Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

scriitor

Despre patriotism și sensul culturii în evoluția unei națiuni, despre epoci apuse, incertitudinile prezentului și speranțele viitorului, despre cum s-au schimbat România și românii în ultimul secol a povestit scriitorul Dinu Săraru, într-o ediție specială a emisiunii Serviciul de Noapte cu Maria Țoghină difuzată pe Radio România Actualități, de Ziua Unirii Principatelor Române. Emisiunea a fost premiată ieri, 10 noiembrie 2022, de către Uniunea Ziariștilor Profesioniști, în cadrul Galei Premiilor UZPR.

Premiile UZPR, acordate de către un juriu alcătuit din profesioniști din domeniu, au fost acordate unor jurnaliști care s-au remarcat prin materialele de presă în toate segmentele domeniului: presă scrisă, online, radio, tv, carte de presă, publicistică.

 

Realizator: Ce a învățat copilul Dinu Săraru despre patrie, despre națiune de la învățătorul Costică Săraru?

Am învățat întâi să vorbim românește, curat românește, și era o răspundere a învățătorului de țară atunci să cultive limba română.

 

Realizator: A fost foarte exigent cu dumneavoastră.

Extraordinar de exigent. Eu nu am știut că voi lua premiul I, în clasa I, până când nu m-a strigat la școală, ca să nu greșesc la școală, că eram fiu de învățător, și m-a dat la școală la șase ani jumate, eu am fost obligat să îi spun și acasă „domnule învățător” și nu țin minte când i-am zis „tata” sau „tăticule”, pentru că a murit când aveam nouă ani și până atunci eu i-am zis și acasă „domnule învățător”, că ceilați copiii, spunea el, nu au norocul să-l aibă pe tat-su învățător și să nu greșesc la școală, să-i spun „tată”, nu i-am spus niciodată și nu țin minte niciodată când i-am spus „tată”; am spus unui bunic, care a înfiat-o pe maică mea, din Râmnicu Vâlcea, erou al Primului Război Mondial și al celui de al Doilea Război Mondial, tăticule, dar tatălui meu nu i-am spus niciodată decât „domnule învățător”, la școală, și mi-a adus o hartă mare acasă, pe care era reprodusă România întregită de atunci și cu un băț, trebuia să nu greșesc, să văd unde curge Jijia, de pildă, și unde curge Prutul și unde curge Nistrul și unde curge această frântură de apă care se numea Jijia. Am învățat istoria Țării Românești, am avut în familie un învățător care era țărănist și devotat învățătorului Ion Mihalache, care a fost creatorul după cel de-al Doilea Război Mondial al Partidului Țărănesc de stânga, și am avut în casă cărțile care vorbeau despre cultul teatrului românesc, cărțile lui Iorga, cărțile lui Virgil Madgearu și am fost pătruns din clipa aceea de geografia Țării Românești, de istoria Țării Românești, de faptul că prin Slătioara a trecut la un moment dat ocupația austriacă, cezaro-crăiască, și la 5 km de casa mea, casa tatălui meu, nu a bunicului, se aflau cazărmile cezaro-crăiești și am înțeles ce înseamnă granița, și atunci am descoperit, și mai târziu o viață întreagă, 50 de ani, mai descoperit că există un cătun în Slătioara cu numele de Viorești, de la viorea, cu case puține și cu o biserică, pe care istoria artei românești și a credinței creștine a înregistrat-o, această biserică din Viorești, pentru o friză a potecașilor, cei care păzeau granița românească cu cazărmile cezaro-crăiești, pe caii lor mărunți de munte, cu găitane lor gorjenești, îmbrăcați, pe cai, și cu căciulile negre înalte, pe care nu și le scoteau nici în fața domnitorului. Această descoperire pe care a întărit-o într-o lucrare fundamentală Olga Greceanu, din familia Măldăreștilor și a Grecenilor, specificul național în cultura română m-a captivat, și am fost 50 de ani unde am putut; de pildă, am descoperit în o revistă a epocii „Boabe de grâu” că o cercetătoare din familia Goleștilor a vorbit pentru prima dată despre această bisericuță, care a fost la începutul Evului Mediu, la 1500, schit de maici și acum era bisericuța care a intrat în istoria artei datorita în primul rând lui Olga Greceanu și pe urmă când am fondat acest vis al meu, cu Fundația „Niște Țărani”. 50 de ani m-am, zbătut, repet, ca să atrag atenția acestei bisericuțe și a frizei potecașilor, că mi-am dat seama câtă mândrie oltenească au oltenii de sub munte și cât patriotism.

 

Realizator: Cât simț al datoriei.

Și cât devotament pentru Liturghia creștină, este învestit în această bisericuță, și când eram la „Luceafărul” secretar general de redacție am reprodus în „Luceafărul”, era o epocă mai grea, de asuprire, de asemenea de colonizare, nu aveam voie să spunem poporul român, poporul nostru, și am publicat friza potecașilor prima dată în țară, după „Boabe de grâu” a apărut în revista „Luceafărul”.

 

Realizator: Ce ați dori să știe despre patrie, patriotism, simț al datoriei, onoare, națiune, despre România, strănepotul dumneavoastră?

Va aparține unei lumi pe care nu cunoaștem astăzi și lumea este pândită de pierderea identității naționale și de pierderea vocației ctitoriei, care este fundamentală pentru poporul român. Azi nu se mai poate știi dacă generațiile tinere vor mai avea răgazul și timpul și permisiunea să gândească la viitorul identității naționale. Mi se pare că astăzi suntem pândiți de momente foarte grave din punct de vedere al identității naționale și al unirii. Vă spun, nu întâmplător într-un interviu de curând am spus că aliatul nostru rămâne Dumnezeu. Acum, ce să vă spun dumneavoastră care aparțineți unui post de radio pe care eu îl iubesc foarte mult pentru că m-am născut gazetărește și scriitoricește în clădirea veche, de peste drum, a postului de radio, care e și acuma o mică, așa, viluță barocă și acolo era Redacția Culturală și a emisiunilor pentru copii și acolo se desfășura și Carnetul Cultural, și am avut – eram totuși copil, la 18 ani neîmpliniți, m-am născut, v-am spus scriitorul din mine e datorat Radioului, vocația dialogului am învățat-o la Radio, și toate cărțile mele sunt pline de dialog și toate filmele făcute după cărțile mele sunt întemeiate pe dialogul meu.

 

Realizator: Rămânem totuși încă puțin trecut. Sunt curioasă cum era copilul Dinu Săraru? Dar adolescentul Dinu Săraru? Ați fost un copil năzdrăvan?

