Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
De către

Asociația Culturală Matricea Românească

Unitatea și promovarea luptei pentru păstrarea valorilor țării nu sunt idealuri de ieri. De la vechii domnitori ai României, până la intelectualii de astăzi, se militează pentru o țară autentică și mândră pentru ceea ce este.

Dar, într-o vreme când instaurarea globalizării a devenit un deziderat general, identitatea nu poate fi păstrată decât prin evocarea exemplelor puternice și de necontestat din propria istorie. Într-o astfel de situație, este imperios necesară amintirea lui Nicolae Titulescu (1882-1941), faimosul diplomat şi intelectual de marcă ce a pledat, în cadrul unui discurs, pentru românismul înțeles ca o matrice națională care ne poate asigura un loc fruntaș printre celelalte popoare ale lumii.

„Un stat nu poate să rămână neutru decât atunci când n-are de cerut; un stat nu poate rămâne neutru atunci când are revendicări de impus, atunci mai ales când le-a și formulat! Aceasta ar însemna sau că nu e în stare să cucerească ceea ce pretinde că e al său, ceea ce e umilitor până la durere, sau că a renunțat de bună voie la idealul lui, ceea ce e absurd până la nebunie! Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea omenească, ca ceea ce a simțit inima românească, să nu poată înfăptui energia românească. Dar nimic nu slăbește mai mult energia ca așteptarea, nimic nu o uzează mai sigur decât neîntrebuințarea, nimic, în schimb, nu aprinde până la paroxism ca conștiința ei că-i tare și considerată!”, au fost vorbele lui Titulescu, rostite în cadrul discursului de la mitingul național din Ploiești, din 1915.

Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea omenească, ca ceea ce a simțit inima românească, să nu poată înfăptui energia românească

Omul de stat a susținut această cuvântare cu prilejul unei mari întruniri populare din 1915, menite să exprime dorința larg împărtășită ca România să abandoneze politica de neutralitate și să se angajeze alături de Aliați în Primul Război Mondial, pentru a urmări și înfăptui reîntregirea țării.

„Sau românismul se va dovedi a fi o forță civilizatoare de prim ordin și atunci va triumfa, sau românismul se va dovedi a fi fost numai marca unui egoism laș și hrăpăreț și atunci el va pieri, cum va pieri pe urma acestui război tot ce n-are reazim în drept și jertfă! Dar ce zic? Românismul să piară? Nu e oare în fiecare din noi dorința de jertfă? Nu e oare în fiecare din noi revoltă pentru nedreptate, dezgust pentru asuprire? Nu dorm în sângele nostru strămoșii cari așteaptă ceasul de a fi deșteptați în mărire? Nu, nu va pieri românismul pe urma acestui război; vor pieri numai aceia cari nu s-au arătat vrednici de dânsul!”, a grăit marele diplomat în discursul său, consemnat în volumul Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).

Nicolae Titulescu (1882-1941), profesor, deputat, ministru, personalitate de seamă a politicii internaționale, a studiat Dreptul la Paris. Titulescu revine în țară și devine membru al Baroului Ilfov, precum și principalul colaborator al avocatului Take Ionescu. Fiind și membru activ al Academiei Române, el s-a remarcat și ca un orator înnăscut, obținând pe această cale succese atât în țară, cât și peste hotare.

„Veronico, Veronico, / Fată bună și cuminte / Pentru tine, Veronico, traista este darul meu. / Ea e plină de povețe. / E o traistă fermecată! Poate multe să te învețe, dacă o asculți mereu!” Dacă aceste versuri vă duc cu gândul la o lume fermecată, în mijlocul căreia se află o fetiță cu două codițe și cu ochii mari, puteți fi recunoscători pentru faptul că ați avut o copilărie fericită, de care mulți micuți sunt vitregiți astăzi. Matricea Românească a rememorat, alături de câteva zeci de prichindei, emoțiile copilăriei, și s-a speriat, s-a bucurat, a dansat și a cântat alături de Veronica, fetița din filmul omonim (1972), regizat de către Elisabeta Bostan.

Acest lucru li se datorează unor oameni care au înțeles că micuții merită să aibă parte de bijuteriile cinematografiei româneşti pentru copii și că pot deveni adulți frumoși dacă li se oferă educație de calitate. Gala Filmului Românesc pentru Copii, derulată până în 30 martie, la Cinema Europa din București, este organizată de către Asociația Europeană pentru Promovarea Filmului (AEPF) și Primăria Capitalei, prin Centrul de Proiecte Educaţionale şi Sportive (PROEDUS).

Scopul principal al acestui lăudabil demers cultural este educarea tinerei generații, prin intermediul celor mai iubite producții cinematografice autohtone, care au format generații întregi de români. Filme precum „Veronica”, „Neamul Șoimăreștilor” (1965), „Dumbrava minunată” (1980), „Maria Mirabela” (1981), „Amintiri din copilărie” (1964), „Ștefan cel Mare – Vaslui 1475” (1975) sau „Saltimbancii” (1981) sunt proiectate zilnic, până în 30 martie, pentru copii.

La deschiderea Galei, copiii au așteptat cu nerăbdare filmul „Saltimbancii”

La deschiderea Galei, copiii au așteptat cu nerăbdare filmul „Saltimbancii”

Am fost în sală în a doua zi a Galei și am urmărit, alături de copiii de la clasa 0, aventurile drăgălașei Veronica (Lulu Mihăescu), în filmul omonim. Unii zumzăiau, alții căutau motive să iasă din sală pentru a se juca, dar cei mai mulți dintre copii au fost fermecați de cântecele și de acțiunea filmului, și au dansat odată cu vulpea sau cu brotăceii din peliculă.

