acestea nu se pot uita. Nu e vorba de patetism, e vorba de istorie trăită, de istoria oamenilor.

Istoria e o armă politică teribilă. (…) Istoria educă şi pregăteşte cetăţeni capabili să apere democraţia.

Centenarul nu e doar despre 1918, este din 1914 până în 1920 şi!

C.S. II dr. Cosmin Popa: “Trebuie să recunoaştem că avem ruşi căzuţi în bătăliile din Moldova cel puţin la nivelul românilor”

Avem tendinţa de a transforma multe lucruri într-un prohod.

Autorităţile au ignorat Centenarul Primului Război Mondial, preferând să se concentreze pe Centenarul Marii Uniri, şi pe acesta transformându-l într-un şir de pomeni militarizate.

Nu cred într-o mare istorie a Primului Război Mondial, într-una care să trateze tot. Istoriile occidentale sunt istorii ale războiului din perspectiva Marii Britanii, a Franţei, frontul răsăritean e expediat din câteva rânduri. Este datoria noastră profesională ca istorici români să schimbăm situaţia. (…)

Trebuie să lămurim problema aliatului rus. Nu este de ajuns să vorbim, fugitiv, despre ruşi în Dobrogea şi în Moldova. Ci este necesar să amintim că refacerea Armatei Române din 1917 s-a realizat în spatele frontului asigurat de aliatul rus – aşa cum l-a asigurat el, mai bine sau mai rău – , şi trebuie să recunoaştem că avem ruşi căzuţi în bătăliile din Moldova cel puţin la nivelul românilor. Să încercăm să mergem mai departe cu această investigaţie istorică.

S-a bătut multă monedă pe istoria diplomatică, pe ezitările politice şi pe planul lui Brătianu – constând, de altfel, într-o serie de premise care nu s-au adeverit. Asta arată un Stat care se bazează excesiv pe demersuri diplomatice. Trebuie, deci, să scriem şi o istorie militară.

Foto deschidere: greatwarproject.org

Nae Ionescu (1890-1940) rămâne unul dintre cei mai înzestraţi, dar şi cei mai controversaţi, gânditori originali români. Omul care observa “meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui, decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni” ne învaţă azi, într-un articol privind revizionismul revanşard maghiar al perioadei interbelice, despre pericolele pe care le prezintă şovinismul, profesându-şi admiraţia faţă de vecinii noştri unguri până la un punct: acela în care arată că Ardealul nu ne-a fost dăruit de Occident, ci este parte milenară a întregului numit România.

Am scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre externe. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât structura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau… de ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.

Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui “Nemzeti Ujsàg”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul “Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.

Citez: “Cele scrise de ziarul «Cuvântul» sunt foarte instructive; şi de natură a tempera entusiasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.

Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dar cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – şi ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.

Cu “democraţia apuseană” şi cu “Europa occidentală” avem noi, de sigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.

View this post on Instagram

La mulți ani, România! Să ne trăiești! Îți aducem în dar un editorial-declarație de dragoste pentru neam și viitor. Vezi link în profil. #cultură #istorie #MareaUnire #MatriceaRomaneasca #RomâniaMare

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 1, 2017 at 1:51am PST

Dar confratele “Nemzeti Ujsàg” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii ăştia nu sunt decât nişte… orientali; şi Dvs. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.

Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit niciodată că a nu fi occidental e o… ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară!! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica apuseană.

Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, de sigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsàg”; care ştiţi ce însemnează: Gazeta Poporului.

În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă autentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.

Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra slugă proastă la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, şi ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuasia! Vai!

Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite nici o dată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii. Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să se ferească de acest cel mai greu păcat al unei rasse.

21 martie 1930

În episodul următor: “Ce e Predania?” (1937)

Sursa: Nae Ionescu, “De ce nu e bun şovinismul”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

View this post on Instagram

Dăm startul seriei #NaeIonescu pe @matricearomaneasca. Urmăriţi-ne! #SerieDeAutor #NaeIonescu #Generația27 #filosofieromânească #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 14, 2018 at 3:05am PST

Este indubitabil că Sergiu Nicolaescu a fost unul dintre granzii cinema-ului din România. Ştefan Paraschiv semnează, pe Matricea Românească, un eseu ce analizează un film istoric de calibru al regizorului (“ultima capodoperă a filmului istoric românesc”), despre participarea ţării noastre în Primul Război Mondial: “Triunghiul morţii” (1999).

Magistrului Gheorghe Buzatu

„Jertfa supremă nu poate fi surprinsă decât în prim-plan.” – Sergiu Nicolaescu

Vreau, dintru început, să mă pun în contra curentului neobolşevic, a adepţilor săi, urmaşi ai lui Roller într-ale tâlhăriei identitare, a celor care condamnă comunismul, ocolindu-şi propriii părinţi, vajnici torţionari şi comisari ai „Marelui Prieten”. Bineînţeles, şi a acelora care, pentru vânzări mai consistente, confundă studiul istoriei cu o manelizare generală a faptelor, opera lor nefiind altceva decât maculatura tipărită de edituri compromise.

Aşa că afirm: istoria nu poate exista fără faptă şi document, dar nici fără – literar spus – personaje de legendă. Unul dintre aceste personaje – personalitate, totodată – este, fără dar şi poate, şi regretatul Sergiu Nicolaescu, cel mai important cineast român. Iar această judecată de valoare nu vine doar ca o apreciere personală, ci este confirmată atât de calitatea operei sale cinematografice, cât şi de penuria de veritabili creatori de film, prin contrast. Nu este momentul să discutăm despre grotesca împăunare a unora cu premii europene, ce vin, în bătaie de joc, să râdă de primitivismul postdecembrist al românilor – subiectul predilect al aşa-zisului „nou val” din filmul românesc.

Scriu acest eseu ca literat. Nu mă dezic, iar patima nu mi-aş da-o pe sterilitatea („obiectivitatea”) niciunui om de ştiinţă. Şi, la o adică, n-aş avea de ce: lui Sergiu Nicolaescu îi voi mulţumi întotdeauna. Pentru că, unei lumi în care colcăie, de atât amar de timp, laşitatea, conformismul şi compromisul, el i-a opus faptele unor oameni de toată isprava, care au mers până la capăt, „oriunde ar fi acel capăt”!

Filmul istoric – artă şi evadare în timp

Arta nu are decât un singur echivalent: creaţia. Filmul (subsecvent, filmul istoric) nu face excepţie. Sistemele totalitare, însă, acordă o nouă valenţă artei: nevoia de evadare, de eliberare din chingile unei ideologii smintite. De altfel, poate părea straniu acest efect pentru reprezentanţii noilor şi abulicelor generaţii, pentru care cuvintele de ordine în artă au devenit derizoriul, grosierul, vulgarul. Dar, alegem să vorbim astăzi despre Sergiu Nicolaescu tocmai datorită conştiinţei istorice a artistului veritabil care a fost. În faţa unui regim opresiv, ce acţiona pentru reducerea spiritului în limitele unui minimalism detestabil (deşi „omul nou”, sădit atunci, avea să se manifeste plenar de-abia după sfârşitul – oficial al – dictaturii), cineastul a adoptat o atitudine pragmatică, refuzând, însă, compromisul identitar.

Profilul spiritual al lui Sergiu Nicolaescu e de-ajuns pentru a stârpi orice cârcoteli. Transpare, de altfel, şi din paginile-prolog ale ultimului său volum biografic, Viaţă, destin şi film (Editura Universitară, 2011): un idealist, grefat pe educaţia conservatoare a României Mari. În această cheie trebuie înţelese remarci (de altfel, adevărate şi de substanţă) ca naţional-comunismul – „nu doar o contradicţie, ci pur şi simplu o monstruozitate” (p. 11) sau „după jumătate de secol de dictatură comunistă, moştenirea pe care ne-a lăsat-o acest regim este falimentul politic, moral şi dominaţia mediocrităţii” (p. 24).

