Tag

proză

Ceva ne reține ființa în fața acelei iubiri pe care nu o mai cauți cu mâna, cu mintea, o știi sigur cu inima că este acolo. Vrei să astupi fiara în colțurile ființei, dar nu reuşești. E ca și cum te-ai ține singur cu capul în apa primordială, cu frică de viață, sperând că vei degusta din nou din paradisul amniotic. Un paradis ce întârzie fericirea nu poate să ne trezească ființa la acele simțiri care ne zdrobesc trăirile pe altarul experiențelor plenare, ce produc rod în noi din preaplin. Fiara se încumetă famelic la autosuficiență și preaplinul nu-i poate fi ideal. Când ne plesnesc lacrimile în acord cu simfonia inimii, nu mai reușim să înfrânăm inevitabilul și fiara ne sfâșie în noapte inocența primului simțământ romantic, oferindu-ne un plan de întregire și împlinire comun. Ce e romantic nu e întotdeauna și liniştitor, însă nu și viceversa. Persoana de lângă noi trebuie să pice ușor în sufletul nostru. Fiara știe acest lucru, așa că se pregătește din timp să urle către un surogat pentru a nu fi prinsă, deconspirată în plină zi spirituală.

Lăuntrul nostru nu face zgomot când își caută perechea, doar se încovoaie singur în așteptarea ei. Ființa zgomotoasă în ale dragostei nu are dragoste prea multă nici pentru sine. Acest neastâmpăr, categorisit mai mult adolescentin, ascunde o creatură crescută pe jumătate cu o plămădeală pe repede înainte, care așază fragil fiara în jocul dragostei. Fragil pentru om, gimnastică pentru fiară. Un urlat pur către lună într-o noapte lăptoasă, ce ascunde umbra întregului. Acesta este cântecul de lebădă al fiarei ce scobeşte în noi.

Fiara cunoaște cuvintele pe de rost

Din acel moment, inima nu mai caută să inducă tăcere rațiunii, ea devine calmă ca o mare fără pirați, pulverizând rațiunea în franjuri de alge plutitoare și ocrotitoare ecosistemului în ansamblul său.

Când inima tace în liniște, rațiunea respiră ocrotitor, căpătând și ea, poate, o liniște în stare să o cuprindă firesc. De ce are nevoie dragostea de proză? Poate pentru că proza este și ea ocrotitoare pentru oameni, un medicament în fața zgomotului ce nu produce nimic.

Persoana de lângă noi trebuie să pice ușor în sufletul nostru. Fiara știe acest lucru

Inima în liniște se înfoaie și îmblânzeşte fiara. Urletul ei devine ascuțit și curgător asemeni cuvintelor ce pică ușor pe foaia prozatorului. Câte iubiri zgomotoase s-au rupt în tăcere, iar condeiul prozatorului le-a trecut în uitare, unde le era și locul, de altfel? Cât putem imagina, plagia pentru o iubire confecționată din bucăți de ego?

Toate selecțiile de rigoare ne promit culoarea întregului

Îi rămâne doar prozatorului să găsească acele liniști închise în întreg, ce au chemarea condeiului. Tu ești norocoasă, draga mea, eu sunt prozatorul tău și dacă nu te-ai prins deja, toate cuvintele erau întregi închise-n noi, coapte în lăuntrul meu, ce plesnește din rădăcinile încordate într-un sol căliu, de prea lungă vreme. O poezie în proză aș fi vrut să-ți mai scriu, însă închei așa – Am prea multe cuvinte închise pe jumătate ce nu merită să-ți amețească chipul, prefer prozaic să-ți spun ce simt când nu mă lasă cuvintele.

Alexandru Filimon

Alexandru Filimon

Este jurnalist și absolvent al Facultății de Științe Politice, Universitatea București. Domeniile de interes se extind asupra analizei politice în România și Republica Moldova, precum și în sfera psihosociologiei și culturii. A publicat variate articole în publicații precum Cotidianul, Adevărul Moldova, ziarul Puterea, revista Timpul, Ziua Veche, Dilema Veche, Historia, Bucureștii Vechi și Noi, Manager Expres, Catchy, Lapunkt etc.
Alexandru Filimon

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Ion Druță, autorul unor lucrări de anvergură pentru literatura română de peste Prut, din Basarabia, precum „ Frunze de dor ”, „ Casa mare ” sau „ Povara Bunătății Noastre ” este subiectul unui portret literar pe Matricea Românească.

    A citi este înainte de toate o virtute, o prerogativă care implică respect și apreciere față de munca scriitorului, dar și față de truda acestuia, căci cine dacă nu el stă nopți întregi deasupra foii, încercând să construiască lumi în care să ne topim sufletele. Iar autorii care definesc apetitul unui cititor sunt, de regulă, cei de la începutul drumului. În cazul meu, acel scriitor care mi-a trezit pasiunea pentru carte a fost Ion Druță, de loc din Basarabia, devenit ulterior membru de onoare al Academiei Române.

