Tag

scriitor

Dumitru-Horia Ionescu a plecat în Germania în 1984. După multe peripeții, a ajuns împreună cu mama sa, Lidia Ionescu-Stăniloae (fiica Părintelui Stăniloae), la Freiburg. Statutul de refugiat politic nu le-a deschis imediat ușile către integrarea în societatea germană, dar ei nu aveau de ales, regimul comunist din România descuraja totalmente orice gând de întoarcere. Rememorând anii de început, Dumitru-Horia Ionescu poate privi analitic spre imigranții de astăzi din Germania, care adesea refuză ei înșiși integrarea, și face o evaluare și a măsurii în care ideea europeană are încă substanță. Vă invităm să ascultați interviul audio sau să parcurgeți sinteza de mai jos a răspunsurilor invitatului nostru.

 

 

  • Toată lumea se temea, cu prilejul alegerilor europene, de creșterea ponderii extremiștilor. Nu s-a confirmat, iar acest lucru este foarte bun, pentru că scopul Uniunii Europene este acela de a crea bunăstare socială
  • Democrația trebuie să se articuleze cu unele coordonate economice. Pentru că, în cazul în care nu se reușește menținerea unui nivel de trai ridicat în toate țările membre, aceasta poate duce pe viitor la afectarea democrației
  • Să nu uităm: când Statele Unite s-au pregătit de război împotriva lui Hitler, economia americană a trecut de la liberalismul absolut care îi este specific către un control al statului asupra unor anumite ramuri ale industriei și finanțelor, astfel încât statul să aibă posibilitatea de a menține efortul de război.
  • Sărăcia aduce în mod obligatoriu dictatură. Iar statele au datoria să prevină acest lucru
  • Politicienii de la ”butoanele” Uniunii Europene gândesc în continuare la nivelul anilor ’80 sau ’90. Aceasta este criza. Trebuie să apară o generație nouă de politicieni, care să regândească în mod fundamental ce înseamnă de fapt acest spațiu comunitar.
  • O formă de naționalism în Franța de zi cu zi: învățătoarele și profesoarele care le spun elevilor lor că, dacă știi să vorbești bine limba franceză, nu mai e nevoie ca francez să înveți o limbă străină. Din acest motiv, care trădează o structură istorică, francezilor le va fi greu să fie un motor al UE, în adevăratul sens al cuvântului. Se aude foarte bine atunci când ei rostesc ”Vive la France!”. Lor le va fi foarte greu să integreze ideile și curentele din întreaga Europă.
  • În timpul lui Napoleon, pe ambele maluri ale Rinului, de exemplu, școlarizarea se făcea în franceză. Toți copiii erau obligați să vorbească foarte bine franceza, pentru că Franța era atunci mult mai puternică decât micuțele state germane. Efectul neașteptat a fost o formă de integrare europeană: erau veri foarte ploioase în Germania, iar viticultorii germani au plecat din zona Rinului în zona Champagne. Toate firmele de șampanie din Franța sunt înființate de germani, acolo ei au făcut cel mai minunat vin din lume, care este șampania franțuzească. Și totul datorită faptului că vorbeau perfect franceza!
  • Asta o spun oricărui tânăr din România: hai să știm măcar două limbi străine! Cine știe, poate va vrea vreun român să facă odată vin în Franța!
  • Multe elite ale României s-au format în Occident, e adevărat. Dar acești oameni s-au întors în România! Acest lucru nu se mai întâmplă astăzi. Și cred că asta e problema pe care o avem și o vom avea în continuare.
  • Mina Minovici a fost invitat de nenumărate ori să devină ministru al sănătății în Franța. Iar institutul de medicină legală din Londra este după modelul lui Mina Minovici. Deci el ar fi putut să plece oriunde, să câștige mult mai mult decât la București, dar el a preferat să se întoarcă și să lucreze aici.
  • De ce s-au întors elitele noastre în România și nu au rămas în Paris sau în Berlin? Aveau un ideal. Aveau un plan de țară.
  • Rolul politicii este acela de a crea un plan. Europa este o Europă a regiunilor. Noi trebuie să ne creăm un plan în regiunea noastră și să-l adaptăm la legile și normele europene.
  • Să mă integrez în Germania anilor 80 mi-a fost mult mai greu decât le este acum imigranților să se integreze. Mama (Lidia Stăniloae, n.red.) vorbea perfect nemțește, dar foarte mulți ani ni se reproșa că vorbim cu accent. Oriunde mergeam era o întrebare standard: De unde veniți? Societatea germană s-a schimbat între timp foarte mult. Acum nici copiilor nu li se mai cere să vorbească germana până la ultimul punct și la ultima virgulă, ci trebuie să se înțeleagă cu ceilalți în limba germană cât mai bine.
  • Cine vine astăzi în Germania și nu se integrează este vinovat și răspunzător de acest lucru.
  • Nu cunosc cifre exacte, dar știu că există și o minoritate de imigranți care refuză să se integreze în Germania.
  • Cu riscul de a fi incorect politic: observi pe stradă, în Germania, că există o dorință de exclusivitate la noii veniți. Nu atât nemții nu doresc să intre cu ei în legătură, ci ei doresc să rămână între ei și nu doresc să aibă legături cu germanii.
  • Economicul este una dintre cheile cu care se poate rezolva problema integrării imigranților care cultural sunt foarte diferiți. Dar și educația. Și aici este vorba și de educarea occidentalilor, care trebuie să învețe să accepte religia și felul de viață al noilor tăi vecini.
  • De ce ne privește incendiul de la catedrala Nôtre Dame? Pentru că această catedrală este un simbol al ideii europene.Dar să ne ferească Dumnezeu ca noua construcție a catedralei să fie doar un fel de muzeu lipsit de personalitatea tradiției creștine!

 

Ivona Boitan este regizor și scriitor, dar a lucrat mulți ani în ProTv și în industria publicității. Ne deschide o ușă simbolică spre culisele acestor domenii și ne vorbește despre cum se vede viața, în dramatismul și dinamismul ei, din cabina regizorului.

 

Ați studiat teatru, dar ați ajuns să lucrați întâi la televiziune. Care este prima diferență între cele două?

În teatru ai trupă, în televiziune ai echipă. Ce înseamnă asta? Oricât de important e un om în televiziune, el nu va putea înlocui alți oameni. Niciodată vedeta nu va suplini editorul de montaj sau cameramanul. Acolo fiecare este foarte important. Oricât de mare ar fi egoul cuiva, el trebuie să stea în pătrățica lui. Așa e televiziunea. Din punctul meu de vedere, e un exercițiu minunat, îl recomand tuturor.

Din ce motiv?

Noi, românii, suntem foarte deficitari la munca în echipă. Suntem o nație de individualiști: eu am zis, a fost ideea mea, de la mine a plecat! Eu în teatru am dus ce am învățat în televiziune. A fost o experiență care m-a îmbogățit.

Totul în lumea de azi funcționează pe bază de concurență. Nu e evident că, pentru a reuși,  trebuie să dau din coate, pentru că altfel voi pierde?

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior. Eu am atât loc în interiorul meu, că n-am cum să-l ocup, atât e de mult. Doar că noi preferăm să ne extindem cât mai mult în exterior.

 

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior.

 

Și ce efect are asta?

Nouă ni se pare că dacă avem două scaune și nu unul singur suntem mai buni. Nu, nu suntem mai buni, doar avem mai multe scaune. Asta nu spune nimic despre tine. A, dacă ai două idei, da. Dacă ai două idei în cap și nu una singură, da.

Ați lucrat mult în publicitate. Cum a fost?

Publicitatea este un mediu foarte artificial. Când intri într-o agenție de publicitate, simți că intri într-un spațiu aparte. Toți sunt colorați, toți au brandul pe ei, toți au glume, e o inteligență artificioasă. E un fel al lor de a fi. Și sunt niște oameni triști în esență, pentru că ei știu că sunt nu efemeri, ci lucrează la însăși baza efemerității, ei cultivă efemerul. În publicitate s-a vândut astăzi, gata, mâine trebuie s-o ia de la capăt.

E o meserie în care se câștigă mulți bani.

Când oamenii au bani mulți, ei au impresia că îi și merită. Că ei sunt deosebiți și din cauza asta primesc banii ăia. În publicitate știi foarte clar că minți, că le induci oamenilor niște aspirații pe care nu le au, motiv pentru care le determini niște nefericiri, niște frustrări pe care nu le-ar fi avut dacă nu le-ai fi proiectat tot timpul imaginea aceea frumoasă a casei, a mașinii și așa mai departe. E o industrie nocivă, din punctul meu de vedere. N-aș mai lucra în publicitate pentru nimic în lume.

Poți să influențezi în bine pe cei din jurul tău sau să-i influențezi în rău, într-un cerc mai mare sau mai mic. Cu cât influențezi în bine mai mulți oameni, cu atât ești un om mai ”de succes”

În ce termeni ar trebui să definim succesul?

Părinții fac mult rău îndemnându-și copiii spre profesii de succes. Ideea de succes este ceva, din nou, nociv. Nu poți fi de succes. Poți să influențezi în bine pe cei din jurul tău sau să-i influențezi în rău, într-un cerc mai mare sau mai mic. Cu cât influențezi în bine mai mulți oameni, cu atât ești un om mai ”de succes”, indiferent ce scrie pe ușa cabinetului sau al biroului tău.

Familiile investesc mult astăzi pentru a le oferi copiilor o viitoare carieră reușită.

Mulți părinți își orientează copiii să învețe afară, și aici este ceva cumplit, din punctul meu de vedere. Un copil de 18 ani care a trăit într-un anumit mediu, într-o anumită societate, cu gașcă, cu prieteni, cu rude, cum suntem noi că ne adunăm și mergem împreună la picnicuri și nu știu ce, și-l trimiți afară, într-o societate în care fiecare este pe cubiculul lui, în care totul este atât de diferit. Și tu ca părinte ești fericit că-l trimiți pe copilul tău acolo, fără să te gândești ce generezi în interiorul lui. Tu ca părinte faci asta în loc să te gândești: vreau să-i fie bine copilului meu, doar să-i fie bine. Să-l văd că-i pozitiv, că zâmbește, că se bucură de viață, că nu e nevoit să ia antidepresive la 30 de ani.

 

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română.

 

Dar avem nevoie de o generație de elite. Cum o s-o creștem altfel decât prin renunțare, printr-o formă de asceză?

N-avem cum să avem o generație de elite, pentru că noi nu ne respectăm oamenii inteligenți, nu respectăm oamenii culți, modești, oamenii de bun simț.

Tocmai de asta tinerii vor pleca din România, ca să găsească în străinătate recunoașterea pe care o merită.

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română. Eu, ca scriitor, dacă mă duc în străinătate ca să scriu acolo, în limba țării aceleia, trădez. Trădez pe Stănescu, pe Eminescu, trădez limba română, pentru că ei sunt limba română. Mă gândesc așa: te duci și scrii în limba țării aceleia și apoi ești tradus în română?! Așa simt eu, simt că am trădat dacă am făcut asta.

Cum ieșim din ispita asta?

Să nu mai gândim cu spirit de turmă. Să gândească fiecare pentru el. Ca părinți, să le dăm copiilor tot ce le trebuie, dar să le dăm ce le trebuie! Adică să nu-i creștem cu sloganul acela, că România e o țară frumoasă, păcat că-i locuită. L-aș da în judecată pe cel care a creat sloganul ăsta, care a făcut atât de mult rău.

Asociația Culturală Matricea Românească a participat luni, 15 ianuarie, cu ocazia zilei de naștere a Poetului tuturor românilor, la depunerea de flori la statuia lui Mihai Eminescu, din fața Ateneului Român din București, ceremonie organizată de corpul profesoral de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu din Capitală. Ulterior momentului solemn prilejuit de ziua lui Mihai Eminescu, am asistat la o lecție de Limba Română condusă de un adevărat profesor: Ioana Revnic.

Între Mihai Eminescu și România poate fi pus semnul egalității. Cu acest gând, am purces la un eveniment simbolic, depunerea de flori la statuia lui Mihai Eminescu din fața Ateneului Român, unde echipa Asociației Culturale Matricea Românească a fost invitată de profesorii de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu. Am ajuns exact la timp ca să văd fețele îmbujorate și exaltate ale copiilor, elevi în clasa a V-a, gata să aducă un omagiu celui care a transformat limba română într-o sursă nesecată de romantism și candoare, marele Mihai Eminescu.

Aliniați și antrenați într-un zumzet cald, cei mici au admirat statuia poetului cu un interes dezinvolt, de parcă între ei s-ar fi construit o punte, o legătură între un trecut fabulos, îmbrăcat în stofa poeziilor eminesciene, și un viitor luminos, cu zâmbet de copil și armonie. Sub îndrumarea doamnei director Mona Șerbănescu, junii elevi au recitat, cu naturalețe și emoție în glas, cele mai frumoase opere ale Marelui Poet, iar entuziasmul lor molipsitor a animat întreaga activitate, în ciuda zăpezii care cădea în falduri albe.

Poezia lui Mihai Eminescu, „O, rămâi”, în interpretarea unui elev de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu din Capitală

Înzăpezitul Eminescu și-a primit ovațiile de la înălțimea soclului său, iar florile roșii depuse pe umerii falnicului poet au fost finalitatea cea mai potrivită a ceremoniei. L-am luat însă în inimile noastre pe cel care a rescris poezia românească și am purces la drum printr-un București alb, pentru a fi părtași la activitatea Liceului, mai ales în această săptămână specială, când memoria lui Mihai Eminescu și perspectiva dezvoltării culturale a țării sunt la ordinea zilei.

Mare mi-a fost norocul să o cunosc pe profesoara de Limba și Literatura Română Ioana Revnic, o prietenă fidelă a Basarabiei și o profesionistă de calibru. Aceasta m-a introdus cu ușurință la una dintre lecțiile pe care le ține cu „picii” de la clasa a V-a, iar astăzi, așa cum era firesc, dascălul le-a ținut un curs dedicat arelui Mihai Eminescu. Odată pășit pragul clasei, am rămas încântată de copiii extrem de activi, aidoma unui mic stup de albine, vioi și gata să cucerească lumea întreagă, care știu nu doar să învețe, ci să și mediteze asupra măreției culturale a Patriei lor.

Acești mici descoperitori ai operei eminesciene au discutat pe marginea unui fragment din lucrarea „Viața lui Mihai Eminescu”, scrisă de către George Călinescu. O alegere care ar putea părea dificilă pentru un auditoriu juvenil, mai ales dacă judecăm după faptul că lucrarea lui Călinescu este o biografie critică, lipsită de sentimentalisme. Cu toate acestea, copiii au catalogat fragmentul selectat în manual drept potrivit, deoarece pune accentul pe o perioadă specială din viața lui Mihai Eminescu, și anume copilăria. Una dintre elevele prezente a explicat această potrivire prin faptul că, până la urmă și el, „Marele Poet a fost copil”. Și nu „unul dintre cei cuminți”, s-a grăbit să confirme un alt coleg. Mi s-a părut realmente uimitoare nonșalanța cu care au perceput acest subiect copiii. Departe de ei toate sintagmele cu care ne-am obișnuit să înzestrăm opera eminesciană, iată de ce din vorbele lor emana o sinceritate și o deschidere firească față de subiect.

Aceste deprinderi și aptitudini operaționale în cadrul cursului se datorează, cu certitudine, măiestriei pedagogului, iar profesorul Ioana Revnic este cu siguranță o candidată potrivită la acest titlu. Doctor în Filologie al Universităţii din Oradea și autor de cărți și manuale (volumul de debut Dresură de lei, Editura Curtea Veche, 2011, Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, Editura ALLFA, 2013, Lumea romanului românesc. Perioada 1965 – 1989, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013, la care se adaugă un Manual de Limba și Literatura Română pentru clasa a V-a, Editura Corint, 2017), doamna Ioana Revnic reușește să îl aducă pe Eminescu mai aproape de copiii pe care îi învață zi de zi.

Ioana Revnic, profesor de Limba Română la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu, un dascăl care l-a apropiat pe Mihai Eminescu de inimile elevilor săi

Ioana Revnic, profesor de Limba Română la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu, un dascăl care l-a apropiat pe Mihai Eminescu de inimile elevilor săi

Cu o carieră prodigioasă de peste douăzeci de ani în pedagogie și un spirit tânăr, încărcat de emoție și sensibilitate, doamna profesor mânuiește cu încredere sarcina sa de formator al elitelor. Spune despre elevii săi, cu o maternitate călduroasă, că sunt „copiii mei”, acest lucru fiind ușor sesizabil din maniera cu care îi învață despre lucruri frumoase și oameni remarcabili, precum este Mihai Eminescu.

Despre percepția copiilor din Liceul Pedagogic Anastasia Popescu asupra operei marelui Poet Mihai Eminescu, profesorul spune că aceștia o dobândesc „în măsura în care și profesorii reușesc să îi prezinte operele așa cum se cuvine”. În egală măsură, pedagogii, din spusele doamnei Revnic, „încearcă să împrietenească elevii cu opera eminesciană prin toate activitățile pe care le fac colegii ei”, adică interdisciplinar. Pe Mihai Eminescu, a ajuns să îl înțeleagă pe parcursul carierei pedagogice, atunci când l-a adus mai aproape de elevii săi.

Această minunată zi de naștere a Marelui Poet, împodobită de fulgii ușori ai unei ierni întârziate, este o posibilitate de readucere aminte, dar și de clădire a unor fundamente noi, grație unor oameni virtuoși, de cuvânt, căci așa cum spunea Mihai Eminescu: „Stejarul crește numai unde-i pământul bun, buruienile cresc pretutindeni”.

Matricea Românească vă aduce un articol despre Paul Goma, scriitor din Basarabia, care a făcut istorie, luptând contra regimului comunist din România.

Romanciera franceză Catherine Cusset nota cu referire la munca de scriitor, în unul dintre ultimele sale romane, că ”a ezita, a fi torturat de fiecare frază, a considera nul tot ce scrii, a șterge, toate astea sunt semnul celei mai rafinate inteligențe”. În cazul lui Paul Goma, tortura a luat forma unui exil forțat din Patrie. Ce pedeapsă poate fi mai dură decât aceasta?

Paul Goma s-a născut în Basarabia, în 1935, la Mana, Vatici, județul Orhei, Regatul României, ca al doilea fiu al unei familii de învățători români, deci de la bun început a avut parte de o educație aleasă și a fost predestinat succesului. Ajungând la maturitate, acesta nu va uita de unde pornesc rădăcinile sale și va scrie romanul ”Din calidor”, o memorie vie a copilăriei sale.

”Din calidor”, o istorie sensibilizantă despre copilăria autorului în Basarabia

”Din calidor”, o istorie sensibilizantă despre copilăria autorului în Basarabia. Foto: ratioetrevelatio.com

Dar istoria este cea care dă tonul, care impune limite și restricții. În 1939, când a fost semnat pactul diabolic Molotov-Ribbentrop și Basarabia a căzut în capcana amenințării roșii, familia Goma a luat drumul pribegiei, evadând dincolo de cortina de fier, în România.

Se spune că Dumnezeu îi încearcă pe fiii săi preaiubiți, punându-le în cale dificultăți, adeseori insurmontabile. În cazul lui Paul Goma, această iubire infinită s-a materializat într-o continuă luptă cu regimul ideologic al acelor vremi: comunismul. În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și arestat pentru opt zile, fiind exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism.

Paul Goma, fotografiat pentru dosarul securității, ca element periculos în comunism.

Paul Goma, fotografiat pentru dosarul Securității, ca element periculos în comunism. Foto: flori-balanescu.blogspot.ro

Cu toate acestea, a perserverat și a reușit să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953. Anul 1954 l-a prins în febra admiterii în mediul academic superior, Goma înmatriculându-se la Universitatea din București, specialitatea filologie română, și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar l-a ales pe ultimul.

Ostentativ, regimul de atunci l-a admis în rândurile sale, în speranța unei autocorecții forțate, dar după înfrângerea Revoluției Maghiare din 1956, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc, după care, în toamna aceluiași an a fost arestat și acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă”. Lungul său periplu a luat turnura a doi ani de închisoare, în temnițele cele mai de temut: Jilava și Gherla.

Starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte

În activitatea sa literară s-a resimțit o ură vădită împotriva nedreptăților acelei perioade, astfel încât în 1971, a fost propus pentru a fi exclus din Partidul Comunist Român, în care se înscrisese în august 1968. Cauza era romanul „Ostinato”, amplu cenzurat în România, dar care fusese publicat integral în Germania Federală. Autorul afirma: ”starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte”, astfel că Goma a ajuns și la cele mai importante stații radio, de unde a vociferat ideile sale principale. La Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma ”Ușa noastră, cea de toate zilele”, iar în 1977 la același radio reușește să trimită o scrisoare deschisă, în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România, pentru care a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate.

Deși scriitorul era tutelat în acea perioadă de organizația Amnesty International, repercusiunile nu s-au lăsat prea mult așteptate. La 20 noiembrie 1977, lui Goma, soției și copilului său le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați din țară. În consecință, aceștia au cerut azil politic statului francez. Acolo, Paul Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a lui Nicolae Ceaușescu. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

Cert este că Paul Goma reprezintă și o controversă, deoarece se înscrie printre cei care neagă Holocaustul din spațiul românesc, publicând în 2002 eseul „Săptămâna roșie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia și Evreii”, în care descrie „atrocități comise de populația neromână, în special, întreaga minoritate evreiască în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, ca urmare a ultimatumului sovietic din iunie 1940”. A stârnit prin această lucrare un val de nemulțumiri, în rândul istoricilor, care au catalogat acest eseu drept un pseudo-studiu.

Dincolo de toate aceste dificultăți, de nemulțumirile pe care le-a trezit anumitor demnitari ai vremii, Paul Goma rămâne un exilat în uitare, un nomad al dreptății, care a pus pe hârtie chinurile unui popor.

Foto deschidere: flori-balanescu.blogspot.ro

Matricea Românească dă voce tinerei generaţii – eşti un tânăr sau o tânără româncă ce vrea să-şi facă gândurile auzite? Îţi aşteptăm contribuţia!

Acum puțin timp am fost întrebată ce mă inspiră si în mod surprinzător am realizat că pe cât de simplă pare această întrebare, pe atât de mult timp mi-a luat să-i aflu răspunsul. Așadar am tratat-o ca pe o provocare și am pornit în elucidarea enigmei, aflând astfel că de fapt inspirația, pentru mine, apare în orice aspect minor al vieții cotidiene: în oameni, în muzică, în problemele de care ne izbim zilnic, poate chiar și în ceaiul de dimineață. La fel ca și fericirea, inspirația își are locul în lucrurile simple, stimulând creativitatea.

Am realizat că, de fapt, inspirația a venit odată cu momentele ce m-au marcat mai mult sau mai puțin de-a lungul timpului și cu oamenii ce au venit și plecat odată cu ele. Am înțeles că un poet sau scriitor nu este mai inspirat decât restul lumii, chiar dacă forța creatoare pare a fi parte din el. Am aflat ca ești inspirat când călătorești sau când asculți melodia preferată ori citești o carte ce-ți place. Am găsit inspirația în zilele ploioase (precum este cazul în aceste zile) ori în cele cu apusuri târzii, în care cerul pare să se rușineze odată cu venirea lunii.

În mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată

Mă inspiră cei ce s-au remarcat în trecut prin calitățile lor. Mă inspiră diferențele de opinie, caracterele dinamice şi oamenii raționali. Mă inspiră greșelile pe care le-am făcut în trecut. Mă inspiră diminețile târzii de sâmbătă, călătoriile spontane și personajele din filme. Mă inspiră oamenii fericiţi. Mă inspiră natura. Iar în mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată. Mă inspiră un lucru de care sunt mândră. Mă inspiră încrederea celor ce mă susțin și mulțumirea ce poate fi citită pe chipurile lor atunci când reușesc să fac ceea ce îmi propun.

De fapt, totul este o sursă de inspirație, oriunde ți-ai arunca privirea o vei găsi. În opinia mea, visele, curajul și armonia nu sunt decât o ecuație, ce calculată corect va rezulta inspirație si reușită. Practic, de cele mai multe ori inspirația, acea sclipire de moment, poate fi cheia succesului, având puterea de a-ți marca definitiv viața. Şi poate că, într-o zi, fiecare dintre noi va avea forța și „starea de tensiune creatoare” necesare pentru a-și risca norocul în schimbul unei posibile reușite.

În final, totul este în realitate un fapt efemer, ce fără culoarea spontaneității și a originalității n-ar avea sens și care, până la urmă, își va afla sfârşitul, însă totul depinde de noi. Noi putem alege cum şi când ne-am autopermis să fim fericiți și inspirați, pentru a începe să scriem și rânduri frumoase în cartea vieții noastre.

Prin urmare… tu când ai intâlnire cu fericirea și cu inspirația?

Foto deschidere: litere folosite odinioară la imprimarea ziarelor, expuse în Muzeul „Casa Mureșenilor” din Brașov

Cătălina Ifrim

Cătălina Ifrim

Elevă în clasa a VIII-a la Şcoala Gimnazială nr. 119 din Bucureşti. Olimpică la Limba şi Literatura Română. Visătoare cu ochii deschişi, trezită din când în când la realitate de către viață
Cătălina Ifrim

Matricea Românească a făcut parte marţi, în avancronica spectacolului “Ťoamna Simfonic Aniversar”, dintr-o asistenţă de gală, la lansarea “bucureşteană” a volumului memorialistic “Vă dau un an din viaţa mea”, al maestrului Tudor Gheorghe. Mai jos, câteva dintre gândurile omului de cultură, la ceas aniversar.