Deşi putem argumenta pentru succesul său în fiecare domeniu tematic pe care l-a abordat, nu negăm o realitate, anume că, îndeobşte, Sergiu Nicolaescu rămâne identificat cu filmul istoric. În acest sens, resortul său intim a fost deja anticipat: nevoia de modele, de eroi care să intre în antiteză cu micimea diriguitorilor vremii şi ai vremurilor. Dar nici o nesfârşită odă nu îi este opera, iar un creator are, întâi de toate, datoria să fie cinstit – cu sine şi cu publicul său. Nu degeaba, pentru cineast, împătimit – cum nu se află mulţi – al istoriei, trădarea care ne-a însoţit de-a lungul veacurilor nu poate fi decât expresia supremei degradări a fiinţei noastre naţionale: „Sunt de părere că mizeria noastră dintotdeauna – TRĂDAREA – vine din interiorul nostru şi că un adevărat naţionalism nu poate porni de la o istorie falsă. […] Eroismul din filmele mele este o formă conştientă a sacrificiului şi împlinirea întotdeauna a unei misiuni. Prezenţa trădării în filme îi displăcea profund lui Ceauşescu, care nu accepta niciodată abordarea realităţilor istorice în mod sincer, dur şi direct.” (p. 26)

Crezul cineastului – fericita formulă „naţionalism-romantic” îi aparţine – este afirmat şi aici: nicio mare înfăptuire nu se poate împlini în lipsa unei jertfe, iar istoria şi arta (aşadar, inclusiv filmul) au datoria să îi reţină numai pe cei care, fără dileme sterpe, au ales calea sacrificiului, în slujba unui ideal (individual, dar, mai ales, naţional): „Întreaga mea operă realizată în România s-a aflat sub semnul militantismului. Am avut de ales între filmul ‹‹cult›› – ca artă prevăzută ‹‹estetic›› în vocaţia ei simbolică – şi filmul istoric, în sensul larg, ca o practică dinamică pentru toţi şi prin toţi, purtătoare a unei ficţiuni istorice, de educaţie şi de formare. Am optat pentru a doua, nu pentru că ar fi mai puţin ambiţioasă, ci pentru faptul că îmi permitea o gestionare mai pragmatică a lucrurilor şi atingerea unui scop sub semnul căruia cred că a stat cariera mea cinematografică: să redau poporului român, în măsura puterii mele, conştiinţa existenţei sale în afara ideologiei marxist-leniniste şi a luptei de clasă, pentru a încerca să mă apropii de adevăr cât mai mult şi cu tot respectul şi dragostea mea faţă de patrie.” (p. 56)

În ceea ce priveşte momentul particular al Primului Război Mondial, Sergiu Nicolaescu îşi înscrie, şi de această dată, filmele (Osânda, Ultima noapte de dragoste, Capcana mercenarilor, Triunghiul morţii, Carol I – un destin pentru România) în profilul unei ample confruntări individ-istorie, ale cărei consecinţe, deşi tragice, pot conduce la momente de graţie unice – în cazul filmelor amintite, Unirea, naşterea României Mari.

Eseul nostru – subliniem această categorisire, lăsând loc altora pentru interminabile studii ştiinţifice, împănate, se-nţelege, cu bibliografii dintre cele mai alese – se referă la Triunghiul morţii, film istoric al dramei colective a Armatei Române în timpul Primului Război Mondial (perioada ianuarie 1917 – august 1917), cu inserarea unor portrete ale personalităţilor marcante din epocă, în oglindă, din moment ce războiul este prezentat atât din perspectiva românilor (de la familia regală, Marele Cartier General şi comandanţii armatelor, până la simpli oşteni, ca cei şase fraţi Ailenei, care, „precum fiii Vrâncioaiei pe vremea lui Ştefan cel Mare”, au venit cu toţii la luptă), cât şi din perspectiva germanilor (de la kaiserul Wilhelm al II-lea şi mareşalul August von Mackensen, până la duoul Franz- Jürgen, combatanţi relocaţi de pe frontul francez).

Nu avem pretenţia exhaustivităţii, nici din punct de vedere artistic (filmul ca atare), nici din punct de vedere istoric (faptele, evenimentele pe care filmul le reconstituie). De asemenea, nu ne ascundem nici intenţia de a reveni, în viitorul cât mai apropiat, asupra celor patru filme (Osânda, Ultima noapte de dragoste, Capcana mercenarilor, Carol I – un destin pentru România) în care cineastul plasează participarea românilor la Primul Război Mondial şi reconstituirea epocii în subsidiarul firului narativ, urmărind, în prim-plan, o dramă individuală.

Triunghiul morţii – ultima capodoperă a filmului istoric românesc

Scenariu: Corneliu Vadim Tudor şi Sergiu Nicolaescu, asistaţi în scrierea dialogurilor de către Dumitru Radu Popescu

Data premierei: 21.05.1999

Pelicula Triunghiul morţii vine să împlinească, peste timp, ultimele cuvinte ale proclamaţiei regelui Ferdinand (Bucureşti, la 15/28 august 1916), rostite în debutul filmului: „V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. […] De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi.” Se pare, însă, că cineastul ar fi vrut ca primele secvenţe ale filmului să prezinte Consiliul de Coroană din august 1914 – care a decis menţinerea României în neutralitate – şi profunda mâhnire din cauza căreia Regele Carol I (în interpretarea lui Nicolaescu însuşi) avea să moară curând după. Diriguitorii politici ai anului 1997 nu ar fi permis o serie de filmări – între altele, la Castelul Peleş, unde amintitul Consiliu a avut loc. Sergiu Nicolaescu va reveni asupra acestui proiect al său în docu-drama Carol I – Un destin pentru România (2009). De asemenea, trebuie să dăm curs declaraţiilor cineastului, potrivit cărora producţia filmului a fost sistematic sabotată de conducerea cinematografiei din guvernarea 1996-2000, motiv pentru care au fost chemate efective tehnice de peste Prut, iar dificultăţile financiare au fost atenuate prin atragerea unor sponsori privaţi. Nu avem decât de speculat că, din aceste cauze, Bătălia de la Oituz nu a mai fost reconstituită.

Întâi de toate, ne apare limpede că tendinţa enciclopedică a scriitorului şi omului politic Vadim Tudor – aici, în calitate de scenarist – a făcut ca firul narativ al filmului să ia forma unui mozaic de secvenţe monumentale (unele pur-documentare, altele de o certă valoare estetică), care, fiecare în parte, ar fi putut constitui subiectul unei producţii cinematografice distincte. Scenariul este, astfel, exhaustiv, dens în informaţie, anul 1917 fiind prezentat în multiple valenţe: intrigi politice, sacrificii şi trădări, elaborarea – măcinată de orgolii a – strategiilor militare, a proiectelor diplomatice şi, mai ales, confruntările armate care au zădărnicit ocuparea de către Puterile Centrale a ultimei provincii româneşti libere, Vestul Moldovei (operaţiuni din 1916, cum ar fi dezastrul campaniei din Sud – Turtucaia, Câineni, Flămânda – sau eşecul din Transilvania, sunt doar amintite ca răni vii în moralul armatei).

Totuşi, trei episoade majore se conturează, prin complexitatea intrigii lor: trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza, Bătălia de la Mărăşti şi Bătălia de la Mărăşeşti (împreună cu operaţiunile defensive subsecvente, printre care şi „al treilea element” al „triunghiului morţii” – Oituzul). Fără a încerca să secţionăm un corp organic, ne vom construi analiza în această ordine. De asemenea, fiind încredinţaţi că cititorii noştri cunosc deja în amănunt subiectele istorice în cauză, nu facem decât să le redăm sumar, în acord cu firul narativ al filmului.

Trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza (interpretat cu ascuţit cinism de Ştefan Velniciuc) face parte dintr-o colecţie de fapte istorice relativ slab cunoscute sau documentate până la momentul ecranizării lor de către Sergiu Nicolaescu (tale quale, ca aici, sau mascate de ficţiune, ca masacrul de la Giurcuţa/ Beliş din Capcana Mercenarilor, film realizat de către cineast în 1981). O monografie completă dedicată acestui subiect – apreciată deosebit de regretatul academician Florin Constantiniu – avea să fie publicată de-abia în 2011 de către Petre Otu şi Maria Georgescu. De asemenea, tot ca o consideraţie de ansamblu, remarcăm faptul că întreg acest segment al filmului (prin replici, interpretare artistică, realizare a imaginii şi a luminilor) se poate constitui într-un eseu restrâns asupra trădării, temă ce revine obsesiv în filmografia lui Nicolaescu şi care, cum arătam mai sus, ocupă un loc însemnat în preambulul ultimului său volum memorialistic.