„Uite iepurașii!”, „Fugi, Veronica!” sau „Uite cum dansează brotacul!” au fost reacțiile involuntare ale piticilor, absorbiți de povestea magică a filmului, care a trecut testul timpului și care vrăjește și educă puii de români și astăzi.

Personajul Veronica a marcat copilăria adulților de astăzi

Personajul Veronica a marcat copilăria adulților de astăzi Foto: cinemagia.ro

Alina, o învățătoare de la o școală din București, a explicat, pentru Matricea Românească, faptul că filmul „Veronica” este mult mai indicat pentru copii, decât desenele animate contemporane cu care ei sunt asaltați.

Aceste personaje sunt diferite de ceea ce văd în desene, unde sunt niște creaturi ciudate, care au glumițe proaste și de la care nu învață nimic

„Au fost copii care au mers la toaletă de câteva ori, dar au fost și copii care nu au ieșit deloc și au privit ecranul nemișcați. Unii au fost impresionați, probabil au văzut filmul și acasă, pentru că, până la urmă, e un film al părinților, este din copilăria lor. Unii îl știau și stăteau acolo, nu mișcau, dar alții nu s-au simțit aproape de personaje. Poate așteaptă personaje mai moderne.

Sunt copii, și copii. Filmul e mult mai potrivit decât ceea ce văd ei la desenele animate și este mult mai educativ, dar nu toți au «vibrat». În film, sunt personaje drăgălașe, pozitive, drăguțe, simpatice, la fel ca și ei. Aceste personaje sunt diferite de ceea ce văd în desene, unde sunt niște creaturi ciudate, care au glumițe proaste și de la care nu învață nimic.”

Elena Boholț, președintele AEPF, alături de prezentatorul evenimentului, Octavian Ursulescu

Elena Boholț, președintele AEPF, alături de prezentatorul evenimentului, Octavian Ursulescu

Aceste cuvinte confirmă încă o dată nevoia unui astfel de eveniment de profil. Pe lângă educație, organizatorii își doresc și să tragă un semnal de alarmă asupra „întunericului” care s-a așternut peste producția de film românesc pentru copii. Elena Boholț, președintele AEPF, a opinat, pentru Matricea Românească, faptul că un copil apreciază cultura și frumosul doar în cazul în care este îndrumat de către părinți spre aceste valori.

Matricea Românească: De ce un astfel de eveniment?

Elena Boholț: În România, este nevoie de o gală de film românesc pentru copii. Prin acest proiect cultural, noi avem mai multe scopuri. Cel principal este acela să-i facem pe copiii cei mai mici, tânăra generație, să cunoască filmul românesc pentru copii. Totodată, ne dorim să atragem atenția că cinematografia românească a luat o pauză în ceea ce înseamnă producția de film artistic pentru copii. De asemenea, ne dorim să ajutăm cinematografele românești de stat să fie iarăși pline de spectatori, cum erau pe vremuri.

Este nevoie ca un copil să fie ajutat să își facă o cultură cinematografică

Matricea Românească: De ce credeți că este important ca micuții de astăzi să cunoască filmele românești vechi?

Elena Boholț: După părerea mea, este foarte simplu: un copil, așa cum îl învățăm să se spele, să meargă, să citească, învață orice. Ca un copil să aibă drag de cultură, de o muzică bună, de ceva bun, totul pornește de la cea mai fragedă vârstă. Așa cum noi, părinții, îi orientăm, ei au șanse mari să urmeze căile spre care noi îi îndrumăm. Și, de aceea, este nevoie ca un copil să fie ajutat să își facă o cultură cinematografică. Pentru că, în ziua de astăzi, cultura multora dintre ei se rezumă la televizor, la telefon sau la tabletă, cred că era momentul să facem ceva, astfel încât copiii să vadă că și în România există filme pentru ei.

Elena Boholț: „Ne dorim să atragem atenția că cinematografia românească a luat o pauză în ceea ce înseamnă producția de film artistic pentru copii”

Elena Boholț: „Ne dorim să atragem atenția că cinematografia românească a luat o pauză în ceea ce înseamnă producția de film artistic pentru copii”

Matricea Românească: Cum îi formează aceste filme, cum le ajută creșterea?

Elena Boholț: Gândiți-vă, de exemplu, că filmul „Veronica” este făcut după o serie de fabule ale lui La Fontaine: „Vulpea și corbul”, „Furnica”. Sunt foarte multe, e o înșiruire de povești. Gândiți-vă la „Dumbrava minunată”, unde este o poveste a copilăriei, unde micuții văd cerbi, veverițe, bursuci, și tot ce nu mai au ocazia, din păcate, să vadă astăzi, în oraș. Poate aceste filme sunt o reeditare a copilăriei bunicilor noștri, a părinților noștri, a noastră și a celor care vin – cu bune și cu rele, pentru că și noi am făcut o grămadă de greșeli, așa cum fac și copiii din filme. Dar nu numai atât: gândiți-vă că avem și filme istorice, „Neamul Șoimăreștilor”, după Sadoveanu, sau filmul „Ștefan cel Mare”, în regia cunoscutului regizor Mircea Drăgan. Avem și filme ale lui Ion Popescu-Gopo, ale lui Gheorghe Naghi și, bineînțeles, ale unui nume sinonim cu filmul românesc pentru copii și cu cinematografia românească, în general, Elisabeta Bostan, care se află în sală.

