Cristina Ursu este trainer de peste opt ani și este specializată în public speaking, storytelling și orientare în carieră. Cu peste 100 de traininguri la activ, Cristina se ocupă cu organizarea TEDx Băneasa, iar pe lângă acestea conduce propriul business. Matricea Românească a provocat-o la un dialog despre mentoratul în business, formarea unui lider, și arta unui discurs public.

Calitatea umană, mai de preț decât un CV stufos

Dacă arunci un ochi pe CV-ul ei, o să rămâi surprins să descoperi câtă experiență a acumulat. Eu însă am vrut să pătrund în spatele acestui perete informativ și să văd cine este și cum gândește Cristina Ursu. “Să știi că primul cuvânt care mi-a venit în minte este om! Pentru că departe de tot CV-ul și experiența pe care le-am acumulat, pe mine ceea ce mă interesează din momentul în care am plecat din corporația în care m-am format ca trainer este să pot să răspund nevoii oamenilor cu care interacționez“, a spus Cristina Ursu pentru Matricea Românească.

Fie că e vorba de trainingurile pe care le țin, de sesiunile de coaching, de evenimentele pe care le fac, m-a interesat ca omul să plece cu ceva de acolo

 

Cristina ajunsese într-un moment în care orice training pe care îl ținea în corporație nu mai reprezenta deloc o provocare. “Fiind într-o corporație și ținând traininguri trebuie să te supui unor norme, unor cerințe, și atunci cunoscând foarte bine firma, profilul oamenilor care lucrau acolo și știind exact ce vrea compania, totul devenise ca un tipar. Atunci mi-am zis că eu pot mai mult, dar nu pot dacă nu plec de aici, pentru că dacă rămân aici și nevoia mea este satisfăcută, îmi este confortabil și călduț. Așa că de aici a început să se sădească sămânța unei firme pe cont propriu. Sigur, nu știam pe ce direcție o să merg, doar doream să fac training-uri pe cont propriu, să nu mai depind de o firmă, și așa am plecat din corporație“, povestește Cristina Ursu.

Cristina Ursu. Credit foto: Danmade

The Betterist și povești de la TEDx

Cristina a ținut câteva training-uri pe cont propriu și feedbackul a fost unul peste așteptări, așa a luat naștere The Betterist. “După ce i-am dat această identitate și am obținut forma legală am gândit deja primul eveniment. Se numește În Tandem. Am pornit de la faptul că de foarte multe ori auzi în jur zicale de genul ”puterea este la tine”, ”o să te descurci singur”, ”vei reuși singur”. Or, noi de fapt în viață nu suntem singuri, din clipa în care ne naștem cineva este acolo lângă noi, iar acest lucru se continuă pe tot parcursul vieții. Atunci am zis să sparg acest mit, și am dat primei ediții tema Relație și educație“, spune Cristina.

Or, noi de fapt în viață nu suntem singuri, din clipa în care ne naștem cineva este acolo lângă noi, iar acest lucru se continuă pe tot parcursul vieții

Pe lângă gestionarea propriului business, Cristina se ocupă și cu organizarea TEDx Băneasa. Am rugat-o să ne spună mai multe despre conceptul TEDx și diferența față de proiectul ei. “Următoarea ediție TEDx pe care o voi organiza pe trei octombrie are ca temă sloganul marinei Statelor Unite și anume, Improvise. Adapt. Overcome. TEDx caută mesajele, nu neapărat un nume de speaker, ci ideea pe care speakerul o promovează. Să nu vină omul la TEDx cu gândul că o să îi vorbească președintele unui țări și gata, nu, ci îmi vorbește președintele unei țări pentru că are o idee fascinantă prin care poate motiva și inspira oamenii”.

Cheia unui speech reușit este emoția

Am fost curios să aflu care este cheia unui discurs pentru ca acesta să fie catalogat drept unul complet. “Pentru mine cheia care deschide ușa este emoția. Când vin oamenii la cursurile mele de public speaking, în primul și în primul rând ce încerc să fac, dincolo de tehnici, de structuri și strategii, este să îi pun în contact cu emoția lor. Pentru că atunci când trăiești realmente povestea pe care o ai de spus, clar ea va ajunge la public într-un mod natural“, a spus Cristina Ursu.

Există oameni care au discursuri fascinate și pe care le poți urmări foarte bine, dar care nu conțin o poveste personală

Am vrut să aflu de la Cristina câteva sfaturi pentru o bună gestionare a momentelor de criză ce survin în urma unui eșec profesional. “În momentul în care te lovești de primul eșec, de prima barieră, sfatul meu este ca în acele momente să nu te gândești că acel lucru nu va funcționa deloc, ci doar la faptul că nu ai găsit calea potrivită prin care să faci să funcționeze acel lucru. În momente de eșec trebuie să gândești care sunt factorii problemei, evaluezi, iar apoi reimplementezi. Ce mi se pare foarte important e să îți dai seama ce vrei să faci, care e direcția pe care vrei să te duci, să ai determinarea și credința că ceea ce faci, faci bine și să dezvolți capacitatea de a nu lua eșecurile personal. E foarte important să nu te lași doborât de eșecuri pentru că din toate problemele prin care a-i trecut se va construi povestea pe care o poți spune oamenilor“, precizează Cristina.

Ipostazele antreprenorului și raportul față de profit

Am rugat-o pe tânăra antreprenoare să-mi spună câte ceva și despre relația dintre angajator și angajat. Care este cheia succesului în acest domeniu, în condițiile în care piața muncii de astăzi este marcată de lipsa forței de muncă și de fluctuațiile foarte mare de personal. Cristina are răspunsul pregătit: “Cred că totul se reduce la leadership. Iar ca să fii un bun lider, fie că vorbim de unul dintr-o corporație sau de un antreprenor care are oameni în subordine, trebuie să te conectezi cu oamenii. Trebuie să le înțelegi nevoile, să comunici cu ei, să le insufli motivația de care au nevoie ca să tragă împreună la aceeași barcă. Clar, un lider trebuie să fie un exemplu, însă evident că este și el vulnerabil, iar în momentul în care greșește, normal este să recunoască acest lucru și să ceară ajutorul“, spune Cristina.