Colonelul Alexandru D. Sturdza, fiu al fostului prim-ministrul liberal (în patru mandate) Dimitrie Sturdza şi ginere al patriarhului conservator Petre P. Carp (şi el premier în două rânduri), militar şcolit în Imperiul German, convins fiind că o nouă alianţă cu Rusia ţaristă va avea consecinţe nefaste, asemenea celei din 1877-78, elaborează un complot prin care – spera el – o parte cât mai însemnată a ostaşilor şi a ofiţerilor să refuze lupta împotriva Puterilor Centrale, alături de ruşi, şi să determine, astfel, pentru Regatul Român, schimbarea taberei. Evenimentele se petrec între sfârşitul lunii decembrie 1916 şi începutul lunii februarie 1917, după ce Bucureştii căzuseră pe 6 decembrie, iar întregul aparat statal şi militar, dar şi un însemnat număr de civili au fost relocate în Moldova dintre Carpaţi şi Prut. Complotul începe prin retragerea nejustificată a unităţii conduse de Sturdza, Brigada a 7-a mixtă, în timpul unei operaţiuni ofensive inamice, în ultimele zile ale anului 1916. Pentru a masca aceste decizii tactice şi a distrage atenţia generalului Averescu (rol căruia Sergiu Nicolaescu îi oferă orgoliul, demnitatea şi rigoarea cuvenite), comandantul Armatei a II-a – între cei doi existând, de-a lungul timpului, o serie de conflicte ce au culminat în acest moment –, de părăsirea înălţimii Momâia este acuzat sublocotenentul Constantin Ciulei (Dragoş Ionescu), a cărui companie nu reuşise să o apere. Acesta este judecat şi condamnat la pedeapsa capitală, martor al acuzării fiind un oarecare căpitan în rezervă Polihroniade (Viorel Comănici), dornic să fie reintegrat în armată.

Sergiu Nicolaescu, în rolul Generalului Alexandru Averescu, în Triunghiul morţii (1999) Foto: All about Romanian Cinema

Alături de Sturdza se află şi locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu (Cristian Şofron), comandantul Regimentului 25 Infanterie şi fiul generalului Grigore Crăiniceanu, fost ministru de război (Matei Alexandru). Acesta ar fi trebuit să treacă la inamic împreună cu unitatea din subordine, constituind, în planul lui Sturdza, exemplul necesar altor ofiţeri pentru a-i urma. Însă, între timp, Averescu îi ia lui Sturdza comanda Diviziei a 8-a Infanterie, care îi fusese recent oferită, mutându-l, totodată, la Armata I, fapte care grăbesc defectarea lui Sturdza (noaptea de 23 ianuarie/5 februarie – 24 ianuarie/6 februarie). Însoţit de locotenentul Erwin Rommel (Radu Bânzaru), căruia îi mărturiseşte că acţionează din convingere, colonelul Sturdza este prezentat mareşalului August von Mackensen (Iurie Darie), comandantul forţelor armate ale Puterilor Centrale în România, dar lipsa de încredere a corpului ofiţeresc german într-un astfel de demers dezonorant şi hazardat este mai mult decât evidentă. Colonelul întocmeşte un manifest, din care un număr de exemplare este predat locotenent-colonelului Crăiniceanu în seara de 29 ianuarie/11 februarie, în pădurea de pe dealul Cârlan, dar, în scurtă vreme, acesta din urmă, în zona punctului Paltin, este surprins de o patrulă românească.

Parcursul personajului Sturdza se frânge din acest moment. Rămâne, totuşi, de exploatat cinematografic nu numai trădarea a doi ofiţeri, ci şi bănuiala unei conspiraţii antidinastice. Curtea marţială a Armatei a II-a îl condamnă în contumacie la moarte şi degradare militară pe Sturdza, iar pe Crăiniceanu, la 15 ani muncă silnică / temniţă grea. După ce, la insistenţele lui Averescu, procesul este rejudecat de Curtea marţială a Armatei I, pedeapsa lui Crăiniceanu este comutată în pedeapsa capitală.

Avem de-a face aici cu o licenţă artistică, ce translatează data executării sentinţei capitale după Bătălia de la Mărăşti, în timp ce ea, în realitate, avusese loc în Vinerea Mare a anului 1917 (31 martie/13 aprilie), conform notelor de război ale generalului Averescu. Justificarea este una de ordin dramatic, regizorul realizând, astfel, o puternică antiteză între vina de neiertat a trădării şi jertfa ostaşilor pentru idealul naţional. Totodată, această licenţă subliniază şi mai bine atitudinea generalului, care ameninţă chiar cu demisia din armată dacă sentinţa iniţială (15 ani muncă silinică) ar fi fost menţinută de către instanţa militară, Averescu susţinând ferm, în ciuda tuturor intervenţiilor – bunăoară, a Reginei Maria pe lângă Rege sau a mamei lui Crăiniceanu (Monica Ghiuţă) pe lângă generalul Prezan (Virgil Andriescu) –, că, pentru aceeaşi faptă incriminată de justiţia militară, trebuie să răspundă, în mod identic, atât un simplu ostaş, cât şi un ofiţer. De asemenea, generalul Eremia Grigorescu (Emil Hossu) consideră că această pedeapsă vine şi pentru ca aliaţii francezi şi ruşi să primească satisfacţie prin executarea „exemplară” a unui filogerman.

Vezi şi: Matricea Românească a făcut istorie la Râşnov!

În ciuda acestei licenţe artistice – prezentarea execuţiei lui Crăiniceanu ca fiind ulterioară Bătăliei de la Mărăşti –, o eroare, totuşi, se regăseşte, ofiţerul de justiţie militară dând citire sentinţei în care se face vorbire de executarea ei „în faţa regimentului, azi, 13 iunie 1917”.

Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august) şi preliminariile ei sunt marcate de conflictul dintre comandantul Armatei a II-a, generalul Alexandru Averescu, şi generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General, asistat de maiorul Ion Antonescu (Vladimir Ivanov), şeful Biroului Operaţiuni – personalitate căreia Sergiu Nicolaescu îi dedicase, cu cinci ani în urmă, portretul monumental Începutul Adevărului – Oglinda.

Obiectivul Armatei a II-a, conduse de Averescu, era împingerea inamicului până în valea Putnei, printr-o acţiune ofensivă care să străpungă frontul în zona Nămoloasa. Operaţiunile efectivelor române aveau să fie asigurate şi de Armata a IX-a rusă, care ar fi trebuit să fixeze noile coordonate ale frontului. Planul operativ includea şi o acţiune ofensivă a Armatei I române, sub comanda generalului Constantin Christescu (Vladimir Găitan), dar eşecul militar rus pe frontul de Nord, urmat de intrarea în degringoladă a trupelor ruse, a zădărnicit această iniţiativă temerară. Pe plan continental, se urmărea menţinerea numeroaselor efective ale Puterilor Centrale pe frontul românesc, în vederea înlesnirii unei ofensive generale a Aliaţilor în Franţa şi Italia.

În primele ei momente, acţiunea Armatei a II-a române evoluează remarcabil, dar, cum am precizat, concomitent, ofensiva Kerensky din Galiţia se încheie lamentabil, ca, mai apoi, ruşii să fugă ruşinos, incendiind Tarnopolul. La scurt timp, în frunte cu arhiducele Iosif, trupele austro-ungare intră în Cernăuţi. În faţa acestei situaţii, Marele Cartier General emite ordinul 34, prin care cere oprirea ofensivei, dar Averescu, hotărât fiind să-şi „reabiliteze” numele după Flămânda şi să atingă obiectivul propus, Valea Putnei, dispune, în mod inspirat, continuarea operaţiunilor. Ofensiva de la Mărăşti a fost, astfel, încununată de succes, pe toate planurile. Iar celui moral ar trebui să i se acorde întâietatea, românii devenind, pentru inamic, „un adversar redutabil”.

Bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917) se desfăşoară sub – acum – realitatea abandonării fronturilor de către armatele foste ţariste. Forţele ruse aliate rămase pe frontul din Sudul Moldovei mai degrabă îngreunează operaţiunile trupelor române (a se vedea cazul unităţilor subordonate prinţului Ragoza). Situaţia de fapt este surprinsă într-o secvenţă de la Marele Cartier General, imediat după victoria de la Mărăşti, în care maiorul Antonescu – cel ce se va dovedi un strălucit strateg pe tot parcursul războiului – îi mărturiseşte generalului Prezan crezul său militar şi dispreţul faţă de ruşi, prefigurându-se întocmirea planului de luptă pentru Mărăşeşti, de către maior, ca şef al Biroului Operaţiuni.