    Dar să începem cu începutul, căci așa se cuvine să intrigăm cititorul. Ion Druță s-a născut la 3 septembrie 1928 într-un frumos sat românesc numit Horodiște, în acele vremuri parte componentă a județului Soroca al României mari. A văzut lumina zilei în familia lui Pentelei Druță, zugrav bisericesc, și al Soficăi, de origine ucraineană. După instaurarea puterii comuniste, Ion Druță a absolvit școala de silvicultură și cursurile superioare (n.r. pe atunci echivalentul facultății) de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S..

    Druță va debuta la începutul anilor ’50, creând într-un final o colecție de patru volume cu diferite nuvele, povestiri și un roman. Anume aceste patru volume le-am descoperit în biblioteca mamei mele și le-am savurat încă în anii de gimnaziu. Este foarte important să înțelegem că lucrările lui Ion Druță nu au vârstă și nici nu au intenția să delimiteze cititorul printr-un plafon de percepție. Bătrân sau tânăr, cititorul va simți aromele scriiturii lui din care transcend cele mai firești trăiri umane. M-aș încumeta să afirm că acest autor a reușit să focalizeze atenția cititorului pe satul basarabean, drept punct major de reper.

    Chiar dacă a scris într-o perioadă istorică dificilă, Ion Druță s-a încumetat să meargă dincolo de aranjamentul superficial al claselor sociale, punând în capul mesei munca, meritocrația și râvna basarabeanului de la sat. Am crescut cu drag de țară grație lucrărilor sale, care parcă respiră prin adevăr. Aș merge până la punctul în care aș spune că Druță este unul dintre cei mai sinceri prozatori din spațiul românesc din Basarabia.

    Totodată, trebuie apreciată maniera în care autorul și-a îmbrăcat personajele în naturalețe, fără a le colora sau șlefui unghiurile. Ion Druță recompune tradițiile, transformând scrisul într-un mesaj de anvergură. Opera sa completă, adunată în patru volume, include titluri precum: Frunze de dor, Balade din cîmpie, Ultima lună de toamnă, Povara Bunătății Noastre, Clopotnița, Horodiște, Întoarcerea țărânii în pământ, Biserica albă, Toiagul păstoriei. Ele fac parte, pe bună dreptate, din fondul de aur al literaturii române contemporane din Basarabia.

    Între „ Frunze de dor ” și „ Casa mare ”: Ion Druță despre satele din Basarabia

    Sensibilitatea și emoțiile pe care Ion Druță le pune în imaginile din lucrările sale se resimt cu fiecare rând. Drept exemplu, iată un fragment din emblematica și prima sa lucrare Frunze de dor, apărută la 1957, ce a avut în total douăsprezece reeditări:

    Se varsă-n lăicer bătătura, zîmbeşte ghiveciul cu flori, dar fuge urzeala, fuge urzeala şi ce greu se mişcă sulul – Doamne, Doamne, Doamne! Ca să n-o apuce pe neprins de veste, de la o vreme a început să-şi ascundă sub plapumă rochiţa – poate să vie pe la zori badea Gheorghe după topor ori după scară, şi ce-a crede, văzînd-o dormind?

    Câtă omenie și cumsecădenie a pus pe urmerii personajelor sale Ion Druță! Acest lucru a transformat scrierile sale într-o minunată cronică a vremii, din care putem afla cu ușurință cum trăia și respira satul basarabean de după cel de-al Doilea Război Mondial.

    Ion Druță Basarabia Frunze de dor Casa Mare Povara Bunătății Noastre

    „Frunze de dor”, primul roman druțian, cu peste 12 reeditări. Foto: cartier.md

    Totodată, Ion Druță îmbină drama socială cu tradițiile locale, transformându-și cadrul literar într-un tablou al epocii. Este și cazul dilogiei Povara Bunătății Noastre (1968), care urmărește destinul unui sat din câmpia Sorocii, Ciutura, în anii de dinainte de Primul Război Mondial și până în 1945 (prima parte), apoi în primii ani ai regimului sovietic instaurat după cel de-al Doilea Război Mondial (cea de-a doua parte). În această bijuterie literară, autorul descrie un incendiu, spunând, prin vocea personajului:

    A ars Ciutura ? Să tot ardă mult și bine, n-a văzut el pojaruri prin Rusia? De atâta vreme lumea e numai foc și pară — mare lucru dacă mai ard două sute de căsuțe ? O fi ars Ciutura, nu-i vorbă, dar cerul de deasupra satului a rămas? Vatra satului, acolo, la încheietura celor două dealuri, stă pe loc? Și dacă ai un cer frumos și două dealuri împreunate, e greu să-ți sufleci mânecile și să dregi un sat de iznoavă?!

    Dramaturgia lui Ion Druță parcurge, la rându-i, rectiliniu evoluția principalelor sale teme, ajungând să oglindească stări firești pentru oameni simpli, căci anume simplitatea a devenit carte de vizită pentru acest autor. Și ce poate fi mai sfânt și mai simplu decât „ Casa Mare ”? Pe această idee și-a construit piesa de teatru cu titlu omonim, care a fost montată pentru prima dată în anul 1961, la Teatrul Central al Armatei Sovietice de la Moscova, iar în 1962 la Teatrul Muzical-Dramatic “A. S. Puşkin” din Chișinău.