Ca lider, trebuie să înțelegi nevoile angajaților tăi, să comunici cu ei și să le insufli motivația de care au nevoie

Antreprenoriatul este despre investiție, dar și despre profit. Merită însă să cauți profitul cu orice preț? Este aceasta o carte bună de jucat pentru un antreprenor, și în special pentru unul la început de drum? “Foarte posibil să nu reușești, iar în momentul în care faci un business strict în ideea aceasta vei fi văduvit de pasiune. Pentru că, indiferent ce vei oferi către consumatori, tu vei vedea doar banii care ți-ar putea intra. Dar oamenii nu cumpără doar produsul, pentru ei contează și cum îi faci să se simtă. Mi se pare foarte important ca ceea ce faci să faci cu pasiune, pentru că după aceea vor veni și banii“, spune cu multă convingere Cristina Ursu.

Când a terminat facultatea de psihologie, Mădălin era deja angajatul unei multinaționale de top. De-a lungul carierei sale a trecut prin multe posturi de conducere, de la trainer, team leader, coach și manager. Din 2017 este antreprenor în zona IT, oferă consultanță în acest domeniu, iar în restul timpului este trainer și mentor la clinica Mind Help. Am stat de vorbă despre inspirație în afaceri, importanța echipei pentru reușita businessului, dar și despre ce ar trebui să știe antreprenorii aflați la început de drum.

Productivitate vs echilibru emoțional

Timp de opt ani de zile, Mădălin a lucrat pentru o companie importantă de pe piața telecomunicațiilor. Așa a deprins tainele construirii unei echipe solide. “Mereu am căutat oameni nu neapărat cu experiență, dar cu o atitudine bună pentru a forma o echipă. Omul îți face businessul, dar tot el ți-l poate distruge”, a spus Mădălin. Când angajații caută să-și proiecteze o cale de evadare de la locul de muncă, în niciun caz afacerea ta nu se află pe un drum ascendent. Neplăcerile pot fi numeroase și diverse: fie că deadlineurile sunt prea apăsătoare, fie că între angajați există mici rivalități pentru a da cât mai bine în fața superiorilor. “Angajații trebuie să vină la job și să facă echipă cu restul oamenilor ca și cum ar veni la o a doua familie. Dacă îi creezi omului un mediu ca în familie, în secunda următoare el nu va mai fi concentrat pe problema pe care o are, ci pe găsirea unei soluții”, a zis Mădălin Scorțan.

Ca psiholog vă spun că nu există greșeală, ci doar feedback

Marile companii investesc sume semnificative pentru a crea o atmosferă echilibrată în zona emoțională. “Dacă emoțional angajatul este într-o forfotă permanentă, în niciun caz el nu se va focusa cognitiv pe programul de lucru sau pentru a răspunde frumos clienților la telefon. Aici este lupta unui coach și trainer cu managerii: dacă vor o echipă productivă, trebuie să se preocupe de ei”, a spus Mădălin Scorțan pentru Matricea Românească.

De fapt, nu există greșeli în afaceri

Astăzi, posibilitățile de a accesa finanțare pentru un business sunt la îndemâna oricui. Nu îți trebuie decât un plan pus pe hârtie într-o manieră corectă din punct de vedere al cerințelor de finanțare și o doză mare de curaj. Însă a face o afacere profitabilă și durabilă nu este la îndemâna oricui. Mulți se pierd pe cale, abandonează, pentru că simt că nu acesta este drumul lor. Unde au greșit acești antreprenori? “Ca psiholog vă spun că nu există greșeală, ci doar feedback. Dacă privim la cultura nordică vom vedea că ei sunt la polul opus în comparație cu noi. Când dau de o problemă, ei percep lucrurile ca feedback, nu ca greșeli. Din acel punct încep să se întrebe ce este de făcut pe viitor. Pe toți tinerii care vin la mine și spun că vor să înceapă un proiect, îi încurajez și îi ascult. Ca antreprenori trebuie să-i inspirăm pe ceilalți, nu trebuie să le dăm direct peștii, ci undița ca să-i prindă ei singuri”, apreciază Mădălin Scorțan.

Portretul antreprenorului de succes

I-am cerut lui Mădălin să ne spună cum ajunge cineva un mare lider. În ce condiții un antreprenor sau un manager devine un antreprenor de mare succes și un manager cu autoritate și performanță recunoscute? “Un bun lider trebuie să inspire oamenii. Un bun manager trebuie să aibă o gândire critică și să fie un foarte bun strateg. Ca să faci aceste lucruri trebuie să ți le proiectezi foarte bine mental. Trebuie să înveți să fii ucenic și mentor tot timpul. În momentul în care ajungi să crezi că știi totul, acolo e începutul sfârșitului businessului tău. De ce? Pentru că spui stop schimbării. Nu există ratarea businessului, ci există stoparea cunoașterii și evoluției”, a răspuns Mădălin.

Principiile cu care pornești îți dau succesul afacerii sau îți pot sabota complet munca

Cât despre sfaturile pe care le-ar da unui tânăr care dorește să-și deschidă o afacere, antrenorul spune că totul începe de la o dorință bine structurată. “Trebuie să fie convins că dorința lui este fermă. Următorul pas după dorință și evaluarea potențialului este să-și pună pe hârtie foarte clar ce vrea el să devină și ce o să fie businessul respectiv. Iar afacerea trebuie să fie realizabilă și realistă”.

Povestea din spatele afacerii

Statisticile indică faptul că, din 1000 de oameni care doresc să devină antreprenori, doar 60  reușesc în mod real să pună un business pe picioare. Din fericire, apreciază antrenorul de talente cu care vorbim, contextul antreprenorial din România nu a ajuns la cel mai ridicat nivel de maturitate, așa că șansele de a izbândi într-o afacere sunt destul de ridicate. “Principiile cu care pornești îți dau succesul afacerii sau îți pot sabota complet munca. E foarte important ca o afacere sa aibă o poveste. Henry Ford, Walt Disney, Steve Jobs, sunt oameni care au spus povești prin afacerile lor. În momentul în care ți-ai făcut o proiecție sănătoasă a ceea ce va deveni afacerea ta în viitor, atunci poți să scrii o poveste de succes. Un business nu poate exista fără oameni, iar fiecare om este o poveste în sine”.

