Mircea Eliade Viaţă nouă Ştefania roman

Romanul „Viață nouă”, de Mircea Eliade – ideologie nouă, tehnică veche

Ceea ce trebuia să fie o trilogie romanescă a lui Mircea Eliade, nu s-a mai concretizat, ultima parte – cel de-al treilea volum – rămânând neterminată. Această a treia parte purta inițial numele Ștefania, scriitorul schimbându-l ulterior în Viață nouă.

Ștefania, întrucât ea avea să fie eroina acestui ultim roman al seriei, dar Viață nouă pentru că urmărea destinul noului Petru, cel care lăsase deoparte trecutul huliganic și care își găsise menirea în recuperarea averii familiei. Această cea de-a treia parte este mult mai puțin spectaculoasă decât primele două, scriitura este mult inferioară, iar personajele, deși lasă impresia că ar fi putut fi mult mai bine conturate, sunt mult mai neverosimile și mult mai puțin „filosofice”.

Romanul nu mai are, contrar celorlalte din serie, nicio miză filosofică, accentul se pune acum mai ales asupra unor întâmplări care nu schimbă cu nimic situația de ansamblu. La fel cum s-a întâmplat cu trecerea de la Întoarcea din Rai la Huliganii, și aici sunt reluate vechi personaje, acestora fiindu-le adăugate și unele noi.

Nedefinitivat, dar documentat – jurnalul de creație

Poate că acest roman nu ne impresionează prin subiectul pe care îl are sau prin tehnica scriitoricească, dar ne impresionează prin altceva – prin jurnalul de creație pe care îl găsim la sfârșitul volumului. Fără inspirația lui Mircea Handoca, cel care a „adunat” romanul din cutiile de manuscrise, refăcându-l și publicându-l, acest jurnal de creație probabil ar fi rămas inedit. Este ceea ce ridică nivelul interesului cercetătorilor pentru această bucată literară uitată și ignorată de autor.

Jurnalul de creație este un element paraliterar, nu face corp comun cu romanul, putând fi judecat doar prin relație și raportare la el. El este foarte interesant de citit și analizat ca „element antropologic”. Vedem pus pe masă întreg laboratorul de creație al scriitorului: ce voia să scrie, cum voia să scrie, ce urmărea prin personajele pe care le contura etc. Analiza jurnalului este mai provocatoare decât analiza textului propriu-zis.

Ce ar fi putut să fie?

În filele acestui jurnal de creație regăsim o obsesie mai veche a lui Eliade, aceea de a scrie un roman complet. Pentru Mircea Eliade, romanul complet, „romanul-roman” așa cum îl numea el, era unul care să fie scris în maniera romanului lui Lev Tolstoi, Război și pace. Pe lista romanelor complete pe care a vrut să le scrie se mai numără și Apocalips, care va fi ulterior publicat de Mircea Handoca sub numele Dubla existență a lui Spiridon V. Vădastra. Sau ar fi putut să fie un roman care să fie judecat ulterior drept legionar. De ce? Pentru că în bucata de jurnal de creație reprodusă putem descoperi câteva aluzii la personalități și întâmplări politice care urmau să apară în paginile romanului.

Pentru Mircea Eliade, romanul complet, „romanul-roman” așa cum îl numea el, era unul care să fie scris în maniera romanului lui Lev Tolstoi, „Război și pace”

Despre ce fel de întâmplări sau personalități politice este vorba? Despre „tragedia legionarilor” (p. 203) sau despre construirea unor personaje care aveau ca prototip oameni politici ai perioadei (Ion Moța, p. 158) sau formatori de opinie (Nae Ionescu, p. 116). Și în celelalte două romane am asistat la  descrierea situație politice de la mijlocul anilor ’30: greva de la atelierele Grivița, luptele de stradă, înflorirea legionarismului etc.