    Ion Druță Basarabia Frunze de dor Casa Mare Povara Bunătății Noastre

    Piesa „Casa Mare” s-a bucurat de câteva reprezentații de succes, fiind jucată inclusiv la Teatrul Național din București. Foto: tnme.md

    Casa Mare este o lucrare profund poetică, unde personajele își trăiesc tristețile într-o comuniune spirituală. O avem, pe de o parte, pe văduva Vasiluța, care se condamnă la singurătate, iar pe de altă parte pe flăcăul Păvălache, fustangiul clasic întors pe drumul bun.

    Casa mare este o metaforă în care se cuprinde drama tuturor satelor golite de viața lor firească, în urma războaielor, drama oamenilor a căror soartă se înscrie sub însemnul neîmplinirii dragostei autentice. Chiar și ultima replică a Vasiluței reliefează profunda tristețe, dar și speranța pe care o încearcă: „Ce păcat că avem numai un singur pământ şi un singur cer deasupra lui…”.

    Ion Druță a reușit să intre în inimile cititorilor săi, și nu mă refer aici doar la impunătorul număr de traduceri ale operelor sale, ci la angajamentul pe care l-a creat, căci odată ce începi să îi citești o lucrare, fii sigur că nu te vei opri până nu vei savura fiecare pagină, cu sete și ardoare.

    Iar dacă românii din dreapta Prutului îi au pe George Coșbuc, Marin Preda sau Liviu Rebreanu drept portavoce a satului românesc, atunci românii din Basarabia, exact ca într-o oglindă, îl au pe Ion Druță.

    Ce poate fi mai plăcut decât o zi cu soare în inima lui februarie și un muzeu neordinar situat exact în centrul Capitalei? Această formulă inedită a fost probată de către Matricea Românească, cea care a ajuns la Muzeul Național al Literaturii Române, un muzeu aparte unde poezia românească, proza și arta s-au transformat într-o veșnică lecție despre cultură și despre valoarea inestimabilă a ideii.

    A aduce un prinos literaturii române este de datoria fiecărui român, în condițiile în care globalizarea și efectele intruziunii modernității își fac simțită apariția tot mai mult. Cu atât mai dificilă este sarcina, cu cât angajarea într-o misiune educativă implică nu doar efort spiritual, ci de cele mai multe ori și logistic.

    Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

    Caricatura lui Eugen Lovinescu scrutează temerara întindere a talentului scriitoricesc, gata să „taie” orice slăbiciuni și metehne. Foto: mnlr.ro

    După câteva luni de trai în inima Capitalei culturale a României, am considerat că este momentul potrivit să trec dincolo de standardele muzeografice obișnuite, clasice, astfel că am decis să fac o vizită la Muzeul Național al Literaturii Române, loc obligatoriu spre vizitare pentru orice român. Mi-am luat cu mine toată curiozitatea și am purces, întovărășită de un soare cu dinți, așa cum este bine să avem în februarie, la drum. Ascuns în spatele Bisericii Albe, dintr-o zonă boemă a Capitalei, Muzeul Național al Literaturii Române este o prezență cochetă în lumea culturală bucureșteană.

    Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

    Geniul poeziei românești, Mihai Eminescu, este la loc de cinste în galeriile Muzeului Național al Literaturii Române. Foto: mnlr.ro

    Găzduit timp de cincizeci de ani în Casa Kretzulescu, Muzeul Național al Literaturii Române și-a găsit din 2017 un nou domiciliu, care nu doar că îi adaugă un șarm special, ci și completează minunat retrospectiva unei instituții culturale deosebite, departe de canoanele muzeografice cu care am crescut. De la prima vedere m-a cucerit conceptul de aranjare al expozițiilor, care nu presupune o ordine cronologică bine definită, ci mai degrabă una tematică.

    Poezia românească, «locul» unde ne odihnim spiritul

    O să găsiți la parter o expoziție dedicată unui domeniu special, poezia românească, ce însumează într-însa cele mai diverse obiecte ale poeților care ne-au marcat evoluția istorică: de la tocul fără peniță din cristal verde, care a aparținut lui Vasile Alecsandri și până la un fragment din manuscrisul poemului Scrisoarea a II-a (1881) de Mihai Eminescu.

    Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

    Penița talentatului Alecsandri se odihnește alături de manuscrisul operei „Pasteluri”. Foto: mnlr.ro

    Este de apreciat maniera în care Muzeul Național al Literaturii Române a decis, dând Cezarului ceea ce i se cuvine, să glorifice cei mai revoluționari și mai de impact autori autohtoni. Din poezia românească au fost imortalizați, pe fronstispiciile sălii: Mihai Eminescu – romanticul incurabil care ne-a învățat iubire prin poezie, Tudor Arghezi – artist al copilăriei și al paternității și Nichita Stănescu – un „zănatic” și un copil mare din poezia românească.