Poate aceste filme sunt o reeditare a copilăriei bunicilor noștri, a părinților noștri, a noastră și a celor care vin

Matricea Românească: Cum a fost făcută selecția acestor filme?

Elena Boholț: A fost foarte greu să facem o selecție a acestor filme, pentru că sunt mult mai multe filme românești care ar putea să fie urmărite cu încântare de către orice copil. În momentul în care ne-am gândit la această gală de film românesc pentru copii, am cerut și sprijinul Inspectoratului Școlar al Municipiului București, apoi am început să luăm legătura cu o serie de cadre didactice de la școli din Capitală. În acel moment, am început să vorbim cu profesorii.

Au fost cereri extraordinar de mari pentru „Veronica”, „Maria Mirabela” și pentru „Dumbrava minunată” de la copiii din clasele mici, de la învățători și educatori. Avem și copii de grădiniță interesați, care vor să vină aici. Educatoarele le-au povestit, și ei vor să vadă aceste filme. Pentru că acesta este un eveniment pentru toți copiii de școală generală, inclusiv pentru cei de clasa a VIII-a, cadrele didactice ne-au spus: „Am vorbit cu copiii și vor să vadă «Neamul Șoimăreștilor» și «Ștefan cel Mare». Asta am adus, pentru a fi pe placul tuturor.

Din momentul obținerii independenței și suveranității naționale, Republica Moldova a început un lung parcurs cultural, obținând rezultate devenite tradiție. Unul dintre acestea este rodul parteneriatului moldo-francez, și anume Festivalul de Film Francofon. O regularitate anuală asigură posibilitatea de a viziona filme din spațiul mediatic francez, cu tematici actuale și subiecte controversate.

Aflat la cea de-a XVI-a ediție, Festivalul înglobează un repertoriu vast și, totodată, aduce un omagiu unipersonal unei anumite somități culturale sau științifice. Anul acesta, zarurile au căzut asupra personalității marcante, Jacques-Yves Cousteau, fost ofițer francez de marină, explorator al vieții subacvatice în domeniul oceanografiei, fotograf, producător de filme și inventator de aparate submarine.

Ca de fiecare dată, Festivalul a fost găzduit în incinta Centrului Cultural „Odeon”, iar graficul proiecțiilor a fost unul foarte confortabil, permițând chiar și persoanelor angajate în câmpul muncii să participe la eveniment. Din varii motive, la unele filme sala era goală, însă adevărații cinefili au savurat cu plăcere selecția cinematografică, într-o ambianță ospitalieră și liniștită.

Și în acest an, Festivalul Filmului Francofon a fost găzduit de Centrul Cultural „Odeon” din Chișinău

Și în acest an, Festivalul Filmului Francofon a fost găzduit de Centrul Cultural „Odeon” din Chișinău Foto: arhiva personală

În program au fost introduse următoarele producții ale TV5 or Cine+:

1. Odiseea (L’odyssée) – filmul de deschidere a Festivalului, care urmărește 30 de ani din viața căpitanului Jacques-Yves Cousteau, dezvăluindu-i carismaticul caracter și perseverența profesională. Un produs cinematografic de un colorit exploziv. Trailer aici.

2. Doar sfârșitul lumii (Juste la fin du monde) – o producție cu Marion Cotillard în rolul principal, pelicula reprezentând, de fapt, un soi de teatru în film. Subiectul central este revenirea în căminul familiar al unui scriitor pe moarte, iar toată istoria reprezintă o simulare de empatie. Trailer aici.

3. Trei amintiri din tinerețe (Trois souvenirs de ma jeunesse) – un omagiu adus lui James Joyce (în pielea prototipului Paul Dedalus, aflat în plină descoperire existențială a Eul-ui propriu. Trailer aici.

4. Ultimul lup (Le dernier loup) – un film despre aventurile unui tânăr student din Beijing, trimis într-o expediție în Mongolia, unde descoperă relațiile interesante dintre localnici și lupi, aflați sub amenințarea puterilor guvernamentale. O parabolă interesantă despre rolul și interacțiunea omului și a naturii.

Trailer „Le dernier loup”

5. Fata necunoscută (La fille inconnue) – o dramă despre remușcări, indiferență și o crimă. Trailer aici.

6. Quai d’Orsay – un film despre birocrația franceză și interacțiunea dintre funcționari – subalterni. Șarmul francez e la ordinea de zi în această peliculă, deși este, totuși, una statică. Trailer aici.

7. Versailles – istoria sensibilă a unui copil al străzii, spusă la persoana întâi, pe fundalul unei societăți franceze prospere.

Trailer „Versailles”

8. Une place sur la Terre (Un loc pe Pământ) – Antoine, fotograf deziluzionat, îl are drept unic prieten pe Mateo, băiatul vecinei sale mai mult absentă, căruia îi oferă o educație fantezistă. Într-o dimineață, câteva note de pian venite din clădirea din față îi atrag atenția. Antoine nu știe cine le interpretează. Elena, studentă idealistă și fără concesii, îi va da viața peste cap și-i va permite să găsească în sfârșit un loc pe Pământ… O istorie romantică, ce conține aerul franțuzesc perfect.

https://www.youtube.com/watch?v=BeenFpZcZ8M

Trailer „Une plase sur la Terre”

9. Geronimo – Sudul Franței. În plină caniculă a lunii august, Geronimo, o tânără educatoare, supraveghează tensiunile între tinerii din cartierul Saint Pierre. Totul se întoarce pe dos când Nil Terzi, o adolescentă de origine turcă, fuge de căsătoria fortață pentru a-și regăsi iubitul, Lucky Molina, un tânăr rom. Fuga acestora pune pe jar ambele clanuri. Doar Geronimo va încerca să oprească nebunia care pune stăpânire pe cartier… O peliculă dinamică, ce abordează problematica rasială, discriminarea și libertatea alegerii.