Așa cum în primele două părți sunt descrise întâlnirile tinerilor generaționiști coagulați în jurul cafenelei Corso, și în cea de-a treia este reprodus unul dintre nucleele care jucase un rol semnificativ în formarea generației furioase de la sfârșitul anilor ’20: cursurile de Logică și de Filosofie ținute de Nae Ionescu în cadrul Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București. Tânărul filosof Tuliu, unul dintre noile personaje din Viață nouă este cel care participă la aceste cursuri, unele dintre cele mai frecventate de către cei care formau societatea bucureșteană (atât personalități politice, cât și personaje „mondene” ale Bucureștiului interbelic).

Femeia în ciclul romanesc al lui Eliade: Ştefania, excepţia care confirmă regula

La o analiză mai atentă a operei lui Mircea Eliade, se poate constata că în foarte rare și puține cazuri personajele feminine joacă un rol important, după cum însuși autorul recunoștea: „În afară de Ștefania din Viață nouă, pe care nu apucasem s-o descriu, personajele mele feminine de până atunci erau prezentate în două dimensiuni; nu-și revelaseră dimensiunea lor profundă, modul lor propriu de a fi. Erau reduse la «psihologie» și «evenimente». Dimpotrivă, mă pasionase «dimensiunea profundă» a masculinității” (Mircea Eliade, Memorii, vol. II, Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Mircea Handoca, Editura Humanitas, București, 1991, p. 34).

În cel mai bun caz, femeia are rol de „adjuvant”, ca în cazul personajelor din basme, a căror singură menire este aceea de a-l ajuta pe „erou”. Romanele lui Eliade, sunt pline de „anti-eroi” înconjurați de „adjuvante”.

În primele două romane, femeia avea același statut pe care îl avea și iubirea: constrângere, limitare a bărbatului care trebuia să trăiască exclusiv intelectual (de unde și teoriile abstinenței), obiect al plăcerii sau al ispitirii, declanșator al experienței. Romanele din perioada autenticistă fac paradă de misoginism.

În afară de Ștefania, pe care nu apucasem s-o descriu, personajele mele feminine de până atunci erau prezentate în două dimensiuni; nu-și revelaseră dimensiunea lor profundă, modul lor propriu de a fi

Stilul în care sunt scrise fragmentele de roman îl anticipează pe cel din Nuntă în cer, Ștefania jucând unul dintre rolurile principale, nu degeaba titlul inițial al acestei ultime părți fusese inițial Ștefania. Ea este unul dintre puținele personaje feminine din literatura lui Mircea Eliade care îndrăznește să aibă opinii și „atitudini intelectuale” și care rezistă „abandonării sinelui” în fața bărbatului. Ștefania este prima femeie care preferă iubirea intelectuală celei domestice.

Dar, înainte de a emite toate judecățile de valoare, trebuie să ținem seama de faptul că varianta pe care o citim nu este cea finală, ea neprimind „bunul de tipar” din partea creatorului său, noi limitându-ne la a analiza și judeca bucăți din ceea ce ar fi putut să fie sau intenții care poate nu ar fi fost concretizate.

 

Mircea Eliade, Viață nouă, Ediție îngrijită de Mircea Handoca, Editura Jurnalul literar, București, 1999, 224 p.

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

recenzie Lizoanca roman Doina Ruști copii abuzaţi
Lizoanca – o Lolită a satului românesc
film Ultimul căldărar romi exod slider (1)
„Ultimul căldărar”: o explicaţie pentru exodul romilor în Occident
interviu Catrinel Popa Facultatea de Litere din Bucuresti Vasile Alecsandri slider
Lector Dr. Catrinel Popa (Facultatea de Litere din Bucureşti): “Ce putem învăţa de la Alecsandri? Este un model de eleganţă aristocratică, de a ieşi cu umor din situaţii conflictuale”
carti vacanta munte roman slider
Lecturi de concediu. 3 cărţi de citit în vacanța la munte