Cu mult înainte de a fi academician, Sabina Ispas a încercat de două ori să intre la facultate și n-a fost acceptată: dosarul ei nu era curat. Iar pentru că viața nu era ușoară, a lucrat cot la cot cu muncitorii necalificați, în ceea ce consideră acum că a fost stagiul ei de pregătire pentru viață. Acum, ea este membră a Academiei Române, și director de peste două decenii al Institutului de Etnografie și Folclor ”Constantin Brăiloiu”. Am rugat-o să ne povestească despre începuturile sale în viața intelectuală și profesională și a acceptat, cu speranța că astfel va fi de folos celor care își caută, printre obstacolele puse de-a curmezișul drumului, rostul și calea. Vă invităm să ascultați interviul audio sau să parcurgeți sinteza sub formă de text.

• Timp de doi ani la rând am dat la facultate la București, dar Universitatea de aici nu m-a primit. Erau anii ’59-’60, încă se punea problema unei note sociale. Adică dosar. Am primit un sfat binevoitor de la o persoană care cunoștea reglementările discrete și mi-a spus că aș putea pleca mai bine să încerc la Iași sau la Timișoara. Pentru că Bucureștiul și Clujul nu-și vor deschide porțile pentru cineva ca mine. Și am ales Iașiul, pentru că era mai aproape de București.
• Iașiul: un mare, subtil, elegant și statornic centru de cultură. Este unul dintre marile centre culturale ale României.
• O să vi se pară ciudat ce vă spun. Perioada aceea în care a trebuit să lucrez, să-mi formez o altă viziune asupra muncii decât cea intelectuală, acea perioadă pentru mine a fost foarte utilă. M-a disciplinat, pentru că eu aveam mai degrabă înclinații artistice.
• Am absolvit Liceul Lazăr, Școala medie nr. 22, așa cum se numea atunci. Și am dat mai întâi la teatru, pentru că, în copilăria și adolescența mea, părinții mei mi-au oferit posibilitatea să urmez cursuri de pian, balet, frecventam opera, teatrele, concertele, deci aveam o bună educație clasică. Știam să și brodez la data aceea!

O colegă de la Suceava îmi spunea mereu: ”Sabina, ghinișor, că nu dau turcii!”

• Atunci când am picat la facultate, trebuia să rezolv problema de bază a subzistenței. Și am acceptat să lucrez. M-am angajat. Aș spune că a fost o experiență deosebit de interesantă, și n-a durat doar câteva luni. Am fost întâi zilieră. Apoi am lucrat la baza de aprovizionare și desfacere a Ministerului Metalurgiei și Construcțiilor de Mașini. Aici am găsit o lume foarte interesantă: dactilografa era soția unui fost general, iar cea care m-a inițiat în probleme de facturare făcuse o școală economică la Viena!
• Ar prinde bine oricui astăzi o experiență de acest tip (munca non-intelectuală, n.red.), pentru că te învață diversitatea lumii. Când am terminat cu lucrurl și m-am dus în sfârșit la facultate, mi-au dat și o adeverință! Asta mi-a prins bine.

Memoria culturală rezistă cam două-trei generații. După aceea trebuie să umplem niște goluri de informație

• Am vrut mai întâi să dau la facultatea de istorie. Dar la Istorie chiar era nevoie de un dosar impecabil, istoria era o facultate ideologică. Pe urmă am vrut la Filozofie, nu mi-am dat seama că Filozofia era și mai afectată de politică. Am încercat apoi la o școală de dactilografie în limbă engleză. O inspirație nefericită, pentru că am trăit un moment neplăcut, m-au scos din examen spunându-mi că ei pregătesc dactilografi de limbă străină pentru posturi cu implicații politice și că nu se poate să dau examenul.
• Din toate acestea am învățat că în viață e bine să-ți dorești numai ce știi că ți se cuvine.
• Am făcut la un moment dat chiar și o școală de mânuitori de păpuși. Și acuma știu!
• Una dintre colegele mele, care era din Suceava, îmi spunea mereu: ”Sabina, ghinișor, că nu dau turcii!” Asta însemna că trebuie să faci lucrurile cu grijă și fără pripeală.
• Memoria culturală rezistă cam două-trei generații. Asta înseamnă între 25 și 50 de ani. După aceea intervin modificările. Trebuie să umplem niște goluri de informație, trebuie să completăm unele contururi.
• Am ales Facultatea de Limbă și Literatură Română între altele și pentru că eram foarte atașată de lectură. Și pentru că în familia mea erau multe, multe cărți. Și la părinți, și la unchi, peste tot.
• Bucureștiul este un oraș foarte folcloric.

Iată cum se formează folclorul: aud, văd, miros, gust, simt tactil, înregistrez, învăț, decodez, asimilez, imit, repet, accept sau neg, și inovez. Ăsta-i procesul

• Bucureștiul a fost de la început un punct de întâlnire a multor neamuri, multor culturi, multor religii și limbi. Ca folclorist am făcut de-a lungul anilor observații în urma cărora am concluzionat că aici a fost o dejugătoare. Adică: treceau oamenii Dunărea, când veneau din Asia mai apropiată, nu chiar din China, iar după Giurgiu locul cel mai apropiat era Bucureștiul. Unde trebuie să fi fost o dejugătoare, adică spațiul în care negustorii își lasă animalele să se odihnească, să se adape, au la dispoziție fân, iar stăpânii animalelor pot să se odihnească mai mult sau mai puțin confortabil, încheie legături noi. Deci istoria Bucureștiului este istoria unui nod de întâlnire de toate tipurile.
• Folclorul este un proces. Multă lume are despre folclor o părere ușor arheologică, tradiționalistă și romantică. Perioada actuală este dominată de oralitatea folclorică, iar aceasta se transmite prin sistemul audiovizual.
• Iată cum se formează folclorul: aud, văd, miros, gust, simt tactil, înregistrez, învăț, decodez, asimilez, imit, repet, accept sau neg, și inovez. Ăsta-i procesul. Și acest proces este astăzi într-o desfășurare spectaculoasă.
• Societatea de astăzi e o societate folclorică. Și este ajutată să fie folclorică de sistemele spectaculoase de transmitere a informației.

Ivona Boitan este regizor și scriitor, dar a lucrat mulți ani în ProTv și în industria publicității. Ne deschide o ușă simbolică spre culisele acestor domenii și ne vorbește despre cum se vede viața, în dramatismul și dinamismul ei, din cabina regizorului.