De asemenea, regina Maria (Maia Morgenstern, într-un energic tur de forţă: patron al Crucii Roşii, cap încoronat şi om politic) îndeamnă corpul ofiţeresc superior (generalii Prezan, Christescu, Averescu…) să continue lupta până la capăt, dar însăşi familia regală se confruntă cu decizia (în fapt, trădarea) prinţului-moştenitor Carol (Ovidiu Niculescu) de a renunţa la coroană, decizie urmată de fuga din ţară, pentru a se căsători, la Odessa, cu Ioana „Zizi” Lambrino.

În acelaşi timp, kaiserul Wilhelm al II-lea (Ion Dichiseanu) al Imperiului German ajunge pe front, pentru a fi martorul ofensivei germane comandate de către mareşalul Mackensen în persoană. Avem de-a face cu o altă licenţă artistică, din moment ce, conform lui Constantin Kiriţescu, împăratul german nu avea să sosească în România decât în septembrie, după încheierea operaţiunilor din „triunghiul morţii” Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz. Efectul dramatic este, categoric, amplificat, Wilhelm al II-lea asistând, astfel, la înfrângerea propriei armate în cea mai importantă confruntare de pe frontul românesc.

Complexitatea de ordin tactic a bătăliei este cunoscută de istorici şi, în mod evident, o transpunere cinematografică integrală ar fi fost hazardată. De aceea, realizatorii concentrează punctul culminant al filmului (ca şi al bătăliei, de altfel) în confruntarea armată de la cota 100, în zona pădurii Răzoare, unde Compania I Mitraliere, condusă de către căpitanul Grigore Ignat (Mircea Rusu), a rezistat până la ultimul om. Aşezarea în poziţie de tragere a celor căzuţi aminteşte de un alt film al cineastului, Nemuritorii, Sergiu Nicolaescu argumentând artistic încă o dată pentru zădărnicia oricărei înfăptuiri lipsite de jertfa supremă. Imaginea-simbol din final a gornistului (George Alexandru) nu este altceva decât o încarnare a celebrului „Pe aici nu se trece!” (Deşi această sintagmă şi, implicit, rolul principal al acestei bătălii îi sunt atribuite generalului Eremia Grigorescu, nu trebuie să uităm că meritele strategice şi de tactică militară revin, înainte de toate, generalului Constantin Prezan, şefului Marelui Cartier General – care, astfel, îşi lua revanşa în faţa mareşalului von Mackensen pentru înfrângerea din Bătălia de pe Argeş şi pentru ocuparea Bucureştilor –, şi maiorului Ion Antonescu, şeful Biroului Operaţiuni.)

Actorii George Alexandru (gornistul Mitu) şi Cosmin Şofron (căpitan în Armata I Română), în timpul unei pauze de filmare la “Triunghiul morţii”, pregătind scena finală de pe Dealul Răzoare Foto: All about Romanian Cinema

Filmul se încheie cu operaţiunea ofensivă a efectivelor inamice în zona Varniţa-Muncelu. Cătălina Toderoiu (Ilinca Goia) cade eroic pe dealul Secuiului din această zonă. De altfel, relaţia dintre personajele Alexandru Averescu şi Cătălina Toderoiu prezintă o importanţă deosebită pentru regizor, din moment ce mama lui, Sevastiţa Cambrea, a cunoscut-o şi chiar a găzduit-o la Târgu-Jiu, unde întreaga populaţie civilă a oraşului s-a opus înaintării duşmanului.

Bătălia de la Mărăşeşti şi, apoi, cea de la Oituz împiedică încercarea Puterilor Centrale de a ocupa Moldova şi de a scoate România din război. Totuşi, statul român se vedea constrâns, pentru a-şi continua existenţa, să încheie armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie/9 decembrie 1917) şi să semneze ruşinosul tratat de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918).

* * *

Dincolo de reconstituirea evenimentelor istorice, filmul mai propune – cu succes – atât conturarea unei fresce sociale de proporţii, dominate de imaginea ţăranului român, pe rând strivit şi înălţat de malaxorul istoriei, dar şi o suită întreagă de motive şi secvenţe alcătuind modelul specific de credinţă al poporului român, model creştin individualizat de rolul deosebit jucat de tradiţii, superstiţii şi vise în mentalul colectiv şi în raportarea sa la moarte.

În ceea ce priveşte primul aspect, o seamă întreagă de secvenţe premerg soluţionarea crizei agrare, dar şi situaţia disperată a societăţii româneşti – a întregului stat, în definitiv. Pentru acestea, regizorul recreează chiar o scenă similară (de altfel, indicativul gării nu este acelaşi) faimosului moment din Răcăciuni, unde Regele Ferdinand I (Eusebiu Ştefănescu) rosteşte discursul în care se anunţa reforma agrară. Tot aici, scenariştii au avut fericita inspiraţie de a insera un fragment, scris după căderea Bucureştilor, din jurnalul lui Octavian Goga (Constantin Cotimanis, dozând remarcabil patetismul), uşor modificat, lipsit de referirile la persoane particulare, pentru a-l aduce, mereu valabil, peste veacuri, rostit în dialog cu generalul Averescu: „Vorbiţi de clasa noastră politică… Ei, bine, ea confirmă că am ajuns o ţară plină de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi moraliști, miniștrii ce s-au vândut o viață întreagă, parlamentari [/deputaţi] contrabandiști…Nu ne prăbuşim, domnule general, nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, există o epidemie înfricoşătoare de meningită morală, iar ţara trebuia să ajungă aici, [/ţara în care un Morţun e ministru de interne, un aşa-zis Porcu’, stâlp de partid], târâtă pe marginea prăpastiei de unii conducători care sunt hoţi la drumul mare.”

Legătura ancestrală a ţăranului român cu pământul este rezumată de răspunsul dat de un ostaş (Cornel Gîrbea) Cătălinei Toderoiu: „Vezi, domnişoară, pământul ăsta e ca un blestem. Îl muncim toată viaţa şi el, forţat, ne întoarce toate roadele. Pentru el ne omorâm, de parcă n-ar fi destul – până într-o zi, când totul se sfârşeşte: intrăm în el şi pământ ne facem. Pământul ne dă totul şi ne ia totul.”

Regizorul Sergiu Nicolaescu (centru), împreună cu actorii Mihai Constantin (Jürgen – stânga) şi Ştefan Bănică Jr. (Franz – dreapta), la filmări Foto: pagina de internet a actorului Mihai Constantin

De asemenea, se prefigurează cariera politică a generalului Averescu în calitate de lider al României interbelice, beneficiind, încă din timpul războiului, de un însemnat suport popular. Regele Ferdinand insinuează o apropiere a lui Averescu de conservatori, iar acesta din urmă nu întârzie să catalogheze asemenea posibilitaţi ca „zvonuri şi intrigi” şi să-i recunoască suveranului dificultăţile pe care le întâmpină în relaţiile cu Marele Cartier General (Prezan şi Antonescu), Ionel Brătianu (Liviu Crăciun), Barbu Ştirbey şi generalul Berthelot (Silviu Stănculescu). Averescu se dovedeşte, totodată, un cunoscător lucid al problemelor socio-politice, pe care le expune fără menajamente: „Nu vom putea învinge atâta vreme cât, de-o parte, e puterea, străină la interesele prostimii, iar, pe de altă parte, este mulţimea indiferentă la orice, bineînţeles, în afara durerilor proprii...” Cuvintele i se confirmă într-un schimb de replici cu soldatul Ion Gheorghe Purice, care este de părere că „generalii au rolul să trimită lumea la moarte.”