Am fost întotdeauna în răspăr cu rigorile unei societăți totalitare și m-am zbătut în acest răspăr să-mi apăr niște idei. Lozinca mea a fost toată viața mea și a rămas aceeași până astăzi, că gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul. Și așa am făcut ca Teatrul Mic să fie teatru-fenomen din Sărindar, în care s-au jucat spectacole curajoase pentru timpul acela, foarte curajoase, antitotalitare și la rând, la rând aș spune și chiar mai înaintea unor reprezentații occidentale care aparțineau dezvoltării literaturii și artei în apus și în America. Și am mândria să fi jucat cu 10 ani înaintea rușilor o dramatizare după Bulgakov, „Maestrul și Margareta”,  care s-a bucurat de un succes uriaș în epocă și care…

 

Realizator: Mai am o întrebare, care se referă tot la trecut: ce modele ați avut în adolescență, ce v-a format, la cine v-ați raportat atunci când v-ați asumat acest răspăr? Sigur că venea din copilărie, ați spus, ați fost un copil în răspăr.

Am avut noroc în viață că trei intelectuali din ziua în care eu m-am angajat la Radio, 13 noiembrie 1950, se numeau Alexandru Balaci, Mihnea Gheorghiu și Valentin Lipatti și erau marii intelectuali ai țării, conferențiari universitari, doctori honoris causa la Universitatea din București și am crescut pe lângă ei, m-au învățat ce să citesc, m-au învățat să discut, m-au învățat să am personalitate și le-am păstrat un cult. Sigur că viața a fost cum e viața, au fost și momente în care ei m-au părăsit vremelnic, pentru că au fost victimele propriilor identități și verticalități, dar nu pot să nu trec peste asta și așa am scris „Ura din ochii vulpii” sau „Despre dedublare” și am scris romanele astea trei de după 1990, când mi-am schimbat descoperind un ierarh al vieții – cum să spun? – al Bisericii Ortodoxe Române de astăzi, tânăr, are 55 de ani acum, care mi-a atras atenția asupra unui tip de literatură, că eu scriam romane balzaciene, cum s-a spus. Și am scris cele trei romane și „Ura din ochii vulpii”, care a avut un succes extraordinar și care m-a răcorit pe mine foarte mult, pentru că acest roman are toate adevărurile în care am crezut eu. Și să vă spun ceva: nu a fost carte scrisă de mine care să nu cuprindă viața mea și adevărul meu cel mai crud, cel mai curat, cel mai credincios. Și am suferit foarte mult în credința asta a mea și vă spun astăzi că m-am gândit: dacă ar trebui să o iau de la început cred că aș putea să o iau de la început dacă aș mai avea pe putere, dar, vă dați seama, la vârsta asta… Am primit un telefon de curând de la unul din eroii mei, erou mare de tot al romanului „Niște țărani”, un actor, Mitică Popescu, care a devenit și al celebru interpretând personajul principal din roman și m-a sunat să îmi spună: domnule Dinu Săraru, veșnicul Năiță Lucean, a zis el și am avut o tresărire extraordinară. Și acum s-a interesat când împlinesc eu ziua de 90 de ani și i-am zis: Mitică Popescu, te rog să simți degetele mele că mângâie obrazul tău acum. Și mi-a curs o lacrimă pe obraz. Am avut noroc de familia mea și de colegele dvs. de presă, fetele mele.

 

Realizator: Discutăm despre patrie, patriotism, națiune și cultură într-o ediție specială de Ziua Unirii Principatelor Române. Am vorbit despre cei care v-au influențat în timpul adolescenței, în timpul copilăriei. Sunt curioasă ce v-a marcat tinerețea?

Tinerețea mea s-a desfășurat într-un moment, ca să vă spun așa, de despărțire pastorală de un trecut care sfârșea, se sfârșea trecutul ăsta…

 

Realizator: De o lume care apunea!

Apunea… Și am avut o șansă extraordinară atunci că l-am cunoscut pe Sadoveanu.

 

Realizator: Cum era Sadoveanu?

Era vicepreședintele țării, al Parlamentului românesc. Un bărbat înalt, cu o înfățișare care îți impunea, nu știai cum să te ridici în picioare mai repede să îl poți saluta. Și am avut norocul să îi fac o vizită și să îl rog să citească pentru radio, prima dată el la radio, cu glasul lui moldovenesc extraordinar de pastoral, aparținând lumii trecutului pastoral, și toată povestea legată de Eminescu și de Junimea și de tot sentimentul patriotic era într-o poezie care se numea „Sara pe deal” și pe care el a recitat-o atunci extraordinar și eu am fost primul care am înregistrat-o și aș vrea să îmi aduc aminte, să îmi dați prilejul să aduc aminte sfârșitul atmosferei pastorale din România prin lectura lui Sadoveanu.

 

Realizator: Sunteți un om al emoției în tot ceea ce faceți. Credeți că dialogul dintre oameni și credeți în acest dialog, dar nu numai că dumneavoastră credeți în acest dialog dintre oameni, aveți și marea calitate de a vedea tot ce este mai bun în fiecare om care are șansa de a vă fi cunoscut. Din păcate, ultimii ani au adus mai multă izolare, mai multe alienare între noi. Ce credeți: mai au nevoie oamenii de emoții și ce vă inspiră aceste vremuri pe care le trăim? Am în vedere ultimii doi ani de pandemie.

Ați formulat foarte bine. A apărut însingurarea, izolarea. E un proces de alienare morală și încrederea în ziua de mâine a pierdut teren la noi și sunt foarte surprins că politicianismul veros în momentul de față în România câștigă teren și sacrifică mii de ani  de speranță. Cum să vă spun eu dumneavoastră… Neliniștea cu care v-am așteptat eu astăzi la mine acasă și prețuirea cu care v-am așteptat au fost întărite de emoția asta, că pierdem speranța, pierdem speranța.

 

Realizator: Ce vă inspiră aceste vremuri?

Uite, vă spun că mă gândesc la câtă bucurie a fost în lumea Cenaclului lui Adrian Păunescu, poemul dedicat primăverii, „Au înnebunit salcâmii” și v-aș ruga să apelați la acest moment muzical, că ne-a făcut pe toți să tresărim, dar în același timp v-aș ruga să dăm glas și unei rugăciuni a lui Păunescu, cântată de un mare artist care e în Canada și nu poate să mai plece de acolo, pentru că nu îl lasă vârsta, și viața, și oboseala. Ștefan Hrușcă.

 

Realizator: Dacă ar fi să plecați singur, fără familie, pe o insulă pustie, ce ar lua scriitorul Dinu Săraru cu el?

Să știți că eu nu pot pleca singur pe nici o insulă din lume și nu m-am gândit la asta… ce aș lua cu mine. Aș lua toată biografia mea, dar nu există pe lumea asta insulă mai mare și mai plină de sens decât în biroul acesta în care ne găsim noi.

 

Realizator: Am discutat la începutul emisiunii despre vocația dumneavoastră de constructor, de ziditor, de ctitor. Dovadă, ceea ce ați făcut la Teatrul Mic, dovadă – Teatrul Foarte Mic și totuși nu v-ați oprit aici; ați construit și la Teatrul Național. Ce au reprezentat pentru dumneavoastră cei patru ani petrecuți în fruntea celui mai important teatru românesc?