    Cinstea cu care se odihnesc cele mai importante manuscrise ale acestora în vitrinele impecabile din muzeu denotă seriozitatea și implicațiile spirituale pe care le presupune activitatea curatorilor instituției. Veți găsi aici o interesantă interpretare artistică a operei eminesciene, fragmente din poeziile „Luceafărului” fiind ascunse în lucarne străpunse de lumină.

    Să ne tot spunem o poveste

    La cel de-al doilea cat din Muzeul Național al Literaturii Române se regăsește, în aceeași manieră organizatorică, spațiul dedicat unui segment revelatoriu din literatura română, reprezentat de proza și critica literară.

    Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

    Doi titani ai criticii și istoriei literare românești, Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, și-au găsit locul într-o antiteză perfectă. Foto: mnlr.ro

    Aici, într-o desăvârșită liniște, o să aveți ocazia să îi găsiți pe cei mai mari povestitori ai noștri: Ion Creangă – cu manuscrisul original al lucrării sale fundamentale, Amintiri din copilărie, Ioan Slavici – întemeietorul nuvelei psihologice românești, Panait Istrati – supranumit Gorki al Balcanilor și, desigur, incofundabilul Mihail Sadoveanu, care își face simțită prezența cu un șir mare de obiecte: de la ceașca din care își savura cafeaua zilnic până la masa de șah a maestrului, executată impecabil în lemn masiv.

    Tot pe holurile acestei părți a expoziției de la Muzeul Național al Literaturii Române, veți avea ocazia să îi descoperiți pe cei mai prolifici critici din literatura română, anume Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, ultimul având chiar și o caricatură destul de tăioasă, datorată – pesemne – durității cu care scruta talentul tinerilor autori.

    Inovații în Muzeul Național al Literaturii Române

    Importantă jertfă adusă memoriei este și Sala Exilului, unde se regăsesc cei trei mari titani din literatura română, forțați la o expatriere permanentă: Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Este important să treceți pe acolo, dacă sunteți fascinați de generația Criterion și de emblematica sa prezență în cultură.

    În centru, o să aveți parte de o minunată reinterpretare a celebrei fotografii de la Paris, în care s-au întâlnit cei trei mari oameni români de cultură. Plasticianul Mircia Dumitrescu (n.r. Anume așa îi scria prenumele prietenul său Nichita Stănescu) este cel care a modelat în lemn întâlnirea de pe memorabilă fotografie de epocă.

    Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

    Cartea prieteniei dintre Nichita Stănescu și Mircia Dumitrescu. Foto: mnlr.ro

    Ultimele două părți ale acestei minunate introspecții în literatura românească sunt completate de comorile de la demisolul clădirii și de la mansardă. Prima, mai aproape de rădăcinile prezentului, conține o colecție impunătoare de portrete fotografice ale autorilor contemporani, printre care am avut bucuria de a-l regăsi pe basarabeanul Grigore Vieru. Fotografiile sunt executate de Ion Cucu, cel care, aidoma unui fotograf al Curții Regale, a surprins cele mai importante eminențe din literatura română contemporană din ultimii 40-50 de ani. Tot în adâncurile tainice ale sălilor de la demisol o să găsiți creionări ale lui Tudor Arghezi și ale fiicei sale, Mitzura, dar și o carte impresionantă, de dimensiuni legendare, a prieteniei dintre Nichita Stănescu și Mircia Dumitrescu.

    La mansarda clădirii și-au croit loc cei mai importanți dramaturgi și scenografi din cultura română, așa că, dacă v-ați săturat de cinematografe în care rulează pelicule ieftine, ocupați-vă o după-amiază cu cele mai interesante filme și piese de teatru, rulate non-stop pe planșele imaculate ale sălii.

    Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

    Filme și piese de teatru intrate în patrimoniul cultural românesc pentru posteritate sunt rulate la mansarda Muzeului. Foto: mnlr.ro

    Și pentru că mi-ar fi imposibil să cunosc toate nișele ascunse ale expoziției, am apelat cu încredere la o tânără muzeografă, Iuliana Miu, doctorandă la Facultatea de Filologie a Universității din București. Ea mi-a ghidat pașii și mi-a făcut recomandări de lecturi, pe care cu siguranță le voi „vâna” prin anticariatele Bucureștiului.

    Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

    Marii povestitori ai literaturii române, Panait Istrati și Mihail Sadoveanu, se regăsesc în liniștea sălilor de la Muzeul Național al Literaturii Române. Foto: mnlr.ro

    De ce este Muzeul Național al Literaturii Române un loc obligatoriu de vizitat pentru orice român? În primul rând, pentru că ne oferă o lecție impresionantă despre figurile marcante din literatura română. Iar în al doilea rând, deoarece vă poate stârni îndrăgosteala de arta cititului, lecuind fricile pe care poate vi le-a inculcat programa școlară. Și nu uitați: acest muzeu este unul al ideilor, al oamenilor și al trăirilor, așa că lăsați acasă toate prejudecățile. Doar mintea slobodă să vă fie tovarăș!