Mai târziu, cazul Sturdza-Crăiniceanu, pentru Averescu, nu este doar un act de trădare incriminat de justiţia militară, ci şi un posibil focar de destabilizare socială în rândul Armatei („Culmea, întâi un colonel cu sânge de prinţ, acum fiul unui general, fost ministru de război. Ce să mai zică soldaţii…?!”), amintirea răscoalei de la 1907 (în timpul căreia generalul a deţinut portofoliul Ministerului de Război) fiind încă puternică în conştiinţa colectivă. Totuşi, Averescu, deşi de nestrămutat în privinţa sentinţei capitale, rămâne întrucâtva impresionat de convingerile – exprimate în presa antebelică ale – fostului locotenent-colonel Crăiniceanu în legătură cu starea generală în care se afla statul român, convingeri datorită cărora a ales să acţioneze alături de Sturdza. Crăiniceanu vorbea de „idealul naţional, de prăpastia adâncă dintre clasa conducătoare şi clasele conduse şi de faptul că depinde numai de conştiinţa noastră ca această prăpastie să poată fi umplută”, dar, confruntat, mai apoi, cu sergentul Ailenei, cel care îl demascase faţă de patrula românească în pădurea de pe dealul Cârlan, i se va reproşa de către fostul subordonat că „atunci când dvs. vreţi să faceţi lucruri mari, niciodată nu ne întrebaţi pe noi, ţăranii. […] Ne credeţi prea proşti, domnilor ofiţeri.”

Cât despre situaţia gravă a trupelor – formate, în mod evident, din ţăranimea română – şi a logisticii, cuvintele mamei lui Crăiniceanu sunt mai mult decât suficiente: „Generalul Iliescu împreună cu Brătianu bagă mii de soldaţi, desculţi şi dezarmaţi sub focul mitralierelor germane şi nimeni nu spune nimic.” Într-adevăr, deşi insuficient dezvoltată în film, maniera execrabilă în care s-a desfăşurat pregătirea de război, precum şi neîndeplinirea angajamentelor Antantei pentru a susţine efortul de război al României rămân pete negre, condiţiile în care armata noastră şi-a desfăşurat – de la un moment dat, chiar singură în faţa trupelor impresionante ale Puterilor Centrale – campaniile din Primul Război Mondial fiind mai mult decât neprielnice.

Pentru a vorbi de cealaltă temă invocată, cea spirituală, trebuie să remarcăm faptul că desfăşurarea şi eroii filmului stau sub semnul rugăciunii rostite, în debut, de Cătălina Toderoiu, prototip al femeii române şi, în definitiv, al ţării: „Doamne, măsoară locul ce ni se cuvine pe pământ. Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi acest pământ o groapă sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa-mi stă-nainte. Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte. Luminează mintea mea, oţeleşte voinţa mea, curăţeşte-mi trupul şi sfinţeşte sufletul meu. Amin!”

Actriţa Ilinca Goia (interpreta Cătălinei Toderoiu), în timpul unei pauze de filmare, pregătind scena finală de pe Dealul Secuiului Foto: pagina de facebook Începutul Adevărului – Oglinda, de Sergiu Nicolaescu

Sergentul Dumitru Ailenei (Valentin Teodosiu) poartă în raniţă o bucată din tencuiala unei biserici, înfăţişând pe Mântuitorul Iisus Hristos. La începutul războiului, în toamna lui 1916, aflat în Transilvania, sub focul artileriei inamice, se refugiază într-o biserică. Ridică ochii şi priveşte un segment de pictură înfăţisând crucificarea lui Iisus Hristos, care „parcă(-i) spunea” să fugă de-acolo, ceea ce şi face. Un obuz distruge biserica, iar sergentul revine printre ruine, recuperând  bucata de zid cu tencuiala pe care era pictat chipul lui Hristos. De atunci, Ailenei o dezveleşte în momentul fiecărei înmormântări, rosteşte rugăciuni improvizate la căpătâiul camarazilor căzuţi şi se îngrijeşte ca acest ritual să respecte cât mai fidel datina creştină. De altfel, sfârşitul lui Dumitru Ailenei însuşi, pe dealul Răzoare, în timpul Bătăliei de la Mărăşeşti, va fi marcat tot de acest chip al Mântuitorului, într-una dintre cele mai tulburătoare scene din filmul românesc.

Bătrânul soldat interpretat de Ernest Maftei, care cutreieră frontul pentru a împărţi cruci, apare ca un adevărat motiv de-a lungul desfăşurării evenimentelor, fiind o întruchipare a tradiţiei creştine a poporului român, în sânul căruia nu se cuvine ca un om să-şi doarmă somnul de veci fără cruce la căpătâi. De asemenea, putem considera, de ce nu, că bătrânul soldat este chiar Timpul: „Se mişcă pământul şi nu-l pot opri (…) Mie-mi spune Gheorghe, Vasile, Dumitru, Lisandru…”

Un alt motiv recurent în film este cel al visului în care se arată o mireasă neînsoţită – în tradiţiile populare, semn rău, de moarte. Astfel, într-un spital în care era îngrijită, un soldat, înainte să moară, îi povesteşte Cătălinei Toderoiu cum visase o „mireasă albă, frumoasă”. Ea însăşi, înainte să cadă pe dealul Secuiului, are un schimb de replici cu sublocotenentul Gheorghe Mănoiu: „Am visat rău...”/ „Ce?”/ „Am visat o mireasă…”/ „Şi cine era?”/ „Eu eram…”

Tot acest ansamblu de tradiţii, superstiţii şi vise probează un profil cu totul specific al creştinismului ortodox român, o integrare în natură şi în rânduiala lucrurilor, pe care ţăranul nu încearcă să le pătrundă – ar fi zadarnic să depăşească „cenzura Marelui Anonim” de care vorbea Lucian Blaga, acea limită după care nu se poate încumeta cunoaşterea umană. El îşi însuşeşte rostul lor, iar semnificativă rămâne secvenţa în care gornistul Mitu se aruncă la pământ, în tranşee. Întrebat de sergentul Ailenei, fratele său, ce l-a apucat, Mitu răspunde: „N-auzi cum boceşte pământul?”/ „Acasă mi-ai zis c-auzi cum plâng păpădiile...”/ „Şi n-a murit tata dup-o săptămână?! N-auzi, bre, cum plânge iarba, plâng pădurile?!”/ „Şi cine să moară?”/ „M-am visat aprinzând o lumânare la crucea mea… şi nu era singura…”/ „Poate-o fi murit moartea…”

* * *

În final, nu putem să nu ne referim la muzica originală semnată de compozitorul Anton Şuteu, ce subliniază fragilitatea fiinţei umane în faţa războiului şi a istoriei. Până la urmă, în faţa propriului destin. Totodată, compoziţia profesorului Şuteu este susţinută, în momente critice, de doine populare, interpretate inconfundabil de Floarea Calotă – element de mare forţă dramatică, întrebuinţat de Sergiu Nicolaescu şi în Începutul Adevărului – Oglinda.

De asemenea, colaborarea imagine (Dan Alexandru) – lumini (Valentin Haret) – scenografie (Mircea Ribinschi, Nicolae Ursu) – costume (Janine Ştefan-Sârbu, Ştefan Brandes, Radu Corciova), împreună cu montajul (Melania Oproiu), oferă spectatorului un film dur, fără menajamente, reuşind să redea, cu maximă fidelitate, calvarul Războiului pentru Întregirea Neamului. Astfel, pe un frontispiciu imaginar al acestei pelicule – ultima dintr-o serie strălucită a cinematografiei româneşti – stau cuvintele generalului Averescu, din elogiul rostit la căpătâiul Cătălinei Toderiu: „Îngenuncheaţi voi, cei care sunteţi in viaţă, în faţa măreţiei celor care şi-au dat viaţa pentru ţară!”

Consideraţii finale şi perspective

Triunghiul morţii îmbină, aşadar, spiritualitatea populară cu filmări fruste, cadre austere, în care carnagiul războiului, bocetul şi rugăciunea se aşază ca fundaţie a viitorului stat unit şi unitar.

Ceea ce trebuie, de asemenea, remarcat, este că filmul asupra căruia ne-am oprit atenţia este opera unui fiu al României Mari. Sergiu Nicolaescu şi-a trăit întreaga viaţă sub semnul unirii tuturor românilor, cu atât mai mult cu cât, odată cu dezonorarea Armatei şi a naţiunii prin – în opinia mea – trădarea de la 23 august şi, apoi, cu instaurarea Republicii Populare, a început bolşevizarea statului şi a culturii române – care continuă şi în ziua de astăzi, prin formule mult mai subtile. Bineînţeles, ca mai toate filmele sale, şi cel tratat în paginile acestui eseu dă mărturie despre idealismul – de certă factură romantică – al cineastului. De aici, întreaga suită de teme predilecte pentru opera sa: credinţa, dreptatea, lupta pentru datorie şi ideal, până la sacrificiul de sine. Celor mai tineri şi mai dedaţi facilului, procedeul (romantic al) antitezei li se poate părea desuet, depăşit, în orice caz, de noile mode minimaliste ale cinematografului, culminând cu domnia vulgarului, singurul lor scop – declarat sau nu – fiind acela de a agresa spectatorul (când nu-l plictisesc teribil).