Nu visam să stau pe scaunul lui Ion Ghica, care a fost și primul ministru al războiului de neatârnare și directorul Teatrului Național. Și am avut în spate fotografiile tuturor directorilor Teatrului Național; în mijloc, fotoliul lui Ion Ghica. Dar am apucat să văd și sărbătorirea a 150 de ani de la aprinderea luminilor în Teatrul cel Mare și a fost o sărbătoare pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu, că am sărbătorit-o așa cum a trebuit și am adus în teatru, de la pensie forțată, mari actori care au împlinit pe scena Teatrului Național, cum a fost Dina Cocea, 90 de ani și am fost sărbătoriți și Teatrul Național sărbătorit și decorat. Și am avut și norocul că m-a obsedat drama istorică „Apus de Soare” a lui Delavrancea și am vrut să o pun la Teatrul Național și am reușit, cu sprijinul regizorului de film Dan Pița și a unui mare scenograf și a unui actor din tânăra generație, Costel Constantin, să refac istoria acestui spectacol care a fost jucat prima dată cu Nottara în rolul lui Ștefan cel Mare și, după aia, de Calboreanu, la care am fost și eu martor. La Calboreanu, am văzut în Sala teatrului Comedia, atunci pe Calea Victoriei, în picioare, plângând, 300 de batiste albe, când s-a prăbușit în scaun Calboreanu. Și când am pus eu „Apus de soare”, cu un actor tânăr, care s-a înscris al treilea mare interpret al lui Ștefan cel Mare, l-am invitat pe Patriarhul Teoctist, care era în culmea gloriei lui ierarhice, și toți mitropoliții țării și toți episcopii țării, și la sfârșit, în picioare, plângeau 1300 de oameni și tineri și a vrut să îl vadă pe Costel Constantin, Teoctist, și l-am adus pe scenă și a zis: domnule Săraru, am trăit cea mai frumoasă Liturghie din viața mea. Asta a rămas… cum să zic… pecetea mândriei mele patriotice și de creștin-ortodox.

 

Emisiunea integrală poate fi vizionată aici: https://www.youtube.com/watch?v=XO7nfMulOT0&feature=emb_title

Interviu publicat cu acordul Mariei Țoghină, realizatoarea emisiunii.

 

 

În urmă cu douăzeci de ani, posturile de muzică difuzau adesea piesa „Ai să-nțelegi”, între ale cărei versuri se regăseau și acestea: „Bărbații îți vor spune multe, / Că te iubesc, și cum, și cât; / Vor spune-o mai frumos ca mine, / Dar nu te vor iubi atât”. Mulți din generația milenialilor recunosc melodia, însă puțin știu că aceste versuri, ușor modificate, fuseseră alcătuite cu peste 90 de ani mai înainte, de către unul dintre marii uitați ai literaturii române: Cincinat Pavelescu  (1872-1934).

 

Un trubadur risipitor

Între principalele motive pentru care acest personaj este atât de greu de identificat se numără caracterul său profund original, ce l-a evidențiat inclusiv în epocă. Cincinat Pavelescu a fost uneori numit „trubadurul” literaturii române, abordând genuri mai puțin cunoscute, precum epigrama, sonetul ori madrigalul, și fiind recunoscut ca un maestru al improvizației, care „a scris și a risipit”, versurile sale fiind păstrate mai degrabă în memoria populară decât prin intermediul puținelor volume pe care le-a publicat în timpul vieții.

De fapt, Cincinat era ferm convins că nu există improvizație, mai ales în cazul scrisului, pe care îl considera, asemenea unuia dintre maeștrii săi – Caragiale –, „meseria cea mai grea din lume”. Ceea ce trecea în ochii altora drept spontaneitate ori talent nativ reprezenta, în viziunea sa, rezultatul anilor de muncă neștiută ai autorului, până când acesta reușește să deprindă arta folosirii cuvintelor potrivite propriilor trăiri și imbolduri sufletești.

 

A fost primul președinte al Societății Scriitorilor

Iar talentul său nativ a fost dublat de o asemenea muncă, începută încă de când era elev la liceul Sfântul Sava, când publică, sub pseudonim, primele versuri. Ulterior, a semnat cu numele său real primele creații în revista Literatorul a poetului Alexandru Macedonski, devenind în scurt timp un intim al acestuia. Aceasta a fost o altă calitate al lui Cincinat: a știut, de tânăr, să-și caute modele printre marii literați ai perioadei sale și să se apropie de aceștia. Caragiale, pe care îl considera „figura cea mai proeminentă a literaturii noastre dinainte de război”, Macedonski, în care vedea pe „cel mai mare boem al generației sale” și alături de care a alcătuit piesa de teatru Saul, George Coșbuc, criticul sincer al epigramelor sale, Barbu Delavrancea, Alexandru Vlahuță sau Anton Bacalbașa, toți aceștia i-au fost mentori și amici, alături de care a participat la numeroase serate și întruniri literare și cu votul cărora a fost ales primul președinte al nou-înființatei Societăți a Scriitorilor Români, în 1908.

Deși literatura a fost pentru el o preocupare constantă, Cincinat nu a trăit din scris: a urmat cursurile Facultății de Drept și studii doctorale la Sorbona, lucrând ulterior, vreme de 32 de ani, ca magistrat în mai multe orașe din țară. S-a dovedit a fi un bun profesionist: înclinația spre literatură nu l-a făcut să-și neglijeze îndatoririle, ci mai degrabă i-a conferit o abordare rar întâlnită, disprețuind atât diletantismul – „Susții mereu că Cincinat / Nu e poet, ci magistrat. / Dar bine-ar fi să lămurești, / Amice, tu ce naiba ești?!” -, cât și excesul de zel – „Eu la munca tâmpitoare / Nu-s doar vită să mă-njug; / Ai văzut privighetoare / Să tragă la plug?”.

 

Scriitor de geniu, procuror la Brașov

Firea sa jovială și spiritul viu l-au apropiat și de personalitățile jurisprudenței românești, precum profesorul Constantin Dissescu, om de o vastă cultură, care a fost impresionat, la un examen, de expunerea liberă a lui Cincinat asupra misoginismului în literatura universală, ori viitorul diplomat Nicolae Titulescu, de care l-a legat o prietenie de o viață.

În ciuda numeroaselor sale relații, acest poet-magistrat nu a fost niciodată un arivist; s-a apropiat de oameni în chip sincer, nu pentru a profita de ei, ceea ce s-a văzut în evoluția carierei sale, după cum singur mărturisea: „N-am avut niciodată o natură lingușitoare, așa se și explică pentru ce, cu toate legăturile mele variate și puternice, n-am ajuns decât procuror de curte la Brașov, pe când alții, mai mlădioși și mai practici, au suit toate treptele măririi, ale bogăției și ale gloriei”.