Trailer „Geronimo”

10. Les Gazelles (Gazelele) – Marie și Eric, în cuplu încă din anii de liceu, semnează contractul pentru procurarea primului apartament, când Marie este cuprinsă de o îndoială vertiginoasă. Întâlnirea sa cu un brunet frumos îi va grăbi decizia: îl părăsește pe Eric pentru a „plonja” într-o baie de libertate și de plăceri. Însă viața în roz nu va dura atât de mult… Ea va descoperi o lume fără milă: la vârsta sa, celibatul este privit foarte suspect. Totuși, datorită unor prietenii noi, Marie va învăța să asume celibatul drept o șansă din care ar putea ieși mai puternică și să fie, în cele din urmă, fericită. La acest film am rezonat, mi-au plăcut personajele, istoria și morala: alegerile pe care le facem ne modelează viitorul. Trailer aici.

11. Les souvenirs (Amintirile) – un tânăr descoperă dispariția bunicii sale și pleacă în căutarea ei. Pare a fi o istorie veche de când lumea, însă este doar o primă impresie. Filmul e o aventură printre filele trecutului, transpuse într-un prezent fulminant. Trailer aici.

12. La Tortue rouge (Țestoasa roșie) – unica multiplicație animată, dar cu un conținut profund, reflectând etapele dezvoltării ființei umane, de la începuturi până la apusul existenței. Trailer aici.

13. Hippocrate (Hipocrat) – un rezident medical pus în fața dificultăților profesionale, pe care le implică meseria aleasă. Trailer aici.

14. La loi du marché (Legea pieței) – Unul din filmele cele mai puternice ale Festivalului, demonstrând elocvent istoria unui șomer, forțat să își abandoneze locul de muncă și să traverseze dificultățile reîncadrării în câmpul muncii unde, din păcate, nu există loc pentru bătrâni. O peliculă tristă, prin definiție.

https://www.youtube.com/watch?v=FqkfBiQjw2w

Trailer „La loi du marché”

Țin să subliniez că toate aceste pelicule sunt fie participante, fie câștigătoare ale Festivalului de la Cannes, iar valoarea lor artistică este incontestabilă, ele oferind un deliciu veritabil pentru vorbitorii de franceză – fie elevi, fie adulți -, dar mai ales pentru cinefilii versați, care s-au bucurat de o săptămână a artei. Sper că acest parteneriat cultural va continua și pe viitor, aducând în Chișinău șicul parizian, la braț cu beaumonde-ul franțuzesc.

Filmele din cadrul Festivalului au atras ca un magnet cinefilii din Basarabia

Corina Moisei
Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.

Unul dintre miturile cele mai semnificative din cîte a păstrat poporul nostru este următorul: La leagănul unui copil se coborîseră cele trei ursitori, menindu-i una tărie, alta istețime, a treia mărire lumească. Mama copilului, nemulțumită că i se dăruiseră și lui bunuri pe cari le-au avut atîția oameni, rugă pe cele trei zîne ca în deosebi copilului ei să-i hărăzească ceva ce n‘a avut încă nici un muritor. Cu întristare îi răspunde una din zâne: „Ca toți oamenii nici judeci, nici poți judeca ceea ce ai cerut, dar totuși îți împlinesc dorința și dăruesc copilului tău tinerețe fără îmbătrînire și viață fără de moarte”.

Copilul creștea văzînd cu ochii într‘o zi cît alții într‘un an și mînat de instinctul de neîmbătrînire și de nemurire, sădit în pieptul lui, luă lumea în cap, spre a mîntui împărățiile de peire, omenirea de dușmani. Trecu pe rînd când prin pustii, primejduite de zmei puternici, unde nici om, nici turmă nu putea petrece și ucidea pe acei zmei, deschizînd locuri așezării oamenilor, când prin păduri locuite de fiare, pe care le nimicea făcînd drum vînătorilor și cărbunarilor, cînd iar prin împărății înflorite și vechi, prin orașe puternice și avute, pînă ce într‘un tîrziu ajunse în palatul unei zîne aeriane, unde îl aștepta neîmbătrînirea și nemurirea.

Dacă acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea-cel-Bătrîn și ar zice: „eu v‘am dat independența țării, căci după ce am înfrînt oștirile turcești, m‘am supus împăratului sub condiții, cari au trebuit să vă păstreze țara și naționalitatea” – mulți ar lua în râs pe bătrîn

Aci petrecu trei zile în deplină liniște. După trei zile, plecînd însă la vînat, adormi într‘o vale frumoasă în care pietre și copaci, rîuri și isvoare începură a vorbi cu el și a-i aduce aminte de casa părinților, de locurile părintești și tot amestecul acesta de vorbiri îl fermecă și-l ademeni atît de mult, în cît cum se deșteptă, încălică și luă drumul spre casă. El adormise în valea „aducerii aminte”. Cum eși din cercul magic al zînei, începu a nu mai cunoaște lumea. Ajunse într‘un loc, unde știa că e un oraș mare și nu găsi de cît ruine, pe care pășteau caprele. Intrebă pe păzitor de nu știa unde e orașul cutare, dar acesta răspunse că neam de neamul lui nu pomenise acolo de cît ruine.