Ați studiat teatru, dar ați ajuns să lucrați întâi la televiziune. Care este prima diferență între cele două?

În teatru ai trupă, în televiziune ai echipă. Ce înseamnă asta? Oricât de important e un om în televiziune, el nu va putea înlocui alți oameni. Niciodată vedeta nu va suplini editorul de montaj sau cameramanul. Acolo fiecare este foarte important. Oricât de mare ar fi egoul cuiva, el trebuie să stea în pătrățica lui. Așa e televiziunea. Din punctul meu de vedere, e un exercițiu minunat, îl recomand tuturor.

Din ce motiv?

Noi, românii, suntem foarte deficitari la munca în echipă. Suntem o nație de individualiști: eu am zis, a fost ideea mea, de la mine a plecat! Eu în teatru am dus ce am învățat în televiziune. A fost o experiență care m-a îmbogățit.

Totul în lumea de azi funcționează pe bază de concurență. Nu e evident că, pentru a reuși,  trebuie să dau din coate, pentru că altfel voi pierde?

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior. Eu am atât loc în interiorul meu, că n-am cum să-l ocup, atât e de mult. Doar că noi preferăm să ne extindem cât mai mult în exterior.

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior.

Și ce efect are asta?

Nouă ni se pare că dacă avem două scaune și nu unul singur suntem mai buni. Nu, nu suntem mai buni, doar avem mai multe scaune. Asta nu spune nimic despre tine. A, dacă ai două idei, da. Dacă ai două idei în cap și nu una singură, da.

Ați lucrat mult în publicitate. Cum a fost?

Publicitatea este un mediu foarte artificial. Când intri într-o agenție de publicitate, simți că intri într-un spațiu aparte. Toți sunt colorați, toți au brandul pe ei, toți au glume, e o inteligență artificioasă. E un fel al lor de a fi. Și sunt niște oameni triști în esență, pentru că ei știu că sunt nu efemeri, ci lucrează la însăși baza efemerității, ei cultivă efemerul. În publicitate s-a vândut astăzi, gata, mâine trebuie s-o ia de la capăt.

E o meserie în care se câștigă mulți bani.

Când oamenii au bani mulți, ei au impresia că îi și merită. Că ei sunt deosebiți și din cauza asta primesc banii ăia. În publicitate știi foarte clar că minți, că le induci oamenilor niște aspirații pe care nu le au, motiv pentru care le determini niște nefericiri, niște frustrări pe care nu le-ar fi avut dacă nu le-ai fi proiectat tot timpul imaginea aceea frumoasă a casei, a mașinii și așa mai departe. E o industrie nocivă, din punctul meu de vedere. N-aș mai lucra în publicitate pentru nimic în lume.

În ce termeni ar trebui să definim succesul?

Părinții fac mult rău îndemnându-și copiii spre profesii de succes. Ideea de succes este ceva, din nou, nociv. Nu poți fi de succes. Poți să influențezi în bine pe cei din jurul tău sau să-i influențezi în rău, într-un cerc mai mare sau mai mic. Cu cât influențezi în bine mai mulți oameni, cu atât ești un om mai ”de succes”, indiferent ce scrie pe ușa cabinetului sau al biroului tău.

Familiile investesc mult astăzi pentru a le oferi copiilor o viitoare carieră reușită.

Mulți părinți își orientează copiii să învețe afară, și aici este ceva cumplit, din punctul meu de vedere. Un copil de 18 ani care a trăit într-un anumit mediu, într-o anumită societate, cu gașcă, cu prieteni, cu rude, cum suntem noi că ne adunăm și mergem împreună la picnicuri și nu știu ce, și-l trimiți afară, într-o societate în care fiecare este pe cubiculul lui, în care totul este atât de diferit. Și tu ca părinte ești fericit că-l trimiți pe copilul tău acolo, fără să te gândești ce generezi în interiorul lui. Tu ca părinte faci asta în loc să te gândești: vreau să-i fie bine copilului meu, doar să-i fie bine. Să-l văd că-i pozitiv, că zâmbește, că se bucură de viață, că nu e nevoit să ia antidepresive la 30 de ani.

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română.

Dar avem nevoie de o generație de elite. Cum o s-o creștem altfel decât prin renunțare, printr-o formă de asceză?

N-avem cum să avem o generație de elite, pentru că noi nu ne respectăm oamenii inteligenți, nu respectăm oamenii culți, modești, oamenii de bun simț.

Tocmai de asta tinerii vor pleca din România, ca să găsească în străinătate recunoașterea pe care o merită.

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română. Eu, ca scriitor, dacă mă duc în străinătate ca să scriu acolo, în limba țării aceleia, trădez. Trădez pe Stănescu, pe Eminescu, trădez limba română, pentru că ei sunt limba română. Mă gândesc așa: te duci și scrii în limba țării aceleia și apoi ești tradus în română?! Așa simt eu, simt că am trădat dacă am făcut asta.

Cum ieșim din ispita asta?

Să nu mai gândim cu spirit de turmă. Să gândească fiecare pentru el. Ca părinți, să le dăm copiilor tot ce le trebuie, dar să le dăm ce le trebuie! Adică să nu-i creștem cu sloganul acela, că România e o țară frumoasă, păcat că-i locuită. L-aș da în judecată pe cel care a creat sloganul ăsta, care a făcut atât de mult rău.

Trebuie să fim fericiți”. Ce muzicalitate are această afirmaţie prin vocabula ”trebuie”. Ne și imaginăm un ciomag de natură semantică, ce rupe tot în calea fericirii noastre. Adevărul e că suntem nefericiți și neputincioși în a defini fericirea. Prin alăturare forțată, coercitivă, verbul imperativ „trebuie” devine o deviză, un motto, un life statement (dacă preferați să fim simandicoși, atenție nu prețioși!) de care ne agățăm încercând să creionăm o minciună plauzibilă, de succes dilatat, de reușită pentru confirmarea statutului nostru social, fie el fictiv sau nu, pe care trebuie să-l apărăm certificându-l, autentificându-l.

Sună atât de nenatural aceste cuvinte prin muzicalitatea lor inexistentă pentru o ureche ceva mai aplecată spre graiul românesc, încât se sesizează un soi de impostură. Nu vorbim despre purisme acum, nici nu invocăm polemici semantice, ci cumva încerc să înfățişez o realitate țipătoare (sper, grăitoare, dar acest cuvânt mă vâră în paradigma trebuie!), în care fericirea este scopul suprem care nu mai vine. Cumva, cineva ar trebui să ne-o confere.