O dovadă clară a naturii sale dezinteresate, de veritabil boem, Cincinat o oferă în timpul șederii sale la Paris, de după Primul Război Mondial. Aici, el înființează ziarul Curierul franco-român, politic, economic și literar, prin care susține constant cauza României și pe care îl întreține aproape exclusiv din fondurile proprii. Și în capitala Franței a știut să lege prietenii printre reprezentanții diasporei române, precum scriitoarele Elena Văcărescu ori Anna de Noailles.

 

Inadaptat și ascuțit la limbă și la minte

Revenit în țară la anul 1924, Cincinat nu s-a mai regăsit în noua atmosferă artistică, considerând că „viața literară dinainte de război era mai blândă, mai prietenoasă, mai omenoasă … exista însă sentimentul camaraderiei și respectul talentului”. Iar el a rămas credincios acestor principii. Desigur, asta nu l-a oprit să sancționeze, cu ironia-i fină, orice aspect exagerat din viața societății ori din activitatea prietenilor și cunoscuților, cum singur mărturisea: „De ce am scris epigrame? Ca un protest în contra esteticii mele lăuntrice, ofensate de urâțeniile vieții, de nedreptățile politicii și arivismul mediocrităților”.

De exemplu, după premiera piesei Isus a istoricului Nicolae Iorga, față de care nutrea o admirație sinceră, presa literară consemna următoarea epigramă: „De la Isus când am ieșit / Cu plictiseala-n gând și-n oase, / Am zis: Calvarul tău, Cristoase, / Nu s-a sfârșit”. Nici cei mai tineri, precum nepotul său, Mircea Pavelescu, nu se aflau la adăpost de replicile sale acide, mai ales dacă aveau îndrăzneala de a-l ironiza, numindu-l „leu în agonie”: „Leul, chiar în agonie, / Are-n coada-i vijelie, / Și-n țărână îl abate / Pe nepotul temerar, / Care trage pe la spate / Lovitura de măgar”.

Cunoscându-i caracterul însă, prea puțini s-au supărat pe el; din contră, unii dintre oamenii cu care a polemizat atât de spumos i-au devenit ulterior buni amici, precum criticul C. Șaban Făgețel, care i-a publicat la editura Ramuri din Craiova, pe care o conducea, singurul volum de epigrame apărut în timpul vieții.

 

Cum se face o epigramă: așa cum se fac copiii!

Deși epigrama nu a fost singurul gen literar abordat de Cincinat, este cert că ea l-a consacrat. Faima de care s-a bucurat în acest domeniu l-a determinat să scrie articolul „Cum se face o epigramă”, în care sintetizează istoricul acesteia și prezintă una dintre cele mai concise și precise definiții ale ei: „Epigrama e ca un copil. Se face mult mai lesne decât se poate explica în detaliu cum s-a făcut… Ea se naște, cele mai de multe ori, din ciocnirea împrejurărilor neprielnice, cu durerea, revolta sau indignarea scriitorului”.

În ceea ce privește restul activității sale poetice, Cincinat apare ca un continuator al lui Alecsandri și un precursor al lui Minulescu. Deși a fost un apropiat al lui Macedonski, opera sa nu poate fi încadrată, potrivit criticului George Călinescu, în curentul simbolist. Deși recunoștea importanța acestuia, ca o adaptare la schimbările din societatea secolului XX, care dorea „să-i spui mult în puțin”, Cincinat considera că singura justificare reală a artei este reprezentată de talent: „Cine scrie numai pentru ziua de azi, și pentru a fi în gustul cutărui critic al zilei, acela poate să-și întrebuințeze energia altfel. Clădește pe nisip. Operele durabile nu trăiesc și nu rămân decât în virtutea armoniei lor”.

Sensibilitatea și uimirea sinceră a lui Cincinat în fața vieții i-au câștigat dragostea marelui public, romanțele sale, precum „Îți mai aduci aminte, doamnă, / Era târziu și era toamnă…” pătrunzând în conștiința populară, așa cum constata uimit, ascultând cântecul unor lăutari, unul dintre amicii săi, într-o zi de toamnă târzie a anului 1934, când poetul, pe nebănuite, a plecat să se alăture trubadurilor din vechime.

 

Dumitru-Horia Ionescu a plecat în Germania în 1984. După multe peripeții, a ajuns împreună cu mama sa, Lidia Ionescu-Stăniloae (fiica Părintelui Stăniloae), la Freiburg. Statutul de refugiat politic nu le-a deschis imediat ușile către integrarea în societatea germană, dar ei nu aveau de ales, regimul comunist din România descuraja totalmente orice gând de întoarcere. Rememorând anii de început, Dumitru-Horia Ionescu poate privi analitic spre imigranții de astăzi din Germania, care adesea refuză ei înșiși integrarea, și face o evaluare și a măsurii în care ideea europeană are încă substanță. Vă invităm să ascultați interviul audio sau să parcurgeți sinteza de mai jos a răspunsurilor invitatului nostru.

 

 