Trecu mai departe și – unde fusese acum trei zile un pustiu întins – află un oraș foarte mare. Ba în piața orașului văzu un grup de marmoră, care-l reprezenta pe el însuși luptîndu-se cu un zmeu. El întrebă pe un orășan ce însemnează acel grup. Acesta-i răspunse că acum cîte-va sute de ani un viteaz, se zice, c‘ar fi ucis un zmeu în locurile acestea care erau pustii, și că de atunci încoace a fost cu putință să se așeze oameni acolo și să se ridice acel oraș. Dar bine, eu sunt acela – zise atunci cavalerul nemuritor.

Lumea ce se strînsese împrejurul lui, rîse de dînsul și-l crezu nebun. Și astfel pe ori și unde trecea, pe ori și unde vedea înflorire în urma faptelor lui, lumea-și bătea joc de el, îl lua în rîs, nevoind nimeni să-l crează că el fusese acela, care curățise codrii de fiare și pustiurile de monștri. Nu trei zile, cum i se părea lui, sute de ani trecuse din timpul cînd el plecase în lume după nemurire.

Nu ne-am mira dacă într‘una din zile roșii s‘ar lăuda că ei au „creat universul”, care înainte de partidul național-liberal, nici nu exista

Cam astfel pate și geniul neîmbătrînit al istoriei Romînilor. Dacă acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea-cel-Bătrîn și ar zice: „eu v‘am dat independența țării, căci după ce am înfrînt oștirile turcești, m‘am supus împăratului sub condiții, cari au trebuit să vă păstreze țara și naționalitatea” – mulți ar lua în râs pe bătrîn. Dacă acelaș geniu sub forma lui Cuza-Vodă ar zice: „eu v‘am dat toate drepturile cîte le aveți astăzi, și numai datoria publică de șase sute de milioane e meritul vostru de patru-spre-zece ani încoace” roșii i-ar răspunde, „că înainte de a se pripăși un fanariot în strada Doamnei nu existau asemenea idei”.

Nu ne-am mira dacă într‘una din zile roșii s‘ar lăuda că ei au „creat universul”, care înainte de partidul național-liberal, nici nu exista. Și cu toate acestea e evident, că o țară care există de 700 de ani aproape parte independentă, parte pe deplin autonomă în lăuntrul său, nu are să-și mulțumească existența unui partid, care nu e decît de alaltăieri și că independența, departe de a fi meritul actualei generații, e suma vieței noastre istorice, minus inepțiile unui partid compus din oameni ignoranți și de rea credință, cari ne-au dat această sumă știrbită.

Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880

Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Aristotel spunea, în marea lui înțelepciune, că educația este cea mai bună asigurare pentru bătrânețe. Eu aș continua ideea, prin a spune că lectura din fragedă copilărie construiește, fără tăgadă, o viață împlinită. Însă educația unui copil nu este o sarcină simplă, iar cei care fac parte din „cercul strâmt” al dascălilor valoroși știu că au îmbrățișat o responsabilitate crucială pentru viitorul României. Din această prețioasă categorie fac parte și oamenii din spatele Editurii Gama din Iași, care au o misiune cu atât mai dificilă cu cât lectura tinde să devină, în rândul copiilor, o activitate searbădă ce pălește în fața computerului.

Și pentru că educația are sorți de izbândă mai ales prin exemple, reprezentanții Editurii Gama au inițiat o colecție de cărți valoroase, care aduc în atenția copiilor personaje marcante ale istoriei și culturii țării noastre. Seria „Români celebri” s-a născut, așa cum a subliniat redactorul-șef al editurii, Diana Soare, din credința că „orice român trebuie să-și cunoască rădăcinile, istoria, trecutul – pentru a-și defini identitatea și a înțelege prezentul”. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Diana Soare a vorbit despre aspectele care au stat la baza colecției „Români celebri”, un demers extrem de necesar astăzi.

Matricea Românească: În descrierea colecției, spuneți că seria „Români celebri” s-a născut din „dorința de a-i familiariza pe copii cu personalitățile remarcabile ale istoriei și culturii românești”. Această dorință a venit în urma constatării unor lacune pe care copiii le au în acest sens?

 Diana Soare: În demersul creării acestei colecții, am fost mânați în primul rând de dorința de a le arăta copiilor că visele lor contează și că, dacă sunt suficient de ambițioși, pot reuși orice-și propun, în ciuda piedicilor care le-ar putea apărea în cale. Și ce exemple mai potrivite am fi putut găsi decât cele ale românilor care au reușit „să scrie istorie”? Un alt argument pentru dezvoltarea acestui proiect a fost acela că, pentru a-i determina pe copii să învețe cu plăcere la școală, este necesar să le „apropiem” cumva personalitățile despre care citesc în manuale. Să conturăm personalitatea acelor oameni, să dăm un chip numelor. Am fost convinși că, astfel, copiilor li se vor părea mai simpatici domnitorii, scriitorii sau artiștii vremurilor trecute.

Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Carol I, câteva figuri istorice pe care fiecare român trebuie să le cunoască

Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Carol I, câteva figuri istorice pe care fiecare român trebuie să le cunoască Foto: arhiva Editurii Gama

Matricea Românească: Putem spune că aceste cărți reprezintă o declarație de dragoste pentru România?