”Trebuie rapid” în definitiv să ne trăim viața

Noi nu știm ce ne face fericiți. Nu există o definiție standard care să ne spună ce este fericirea sau cum o putem obține. Și nici nu e un lucru pe care îl putem pune pe banda rulantă la supermarket și să îl luăm acasă. Orbecăim cu şabloanele în mână, pe post de icoane postmoderne, și nu vrem să recunoaștem nimic.

Chiar existența nimicului este pentru noi o non-ipostază. Trebuie să facem ceva și adăugăm aici condimentul rapid. ”Trebuie rapid” în definitiv să ne trăim viața. Cel ce trădează acest model – pattern, în traducere liberă pentru cei care caută sensul existenței în ideologii exotice de tipul life mission – este marginalizat, este exilat pe bună dreptate în interiorul societății. Vorbim despre o reacție firească de apărare a vidului colorat curcubeic și ridicat la rang proteic în viețișoara noastră îmbătată de epic curgător de la robinete.

«Trebuie» nu merge cu viața, merge cu ideologiile despre viață. În rest, sper să trăim cu «ar fi bine»

Este dificil exercițiul autenticității când suntem strașnici în a găsi, în mod programatic, metode de a mima originalitatea. Suntem autentici doar în acest proces, respectiv a teatraliza autenticitatea găunoasă. Epicul pentru noi a ajuns o minciună. Trebuie să fi ajuns o minciună, dacă tot îl scriem pe toate gardurile și îl tot îmbrăcăm când ne convine în viață. Adevărul este că trebuie să mai avem și epic.

E un motiv suficient pentru mulți de a nu se sinucide cu gândul la un gard pictat frumos în culori alese care este anexat procesului de micțiune colectivă. Poate așa a luat și naștere titulatura de ”oameni frumoși”. O tipă care strâmbă din nas teatral cu accente provinciale a văzut mai mulți cetățeni care micționau de zor pe gardul curcubeic, și lacrima din colț i-a încolțit această sintagmă sub care se ascund sufletele bolnave de toleranță fictivă și indulgență forțată. Trebuie să am dreptate, în definitiv de ce aș scrie dacă nu aș avea dreptate?

Adevărul e că ”trebuie” ar fi bine să fie înlocuit cu ”ar fi bine”. Poate sesizați nuanța. Ar fi bine să ”multe lucruri” din convingere, și nu din ură sau prostie bălțată. De ce folosesc aceste cuvinte care cumva scrijelesc tabla neagră din universul oamenilor frumoşi? Mă gândesc că poate muzicalitatea îi va trezi din propria minciună a vieții lor, trebuie.

În definitiv ar fi bine să trebuie, dar trebuie nu merge cu viața, merge cu ideologiile despre viață. În rest, sper să trăim cu ”ar fi bine”, iar ”trebuie” să trăiască habitual și imperativ la așa ”ar fi bine să nu’’. Până atunci, caut oameni frumoși pe care să-i abuzez cu scrijelitul tablei negre.

Foto deschidere: Ionuţ Văidean, judeţul Alba

Colţul Tinerilor de pe Matricea Românească se îmbogăţeşte cu o nouă contribuţie, în semnătura Cătălinei Ifrim, pentru care drumul spre reuşită ia forma unei călătorii în balon, veritabil vis de primăvară.

Schimb macazul şi cobor grăbită către un nou obiectiv, urmărindu-mi intuiţia mai puternic decât am făcut-o vreodată, şi-mi găsesc motivaţia în fiecare lucru pozitiv din jurul meu.

Din colţul străzii îmbrăcate de clădiri construite în stil gotic, clădiri ce au fost gazde şi martore ale vremurilor apuse, iau bicicleta vintage, decorată cu un bucheţel modest, dar parfumat, din flori primăvăratice. Pedalez grăbită ca nu cumva să pierd vreo secundă din tinereţea mea, bucurându-mă totuşi de farmecul ei ameţitor. La finalul traseului, sunt întâmpinată de un colorat balon cu aer cald, ce are să mă poarte până în cel mai apropiat şi impunător Cosmos al fericirii şi reuşitelor mele. Zburăm. Sub picioarele-mi tremurânde, simt doar podeaua balonului ce se îndepărtează tot mai mult de sol. Plină de entuziasm, admir întregul tărâm pe care acum îl las în urma mea, dar pe care nu am de gând să-l uit vreodată.

Pornesc în căutarea celei mai bune versiuni a mele, iar odată cu această nouă expediţie închid în cufărul trăirilor toate amintirile plăcute, iar în cel al gândului, într-un cotlon ascuns, pe cele mai puţin fericite, din care am avut multe de învăţat. Plutesc încrezătoare către ceva mai bun, trăit la un nivel superior celui precedent, fiind mai sigură de propriile-mi forţe decât mi-am imaginat vreodată că aş putea fi. Până şi Soarele ce apune mă aprobă, îmbrăţişându-mă cu razele sale divine ce-mi cuprind sufletul, ca mai apoi să îl inunde cu emoţie.

Scap borcanul cu fericire şi las licuricii să evadeze în înaltul cerului, urmând să rămână împietriţi printre stele. Poate vor lumina şi alte destine

Înaintez obosită, însă la fel de sigură pe mine precum am pornit în această călătorie, iar pe traseu mă întâlnesc printre norii pufoşi cu Luna, ce domină întreg cerul cu eleganţa sa inegalabilă. Acaparată de trăirile intense şi cu o uşoară neîndemânare ce-mi este caracteristică,  scap borcanul cu fericire şi las licuricii să evadeze în înaltul cerului, urmând să rămână împietriţi printre stele. Poate vor lumina şi alte destine.

O scurtă pauză. Balonul se clatină, iar într-un uşor balans aterizează lin pe solul jilav. Cadrul ce mi se arată în faţă îmi pare atât cunoscut şi totuşi nou, ireal. Infinitul Cosmos al viselor conturate ani buni în capul meu a prins viaţă. Contemplez uimită asupra întregului Paradis lucrat de mine. Mă simt mândră şi puternică, ştiu că am reuşit, acum realizez că totul a avut un scop ce nu poate fi neglijat, fiecare impediment a fost o şansă, iar dacă am învăţat să mă agăţ de fiecare fir de fericire, pot spune că am ştiut de fapt să profit de ea.