  • Toată lumea se temea, cu prilejul alegerilor europene, de creșterea ponderii extremiștilor. Nu s-a confirmat, iar acest lucru este foarte bun, pentru că scopul Uniunii Europene este acela de a crea bunăstare socială
  • Democrația trebuie să se articuleze cu unele coordonate economice. Pentru că, în cazul în care nu se reușește menținerea unui nivel de trai ridicat în toate țările membre, aceasta poate duce pe viitor la afectarea democrației
  • Să nu uităm: când Statele Unite s-au pregătit de război împotriva lui Hitler, economia americană a trecut de la liberalismul absolut care îi este specific către un control al statului asupra unor anumite ramuri ale industriei și finanțelor, astfel încât statul să aibă posibilitatea de a menține efortul de război.
  • Sărăcia aduce în mod obligatoriu dictatură. Iar statele au datoria să prevină acest lucru
  • Politicienii de la ”butoanele” Uniunii Europene gândesc în continuare la nivelul anilor ’80 sau ’90. Aceasta este criza. Trebuie să apară o generație nouă de politicieni, care să regândească în mod fundamental ce înseamnă de fapt acest spațiu comunitar.
  • O formă de naționalism în Franța de zi cu zi: învățătoarele și profesoarele care le spun elevilor lor că, dacă știi să vorbești bine limba franceză, nu mai e nevoie ca francez să înveți o limbă străină. Din acest motiv, care trădează o structură istorică, francezilor le va fi greu să fie un motor al UE, în adevăratul sens al cuvântului. Se aude foarte bine atunci când ei rostesc ”Vive la France!”. Lor le va fi foarte greu să integreze ideile și curentele din întreaga Europă.
  • În timpul lui Napoleon, pe ambele maluri ale Rinului, de exemplu, școlarizarea se făcea în franceză. Toți copiii erau obligați să vorbească foarte bine franceza, pentru că Franța era atunci mult mai puternică decât micuțele state germane. Efectul neașteptat a fost o formă de integrare europeană: erau veri foarte ploioase în Germania, iar viticultorii germani au plecat din zona Rinului în zona Champagne. Toate firmele de șampanie din Franța sunt înființate de germani, acolo ei au făcut cel mai minunat vin din lume, care este șampania franțuzească. Și totul datorită faptului că vorbeau perfect franceza!
  • Asta o spun oricărui tânăr din România: hai să știm măcar două limbi străine! Cine știe, poate va vrea vreun român să facă odată vin în Franța!
  • Multe elite ale României s-au format în Occident, e adevărat. Dar acești oameni s-au întors în România! Acest lucru nu se mai întâmplă astăzi. Și cred că asta e problema pe care o avem și o vom avea în continuare.
  • Mina Minovici a fost invitat de nenumărate ori să devină ministru al sănătății în Franța. Iar institutul de medicină legală din Londra este după modelul lui Mina Minovici. Deci el ar fi putut să plece oriunde, să câștige mult mai mult decât la București, dar el a preferat să se întoarcă și să lucreze aici.
  • De ce s-au întors elitele noastre în România și nu au rămas în Paris sau în Berlin? Aveau un ideal. Aveau un plan de țară.
  • Rolul politicii este acela de a crea un plan. Europa este o Europă a regiunilor. Noi trebuie să ne creăm un plan în regiunea noastră și să-l adaptăm la legile și normele europene.
  • Să mă integrez în Germania anilor 80 mi-a fost mult mai greu decât le este acum imigranților să se integreze. Mama (Lidia Stăniloae, n.red.) vorbea perfect nemțește, dar foarte mulți ani ni se reproșa că vorbim cu accent. Oriunde mergeam era o întrebare standard: De unde veniți? Societatea germană s-a schimbat între timp foarte mult. Acum nici copiilor nu li se mai cere să vorbească germana până la ultimul punct și la ultima virgulă, ci trebuie să se înțeleagă cu ceilalți în limba germană cât mai bine.
  • Cine vine astăzi în Germania și nu se integrează este vinovat și răspunzător de acest lucru.
  • Nu cunosc cifre exacte, dar știu că există și o minoritate de imigranți care refuză să se integreze în Germania.
  • Cu riscul de a fi incorect politic: observi pe stradă, în Germania, că există o dorință de exclusivitate la noii veniți. Nu atât nemții nu doresc să intre cu ei în legătură, ci ei doresc să rămână între ei și nu doresc să aibă legături cu germanii.
  • Economicul este una dintre cheile cu care se poate rezolva problema integrării imigranților care cultural sunt foarte diferiți. Dar și educația. Și aici este vorba și de educarea occidentalilor, care trebuie să învețe să accepte religia și felul de viață al noilor tăi vecini.
  • De ce ne privește incendiul de la catedrala Nôtre Dame? Pentru că această catedrală este un simbol al ideii europene.Dar să ne ferească Dumnezeu ca noua construcție a catedralei să fie doar un fel de muzeu lipsit de personalitatea tradiției creștine!

 

Ivona Boitan este regizor și scriitor, dar a lucrat mulți ani în ProTv și în industria publicității. Ne deschide o ușă simbolică spre culisele acestor domenii și ne vorbește despre cum se vede viața, în dramatismul și dinamismul ei, din cabina regizorului.

 

Ați studiat teatru, dar ați ajuns să lucrați întâi la televiziune. Care este prima diferență între cele două?

În teatru ai trupă, în televiziune ai echipă. Ce înseamnă asta? Oricât de important e un om în televiziune, el nu va putea înlocui alți oameni. Niciodată vedeta nu va suplini editorul de montaj sau cameramanul. Acolo fiecare este foarte important. Oricât de mare ar fi egoul cuiva, el trebuie să stea în pătrățica lui. Așa e televiziunea. Din punctul meu de vedere, e un exercițiu minunat, îl recomand tuturor.

Din ce motiv?

Noi, românii, suntem foarte deficitari la munca în echipă. Suntem o nație de individualiști: eu am zis, a fost ideea mea, de la mine a plecat! Eu în teatru am dus ce am învățat în televiziune. A fost o experiență care m-a îmbogățit.

Totul în lumea de azi funcționează pe bază de concurență. Nu e evident că, pentru a reuși,  trebuie să dau din coate, pentru că altfel voi pierde?

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior. Eu am atât loc în interiorul meu, că n-am cum să-l ocup, atât e de mult. Doar că noi preferăm să ne extindem cât mai mult în exterior.

 

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior.

 

Și ce efect are asta?

Nouă ni se pare că dacă avem două scaune și nu unul singur suntem mai buni. Nu, nu suntem mai buni, doar avem mai multe scaune. Asta nu spune nimic despre tine. A, dacă ai două idei, da. Dacă ai două idei în cap și nu una singură, da.

Ați lucrat mult în publicitate. Cum a fost?

Publicitatea este un mediu foarte artificial. Când intri într-o agenție de publicitate, simți că intri într-un spațiu aparte. Toți sunt colorați, toți au brandul pe ei, toți au glume, e o inteligență artificioasă. E un fel al lor de a fi. Și sunt niște oameni triști în esență, pentru că ei știu că sunt nu efemeri, ci lucrează la însăși baza efemerității, ei cultivă efemerul. În publicitate s-a vândut astăzi, gata, mâine trebuie s-o ia de la capăt.

E o meserie în care se câștigă mulți bani.

Când oamenii au bani mulți, ei au impresia că îi și merită. Că ei sunt deosebiți și din cauza asta primesc banii ăia. În publicitate știi foarte clar că minți, că le induci oamenilor niște aspirații pe care nu le au, motiv pentru care le determini niște nefericiri, niște frustrări pe care nu le-ar fi avut dacă nu le-ai fi proiectat tot timpul imaginea aceea frumoasă a casei, a mașinii și așa mai departe. E o industrie nocivă, din punctul meu de vedere. N-aș mai lucra în publicitate pentru nimic în lume.

Poți să influențezi în bine pe cei din jurul tău sau să-i influențezi în rău, într-un cerc mai mare sau mai mic. Cu cât influențezi în bine mai mulți oameni, cu atât ești un om mai ”de succes”

În ce termeni ar trebui să definim succesul?

Părinții fac mult rău îndemnându-și copiii spre profesii de succes. Ideea de succes este ceva, din nou, nociv. Nu poți fi de succes. Poți să influențezi în bine pe cei din jurul tău sau să-i influențezi în rău, într-un cerc mai mare sau mai mic. Cu cât influențezi în bine mai mulți oameni, cu atât ești un om mai ”de succes”, indiferent ce scrie pe ușa cabinetului sau al biroului tău.

Familiile investesc mult astăzi pentru a le oferi copiilor o viitoare carieră reușită.