Sergiu Nicolaescu, în filmele sale istorice (şi nu numai), urmăreşte, prin jocul perspectivei dramatice personaj individual (eroul) – personaj colectiv (oştirea), dezvoltarea conştiinţei spectatorului, a întregului public, în sensul unui patriotism militant (nimic altceva decât naţionalismul), (şi) cu ajutorul căruia românii au reuşit să suporte platitudinea, mediocritatea şi lipsa modelelor autentice din societatea comunistă. Şi – chipurile – postcomunistă, de asemenea.

Cât despre personajele sale (aici, generalul Alexandru Averescu), merită amintit că Sergiu Nicolaescu s-a considerat întotdeauna un interpret, nu un actor capabil de compoziţii. Drept care, a ales întotdeauna roluri de om forte, de idealist, de luptător. În ciuda tuturor detractorilor neputincioşi, acesta este personajul lui Nicolaescu: „omul care îşi alege destinul” – după o sintagmă a Ecaterinei Oproiu (România liberă, 1981). Secondat, e drept, mai mereu, de neamul pentru care luptă.

„Cu ostaşii Armatei noastre, cu sprijinul consultanţilor militari, am realizat performanţe comparabile cu ale oricărei mari cinematografii din lume. În ceea ce priveşte durata de realizare a filmelor istorice, de pildă, nu avem rival”, îi declara cineastul lui Viorel Domenico în articolul Filmul artistic rămâne pentru generaţiile viitoare un document istoric, apărut în Almanahul Oştirii (1988), publicaţie a Ministerului Apărării Naţionale, articol citat de Cristian Vasilescu în cartea sa Până la capăt! Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională (Editura Universitară, 2011). Astfel, faptul că, după Triunghiul morţii, niciun alt film istoric nu a reuşit să atingă – iar niciun regizor nu şi-a propus – performanţele şi rigorile producţiilor nicolaesciene, i se datorează, în bună măsură, şi cineastului însuşi.

Nicidecum lipsit de har, ca artist Sergiu Nicolaescu nu a fost nici teoretician steril, nici boem fără cauză. Mai degrabă, el face parte din galeria acelor meşteri, a acelor meşteşugari, pentru care valoarea operei sale nu poate fi apreciată decât de destinatarul ei: de public. Judecând în contextul general al regresului axiologic din cultura română, lui Sergiu Nicolaescu – cel care s-a identificat în mod legitim cu întemeierea naţionalismului-romantic în cinematografia noastră – i se poate reproşa aceasta: lipsa coerenţei ideologice extrinseci operei, care, la rândul ei, să poată genera o linie unitară de creaţie – mai precis, alţi cineaşti care să realizeze pelicule pentru a-şi exprima un crez şi a oferi spectatorului o alternativă la mizeria momentului. Asta nu înseamnă că noi pelicule de referinţă pentru genul filmului istoric, în linia promovată de regretatul cineast, nu se lasă aşteptate. De altfel, istoricul Cristian Vasilescu ajunge, în singura monografie dedicată operei celui mai important cineast român, la aceleaşi concluzii: „Regizorul român [Sergiu Nicolaescu] a realizat două performanţe greu de egalat în cinematografie. A promovat un naţionalism militant, lipsit de elemente antisemite, rasiste sau partinice – filmele sale vorbesc de la sine în acest sens –, iar cariera sa internaţională nu poate fi pusă pe seama apartenenţei la un centru de putere ocult. […] Este un mare om de film, un mare educator, iar această calitate vine din faptul că opera sa, înainte de a fi o mare lecţie de profesionalism, este o mare lecţie de viaţă. Filmele sale rămân o permanentă sursă de inspiraţie şi vor furniza permanent motive de reflecţie.” (p. 223)

Din aceste considerente, filmele lui Sergiu Nicolaescu, evocând participarea naţiunii române la campaniile Primului Război Mondial (în mod deosebit Triunghiul morţii), sunt marcate de o dureroasă nostalgie a eroismului, de valenţele dramei colective, dar şi de „credinţă în vigoarea sufletului român”, de speranţa că acesta se va ridica din nou pentru ca România Mare, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, să ia naştere încă o dată.

În elaborarea eseului său, autorul a consultat următoarele surse documentare:

Buzatu, Gheorghe, Istorie interzisă, Editura Curierul Doljean, Craiova, 1990

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain (coordonatori), Dicţionar de simboluri, Editura Polirom, Iaşi, 2009

Chiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2011

Nicolaescu, Sergiu, Viaţă, destin şi film, Editura Universitară, Bucureşti, 2011

Otu, Petre, Georgescu, Maria, Radiografia unei trădări – Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, Editura Militară, București, 2011

Vasilescu, Cristian Luis, Până la capăt! Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională, Editura Universitară, Bucureşti, 2011

Unii o numesc „Ioana D’Arc a României”. Curajul unei tinere care a fost nevoită să cunoască viața, sacrificiul și, în cele din urmă, jertfa supremă în Primul Război Mondial, este rar întâlnit până și la cei mai vânjoși dintre bărbații din Armata Română. Ecaterina Teodoroiu (1894-1917) a fost o fată cu un caracter cum puține vezi, într-o vreme când femeia era – în mentalul colectiv – sinonimă cu slăbiciunea.

Pe numele ei Cătălina Toderiu, mai târziu Ecaterina Teodoroiu, tânăra româncă ce ar fi putut deveni o profesoară dedicată, a ales frontul după ce și-a pierdut întreaga familie în Primul Război Mondial, conflagraţie care și-a luat un tribut uriaș de sânge de la națiunea română.

Din dragoste pentru patria sa, dar și mânată de dorinţa de a-și ajuta conaționalii, Ecaterina Teodoroiu a îmbrăcat, inițial, haina albă a infirmieriei, după care s-a alăturat soldaților în bătălie. Cunoscută drept „eroina de la Jiu”, ea a pierit, eroic, în timpul luptei de la Mărășești, îndemnând ostașii prin vorbele: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine! Răzbunați-mă!”.

De la căpătâiul răniților, în tranșee

Născută la 14 ianuarie 1894, în statul Vădeni din județul Gorj, într-o familie mare de țărani (era a treia dintre cei opt copii), ea a fost încă de mică interesată de carte, metoda ideală, în epocă, pentru a scăpa de sărăcie. Ajutată fiind de către mama sa, care se mândrea cu faptul că are o fiică ce iubește învățătura, Ecaterina a terminat liceul la București, în 1916. Însă primul ei contact cu viața militară a avut loc mai devreme de atât, în 1913, când s-a înscris în asociația cercetașilor Cohorta „Domnul Tudor”.

Infirmiera era femeie prin excelență – o ființă curajoasă și altruistă care îngrijea zi și noapte bolnavii, care ajungea aproape de linia frontului, punându-și viața în pericol

Istoricii spun că războiul a fost motivul ce a declanșat răsturnarea de situație în privința percepției femeii în societatea vremii.

„Emanciparea femeilor începuse de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, atunci când tot mai multe fete urmau școala, când au apărut primele femei cu studii universitare (e adevărat că la Paris sau în alte capitale europene), dar Primul Război Mondial a schimbat mentalitățile multor veacuri de patriarhat. (…) Infirmiera era femeie prin excelență – o ființă curajoasă și altruistă care îngrijea zi și noapte bolnavii, care ajungea aproape de linia frontului, punându-și viața în pericol, și care era expusă la îmbolnăviri cauzate de condițiile precare din spitale, mai ales din spitalele de campanie; iar apoi, la pandemiile războiului precum tifosul exantematic”, a explicat, pentru Matricea Românească, doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR).

Deși războiul i-a dat și ei, ca atâtor milioane de români, viața peste cap, Ecaterina nu a stat deoparte. Încă din momentul în care țara noastră a intrat în război, în 1916, tânăra (la acea vreme, de doar 22 de ani) a fost în permanență prezentă la spitalul din Târgu Jiu, ca infirmieră-voluntar, pentru a îngriji victimele, printre care s-a aflat și fratele său, Nicolae. Însă clipa când patru frați ai săi și-au pierdut viața pe front – inclusiv cel menționat anterior – a fost și declanșatorul sentimentului rece și dur că războiul reprezintă scena pentru jertfa supremă. Astfel, ea a vrut să răzbune moartea fraților săi și să lupte împotriva inamicului. Rămasă aproape singură pe lume, Ecaterina a făcut, din dorința de a-și apăra țara de dușmanul care i-a decimat familia, o veritabilă misiune.