    O nouă recenzie de carte autohtonă pe Matricea Românească: Dan Ciupureanu face parte din noul val de autori români, iar „Omar şi diavolii” îl recomandă drept un nume de urmărit. Dana Dumitru vă explică, mai jos, motivele.

    Literatura română este mai vie și mai bogată ca oricând. Se scrie mult, și, îmi face plăcere să observ că se scrie și bine. Există, bineînțeles, anumite teme comune pe care scriitorii par să le abordeze și anume, copilăria în comunism (Ioana Pârvulescu, frații Florian, Bogdan-Alexandru Stănescu) sau regimul politic antedecembrist (Marta Petreu, Lucian Dan Teodorovici) și postdecembrist (Bogdan Suceavă, Ioan T. Morar), dar, proza contemporană este străpunsă pe alocuri și de subiecte noi.

    Dan Ciupureanu se dovedește a fi unii din autorii inovatori ai generației actuale. Deși acțiunea romanului său, Omar și diavolii, se petrece în anii ‘80-’90, ce surprind anii de școală și mai târziu cei ai tinereții personajului principal, Ian, episoadele relatate au prea puțin de-a face cu nostalgia „generației cu cheia de gât”.

    Autoficțiune sfredelitoare, cartea lui Dan Ciupureanu amintește de universul maladiv al scrierilor lui Radu Găvan, cu diferența că, eroul său nu se salvează.

    Omar și diavolii este un carusel amețitor de la început până la sfârșit. Pe parcursul celor 160 pagini, naratorul își plimbă schematic personajul din copilărie până în tinerețe, în încercarea de a puncta momentele definitorii ce-i șlefuiesc destinul și personalitatea. Este, din păcate, o relatare telegrafică, lipsită de introspecții, ce nu-i permite cititorului să empatizeze cu protagonistul. Acțiunea este atât de alertă, încât, în decursul unei singure pagini, Ian poate să fie beat într-o bodegă pentru ca, mai apoi, să călătorească într-un autocar spre Italia. Rapiditatea cu care se succedă evenimentele creează impresia unei curse nebune, al cărei singur scop este de a ajunge la final.

    Omar și diavolii este un carusel amețitor de la început până la sfârșit

    Ian provine dintr-un mediu familial violent și instabil, iar asta explică comportamentul său agresiv de mai târziu. Tatăl, inginer și poet respectat, îi aplică din când în când pedepse corporale, fie că este beat sau nu, din cele mai absurde motive, pentru că așa se făcea educația în acele vremuri. Mama, labilă psihic, suferă de halucinații și crede că are puteri bioenergetice, iar, mai târziu este diagnosticată cu schizofrenie și internată într-un spital de specialitate.

    Protagonistul este pe rând băiețașul de cartier care aruncă cu pietre în tren, participă la diverse golănii în spatele blocului, sau dă telefoane la linia erotică pentru ca, mai apoi, să treacă prin etapa punk și pasiunea pentru fotbal. Asistăm la o adolescență batjocorită de alcool și nopți pierdute prin baruri și săli de internet, în decursul căreia Ian uită să mai treacă pe la liceu, transferând-se până la urmă la seral. Singura rază luminoasă din viața lui este Roxana, vecina de bloc cu care trăiește prima poveste de iubire și o relație de pseudo-mariaj.

    Spuneam că, evenimentele în Omar și diavolii se petrec cu viteza fulgerului. Nici nu ai timp să te acomodezi cu traiul personajului în Italia, lângă Verona, la o mătușă din partea mamei, că Ian pleacă imediat în Spania să lucreze în construcții, pentru ca, la scurt timp, să aterizeze în Franța, unde muncește într-un hotel. Aceste du-te-vino năucitor, pe fundalul bolii fratelui său Costi, creează un dezechilibru emoțional, instabilitatea ereditară spunându-și până la urmă cuvântul. Pe timpul șederii în clinica de la Paris, ni se dezvăluie și semnificația titlului:

    Omar era fratele Profetului și, de câte ori mergea pe stradă, diavolul se ținea la o distanță de câteva străzi de el, îmi spunea Nadia la masă, a doua zi, așa că îți voi zice Omar de acum încolo.

    Omar ar putea fi și alter ego-ul naratorului, cel care scrie povestea secundară în italice, sau, mai degrabă, reflecțiile filosofice pe marginea întâmplărilor, care-i lipsesc cu desăvârșire protagonistului. Substratul acestor mici texte dezvăluie frica de viață și sfâșierea interioară de care Ian suferă:

    Nu înțeleg de ce pe oamenii care stau la terase, râd și par că nu se grăbesc niciunde nu îi stresează nimic. Iar eu, oriunde aș merge, sunt ca pe ghimpi. Mă simt urmărit și tot timpul las impresia că în orice moment m-aș putea ridica, luând-o la fugă.