Diana Soare: Sunt o declarație de dragoste pentru România, într-adevăr. Și militează pentru aprecierea adevăratelor valori, peste care altminteri riscă să se aștearnă uitarea.

Matricea Românească: Cum v-a venit ideea unei astfel de colecții? V-ați inspirat din proiecte similare din străinătate sau a fost creativitate 100% românească? Dacă da, care au fost acele surse?

Diana Soare: Ne dorim de câțiva ani să realizăm o astfel de colecție, extrem de necesară, din punctul nostru de vedere, pe piața de carte din România. În alte țări există proiecte similare, la toate editurile importante: Scholastic are încă din anii ’90 seriile lui Mike Venezia, grupul editorial Penguin Random House a lansat cu aproape zece ani în urmă colecția Who was?, iar pentru cei mai mici a apărut recent o serie similară scrisă de Brad Meltzer. De ce să nu existe o asemenea colecție de biografii și în România? Așa că ne-am luat inima în dinți și am trecut la treabă.

Cărțile militează pentru aprecierea adevăratelor valori, peste care altminteri riscă să se aștearnă uitarea

Matricea Românească: Câte cărți sunt prezente în colecția Dvs.? Există planuri privind extinderea sa? Ce vom vedea în „lotul” următor?

Diana Soare: Deocamdată, am lansat zece titluri în această colecție, care se pot cumpăra atât individual, cât și grupate în două pachete, în funcție de domeniu: „Români celebri. Cultură” (care conține cărțile despre Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Grigorescu, George Enescu și Constantin Brâncuși) și „Români celebri. Istorie” (în care se regăsesc volumele despre Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza și Carol I). Anul acesta, vom începe lucrul la următoarea serie de cinci volume. Numele personalităților alese sunt încă în dezbatere, dar vă putem spune că intenționăm să punem accent pe arte plastice și literatură. De asemenea, în viitor sperăm să lansăm și o serie specială, dedicată exclusiv femeilor remarcabile din istorie, arte și științe.

De documentarea și scrierea textelor pentru colecția „Români celebri” s-a ocupat Diana Soare, redactorul-șef al Editurii Gama

De documentarea și scrierea textelor pentru colecția „Români celebri” s-a ocupat Diana Soare, redactorul-șef al Editurii Gama

Matricea Românească: Ce este mai important în demersul Dvs., imaginea sau textul?

Diana Soare: Este limpede că nu putem disocia cuvintele de ilustrații. Am lucrat mult pe marginea textului, am primit sugestii de la copii care au acceptat să ne fie cititori și sfătuitori, încercând să facem frazele cât mai curgătoare, astfel încât lectura să fie o plăcere, nu un efort. În același timp, ne-am dorit ca ilustrațiile să fie deopotrivă vii, evocatoare, dar și accesibile copiilor. Împreună cu ilustratoarea, ni s-a părut că desenul în creion se potrivește cel mai bine colecției.

Am lucrat mult pe marginea textului, am primit sugestii de la copii care au acceptat să ne fie cititori și sfătuitori

Matricea Românească: Cum ați cules toate poveștile acestea și câți oameni colaborează la realizarea acestor cărți?

Diana Soare: Pentru a înțelege mai bine ce nucleu frumos de creație există la Editura Gama, trebuie să vă spunem că în redacție lucrează laolaltă redactori, corectori, graficieni și tehnoredactori. Majoritatea proiectelor noastre de până acum au fost, ca și „Români celebri”, rezultatul unui efort de grup, de la ședințele de concept inițiale, la care participă inclusiv directorul general al editurii (și „părintele” ei), Diana Mocanu, până la sugestiile de îmbunătățire pe care orice membru al echipei le poate aduce pe parcursul realizării. „Misiunea” documentării și scrierii textelor mi-a revenit mie, iar colega mea, Georgiana Butnaru, mi-a completat perfect cuvintele cu ilustrații îndelung migălite.

Interior din cartea „Cunoaște-l pe... Constantin Brâncuși”

Interior din cartea „Cunoaște-l pe… Constantin Brâncuși”

Matricea Românească: Care sunt criteriile de selecție a acestor români celebri? Mai există nume mari care pot fi introduse, cum vă veţi opri asupra lor?

Diana Soare: Principalele criterii de selecție sunt, firește, notorietatea și valoarea. Cum spuneam, urmează să definitivăm „lista scurtă”, pentru următoarele cinci cărți pe care dorim să le finalizăm anul acesta. Pe „lista lungă” însă, există aproape treizeci de nume celebre, din felurite domenii, cărora sperăm să le dedicăm, cu timpul, câte un volum. Totul depinde de felul în care vor reacționa cititorii: dacă ei se vor îndrăgosti de această serie, le promitem că o vom continua!

Este extrem de necesar să îmbunătățim nivelul de educație al copiilor. Școala are menirea ei, iar noi, ca editură, vom face tot posibilul să completăm acest efort

Matricea Românească: Din cunoștințele Dvs., cât de informați sunt copiii cu privire la personalitățile culturale și istorice care au marcat devenirea României?

Diana Soare: Din păcate, România trebuie să recupereze un handicap major în materie de educație. Un studiu publicat anul trecut și realizat de Centrul de Evaluare și Analize Educaționale a scos la iveală faptul că aproximativ 42% dintre copiii români în vârstă de 15 ani sunt analfabeți funcțional, de două ori mai mult decât media europeană. În plus, la examenele naționale ies la iveală perle triste, precum faimoasa „basmul este cult pentru că a fost scris de un om cult, Eminescu”. În acest context, este extrem de necesar să îmbunătățim nivelul de educație al copiilor. Școala are menirea ei, iar noi, ca editură, vom face tot posibilul să completăm acest efort.