Foto deschidere: Flickr

Eşti tânăr şi ai talent la scris? Doreşti să îţi vezi textele publicate pe Matricea Românească? Atunci scrie-ne la contact [at] matricea.ro!

Corespondenta Matricea Românească din Basarabia, Corina Moisei, își povestește participarea la un meci al echipei de fotbal FC Sfântul Gheorghe Suruceni, promovată în Divizia Națională.

Fotbalul și trăirile mele au fost mai mereu la limita unei vecinătăți confortabile: eu nu mă preocupam de el, iar el nu îmi invada spațiul. Iată de ce, ajunsă la „onorabila” vârstă de douăzeci și patru de ani, toate cunoștințele mele se rezumau la câteva detalii insignifiante. Toate bune și frumoase, până am avut parte de o mică incursiune în culisele acestui joc pur bărbătesc, grație unui domn de o amabilitate și inteligență deosebită, care a decis că pentru cultura mea generală ar fi util un rendez-vous cu sportul-rege.

Iată-mă instalată comod în tribunele stadionului, pe un frig de crăpau pietrele, dar entuziasmată ca o adolescentă. Pe câmp își fac apariția două echipe, FC Sfântul Gheorghe Suruceni – eroii acestui articol – și adversarii lor – echipa Zimbru II. Primii au deja alura unor învingători, însă în limitele bunei modestii, deoarece își țin spinările drepte și poartă cu mândrie uniforma neagră cu reflexe aurii. Interesantă opțiune, nu? Jocul promite a fi unul fulminant, iar suporterii sunt pregătiți să își vocifereze ovațiile.

Echipa basarabeană de fotbal FC „Sfântul Gheorghe” Suruceni a fost fondată în anul 2003 și evoluează pe un stadion de 1500 de locuri Foto: arhiva personală

Nu o să scriu despre strategiile de joc sau fenomenalele goluri pe care echipa a reușit să le dea, căci aș comite un sacrilegiu din poziția mea de profan, ci despre spiritul Clubului, care poartă amprenta unei tinereți nonșalante. Totul începe de la atitudinea fotbaliștilor, care în mare parte sunt tineri cu vârste cuprinse între 16 și 30 ani. Încurajările reciproce și îndemnurile sunt, probabil, cartea lor de vizită pe parcursul întregului meci. Este interesantă tactica antrenorilor de a-i striga cu frumosul apelativ „Copii!”, de parcă ar fi cu toții o mare familie. Asta îi motivează să nu mimeze accidentări și să nu fugă de dificultățile unor atacuri, ci dimpotrivă, să le depășească cu ușurință, dând dovadă de o naturalețe și o perseverență demne de apreciat.

Este interesantă tactica antrenorilor de a-i striga pe fotbaliști cu frumosul apelativ „Copii!”, de parcă ar fi cu toții o mare familie

Aceste rezultate evidente sunt rodul muncii și al eforturilor depuse de către echipa managerială și antrenori, care în decursul unui sezon fotbalistic au ridicat echipa până la posibilitatea intrării în Divizia Națională (prima divizie, n.n.), vis realizat cu succes la ultimul meci, din 30 mai.

Și pentru că vorbim despre o echipă renăscută din cenușă ca Pasărea Phoenix, iată câteva detalii despre Sfinți. Echipa FC Sfântul Gheorghe a fost formată în 2003 și, până în 2007, ea a fost reprezentată de către șapte formații de tineret, cu vârste cuprinse între 10 și 18 ani. În 2007, echipa sub 18 ani a celor de la FC Sfântul Gheorghe a devenit Campioana Republicii Moldova. În sezonul 2008-2009, clubul a intrat în a doua ligă din Moldova – Divizia A, echipa promovând în Divizia Națională.

Surucenii și-au rescris istoria în Divizia Națională

Anul 2017 a prins FC Sfântul Gheorghe în Divizia A și cu o sete nebună de realizare a obiectivului central: Divizia Națională, iar visul lor a devenit realitate după o îmbinare de perseverență, talent și suflu nou. Administrația Clubului, formată din tineri cu experiență în domeniul fotbalistic sau doar fani fideli care au decis să dezvolte sportul la ei acasă, au reușit să aducă împreună Sfinții pe piedestalul învingătorilor.

Fiecare meci al „sfinților” ține cu sufletul la gură suporterii din tribune

Fiecare meci de fotbal în parte ne-a ținut cu sufletul la gură, atât pe noi, presupușii adulți, cât și pe cei mici, care au venit să facă galerie pentru eroii lor. Emoțiile pozitive și freamătul provocat de fericirea suporterilor este atuul fanilor echipei, care reușesc să anime stadionul, chiar dacă nu folosesc obișnuitele scandări fotbalistice.

Peste stadionul din orășelul Suruceni se lasă seara. Una obișnuită pentru finalul de mai, când soarele îmbrățișează tandru verdeața din jur. Echipa adversă se retrage în vestiar și doar învingătorii de la Sfântul Gheorghe, cu ultimele forțe, își dau un binemeritat duș spumos, cu șampanie. Ei au promovat cu brio în Divizia Națională și au reușit să își rescrie istoria. Iar eu, din postura mea de mic observator, nu am putut să nu arunc pe hârtie această fericire necondiționată din ochii lor, exuberanța lor molipsitoare și entuziasmul cu care privesc în viitor, așa că le urez succes și ne revedem în Națională, cu noi forțe!

Cu drag, din Basarabia!

Matricea Românească dă voce tinerei generaţii – eşti un tânăr sau o tânără româncă ce vrea să-şi facă gândurile auzite? Îţi aşteptăm contribuţia!

Acum puțin timp am fost întrebată ce mă inspiră si în mod surprinzător am realizat că pe cât de simplă pare această întrebare, pe atât de mult timp mi-a luat să-i aflu răspunsul. Așadar am tratat-o ca pe o provocare și am pornit în elucidarea enigmei, aflând astfel că de fapt inspirația, pentru mine, apare în orice aspect minor al vieții cotidiene: în oameni, în muzică, în problemele de care ne izbim zilnic, poate chiar și în ceaiul de dimineață. La fel ca și fericirea, inspirația își are locul în lucrurile simple, stimulând creativitatea.