Tânăra Ecaterina Teodoroiu nu a renunțat până nu i s-a aprobat participarea în Primul Război Mondial Foto: ancerm.ro

„Fiind voluntară, Toderoiu ajuta la ducerea răniților și a acționat în bătăliile de pe Jiu (august 1916); a înaintat odată cu Armata Română ajungând până la Vulcan, a asistat la luptele Armatei de Nord condusă de generalul Prezan, în munții Oboroca. Ea și-a dorit să lupte în septembrie 1916 în Compania a VI-a alături de fratele său, dar nu a fost acceptată. Apoi tânăra a urmat frontul, îngrijind răniții și aducând mâncare soldaților în tranșee în toamna anului 1916. Moartea fratelui său la 1/14 noiembrie 1916 a determinat-o să lupte în prima linie, în contextul în care armatele române erau înfrânte și în retragere, iar o parte din țară era ocupată de trupele germano-austro-ungare”, a completat istoricul MNIR.

Neîmblânzită, tânăra a solicitat în repetate rânduri – fiind refuzată de mai multe ori de către comandanți – să participe la război ca soldat activ. Refuzurile superiorilor erau însoțite de sfatul de a-și oferi ajutorul printre paturile de spital, nu pe câmpul de bătălie. În cele din urmă, încăpățânarea sa a avut sorți de izbândă, Ecaterina Teodoroiu fiind primită să lupte alături de ostași. Ea a fost prima femeie din Armata Română care a luptat, ca militar înrolat, în linia întâi.

Dăruirea fetei, apreciată de către familia regală

În 14 octombrie 1916, ea a luat parte, alături de civili și de cercetași, la luptele de la Podul Jiului, pentru a respinge atacul unei companii bavareze inamice. Implicarea sa îi va aduce numele, în memoria neamului, de „eroina de la Jiu”.

Contextul istoric de la acea vreme presupunea, potrivit lui Păiușan-Nuică, rezistența în fața „tăvălugului german care înainta pe teritoriul României și amenința să ocupe întreaga țară în lunile noiembrie-decembrie 1916. Ecaterina a intrat în luptă la Dănești, la Brătuia și a căzut prizonieră în luptele de la Rășina-Peșteana-Tunși (3/16 – 4/17 noiembrie 1916). Ea a evadat rapid și a fost rănită grav în luptele de la Filiași. Apoi tânăra fost transportată la spitalul din Craiova și, înainte de căderea Craiovei, la București.

Fiind evacuată odată cu ceilalți răniți, ea a ajuns în spitalul din Iași, deoarece întreaga țară era, în acele momente, Moldova. Curajul și înflăcărarea tinerei au ridicat moralul camarazilor de arme, atât pe front cât și în spital, apoi în momentele grele ale retragerii în Moldova. A fost apoi decorată de Regele Ferdinand, a primit gradul de sublocotenent și permisiunea de a lupta în Armata Română. Regina Maria a încercat să o convingă să se întoarcă la Crucea Roșie pentru a o proteja. A refuzat, dorind cu ardoare să lupte în linia întâi”. Văzând această perseverență, Regina Maria a recompensat fata cu o soldă de 400 lei lunar, iar Regele Ferdinand i-a oferit decoraţia „Virtutea Militară” .

Curajul și înflăcărarea tinerei au ridicat moralul camarazilor de arme, atât pe front cât și în spital, apoi în momentele grele ale retragerii în Moldova

Prezența Ecaterinei pe front era, pentru România de la începutul secolului XX, ceva extrem de rar întâlnit, mai ales prin prisma regulamentului interior al cătăniei. Într-o carte apărută recent și dedicată contribuției femeilor românce în Primul Război Mondial, istoricul Alin Ciupală explică această chestiune, subliniind totodată că ținuta de soldat era „interzisă categoric femeilor”.

Desen ce ilustrează imaginea eroinei în război (simbolizate de Ecaterina Teodoroiu), publicat în revista „Amintiri din copilărie. Revista copiilor isteți” Foto: cartea „Bătălia lor – Femeile din România în Primul Război Mondial”, Alin Ciupală, 2017

„Regulamentele militare nu permiteau înrolarea unui ofițer femeie, după cum nicio femeie nu putea urma cursurile vreunei școli de ofițeri. Altfel spus, uniforma militară era interzisă categoric femeilor. De altfel, funcția pe care eroina a ocupat-o era una onorifică, nu una efectivă de comandă. Ofițerul comandant al plutonului în care ea fusese repartizată era sublocotenentul Gheorghe Mănoiu (se spune că el ar fi fost iubitul ei, n.r.). Probabil că acceptarea ei s-a datorat intervenției principelui moștenitor Carol pe lângă Regele Ferdinand, în virtutea faptului că tânărul principe era sensibil față de destinul special al unei foste cercetașe, în calitatea sa de fost comandant general al cercetașilor din România”, arată Ciupală în Bătălia lor – Femeile din România în Primul Război Mondial (Polirom, 2017, 367 pagini).

Ecaterina și plutonul mânat de ea în luptă au făcut parte, în 1917, din mișcarea amplă a Armatei Române, pe linia Varnița-Muncelu, menită să oprească atacul trupelor germano-austro-ungare. La 22 august, îmbărbătându-și oamenii, sublocotenentul Teodoroiu s-a avântat în bătaia gloanțelor, fiind lovită în piept – după unele surse – sau în cap, după alte surse.

Ecaterina Teodoroiu devenea mai puțin femeie și mai mult erou-eroină, unul care trebuia respectat și glorificat fiindcă se jertfise pentru patrie și pentru idealul național

Sublocotenentul Teodoroiu a fost „o femeie-soldat curajoasă care a luptat pe front și a murit în bătălia de la Mărășești – un simbol și un standard folosit pentru a încuraja Armata Română în vara anului 1917, dar și un mijloc de propagandă folosit de către istoriografie și cinematografie în perioada comunistă; o figură luminoasă a istoriei românilor care își merită locul în Panteonul național și care acum, după 100 de ani de la moarte, trebuie prezentată și publicului tânăr”, potrivit cercetătorului MNIR.

Ideea este întărită și în volumul menționat anterior, în paginile căruia istoricul Ciupală afirmă că, prin faptele sale, dar mai ales prin moartea sa pe front, „Ecaterina Teodoroiu devenea mai puțin femeie și mai mult erou-eroină, unul care trebuia respectat și glorificat fiindcă se jertfise pentru patrie și pentru idealul național. De altfel, imediat după aflarea veștii sacrificiului său, propaganda oficială nu a întârziat să utilizeze momentul pentru a mobiliza trupele, cu atât mai mult cu cât campania din 1917, victorioasă la final pentru români, era în plină desfășurare”.

Un simbol demn de onorat, la 100 de ani de România

Ne așteptăm ca îndârjirea și curajul fetei să reprezinte învățături pentru contemporaneitate. Din păcate, aceste idealuri strecurate des în discuții mai mult sau mai puțin demagogice sunt, din păcate, privite drept „apanaje ale trecutului”. Însă nimeni nu poate contesta faptul că numele Ecaterina Teodoroiu este echivalent cu rezistența în fața momentelor critice pentru atât pentru poporul român, cât și pentru „Armata Română, ce se confrunta cu dezertări, cu o cruntă dezorganizare și cu tifosul exantematic. Este un simbol ce a ajuns la noi și pe care cred că ar trebui să-l revalorizăm acum, după 100 de ani”.

Eroii sunt cei care și-au înțeles rolul în acele epoci și care și-au apărat familia, satul, orașul, regiunea, țara

„Cred că cinstirea eroilor în 2017 ar trebui să fie o rememorare a unei istorii în general știute, dar temeinic ignorate în fapt: monumente și cimitire în paragină, istorii nespuse pentru că puțini sunt cei dispuși să le spună fără partizanat, evitând false mitificări, să și adapteze discursul pentru fiecare generație – preșcolari, școlari, liceeni, populația țării; să transforme eroii naționali în personalități luminoase sau cool, dacă e nevoie, și să le promoveze ca atare.  Ecaterina Teodoroiu a fost și este femeia-soldat care a înțeles că soarta României se leagă de curajul soldaților săi și a devenit acel soldat de care România anilor 1916-1917 avea mare nevoie. Ea și-a pierdut viața nu dintr-o dorință teribilistă, ci pentru stăvilirea înaintării armatelor inamice și existența în continuare a acelei bucăți libere din statul român – cinstirea ei este legată de a spune istoria ei”, a mai punctat istoricul de la MNIR.