Despre Tudor Gheorghe, criticii vorbesc fără excepţie în termeni elogioşi: el este – asemeni Mariei Tănase – culegătorul folclorului românesc uitat, pe care l-a readus la viaţă, este luptătorul neobosit contra poluării folclorului autohton, este cavalerul limbii române literare.

“Ce povestitor e cântăreţul ăsta!”, a exclamat academicianul Dumitru Radu Popescu la citirea manuscrisului ce avea să devină, simplu şi puternic spus, “Vă dau un an din viaţa mea”.

Maestrul a vorbit despre cartea sa cu modestie, în puține cuvinte, glumind la începutul prelegerii sale, în fața prietenilor, privitor la faptul că îi este mai ușor să cânte pentru 4000 de oameni decât să grăiască în fața a „o mână” de persoane, pentru că se găsește într-o postură mai puțin obișnuită – cea de scriitor.

Timpul este un râu, care în viaţă curge liniar şi fără întrerupere într-o singură direcţie. Cartea tatei este râul cu meandrele lui, este un concert în scris ~ Adrian Tudor

„Am fost întrebat mai demult – ei s-au întrebat: «Cât o să mai cânte ăsta? Ce o să facă după ce n-o să mai cânte?». Eh, dragii mei, ați încurcat-o! Am ce face. Veți citi o carte care se citește foarte ușor, este scrisă cu mult umor, cu tristețe, cu amărăciune. Veți vedea, veți întrezări, că urmează să scriu lucruri mult mai importante. Am fost întrebat, de pildă, de ce nu public propriile mele poezii. (…)

Tudor Gheorghe, o figură distinsă a culturii româneşti, vorbind la lansarea cărţii sale, găzduită de Palatul Parlamentului

Tudor Gheorghe, o figură distinsă a culturii româneşti, vorbind la lansarea cărţii sale, găzduită de Palatul Parlamentului

Romulus Vulpescu spunea: «Publică-ți, pentru că vreau să-ți fac eu cartea». Mulți prieteni voiau să să se implice. N-am publicat propriile mele poeme pentru că am considerat să pun mai întâi marile poezii românești. Oricât de frumoase ar fi poeziile mele de dragoste, niciodată nu vor fi ca cele ale lui Arghezi.”

Eu tremur de frig împreună cu 600 de români în casa de cultură a unui oraş, al cărui primar e urmărit penal pentru c-a primit o sută de milioane de euro mită! Asta după 25 de ani de la începutul democratizării României. ~ extras din „Vă dau un an din viaţa mea”, de Tudor Gheorghe

„Cântărețul povestitor” (şi vice-versa) ne pregătește o nouă lecție de viață în versuri dureroase, grele, „ce ilustrează viața pe care o ducem și idealurile noastre – cum au fost și ce au ajuns”. Până atunci, Tudor Gheorghe „și-a făcut mâna” cu proza scurtă adusă în fața cititorilor, care vor reînvăța să râdă, să plângă și, bineînțeles, să trăiască, ajutaţi de reflecţiile unuia dintre marii români ai epocii.

„Şi un ultim gând: Nu vă apucați să o citiți seara, pentru că nu o veți lăsa din mână până dimineaţa!”

 

Tudor Gheorghe a vorbit la lansarea cărţii sale memorialistice, “Vă dau un an din viaţa mea”, Fundaţia – Editura Scrisul Românesc, Craiova 2016, 267 pagini

 

Citeşte și un interviu de colecţie Matricea Românească cu Tudor Gheorghe: “Locul meu e aici. Eu trebuie să duc mai departe ce mi-au cântat păsările, pădurile… Mă rup de ele, nu mai sunt!”

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Paul Goma – istoria unui exilat în uitare

27 Octombrie 2017 |
Matricea Românească vă aduce un articol despre Paul Goma, scriitor din Basarabia, care a făcut istorie, luptând contra regimului comunist din România. Romanciera franceză Catherine Cusset nota cu referire la munca de scriitor, în unul dintre ultimele sale...

Tudor Gheorghe “ne dă un an din viaţa lui”. Să nu îl irosim!

25 Octombrie 2016 |
Matricea Românească a făcut parte marţi, în avancronica spectacolului “Ťoamna Simfonic Aniversar”, dintr-o asistenţă de gală, la lansarea “bucureşteană” a volumului memorialistic “Vă dau un an din viaţa mea”, al maestrului Tudor Gheorghe. Mai...