Mulți părinți își orientează copiii să învețe afară, și aici este ceva cumplit, din punctul meu de vedere. Un copil de 18 ani care a trăit într-un anumit mediu, într-o anumită societate, cu gașcă, cu prieteni, cu rude, cum suntem noi că ne adunăm și mergem împreună la picnicuri și nu știu ce, și-l trimiți afară, într-o societate în care fiecare este pe cubiculul lui, în care totul este atât de diferit. Și tu ca părinte ești fericit că-l trimiți pe copilul tău acolo, fără să te gândești ce generezi în interiorul lui. Tu ca părinte faci asta în loc să te gândești: vreau să-i fie bine copilului meu, doar să-i fie bine. Să-l văd că-i pozitiv, că zâmbește, că se bucură de viață, că nu e nevoit să ia antidepresive la 30 de ani.

 

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română.

 

Dar avem nevoie de o generație de elite. Cum o s-o creștem altfel decât prin renunțare, printr-o formă de asceză?

N-avem cum să avem o generație de elite, pentru că noi nu ne respectăm oamenii inteligenți, nu respectăm oamenii culți, modești, oamenii de bun simț.

Tocmai de asta tinerii vor pleca din România, ca să găsească în străinătate recunoașterea pe care o merită.

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română. Eu, ca scriitor, dacă mă duc în străinătate ca să scriu acolo, în limba țării aceleia, trădez. Trădez pe Stănescu, pe Eminescu, trădez limba română, pentru că ei sunt limba română. Mă gândesc așa: te duci și scrii în limba țării aceleia și apoi ești tradus în română?! Așa simt eu, simt că am trădat dacă am făcut asta.

Cum ieșim din ispita asta?

Să nu mai gândim cu spirit de turmă. Să gândească fiecare pentru el. Ca părinți, să le dăm copiilor tot ce le trebuie, dar să le dăm ce le trebuie! Adică să nu-i creștem cu sloganul acela, că România e o țară frumoasă, păcat că-i locuită. L-aș da în judecată pe cel care a creat sloganul ăsta, care a făcut atât de mult rău.

Asociația Culturală Matricea Românească a participat luni, 15 ianuarie, cu ocazia zilei de naștere a Poetului tuturor românilor, la depunerea de flori la statuia lui Mihai Eminescu, din fața Ateneului Român din București, ceremonie organizată de corpul profesoral de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu din Capitală. Ulterior momentului solemn prilejuit de ziua lui Mihai Eminescu, am asistat la o lecție de Limba Română condusă de un adevărat profesor: Ioana Revnic.

Între Mihai Eminescu și România poate fi pus semnul egalității. Cu acest gând, am purces la un eveniment simbolic, depunerea de flori la statuia lui Mihai Eminescu din fața Ateneului Român, unde echipa Asociației Culturale Matricea Românească a fost invitată de profesorii de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu. Am ajuns exact la timp ca să văd fețele îmbujorate și exaltate ale copiilor, elevi în clasa a V-a, gata să aducă un omagiu celui care a transformat limba română într-o sursă nesecată de romantism și candoare, marele Mihai Eminescu.

Aliniați și antrenați într-un zumzet cald, cei mici au admirat statuia poetului cu un interes dezinvolt, de parcă între ei s-ar fi construit o punte, o legătură între un trecut fabulos, îmbrăcat în stofa poeziilor eminesciene, și un viitor luminos, cu zâmbet de copil și armonie. Sub îndrumarea doamnei director Mona Șerbănescu, junii elevi au recitat, cu naturalețe și emoție în glas, cele mai frumoase opere ale Marelui Poet, iar entuziasmul lor molipsitor a animat întreaga activitate, în ciuda zăpezii care cădea în falduri albe.

Poezia lui Mihai Eminescu, „O, rămâi”, în interpretarea unui elev de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu din Capitală

Înzăpezitul Eminescu și-a primit ovațiile de la înălțimea soclului său, iar florile roșii depuse pe umerii falnicului poet au fost finalitatea cea mai potrivită a ceremoniei. L-am luat însă în inimile noastre pe cel care a rescris poezia românească și am purces la drum printr-un București alb, pentru a fi părtași la activitatea Liceului, mai ales în această săptămână specială, când memoria lui Mihai Eminescu și perspectiva dezvoltării culturale a țării sunt la ordinea zilei.

Mare mi-a fost norocul să o cunosc pe profesoara de Limba și Literatura Română Ioana Revnic, o prietenă fidelă a Basarabiei și o profesionistă de calibru. Aceasta m-a introdus cu ușurință la una dintre lecțiile pe care le ține cu „picii” de la clasa a V-a, iar astăzi, așa cum era firesc, dascălul le-a ținut un curs dedicat arelui Mihai Eminescu. Odată pășit pragul clasei, am rămas încântată de copiii extrem de activi, aidoma unui mic stup de albine, vioi și gata să cucerească lumea întreagă, care știu nu doar să învețe, ci să și mediteze asupra măreției culturale a Patriei lor.

Acești mici descoperitori ai operei eminesciene au discutat pe marginea unui fragment din lucrarea „Viața lui Mihai Eminescu”, scrisă de către George Călinescu. O alegere care ar putea părea dificilă pentru un auditoriu juvenil, mai ales dacă judecăm după faptul că lucrarea lui Călinescu este o biografie critică, lipsită de sentimentalisme. Cu toate acestea, copiii au catalogat fragmentul selectat în manual drept potrivit, deoarece pune accentul pe o perioadă specială din viața lui Mihai Eminescu, și anume copilăria. Una dintre elevele prezente a explicat această potrivire prin faptul că, până la urmă și el, „Marele Poet a fost copil”. Și nu „unul dintre cei cuminți”, s-a grăbit să confirme un alt coleg. Mi s-a părut realmente uimitoare nonșalanța cu care au perceput acest subiect copiii. Departe de ei toate sintagmele cu care ne-am obișnuit să înzestrăm opera eminesciană, iată de ce din vorbele lor emana o sinceritate și o deschidere firească față de subiect.

Aceste deprinderi și aptitudini operaționale în cadrul cursului se datorează, cu certitudine, măiestriei pedagogului, iar profesorul Ioana Revnic este cu siguranță o candidată potrivită la acest titlu. Doctor în Filologie al Universităţii din Oradea și autor de cărți și manuale (volumul de debut Dresură de lei, Editura Curtea Veche, 2011, Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, Editura ALLFA, 2013, Lumea romanului românesc. Perioada 1965 – 1989, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013, la care se adaugă un Manual de Limba și Literatura Română pentru clasa a V-a, Editura Corint, 2017), doamna Ioana Revnic reușește să îl aducă pe Eminescu mai aproape de copiii pe care îi învață zi de zi.