Afișul filmului „Ecaterina Teodoroiu” (1978), povestea războinicei din Armata Română, regizat de Dinu Cocea. Rolurile principale au prins viață prin actorii Stela Furcovici, Ion Lupu, Mihai Mereuță, Ion Caramitru, Amza Pellea și Ilarion Ciobanu Foto: wikipedia.org

Generația Centenarului, datorie morală față de eroi

Anul 2018 este unul special pentru România, pentru că marchează 100 de ani de la Marea Unire. Contează, la acest moment unic, sacrificiul eroilor care și-au vrut țara reîntregită? Răspunde Cristina Păiușan-Nuică: „Războaiele și statele independente au la bază sacrificiile voluntare sau involuntare ale unor generații prinse în vâltoarea unor epoci tulburi și belicoase. Eroii sunt cei care și-au înțeles rolul în acele epoci și care și-au apărat familia, satul, orașul, regiunea, țara.

Sacrificiile lor timp de generații ne-au adus pe noi, generația Centenarului, în fața datoriei de a-i cinsti și de a prețui o țară care împlinește 100 de ani de la unificarea tuturor regiunilor locuite de români și care acum, cu ocazia Centenarului, ar trebui să-și folosească inteligența și creativitatea pentru a-l transforma într-o sărbătoare a tuturor generațiilor, o emblemă a unei evoluții și a unei maturizări a României noastre”.

Foto deschidere: radiocraiova.ro

Sângele a sute de mii de soldați români a curs și a înroșit fronturile în războaiele secolelor trecute. Ostașii aceia și-au luat ranița în spate și au pornit cu nădejea în Dumnezeu, în lupta pentru țara lor. Azi, România e schimbată, preocupările sunt altele, dar recunoștința față de sacrificiu a rămas, în acest sens, comemorările fiind puse la loc de cinste în calendar. Calendarul de joi ne arată o dublă sărbătoare – pentru creștinism, dar și pentru istoria țării noastre: Ziua Eroilor și Înălțarea Domnului.

„Ziua Eroilor va fi marcată, în acest an, pe data de 25 mai, potrivit programului manifestărilor dedicate acestei sărbători, adoptat printr-o Hotărâre a Guvernului. Zilei Eroilor i s-a conferit prin lege statutul de «sărbătoare națională» și s-a stabilit să fie marcată în cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paști, Ziua Înălțării, potrivit tradiției românești”. Iată câteva rânduri, compuse în limbajul oficial al autorităților, extrase dintr-un articol postat în data de 11 mai pe site-ul oficial al Guvernului României, ce anunța ziua închinată acestei importante sărbători naționale.

25 mai, prin urmare, marchează atât Înălțarea Domnului, cât și Ziua Eroilor. În cea dintâi sărbătorim ridicarea la ceruri a Mântuitorului, după patruzeci de zile de la Înviere, iar cea din urmă presupune pomenirea și cinstirea tuturor celor care și-au dat viața pe front, pentru integritatea neamului românesc și a credinței ortodoxe.

În urmă cu aproape 100 de ani, s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie marcată simultan cu Înălțarea, ca urmare a semnării Tratatului de pace de la Versailles (1919), prin care țările beligerante s-au angajat la întreținerea mormintelor ostașilor îngropați pe pământul lor. Cu acest prilej, România a devenit primul stat ce i-a asimilat pe eroii străini celor naționali.

Mausoleul de la Mărășești, poate cel mai reprezentativ monument ridicat în cinstea eroilor români din Primul Război Mondial

În timpul comunismului, printr-un ordin dat în 1948, Ziua Eroilor a fost stabilită pe 9 mai, atunci fiind abrogate prevederile anterioare. După Revoluția din 1989, în urma demersurilor Ministerului Apărării Naționale, sărbătoarea nu a mai fost marcată în 9 mai, ci în ziua Înălțării, iar în mai 1995, Parlamentul României a adoptat legea care unea în mod oficial cele două sărbători într-o singură zi.

Ţara noastră a pierdut secolul trecut aproape un milion de soldați și de civili ce au servit forțele armate, jertfă comparabilă cu martiriul creştin

În această zi de joi, toate bisericile din țară, dar și din străinătate, pomenesc eroii români care s-au sacrificat, de-a rândul veacurilor, pe front. Pentru a le aduce un omagiu, pe tot teritoriul României se află amplasate monumente care comemorează ostașii români căzuți la datorie.

În luptele de apărare a României, din cursul secolului trecut, țara noastră a pierdut aproape un milion de soldați și de civili ce au servit forțele armate, prin aceasta, jertfa lor nefiind cu mult diferită de martiriul creștin. Emblematic pentru români este Mormântul Ostașului Necunoscut, amplasat în prezent în Parcul Carol I din București. Pe piatra mormântului se poate citi următorul epitaf: „Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite. 1916-1919″. Dar cum a ajuns Ostaşul Necunoscut să-şi doarmă somnul de veci în Capitală?

Steagul regal al României, la loc de cinste în Mausoleul din Vrancea

„În semn de veşnică cinstire, în anul 1923, conducerea statului român a decis ca simbolul sacrificiului celor mulţi, căzuţi pentru reîntregirea patriei, să fie evocat de osemintele unuia dintre ostaşii anonimi, morţi în luptele din Primul Război Mondial. Deshumarea şi ridicarea acestor rămăşiţe pământeşti a fost urmată de aşezarea lor în zece sicrie de stejar, căptuşite cu tablă de zinc şi depuse în Biserica «Adormirea Maicii Domnului» de la Mărăşeşti, în ziua de 13 mai 1923. Alegerea sicriului cu osemintele Ostaşului Necunoscut (trimise la Bucureşti, restrămutate în taină la Mărăşeşti de către comunişti în 1958, finalmente revenite în Parcul Carol după 1989) a aparţinut elevului Amilcar C. Săndulescu (de la Liceul Militar «Dimitrie A. Sturdza», premiant şi orfan de război) care, în faţa celui de-al patrulea sicriu, a îngenuncheat şi a rostit cuvintele celebre: «Acesta este tatăl meu». După desemnarea Eroului Necunoscut, celelalte nouă sicrie au fost duse, la loc de aleasă cinstire, în Cimitirul Eroilor din Mărăşeşti şi îngropate cu onoruri militare în ziua de 14 mai 1923”, se arată pe pagina Oficiului Național pentru Cultul Eroilor.

Această sărbătoare nu este ignorată de către autoritățile române, care organizează diferite manifestări de cinstire a eroilor, dar nici de către școlile care îi evocă – sau ar trebui – la orele de curs pe cei cărora le datorăm libertatea de astăzi.

Cinste celor care au făcut „România dodoloață”

„Poporul român este unul credincios și, pe lângă faptul că sărbătorește Înălțarea Domnului, inima și mintea îi sunt și la eroii care s-au jertfit pentru apărarea pământului străbun și pentru pacea populației, pentru liniștea ei, sacrificându-și viața pe câmpul de luptă. În credința sa, poporul a dedicat această zi și eroilor, prin ideea că sufletul lor se înalță către ceruri.

Acesta este un moment în care se aduc omagii tuturor celor care s-au jertfit pentru țară, mai ales cei care s-au jertfit într-un «timp» apropiat. Vorbim despre cei căzuți în Războiul de Independență din 1877, despre cei căzuți în Primul Război Mondial, în cel de întregire a țării – cei care, prin jertfa lor, au făcut România dodoloață, România Mare – și nu în ultimul rând, despre cei căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial”, a explicat Marius Mitrof, consilier al Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu din Galați.

Istoricul a subliniat că este important să nu uităm niciodată această zi și să le transmitem generațiilor ce vin aceeași evlavie și recunoștință pentru înaintașii lor.

„E important să îi pomenim și să îi avem veșnic în memorie pe care care s-au jertfit pentru țară. Ei reprezintă o pildă pentru cei care sunt acum, dar și pentru cei care vor veni, a modului în care au datoria să-și apere, la nevoie, țara”.