Matricea Românească: În colecția de cărți „Români celebri”, avem titluri precum „Cunoaște-l pe… Mihai Eminescu”, „… Ion Creangă”, „… Constantin Brâncuși”, ”… George Enescu”, „… Mircea cel Bătrân” și multe alte figuri emblematice ale românităţii. De ce credeți că este important ca viitorii adulți să îi cunoască pe acești mari români încă din fragedă copilărie?

Diana Soare: Noi suntem de părere că orice român trebuie să-și cunoască rădăcinile, istoria, trecutul – pentru a-și defini identitatea și a înțelege prezentul. Dacă această cunoaștere se realizează cât mai timpuriu, încă din copilărie, sunt șanse mai mari ca viitorul adult să fie și un cetățean mai implicat.

„Cunoaște-l pe... Nicolae Grigorescu”

„Cunoaște-l pe… Nicolae Grigorescu”

Matricea Românească: Cum sunt povestite viețile acestor români celebri în cărțile Dvs. și ce fel de exemplu reprezintă ei pentru copii?

Diana Soare: Deoarece cărțile se adresează copiilor cu vârsta între 7 și 10 ani, am ales să prezentăm biografiile romanțate, îndulcite, adaptate anilor lor și puterii de înțelegere. La această vârstă, important e să înțeleagă că totul, în viață, se obține cu ambiție, pasiune și perseverență.

Matricea Românească: Cum au fost primite cărțile de către micii cititori și care a fost elementul care i-a atras pe aceștia?

Diana Soare: Ecourile au fost foarte bune, încă de la lansare. Ne-au scris părinți să ne mulțumească, fiindcă le-am determinat copilul să pună mâna pe cărți și să citească. Asta este cea mai mare mulțumire a noastră! Să știm că eforturile noastre nu sunt în zadar și că, prin cărțile pe care le edităm, convingem copiii să prindă drag de cunoaștere.

Partea fascinantă la vastul univers al istoriei este aceea că, întotdeauna, ea va fi un izvor nesecat de cunoaștere și de experiențe, iar descoperirile care dezvăluie civilizații demult apuse nasc, înlăuntrul specialiștilor, ca și al profanilor, emoții de nedescris.

Am putut admira, la Muzeul Național de Istorie a României (MNIR), o serie de piese vechi de mii de ani, prezentate săptămâna trecută, în cadrul vernisajului expoziției „Podoabe din tezaurului de la Sarasău”, care au reprezentat obiectul entuziasmului istoricilor instituției. Cele 11 podoabe preistorice din aur au fost descoperite întâmplător, la Sarasău (județul Maramureș), în anul 1847.

Însă, așa cum se întâmplă, din păcate, cu multe descoperiri similare, piesele au fost împărțite între localnicii care au participat la dezgroparea colecției – documentele de la acea vreme arată faptul că numai de la primul descoperitor au fost confiscate de către autoritățile de atunci aproximativ 4.5 kilograme de piese din aur. Astăzi, pot fi admirate doar două loturi din acea serie, unul prezent în colecția MNIR (a achiziționat piesele în 2016), iar celălalt în colecția Muzeului Național Maghiar din Budapesta. Pe teritoriul localității Sarasău au fost identificate, de-a lungul timpului, mai multe așezări, precum și un număr mare de piese din metal datând din Epoca Bronzului.

Din setul de obiecte de la MNIR fac parte șapte aplice discoidale (discuri spiralice) bogat ornamentate, trei verigi cu capete deschise, decorate cu mici nervuri circulare și 239 de mici mărgele semisferice și bitronconice (în forma a două trunchiuri de con, cu baza comună). Aceste podoabe din aur sunt spectaculoase și ne arată fascinanta lume demult apusă, dar ne indică și premisele unor noi cercetări.

Podoabele au fost descoperite la Sarasău (Maramureș) în urmă cu 170 de ani

Podoabele au fost descoperite la Sarasău (Maramureș) în urmă cu 170 de ani

„Obiectele ne spun că undeva, de peste 3000  de ani, există civilizații care încă par necunoscute pentru noi și care pledează pentru aprofundarea cercetărilor, pentru pluridisciplinaritate în abordarea descoperirilor. Este important acest demers istoric arheologic, dar sunt importante și punțile pe care, prin parteneriate de cercetare, putem să le stabilim în zona științelor exacte, precum chimie și fizică. (…) Cercetarea trecutului poate să fie absolut fascinantă și, chiar dacă în preistorie nu avem izvoare scrise, care pot să prezinte acel trecut, analiza aprofundată a descoperirilor aparent «mute» poate ajuta la scrierea istoriei”, a explicat, pentru Matricea Românească, cercetătorul științific în cadrul MNIR și curatorul expoziției, Corina Borș, cea care a studiat îndeaproape piesele, alături de muzeograful Cristiana Tătaru.

Corina Borș, cercetătorul științific în cadrul MNIR și curatorul expoziției

Corina Borș, cercetătorul științific în cadrul MNIR și curatorul expoziției

O serie de investigații pluridisciplinare realizate în cadrul Secției Investigații Fizico-Chimice a instituției gazdă, dar și în laboratoarele Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Optoelectronică – INOE 2000, a dezvăluit informații privind materialul din care au fost realizate aceste obiecte, dar și tehnica folosită. Proporția de aur din compoziția pieselor variază între 81,940% și 83,470%, în timp ce proporția de argint este cuprinsă între 15,510% și 17,048%.