Ioana Revnic, profesor de Limba Română la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu, un dascăl care l-a apropiat pe Mihai Eminescu de inimile elevilor săi

Ioana Revnic, profesor de Limba Română la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu, un dascăl care l-a apropiat pe Mihai Eminescu de inimile elevilor săi

Cu o carieră prodigioasă de peste douăzeci de ani în pedagogie și un spirit tânăr, încărcat de emoție și sensibilitate, doamna profesor mânuiește cu încredere sarcina sa de formator al elitelor. Spune despre elevii săi, cu o maternitate călduroasă, că sunt „copiii mei”, acest lucru fiind ușor sesizabil din maniera cu care îi învață despre lucruri frumoase și oameni remarcabili, precum este Mihai Eminescu.

Despre percepția copiilor din Liceul Pedagogic Anastasia Popescu asupra operei marelui Poet Mihai Eminescu, profesorul spune că aceștia o dobândesc „în măsura în care și profesorii reușesc să îi prezinte operele așa cum se cuvine”. În egală măsură, pedagogii, din spusele doamnei Revnic, „încearcă să împrietenească elevii cu opera eminesciană prin toate activitățile pe care le fac colegii ei”, adică interdisciplinar. Pe Mihai Eminescu, a ajuns să îl înțeleagă pe parcursul carierei pedagogice, atunci când l-a adus mai aproape de elevii săi.

Această minunată zi de naștere a Marelui Poet, împodobită de fulgii ușori ai unei ierni întârziate, este o posibilitate de readucere aminte, dar și de clădire a unor fundamente noi, grație unor oameni virtuoși, de cuvânt, căci așa cum spunea Mihai Eminescu: „Stejarul crește numai unde-i pământul bun, buruienile cresc pretutindeni”.

Matricea Românească vă aduce un articol despre Paul Goma, scriitor din Basarabia, care a făcut istorie, luptând contra regimului comunist din România.

Romanciera franceză Catherine Cusset nota cu referire la munca de scriitor, în unul dintre ultimele sale romane, că ”a ezita, a fi torturat de fiecare frază, a considera nul tot ce scrii, a șterge, toate astea sunt semnul celei mai rafinate inteligențe”. În cazul lui Paul Goma, tortura a luat forma unui exil forțat din Patrie. Ce pedeapsă poate fi mai dură decât aceasta?

Paul Goma s-a născut în Basarabia, în 1935, la Mana, Vatici, județul Orhei, Regatul României, ca al doilea fiu al unei familii de învățători români, deci de la bun început a avut parte de o educație aleasă și a fost predestinat succesului. Ajungând la maturitate, acesta nu va uita de unde pornesc rădăcinile sale și va scrie romanul ”Din calidor”, o memorie vie a copilăriei sale.

”Din calidor”, o istorie sensibilizantă despre copilăria autorului în Basarabia

”Din calidor”, o istorie sensibilizantă despre copilăria autorului în Basarabia. Foto: ratioetrevelatio.com

Dar istoria este cea care dă tonul, care impune limite și restricții. În 1939, când a fost semnat pactul diabolic Molotov-Ribbentrop și Basarabia a căzut în capcana amenințării roșii, familia Goma a luat drumul pribegiei, evadând dincolo de cortina de fier, în România.

Se spune că Dumnezeu îi încearcă pe fiii săi preaiubiți, punându-le în cale dificultăți, adeseori insurmontabile. În cazul lui Paul Goma, această iubire infinită s-a materializat într-o continuă luptă cu regimul ideologic al acelor vremi: comunismul. În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și arestat pentru opt zile, fiind exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism.

Paul Goma, fotografiat pentru dosarul securității, ca element periculos în comunism.

Paul Goma, fotografiat pentru dosarul Securității, ca element periculos în comunism. Foto: flori-balanescu.blogspot.ro

Cu toate acestea, a perserverat și a reușit să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953. Anul 1954 l-a prins în febra admiterii în mediul academic superior, Goma înmatriculându-se la Universitatea din București, specialitatea filologie română, și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar l-a ales pe ultimul.

Ostentativ, regimul de atunci l-a admis în rândurile sale, în speranța unei autocorecții forțate, dar după înfrângerea Revoluției Maghiare din 1956, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc, după care, în toamna aceluiași an a fost arestat și acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă”. Lungul său periplu a luat turnura a doi ani de închisoare, în temnițele cele mai de temut: Jilava și Gherla.

Starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte

În activitatea sa literară s-a resimțit o ură vădită împotriva nedreptăților acelei perioade, astfel încât în 1971, a fost propus pentru a fi exclus din Partidul Comunist Român, în care se înscrisese în august 1968. Cauza era romanul „Ostinato”, amplu cenzurat în România, dar care fusese publicat integral în Germania Federală. Autorul afirma: ”starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte”, astfel că Goma a ajuns și la cele mai importante stații radio, de unde a vociferat ideile sale principale. La Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma ”Ușa noastră, cea de toate zilele”, iar în 1977 la același radio reușește să trimită o scrisoare deschisă, în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România, pentru care a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate.

Deși scriitorul era tutelat în acea perioadă de organizația Amnesty International, repercusiunile nu s-au lăsat prea mult așteptate. La 20 noiembrie 1977, lui Goma, soției și copilului său le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați din țară. În consecință, aceștia au cerut azil politic statului francez. Acolo, Paul Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a lui Nicolae Ceaușescu. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

Cert este că Paul Goma reprezintă și o controversă, deoarece se înscrie printre cei care neagă Holocaustul din spațiul românesc, publicând în 2002 eseul „Săptămâna roșie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia și Evreii”, în care descrie „atrocități comise de populația neromână, în special, întreaga minoritate evreiască în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, ca urmare a ultimatumului sovietic din iunie 1940”. A stârnit prin această lucrare un val de nemulțumiri, în rândul istoricilor, care au catalogat acest eseu drept un pseudo-studiu.

Dincolo de toate aceste dificultăți, de nemulțumirile pe care le-a trezit anumitor demnitari ai vremii, Paul Goma rămâne un exilat în uitare, un nomad al dreptății, care a pus pe hârtie chinurile unui popor.

Foto deschidere: flori-balanescu.blogspot.ro

Matricea Românească dă voce tinerei generaţii – eşti un tânăr sau o tânără româncă ce vrea să-şi facă gândurile auzite? Îţi aşteptăm contribuţia!

Acum puțin timp am fost întrebată ce mă inspiră si în mod surprinzător am realizat că pe cât de simplă pare această întrebare, pe atât de mult timp mi-a luat să-i aflu răspunsul. Așadar am tratat-o ca pe o provocare și am pornit în elucidarea enigmei, aflând astfel că de fapt inspirația, pentru mine, apare în orice aspect minor al vieții cotidiene: în oameni, în muzică, în problemele de care ne izbim zilnic, poate chiar și în ceaiul de dimineață. La fel ca și fericirea, inspirația își are locul în lucrurile simple, stimulând creativitatea.