    În microromanul Omar și diavolii, Dan Ciupureanu surprinde printr-un șir de întâmplări sordide toată tristețea unei copilării și tinereți din epoca comunistă, când educația familială se făcea uneori prin violență fizică sau verbală. Este un tablou al durerii ascunse, al unei răni adânci pe care mulți tineri din generația actuală se luptă să o închidă. Este, de asemenea, o oglindă a realității românești actuale, în care oamenii iau calea străinătății pentru a-și asigura un trai decent, odată cu prăbușirea economiei socialiste.

    Dan Ciupureanu, Omar și diavolii, Editura Polirom, Iași, 2017, 160 pagini

    O altă etapă în dezvoltarea formulelor narative ale operei lui Mircea Eliade este reprezentată de proza așa-zis fantastică. Folosim apelativul „așa-zis”, pentru că această literatură are un caracter special, Eliade dezvoltând o variantă proprie a fantasticului, care nu se supune în totalitate regulilor fantasticului european –  teoretizat de Tzvetan Todorov.

    Așa cum fantasticul irumpe pe neașteptate în cadrul realului, așa și proza fantastică a lui Mircea Eliade a izbucnit în procesul scrierii literaturii sale, acesta întrerupând lucrul la romanul Ștefania (rămas neterminat), pentru a se concentra pe un nou tip de literatură, o literatură mult mai aproape de preocupările „teoretice” avute de istoricul religiilor.

    Această concentrare asupra fantasticului își are originile în nevoia savantului de a-și „vărsa” frustrările teoretice, de a imagina, pornind de la baza teoretică pe care o acumulase și dezvoltase. Literatura, spre deosebire de profesia de istoric al religiilor, nu-i impunea un foarte mare grad de acuratețe științifică, nu-i cerea teorii demonstrabile, îi permitea lejeritatea de a-și imagina scenarii pornind de la mituri.

     O versiune proprie

    Pentru început, trebuie făcută o distincție clară între fantasticul din literatura europeană și fantasticul pe care Mircea Eliade îl propune prin intermediul literaturii sale. Fantasticul lui Eliade pornește de la o interpretare pe care o va teoretiza în lucrările științifice, și anume că sacrul este camuflat în real și că acesta se poate oricând manifesta, intervenind asupra legilor „normalului”.

    Prin urmare, Eliade își construiește propria versiune de fantastic, care reprezintă o aducere în literatură a conceptelor din sfera teoretică a istoriei religiilor. Putem afirma că acest tip de literatură proprie lui Eliade are mai degrabă un caracter mitico-filosofic, caracterizat prin dorința de a accede la adevărul inițial, de a descoperi acel illo tempore care să anuleze secole întregi de istoricitate, care au avut rolul de a smulge ființa originară din eternitate și de a o proiecta în concretul mizer.

    Tipurile de fantastic

    Fantasticul cunoaște două etape: prima este cea a fantasticului bazat pe mitologiile românești și universale (mai ales pe cea indiană), iar cea de-a doua etapă pune mare accent pe dezvoltarea în literatură a conceptului coincidentia oppositorum.

    Prima direcție relevă modul în care mitologia populară se raportează la anormal, miraculos, fantasme colective, în timp ce cea de-a doua direcție se caracterizează prin rupturi în plan temporal și prin posibilitatea individului de a intra, printr-o tehnică spirituală specială, în contact cu alte lumi și de a cunoaște o anumită experiență.

    După cum afirmam anterior, fantasticul eliadesc își are sursa în istoria religiilor, în special în filosofia străvechii religii hinduse. Proza lui Mircea Eliade din această perioadă literară nu pune mare accent pe formă sau pe stil literar, ci mai mult pe mesajul pe care îl transmite. Însuși Eliade teoretizează această formă a fantasticului într-unul dintre eseurile sale cuprinse în volumul Oceanografie (articolul Fragmente, Editura Humanitas, București, 2003, p. 176), insistând asupra faptului că există o prezență fantastică în folclor și că individul poartă în sine o intuiție a globalității lumii. Intuiția globalității lumii se subordonează subconștientului uman, fiind de natură fantastică și pătrunzând în toate formele organismului social.

    Proza de această factură nu se caracterizează prin prezentarea unor evenimente insolit de fantastice, ci se concentrează asupra reacției pe care umanul o are în prezența „supraumanului”. Și această modalitate reprezintă principala formă de realizare a fantasticului din această etapă.

    Proza fantastică scrisă de Eliade este o demonstrație a înstrăinării lui Dumnezeu și a ascunderii Sale în lume, așteptând să fie decoperit de omul distrus de povara istoricității

    Cea de-a doua perioadă a prozei fantastice intră într-o paradigmă diferită față de cea care o precede. Această a doua perioadă este cea care face trecerea spre ceea ce avea să devină romanul mitic eliadesc. Dacă prima perioadă era bazată pe prezentarea unor mituri autohtone, cea de-a doua perioadă este centrată pe ruperea de nivel temporal, pe demonstrarea tezei potrivit căreia sacrul poate apărea pe neașteptate în mijlocul profanului. Cea de-a doua direcție se caracterizează prin rupturi în plan temporal și prin posibilitatea individului de a intra, printr-o tehnică spirituală specială, în contact cu alte lumi și de a cunoaște o anumită experiență.

    Proza fantastică scrisă de Eliade este o demonstrație a înstrăinării lui Dumnezeu și a ascunderii Sale în lume, așteptând să fie decoperit de omul distrus de povara istoricității și a profanului din ce în ce mai prezent în spiritualitate. Este o luptă pe care Mircea Eliade o duce peste timp cu filosoful nihilist Nietzsche, care afirma la sfârșitul secolului al XIX-lea că Dumnezeu a murit. Eliade nu neagă dispariția lui Dumnezeu, dar nuanțează această idee filosofică adăugându-i următoarea interpretare: Dumnezeu s-a retras, nu mai este atât de prezent, dar El este în continuare aici. Este aici și așteaptă să fie descoperit de oamenii care au asistat la atâtea orori și care și-au pierdut inocența spirituală.

    În plină lună iunie, când gândurile au început să ne zboare inevitabil către zilele de concediu, Matricea Românească vă propune trei cărți cu care să vă răsfățați în vacanța la munte.

    Toate bufnițele este atât un tribut adus copilăriei, cât și o descriere a relației duioase ce se naște între un copil și un vârstnic. Într-un mic oraș de la poalele munților, autorul zugrăvește episoade din viața lui Emil Stratin, un pensionar care ajunge să trăiască în același bloc cu puștiul Luci. Țesătura narativă la persoana întâi glisează din lumea magică a năzbâtiilor copilărești de la începutul anilor 2000 în anii 1950, ce surprind venirea comuniștilor și schimbările radicale prin care trece familia intelectuală Stratin.

    Filip Florian construiește un roman cu iz nostalgic, atât prin prisma redării idilice a tinereții lui Luci, cât și datorită destinului tragic al lui Emil care nu își pierde doar rudele, ci și dragostea vieții sale.

    Puntea de legătură între cele două generații se realizează la nivel metaforic, la sfârșitul cărții, când Luci, ajuns la maturitate, găsește un jurnal cu bufnițe pe coperte și hotărăște să-și consemneze amintirile precum a făcut-o Emil. La adăpostul singurătății stației montane de meteorologie unde lucrează, personajul-narator Luci va da astfel glas unei proze calde, ce reconstruiește timpul nemilos al comunismului și pozitivismul primilor ani de după Revoluție.

    Filip Florian, Toate bufnițele, Editura Polirom, Iași, 2012, 280 pagini

    *

    Mircea Pricăjan aduce în discuție prin romanul său, Calitatea luminii, un subiect foarte actual, și anume, schimbările survenite în cuplu odată cu apariția primului copil. În contextul apariției pe bandă rulantă a cărților cu sfaturi de parenting, care disecă până la epuizare fiecare aspect al acestui nou capitol din viața unor tineri căsătoriți, volumul lui Mircea Pricăjan este deocamdată un episod izolat în proza românească contemporană.

    Antim și Carmina sunt părinții tipic corporatiști pe la treizeci și ceva de ani, care, după ce și-au aranjat carierele și au trăit avut parte de experiențe sociale satisfăcătoare, hotărăsc să se inițieze în tainele familiei. Transformările prin care cei doi trec pe parcursul acomodării și stabilirii unei rutine alături de Codin, bebelușul lor, sunt prezentate ca un carusel de emoții, ce pune în pericol armonia cuplului.

    Regăsirea echilibrului și motivației interioare, renunțarea la vechile obiceiuri și acceptarea noilor ritualuri se produc treptat, cu pași timizi, în micile momente de respiro pe care copilul începe să le ofere. Un week-end prelungit la o cabană din vârful Apusenilor constituie prilejul perfect pentru Antim și Carmina să se deconecteze, dar și pentru a reînvia pasiunea înăbușită de plânsete și scutece.

    Ritmul viu și contemporan al textului se bazează pe o țesătură narativă care curge lin, deși este străpunsă pe alocuri de fraze lungi și întortocheate. Scriitorul trece cu ușurință de la descrierea vieții domestice la probleme socio-politice și rememorări ale trecutului ce se concretizează în stări și trăiri din prezent. Există câteva detalii în acțiunea acestui roman ce par un pic forțate, introduse parcă special pentru a sublinia starea de fericire a cuplului la cabana din Apuseni (prietenia cu ceilalți turiști, noaptea toridă de dragoste, confidențele proprietarului pensiunii etc.), dar, în mare, povestea este bine închegată. Calitatea luminii vorbește despre momentele de cumpănă și provocările inevitabile ale oricărei căsnicii, având însă grijă să presare o notă de optimism în gândurile și acțiunile personajelor.