Am realizat că, de fapt, inspirația a venit odată cu momentele ce m-au marcat mai mult sau mai puțin de-a lungul timpului și cu oamenii ce au venit și plecat odată cu ele. Am înțeles că un poet sau scriitor nu este mai inspirat decât restul lumii, chiar dacă forța creatoare pare a fi parte din el. Am aflat ca ești inspirat când călătorești sau când asculți melodia preferată ori citești o carte ce-ți place. Am găsit inspirația în zilele ploioase (precum este cazul în aceste zile) ori în cele cu apusuri târzii, în care cerul pare să se rușineze odată cu venirea lunii.

În mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată

Mă inspiră cei ce s-au remarcat în trecut prin calitățile lor. Mă inspiră diferențele de opinie, caracterele dinamice şi oamenii raționali. Mă inspiră greșelile pe care le-am făcut în trecut. Mă inspiră diminețile târzii de sâmbătă, călătoriile spontane și personajele din filme. Mă inspiră oamenii fericiţi. Mă inspiră natura. Iar în mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată. Mă inspiră un lucru de care sunt mândră. Mă inspiră încrederea celor ce mă susțin și mulțumirea ce poate fi citită pe chipurile lor atunci când reușesc să fac ceea ce îmi propun.

De fapt, totul este o sursă de inspirație, oriunde ți-ai arunca privirea o vei găsi. În opinia mea, visele, curajul și armonia nu sunt decât o ecuație, ce calculată corect va rezulta inspirație si reușită. Practic, de cele mai multe ori inspirația, acea sclipire de moment, poate fi cheia succesului, având puterea de a-ți marca definitiv viața. Şi poate că, într-o zi, fiecare dintre noi va avea forța și „starea de tensiune creatoare” necesare pentru a-și risca norocul în schimbul unei posibile reușite.

În final, totul este în realitate un fapt efemer, ce fără culoarea spontaneității și a originalității n-ar avea sens și care, până la urmă, își va afla sfârşitul, însă totul depinde de noi. Noi putem alege cum şi când ne-am autopermis să fim fericiți și inspirați, pentru a începe să scriem și rânduri frumoase în cartea vieții noastre.

Prin urmare… tu când ai intâlnire cu fericirea și cu inspirația?

Foto deschidere: litere folosite odinioară la imprimarea ziarelor, expuse în Muzeul „Casa Mureșenilor” din Brașov

• Despre
• Ultimele Postari

Cătălina Ifrim

Elevă în clasa a VIII-a la Şcoala Gimnazială nr. 119 din Bucureşti. Olimpică la Limba şi Literatura Română. Visătoare cu ochii deschişi, trezită din când în când la realitate de către viață

Ultimele postari ale lui Cătălina Ifrim (vezi toate)

• Drumul spre reuşită este un balon cu aer cald - 03-04-2018
• Vis de vară… - 26-06-2017
• Concluzia unei eleve, despre societate: „Toți am ajuns retardați emoțional!” - 29-05-2017

Să te entuziasmezi la Brăila e – ca în multe alte oraşe de provincie din România – o misiune aproape imposibilă. Chiar dacă ai face abstracţie de vremea tomnatică ce îmbie mai degrabă la hibernare decât la reverie citadină, valsată pe bulevardele fostului mare port (care pe vremuri decidea preţul grânelor la paritate cu Chicago şi Amsterdam!), decadenţa oraşului e o realitate ineluctabilă.

Cu toate acestea, există şi rare fascicule luminoase la Brăila, iar unul dintre ele este Teatrul „Maria Filotti”, a cărui clădire a fost reabilitată cu mari sacrificii în ultimii trei ani, pentru ca în 2016 să îşi întâmpine finalmente oaspeţii în straie de sărbătoare. Zilele acestea, aici are loc a X-a ediţie a Festivalului “Zile şi nopţi de teatru la Brăila”, având o temă de o actualitate clinică: “Teatrul, între poveste şi criză”.

Ieşită din criză, bijuteria de patrimoniu este, într-adevăr, una de poveste, care îşi respectă blazonul de membră a clubului select de teatre de pe Bătrânul Continent. Restaurarea (cu fonduri europene) s-a făcut reuşit, interioarele reînsufleţite sunt impresionante, iar Muzeul Teatrului găzduieşte obiecte de recuzită din marile spectacole jucate aici şi spune ca la carte povestea acestui bastion cultural al României. Lucru cu care, de pildă, TNB-ul bucureştean nu se poate lăuda.

Însă cele mai importante lucruri se întâmplă în spatele “uşilor împărăteşti”, pe scena sălilor “Mariei Filotti”. 17 spectacole se joacă cu casa închisă la această ediţie a Festivalului care, mărturiseşte Directorul Lucian Sabados într-un interviu ce va fi publicat vineri pe Matricea Românească, a costat 2 miliarde de lei vechi, însă este o mină de aur pentru un oraş care în lipsa lui şi-ar pierde poate ireversibil identitatea.

Lăsându-vă să admiraţi fotografiile surprinse de Marius Donici miercuri, la “Cântăreaţa Cheală” pusă în scenă de Slava Sambriş (Teatrul “Eugen Ionesco”, Chişinău), vă spunem doar atât: Brăila, un oraş astmatic, respiră teatru, şi prin teatru. Este o poveste românească de succes care trebuie aplaudată frenetic şi susţinută – căci, în cetate, cultura pare să fie singura şansă de evadare a locuitorilor.

Iar asta e ceva uriaş.

„Un lucru cert este că îmi place România și că o să mă întorc la un moment dat”. Sunt cuvintele sincere ale unui tânăr sclipitor, în vârstă de 19 ani, care studiază în America un domeniu care pentru mulți nu a depășit „bariera” televizorului: Computer Science la Northeastern University din Boston, Massachusetts. Cristian Alexandru Dragomir este în anul II la această instituție prestigioasă, iar planurile sale depășesc cu mult lista pe care o au mulți tineri de vârsta lui: vrea să-și dedice timpul studiind inteligența artificială și predând, în calitate de asistent la facultatea pe care o urmează.

Cu bunul-simţ specific omului căruia îi place să „tacă și să facă”, Cristian a dezvăluit pentru Matricea Românească impresiile primului an de studiu peste Ocean, dar și ce crede el despre evoluția fulminantă a programelor și a inteligenței artificiale.