Am realizat că, de fapt, inspirația a venit odată cu momentele ce m-au marcat mai mult sau mai puțin de-a lungul timpului și cu oamenii ce au venit și plecat odată cu ele. Am înțeles că un poet sau scriitor nu este mai inspirat decât restul lumii, chiar dacă forța creatoare pare a fi parte din el. Am aflat ca ești inspirat când călătorești sau când asculți melodia preferată ori citești o carte ce-ți place. Am găsit inspirația în zilele ploioase (precum este cazul în aceste zile) ori în cele cu apusuri târzii, în care cerul pare să se rușineze odată cu venirea lunii.

În mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată

Mă inspiră cei ce s-au remarcat în trecut prin calitățile lor. Mă inspiră diferențele de opinie, caracterele dinamice şi oamenii raționali. Mă inspiră greșelile pe care le-am făcut în trecut. Mă inspiră diminețile târzii de sâmbătă, călătoriile spontane și personajele din filme. Mă inspiră oamenii fericiţi. Mă inspiră natura. Iar în mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată. Mă inspiră un lucru de care sunt mândră. Mă inspiră încrederea celor ce mă susțin și mulțumirea ce poate fi citită pe chipurile lor atunci când reușesc să fac ceea ce îmi propun.

De fapt, totul este o sursă de inspirație, oriunde ți-ai arunca privirea o vei găsi. În opinia mea, visele, curajul și armonia nu sunt decât o ecuație, ce calculată corect va rezulta inspirație si reușită. Practic, de cele mai multe ori inspirația, acea sclipire de moment, poate fi cheia succesului, având puterea de a-ți marca definitiv viața. Şi poate că, într-o zi, fiecare dintre noi va avea forța și „starea de tensiune creatoare” necesare pentru a-și risca norocul în schimbul unei posibile reușite.

În final, totul este în realitate un fapt efemer, ce fără culoarea spontaneității și a originalității n-ar avea sens și care, până la urmă, își va afla sfârşitul, însă totul depinde de noi. Noi putem alege cum şi când ne-am autopermis să fim fericiți și inspirați, pentru a începe să scriem și rânduri frumoase în cartea vieții noastre.

Prin urmare… tu când ai intâlnire cu fericirea și cu inspirația?

Foto deschidere: litere folosite odinioară la imprimarea ziarelor, expuse în Muzeul „Casa Mureșenilor” din Brașov

Cătălina Ifrim

Matricea Românească a făcut parte marţi, în avancronica spectacolului “Ťoamna Simfonic Aniversar”, dintr-o asistenţă de gală, la lansarea “bucureşteană” a volumului memorialistic “Vă dau un an din viaţa mea”, al maestrului Tudor Gheorghe. Mai jos, câteva dintre gândurile omului de cultură, la ceas aniversar.

Despre Tudor Gheorghe, criticii vorbesc fără excepţie în termeni elogioşi: el este – asemeni Mariei Tănase – culegătorul folclorului românesc uitat, pe care l-a readus la viaţă, este luptătorul neobosit contra poluării folclorului autohton, este cavalerul limbii române literare.

“Ce povestitor e cântăreţul ăsta!”, a exclamat academicianul Dumitru Radu Popescu la citirea manuscrisului ce avea să devină, simplu şi puternic spus, “Vă dau un an din viaţa mea”.

Maestrul a vorbit despre cartea sa cu modestie, în puține cuvinte, glumind la începutul prelegerii sale, în fața prietenilor, privitor la faptul că îi este mai ușor să cânte pentru 4000 de oameni decât să grăiască în fața a „o mână” de persoane, pentru că se găsește într-o postură mai puțin obișnuită – cea de scriitor.

Timpul este un râu, care în viaţă curge liniar şi fără întrerupere într-o singură direcţie. Cartea tatei este râul cu meandrele lui, este un concert în scris ~ Adrian Tudor

„Am fost întrebat mai demult – ei s-au întrebat: «Cât o să mai cânte ăsta? Ce o să facă după ce n-o să mai cânte?». Eh, dragii mei, ați încurcat-o! Am ce face. Veți citi o carte care se citește foarte ușor, este scrisă cu mult umor, cu tristețe, cu amărăciune. Veți vedea, veți întrezări, că urmează să scriu lucruri mult mai importante. Am fost întrebat, de pildă, de ce nu public propriile mele poezii. (…)

Tudor Gheorghe, o figură distinsă a culturii româneşti, vorbind la lansarea cărţii sale, găzduită de Palatul Parlamentului

Tudor Gheorghe, o figură distinsă a culturii româneşti, vorbind la lansarea cărţii sale, găzduită de Palatul Parlamentului

Romulus Vulpescu spunea: «Publică-ți, pentru că vreau să-ți fac eu cartea». Mulți prieteni voiau să să se implice. N-am publicat propriile mele poeme pentru că am considerat să pun mai întâi marile poezii românești. Oricât de frumoase ar fi poeziile mele de dragoste, niciodată nu vor fi ca cele ale lui Arghezi.”

Eu tremur de frig împreună cu 600 de români în casa de cultură a unui oraş, al cărui primar e urmărit penal pentru c-a primit o sută de milioane de euro mită! Asta după 25 de ani de la începutul democratizării României. ~ extras din „Vă dau un an din viaţa mea”, de Tudor Gheorghe

„Cântărețul povestitor” (şi vice-versa) ne pregătește o nouă lecție de viață în versuri dureroase, grele, „ce ilustrează viața pe care o ducem și idealurile noastre – cum au fost și ce au ajuns”. Până atunci, Tudor Gheorghe „și-a făcut mâna” cu proza scurtă adusă în fața cititorilor, care vor reînvăța să râdă, să plângă și, bineînțeles, să trăiască, ajutaţi de reflecţiile unuia dintre marii români ai epocii.

„Şi un ultim gând: Nu vă apucați să o citiți seara, pentru că nu o veți lăsa din mână până dimineaţa!”

 

Tudor Gheorghe a vorbit la lansarea cărţii sale memorialistice, “Vă dau un an din viaţa mea”, Fundaţia – Editura Scrisul Românesc, Craiova 2016, 267 pagini

 

Citeşte și un interviu de colecţie Matricea Românească cu Tudor Gheorghe: “Locul meu e aici. Eu trebuie să duc mai departe ce mi-au cântat păsările, pădurile… Mă rup de ele, nu mai sunt!”

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

scriitor






Paul Goma – istoria unui exilat în uitare

27 octombrie 2017 |
Matricea Românească vă aduce un articol despre Paul Goma, scriitor din Basarabia, care a făcut istorie, luptând contra regimului comunist din România. Romanciera franceză Catherine Cusset nota cu referire la munca de scriitor, în unul dintre ultimele sale...


Tudor Gheorghe “ne dă un an din viaţa lui”. Să nu îl irosim!

25 octombrie 2016 |
Matricea Românească a făcut parte marţi, în avancronica spectacolului “Ťoamna Simfonic Aniversar”, dintr-o asistenţă de gală, la lansarea “bucureşteană” a volumului memorialistic “Vă dau un an din viaţa mea”, al maestrului Tudor Gheorghe. Mai...

 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează