Dacă pe Violeta Bîrlă până la 18 ani o găseam într-o casă de copii din Vrancea, acum, la două decenii distanță, o întâlnim pe platourile celei mai importante televiziuni din Italia. Își scrie și regizează propriile filme de scurt și de lung metraj, deși, cu tărie cred, că povestea vieții sale ar trebui cuprinsă într-un film pe marile ecrane. Autobiografia sa ar surprinde o lume întreagă.
Violeta trăiește cu și prin ceea ce face. Deși România nu i-a dat ceea ce promite o țară, a găsit în Italia ceea ce o întregește și o mulțumește sufletește. Pe lângă visul care i s-a materializat de a deveni celebră precum Stela Popescu, artista pe care a avut-o ca reper, a întâlnit o societate corectă, care nu a marginalizat-o și care nu a judecat-o că a crescut fără părinți, înconjurată doar de lipsuri de orice natură. Nici ea nu a abandonat lupta cu viața care nu i s-a arătat foarte miloasă. Din contră, amintirile din copilărie sunt dureroase, încă le poartă în minte, dar nu s-a lăsat împiedicată de soartă. Și-a depășit condiția în pofida greutăților. Și-a scris un altfel de destin, unul reușit, demn, curat. Să o cunoaștem!
Cum și unde te găsim în prezent, Violeta? Tot la Roma?
Desigur că da. Locuiesc la Roma. Roma este orașul meu preferat. Aici mă veți găsi mereu.
Cum arată sufletul tău? E bine și cald?
Inima mea este una imensă, dar în timp am învățat să nu mă mai deschid cu oricine. Nu oricine știe să asculte și, în primul rând, să aprecieze. Sunt, pot spune, mereu atentă și sensibilă pe partea socială, am fost dintotdeauna și voi alege mereu să fiu alături de cei mai puțin norocoși. În relația cu prietenii, persoanele de suflet, am ales să nu mai alerg, să nu mă mai fac în patru și nici să mă mai aștept la nimic. Este singura soluție pentru a nu rămâne dezamăgit în viață. Realizez pe zi ce trece că oamenii astăzi sunt altfel. Sunt pe zi ce trece tot mai reci, mai indiferenți, parcă din ce în ce tot mai răi. De aceea eu trebuie să-mi protejez inima, este necesar să am grijă de mine.
Ce proiecte mai ticluiești? La ce lucrezi?
Sunt în plină activitate cu diverse proiecte atât aici, cât și la noi în România. Unul dintre proiecte este realizarea unui film documentar în care voi parcurge Sicilia. Am fost aleasă pentru a fi regizorul acestui film și am acceptat cu mare drag. Abia aștept să începem filmările.
Care este rolul în viață care te onorează cel mai mult?
Când sunt la filmări, este singurul moment care mă face fericită și împlinită, de la filmele, cinematografia și tot ce înseamnă producție de la dezvoltarea scenariului până la distribuție. Atunci când poți vedea că tot ceea ce aveai în minte și ce era scris pe foaie a prins viață și culoare este fascinant. Este magică senzația, este unică de fiecare dată.
Din ce știu eu, tu nu ai fost crescută de către părinții tăi. Port curiozitatea dacă te onorează sau nu titlul de „fiică a părinților tăi”. Ce-mi poți mărturisi?
Din păcate, ai mei părinți m-au părăsit când aveam o lună de viață. Viața mea a fost una sacrificată, plină de griji, frici, lipsuri, foarte multe lipsuri. M-am întrebat mereu de ce o familie trebuie să dea viața unui copil, ca apoi să-și ia mâinile definitiv de pe el. Să știi că pe mine suferința m-a distrus sufletește. Sunt și am fost de când mă știu o luptătoare, dar ca să-ți răspund cum mă simt sufletește, îți pot spune că încă plâng în fiecare zi, încă mă doare inima în piept prin câte greutăți și mii de încercări a trebuit să trec într-o singură viață. Mă simt încă a nimănui. Eu știu că nu am pe nimeni și realitatea, pe cât este ea de crudă, încerc să o înfrunt în fiecare zi. Dumnezeu este singura mea ancoră de salvare. Sunt convinsă că dacă până în prezent nu m-am pierdut într-o societate oarbă, insensibilă și total indiferentă, este datorită credinței mele în Dumnezeu. Îl rog de când eram copil să-mi poarte de grijă și să știi că da, Dumnezeu are mereu grijă de mine.
Cât despre titlul de fiică pot spune că dacă tata ar fi mai fost aici, cu siguranță ar fi fost tare mândru de mine. Eu cred că sunt un bun exemplu pentru ei. Cred că nu ar fi avut niciodată vreo dezamăgire din partea mea. Sunt convinsă că mulți părinți și ar fi dorit un copil ca mine. Mi s-a întâmplat, nu de puține ori, ca unii părinți să îmi spună dacă ar fi avut un copil ca mine, ar fi fost cea mai fericită mamă, sau dacă unul dintre copiii lor ar fi fost pe sfert cum sunt eu, ar fi fost cei mai împliniți părinți. Vedeți, un copil este o mare binecuvântare pentru un părinte, dar dacă mai ai și parte să ai un copil bun, înțelept și să te asculte atunci înseamnă că Dumnezeu chiar te-a mângâiat cu mâna sa! Vreau să mai știți un lucru. Eu i-am iertat pe ai mei părinți. Mă rog de fiecare dată la Dumnezeu să nu-i pedepsească niciodată pentru câte mi-au făcut. Regret enorm că nu i-am avut alături de mine și că a trebuit să sufăr înzecit ca să fiu omul de astăzi. Regret că am mâncat la sărbători cu lacrimi pe obraz, că de ziua mea am preferat să scriu, să-mi ocup orele ca să nu mă gândesc la nimic. Regret ca nu știu ce înseamnă căldura de părinți, și încă mai regret că nu am avut onoarea să am și eu doi părinți care să mă iubească necondiționat de mult. Să știu că acasă m-așteaptă mama. Eu dacă nu mi-aș fi îndeplinit singura mea dorință din copilărie, aș fi murit de multă vreme. Eu, fără cinematografie, nu voi accepta niciodată să trăiesc. Cinematografia este singurul motiv care încă mă ține-n viață.
Atunci când erai la casa de copii, îndrăzneai să visezi că vei îmbrățișa o meserie atât de frumoasă în viața ta sau ți-au fost tăiate aripile?
Când eram la casa de copii, visam dintotdeauna la aceasta meserie frumoasă. Știam doar eu și domnul meu profesor Nicolae Giurcă că voi reuși. Restul oamenilor mi-au tăiat aripile. Nimeni nu a crezut în mine. Știți de ce?! Pentru că am fost un copil energic, un copil curios să experimenteze, care nu stătea o secundă într-un loc și faptul că încercam prin a vorbi mult, era, cred eu astăzi, un mod de a atrage atenția celor din jur. Era un mod pentru a le spune că exist și eu. Vă dați seama că eu nu am fost un copil care să știe să intre pe sub mâneca oamenilor pentru a primi iubirea lor?! Eu și astăzi nu știu ce înseamnă să fii îmbrățișat pentru că ești iubită. Oamenii mă îmbrățișează când mă văd așa, formal, mă mai îmbrățișează cineva când nu mă vede pentru o perioada de timp. Dar eu încă nu știu ce înseamnă să fii îmbrățișată din iubire. Încă nu mi s-a întâmplat. Și asta regret foarte tare.
Apropo de casa de copii, mereu ai stat în orfelinat? De la ce vârstă până la ce vârstă?
Am stat o bună parte din copilărie și toată adolescența până la 18 ani. De la o lună la 3 ani și jumătate, apoi de la 3 ani și jumătate până la 7 ani cu tata și cu mama vitregă, apoi din nefericire, s-au despărțit și am rămas cu tata până la 11 ani, după care am mers în casa de copii până la 18 ani.
Nu te întreb dacă a fost ușoară copilăria ta, căci e lesne de înțeles că nu, dar ce îți aduci aminte din acele vremuri?
Copilăria mea a fost o copilărie plină de griji, de durere, de lipsuri. Îmi amintesc, din păcate, tot. Nu am uitat nimic. Sărbătorile de iarnă fără brad, fără căldură părintească. În fiecare zi vedeam diferența dintre mine și copiii din jurul meu. Când vedeam o mamă că își îmbrățișa copilul și îl alinta, eu plângeam. Îmi lipsea, îmi doream și eu. Seara adormeam des cu lacrimi pe obraz. Le spun copiilor în școli să-și respecte părinții, să-i iubească și să nu le ceară niciodată lucruri pentru că alții au și ei trebuie să aibă la fel. Sunt părinți care nu dorm noaptea de grijă ce să le pună mai bun pe masă și cum să le ofere un viitor mai bun. Sunt părinți care au și câte două locuri de muncă doar ca să nu le lipsească lor ceva. Așa cum părinții vă protejează și vă iubește necondiționat de mult, așa să fiți și voi recunoscători și să-i iubiți și să nu uitați să le mulțumiți părinților pentru tot ce vă pot ei oferi în fiecare zi. Părinții voștri se mulțumesc să primească un zâmbet de la voi și o vorbă bună. Acum cât sunt în viață, să le demonstrați toate astea, căci odată ce nu vor mai fi aici, este în zadar să mergi și să plângi că i-ai pierdut.
Ai avut parte de agresiuni verbale și fizice? Dacă da, cum le-ai depășit?
Bullying. Da, de foarte multe ori în copilăria mea m-am confruntat cu această urâtă situație. Mai mult la nivel verbal, ce e drept. A fost destul de greu mai ales că cei care mă agresau verbal erau de multe ori parte din profesorii mei. Îmi spuneau că sunt neica nimeni, că nu voi face nimic, că o să fie vai de capul meu pentru că sunt sărăntoaca de la avicola, adică casa de copii. Știi ce mă miră cel mai tare astăzi din această poveste? Cât de sărac cu duhul poate fi un adult. Cât de bolnav psihic poți să fii ca să pui etichetă unui copil de 11 ani, 12, 14, 16 ani?! Îmi este rușine pentru ei! Eram judecată pentru etnie. În mințile bolnave, doar romii își abandonau copiii. Așadar, deseori eram chemată țigancă și tot așa. Astăzi, am, din fericire, proiecte împotriva bullying-ului în școli și merg cu drag la copii și le vorbesc despre asta cu inima deschisă.
Te mai marchează acum? Încă își pun amprenta pe tine?
Nu, absolut. Sunt o persoană care merge în școli la noi, în România, și stă de vorbă cu studenții. Sunt atât de fericită să fac asta pentru că și când reușesc din miile de studenți să ajut și un singur copil, eu mă simt un om împlinit.
În Italia când ai ajuns și cum?
În Italia am ajuns în 2003, octombrie. Adică acum 19 ani în urmă am venit cu dorința de a lucra în orice domeniu. Îmi doream enorm să îmi cumpăr o garsonieră în oraș, la mine la Focșani și să revin definitiv după maxim 2 ani. Am ales în timp să rămân aici, am ales să spun că sunt acasă și aici. În țară, din păcate, așa cum știți povestea mea, nu are cine să mă aștepte. De aceea am rămas aici.
Ce ai făcut până la realizarea filmelor? Din ce ți-ai câștigat „pâinea”?
Am lucrat aproape în orice domeniu. Am lucrat ca menajeră, în restaurant, ca secretară.
Roma este orașul în care te-ai dezvoltat personal și profesional?
Roma este acasă. Roma este orașul care m-a făcut om. Aici mi-am îndeplinit singurul meu vis din copilărie. Din păcate, dacă aș fi rămas în România sunt conștientă că nu aș fi reușit să devin regizorul de azi. La noi în țară oamenii încă nu dau posibilitate și încredere și unui copil care are nevoie să-și depășească condiția. Sunt încă prejudecăți, sunt încă o mare majoritate care încă pune etichete în funcție de etnie, de buget și de familii de milionari. Un no name la noi în țară. Nu aveam șanse cu oamenii pe care i-am întâlnit eu până în 2003. Trist, foarte trist să știi că încă există oameni bine pregătiți la nivel de școlarizare, dar la nivel uman sunt repetenți. De la italieni am învățat că, în primul rând, suntem cu toții egali și nu contează etnia. Eu aici, personal vorbind, nu am avut niciodată probleme de rasă, probleme de niciun fel. Am deschis uși instituționale fără bani, inclusiv, din fericire, la medici să ne ferească Dumnezeu de boală, dar aici nu există că te internezi într-un spital și trebuie să le umpli buzunarele de bani și femeilor de serviciu. Aici, medicii nu acceptă nici măcar o cafea de 1 euro. Suntem tratați cu toții în egală măsură. Asta nu înseamnă că este ușor să realizezi tot ce am realizat eu în acești 9 ani de activitate. Este greu și aici, și este și foarte multă muncă. Dar măcar partea bună este că nu avem teamă de a avea bani pentru a da șpagă ca să ni se deschidă o ușă. Aici nu este nicăieri cu șpagă.
Cum ți-ai descrie parcursul pe care ai ales să mergi-film, scurt metraj, regie?
Parcursul meu este deja descris. Sunt un creator de film. Sunt regizor și autor. Am făcut și producție și, cu siguranță, vor mai fi și alte filme produse de mine.
Tu nu ai avut dreptul la educație și iubire primită în sânul familiei care reprezintă baza fundamentală cu care ar trebui să plece un copil sau adolescent în viață. Și totuși, cât de mândră ești de tine, Violeta?
Bună întrebare. Dacă aș fi mama Violetei, aș fi tare mândră cu așa copil. Pot spune că sunt tare mândră de mine, trebuie să fiu! Anul viitor voi sărbători 10 ani de activitate și abia aștept. Am făcut foarte multe lucruri frumoase, nu doar filme. A fost până astăzi o activitate în mai multe culori. Am făcut filme, producție, am scris filme, am fost în diferite activități împotriva bullying-ului în școli, am fost mereu prezentă în ramura socială. Acum voi filma acest film documentar. Primul meu film documentar. În orizont, așa cum v-am zis, sunt mai multe proiecte. Dar este devreme să vă povestesc. În toamnă vom putea vorbi din nou despre ce va urma.