„În America e și mai rău. Oamenii nu se despart de telefon și acest lucru nu li se pare exagerat. Așa evoluează tehnologia, deci cine știe ce o să fie peste 5-6 ani? Nu consider asta ceva periculos, dar orice lucru în cantitate mare dăunează și trebuie să-ți dai singur seama de chestiunea aceasta. Dacă stai 10 ore pe telefon, fără să faci nimic, e deja o problemă. Dar aplicațiile ajută oamenii, de aceea eu nu sunt împotriva lor”, a opinat tânărul, drept răspuns la curiozitatea noastră privind riscurile utilizării telefoanelor mobile în societatea modernă. Încă din primele minute ne-am dat seama că avem de-a face cu un tânăr ambițios, care știe ce-și dorește, dar pe măsură ce discuția a evoluat, geniul lui Cristian și-a făcut simțită prezența.

Cristian Alexandru Dragomir Foto: Mihai Vladu

Pasiunea pentru științele reale s-a născut odată cu studiul din ce în ce mai aprofundat al acestui domeniu, la Colegiul Național „Tudor Vianu” din București. Aplecarea sa spre această sferă şi-a arătat roadele chiar din clasa a IX-a, când a obținut, alături de echipa sa, premiul cel mare în domeniul fizicii la concursul Ames Space Settlement Design, organizat de NASA, pentru care a susținut o prezentare la Washington DC. Însă acesta avea să fie doar începutul.

Tehnologia evoluează, deci cine știe ce o să fie peste 5-6 ani? Nu consider asta ceva periculos, dar orice lucru în cantitate mare dăunează și trebuie să-ți dai singur seama de chestiunea aceasta

„Apoi, pe parcursul liceului, am reușit să câștigăm împreună în fiecare an. Cu informatica am început în clasa a X-a, când m-am calificat la Olimpiada Națională de IT. În clasa a X-a am obținut și medalia de bronz. Apoi, a început să mă intereseze cât mai mult și mi-am găsit un stagiu ca web designer la o firmă din București. Era și o afacere profitabilă, deci mai făceam și un ban de buzunar. În clasa a XI-a m-am calificat iar la Olimpiada Națională de IT, unde am luat medalia de aur. De asemenea, separat, împreună cu colegii de clasă, am dezvoltat o aplicație pentru Android, cu scopul de a facilita crearea aplicațiilor e-commerce, a magazinelor online. Am mers cu aplicația la Olimpiada Internațională de Inventică din Georgia – Young Inventors Olympiad -, unde am luat locul I, medalia de aur.

Din momentul acela, am început să mă uit la facultăți. Mi-am depus dosarul și în America, și în Anglia. Am fost acceptat la 15 facultăți și am ales Northeastern University din Boston, deoarece m-a atras cel mai mult. Mi-a plăcut, pentru că este o instituție foarte bine cotată în domeniul informaticii”, a povestit Cristian debutul în fascinanta lume a științelor exacte.

Profesorii români, la fel de buni precum cei din America

Tânărul nostru, care se bucură din plin de „visul american” al inteligenței artificiale, a fost extrem de impresionat de profesionalismul și de bunăvoința profesorilor universității la care studiază, dar Cristian consideră că România nu este mai prejos în privinţa dascălilor, care pot face față cu brio provocărilor academice din orice sistem.

„Mi se pare normal că tinerii români pleacă din țară pentru a studia la o facultate care are profesori mai buni. Dar nu avem ce să le reproșăm profesorilor noștri deoarece acolo [în SUA, n.r.], profesorii sunt plătiți cu alt salariu, au resurse, fonduri de la companii și mulți asistenți de curs. Profesorii de la noi ar putea merge acolo, sunt foarte bine pregătiți. (…) Atuul nostru este că suntem muncitori și că zâmbim orice ar fi”.

Se poate spune că Alexandru Cristian reprezintă cu cinste țara noastră, prin prisma inteligenței sclipitoare de care dă dovadă zilnic, dar și a dorinței asidue de muncă și de dezvoltare, iar modestia înnobilează aceste calități. Din acești cinci ani de studiu pe care trebuie să îi parcurgă tânărul, vara anului 2016 este ultima pe care acesta o petrece alături de părinți, întrucât planurile sale de viitor nu îi permit huzurul: va fi asistent de curs, respectiv va candida la trei stagii de practică la companii mari care, pentru mulți, par entități de pe o altă planetă.

Nu vreau să lucrez la un program care să te lase să îți adaugi doi prieteni, în același timp, pe Facebook. Aș vrea să creez ceva care să aibă un impact în vieţile oamenilor

Iar țelul pe care și l-a stabilit ne stârnește admirația: „Eu aș vrea să lucrez pentru o firmă care face ceva bun pentru lume, nu vreau să lucrez la un program care să te lase să îți adaugi doi prieteni, în același timp, pe Facebook. Aș vrea ceva care să aibă un impact. Din câte am observat în ultimul semestru, mă tentează să fiu profesor în acest domeniu, la o facultate, sau să fac cercetare la o firmă mare. Fiecare mare firmă – Microsoft, Facebook, Mozilla (cea din urmă chiar este dedicată cercetării) – are sedii prin lume. În Cambridge, lângă mine, la Massachusetts, sunt foarte multe sedii și pot primi un stagiu la ei. Admir Microsoft, deoarece investesc în cercetare. Google, la fel, au printre cele mai bune cercetări de inteligență artificială din lume. Mozilla, de asemenea. Dar cei de la Mozilla încearcă să aducă cercetarea cu precădere în beneficiul informaticii. Ceea ce nu e un lucru rău. Dar mă interesează mai mult facultățile ce aduc profesori care fac cercetări”.

Sclipitorului tânăr român pasionat de inteligența artificială îi place caracterul pestriț al Americii. El admiră multitudinea de culturi și de mentalități din Lumea Nouă, dar toate acestea îi alimentează dorul de țară, pe care o apreciază din ce în ce mai mult, mai ales pentru că în România „este ceva drag de care nu mă pot despărți”.

Alexandru Cristian Dragomir ne-a oferit o prețioasă lecție de optimism și ne-a arătat că un vis poate fi atins cu multă muncă și dăruire, iar recunoașterea meritelor poate cuceri oceane.