    Mircea Pricăjan, Calitatea luminii, Editura Polirom, Iași, 2016, 208 pagini

    *

    Munții Înalți ai Portugaliei, cel mai recent roman al lui Yann Martel, este o călătorie spirituală în timp și în spațiu, o meditație asupra caracterului transcendental al durerii și preceptelor religioase. Acțiunea începe 1905, la Lisabona, un oraș ce „lasă impresia unei seri de vară târzie, un amestec de lumină lină, nostalgie și o vagă plictiseală”. În urma morții soției și fiului său, asistentul muzeograf Tomás pornește pe urmele unui crucifix ce ar putea să descifreze misterele umanității. Drumul către Tuizelo, satul retras din inima provinciei Trás-os-Montes (în traducere, în spatele munților sau după munți) și lăcașul obiectului de cult ce aparținuse unui preot misionar, este plin de peripeții. Apariția tânărului călător într-o mașinărie ciudată (unul din primele automobile) este întâmpinată cu reticență și dezaprobare, încercările lui Tomás devenind asemănătoare cu cele prin care trecuse posesorul crucifixului, părintele Ulisses.

    Partea a doua a romanului este mult mai reflectivă, un amestec de elemente de realism magic și lungi digresiuni pe teme evanghelice, prin care scriitorul încearcă să interconecteze religia cu un fir narativ detectiv. Doctorul legist Eusebio Lozora se confruntă în anul 1939 cu o cerere ciudată de autopsie a unui bărbat ce a trăit în Tuizelo. Asistăm la o scenă suprarealistă în care văduva cere să fie cusută în trupul soțului mort, de unde, în prealabil, fuseseră extrase o maimuță și un pui de urs. Mai mult, doctorul are și conversații întregi cu soția sa decedată. Astfel, putem observa cum, la nivel metaforic, tema durerii și a religiei leagă această istorisire de mijloc de celelalte părți.

    Legătura și continuitatea dintre cele trei povestiri este stabilită și la nivel semantic prin denumirile alese, și anume, Fără casă, Spre casă și Acasă. Repetabilitatea evenimentelor și coincidențele de care au parte personajele demonstrează faptul că emoțiile și trăirile umane transcend deceniile, iar căutarea divinității nu se estompează odată cu schimbarea societății.

    În ultimul parte, narațiunea este mult mai dinamică și există o ciclicitate a întâmplărilor care unește frumos temele acestui roman. Suntem din nou în satul Tuizelo, în anul 1981, unde sosește senatorul canadian Peter Tovy, însoțit de un cimpanzeu care stârnește groază printre locuitori, așa cum stârnise și mașina lui Tomás la începutul secolului. Revelațiile pe care Peter le are pe acest tărâm al strămoșilor săi, cât și legătura ce se creează între el și mamiferul Odo, aduc o notă de lirism acestei cărți.

    Imaginea rinocerului iberic ce străbate toate capitolele, este o alegorie a trecerii timpului și a credinței oamenilor în făpturi mitice care dau sens existenței lor comune. În Portugalia, a rămas faimos în istorie episodul în care regele Manuel I i-a dăruit Papei Leon al X-lea un rinocer indian, primul exemplar viu zărit pe teritoriul european de pe vremea Imperiului Roman. În acest context, scena finală a romanului capătă o simbolistică aparte și întregește această poveste stranie.

    Munţii Înalţi ai Portugaliei este întocmai unei drumeții pe munte. Anevoioasă la început, cu multe suișuri și coborâșuri, dar plină de relevații atunci când ajungi la destinație.

    Yann Martel, Munţii Înalţi ai Portugaliei, traducere Dan Croitoru, Editura Polirom, Iași, 2016, 304 pagini

    Prefer, prozaic, să-ți spun ce simt când nu mă lasă cuvintele

    31 Octombrie 2018 |
    Ceva ne reține ființa în fața acelei iubiri pe care nu o mai cauți cu mâna, cu mintea, o știi sigur cu inima că este acolo. Vrei să astupi fiara în colțurile ființei, dar nu reuşești. E ca și cum te-ai ține singur cu capul în apa primordială, cu...

    „Omar și diavolii”, despre exorcizarea demonilor interiori

    13 Octombrie 2017 |
    O nouă recenzie de carte autohtonă pe Matricea Românească: Dan Ciupureanu face parte din noul val de autori români, iar "Omar şi diavolii" îl recomandă drept un nume de urmărit. Dana Dumitru vă explică, mai jos, motivele. Literatura română este mai vie...

    Mircea Eliade și proza fantastică

    12 Iulie 2017 |
    O altă etapă în dezvoltarea formulelor narative ale operei lui Mircea Eliade este reprezentată de proza așa-zis fantastică. Folosim apelativul „așa-zis”, pentru că această literatură are un caracter special, Eliade dezvoltând o variantă proprie a...

    Lecturi de concediu. 3 cărţi de citit în vacanța la munte

    15 Iunie 2017 |
    În plină lună iunie, când gândurile au început să ne zboare inevitabil către zilele de concediu, Matricea Românească vă propune trei cărți cu care să vă răsfățați în vacanța la munte. Toate bufnițele este atât un tribut adus copilăriei, cât...