Pe lângă aceste metale, obiectele mai conțin, în proporții foarte scăzute, Cupru, Fier și Nichel. În ceea ce privește tehnica abordată, aplicele au fost realizate, în primul rând, prin ciocănirea unei bare de aur, timp în care erau adăugate, treptat, fragmente de metal, pentru a obține o grosime uniformă a plăcii discului spiralic. Piesele au fost decorate prin incizie, cu ajutorul unei ustensile ascuțite.

Analiza aprofundată a descoperirilor aparent «mute» poate ajuta la scrierea istoriei

Existența unor astfel de vestigii istorice deschide, fără tăgadă, o nouă fereastră spre trecutul care așteaptă să fie descoperit de către oamenii pasionați și curioși.

Potrivit specialiștilor, piesele din aur au fost decorate prin incizie

Micro-expoziția „Podoabe din tezaurului de la Sarasău” poate fi vizitată, la MNIR, între 24 martie și 23 aprilie. 

Extrem de pasionată de limba română, Cătălina Ifrim, o elevă sclipitoare în vârstă de numai 13 ani, publică pe Matricea Românească articole revelatoare pentru adulți, ce oglindesc România aşa cum este ea percepută de către generația tânără.

Și poate că am să prefer să plec și astăzi cu mâinile reci și sufletul cald, îmbrăcat de onoare și încă pictat în puțină culoare. Iar de data aceasta, îmi voi dori mai mult ca niciodată să nu mă rătăcesc printre păcate  și cuvinte grele în drumul ce mă va conduce cât mai aproape de visul meu, pe care acum îl transform în promisiune eternă pentru mine. Eu, cea puternică, așa cum poate doar am visat.

Astăzi, îmi demonstrez că pot face tot ceea ce mi-am propus, că am curajul și capacitatea de a ignora trecutul, de a îmbrățișa noile oportunități și viitorul imprevizibil pe care mi l-am configurat în harta minții și pe care viața are de gând să-l perfecționeze prin greșelile pe care le voi face, pentru a le trata mai apoi ca pe niște lecții predate în școala vieții unde nu ai cum să chiulești, unde testul este dat înainte de a fi învățate definițiile și teoremele geometriei sufletelor ce au picat examenele, cedând sub presiunea timpului.

Acum, îți propun și ție să NU renunți la visul tău și să NU cedezi, deoarece singurul adversar al tău ești chiar TU. Nu există frică, vei pierde lupte, dar nu și războaie, iar la final vei învăța că fericirea stă în lucruri simple, însă tot mai rar întâlnite, precum zâmbetele sincere. Și nu uita că „n-ai nimic din ce-ai nevoie” pentru a fi fericit. Intensitatea loviturii pe care o vei primi reprezintă, de fapt, puterea pe care o deții pentru a te ridica și a-ți continua drumul aducându-ți mereu aminte de ce te-ai aventurat în această cursă.

Nu trăi ca să-ți fie simțită prezența, trăiește ca să-ți fie simțită absența

Niciodată nu lăsa loc persoanelor negative în viața ta, fii pozitiv, gândește liber, bucură-te de micile lucuri simple, dar frumoase, pe care încă le mai ai, până când nu este prea târziu! Fii veșnic tânăr și protejează-ți sufletul de copil ce stă ascuns încă înăuntrul tău!

„De cele mai multe ori, ceea ce numim fericire e ceea ce nu cunoaștem.” (Anatole France). Însă, eu cred că, pentru a supraviețui, ne legăm de ceea ce cunoaștem și înțelegem. De obicei, trăim cu presupuneri greșite, totul înfățișându-se ca o iluzie, depinzând de tine dacă poți, sau nu, să privești mai departe de acele simple iluzii.

În depășirea tuturor viziunilor abstracte – greșite pentru unii, corecte pentru alții -, caută-ți singur, fără frică, răspunsul la întrebarea „Cine ești?” și nu te lăsa influențat de nimeni și nimic, dar mai presus de toate, după cum spune Bob Marley: „Nu trăi ca să-ți fie simțită prezența, trăiește ca să-ți fie simțită absența”.

Foto deschidere: huffingtonpost.com

Cătălina Ifrim
Ultimele postari ale lui Cătălina Ifrim (vezi toate)

Involuntar, pentru mulți dintre noi, numele lui Nicolae Labiș devine, instantaneu, sinonim cu trista poezie „Moartea căprioarei”. Dar Nicolae Labiș a fost mai mult decât autorul unor versuri emoționante, el fiind numit, în anumite cercuri, urmașul lui Mihai Eminescu. Însă, roțile din oțel ale unui tramvai bucureștean au răpit României „un liric excepțional”, așa cum îl considerau criticii pe poet. El avea doar 21 de ani, iar lucrurile mărețe pe care le-ar fi putut oferi României au pierit pe șinele reci.

Sensibilitatea a fost trăsătura definitorie a personalității poetului Nicolae Labiș, pe care și-a transpus-o, prin talentul înnăscut – cum altfel? -, în versurile atât de apreciate.

Născut în satul Mălini (Suceava), în anul 1935, Neluțu, așa cum i se spunea acasă, a fost dintotdeauna fascinat de natura locului natal pe care, de altfel, a cinstit-o în operele sale.

Poetul a urmat liceul la Fălticeni și la Iași, fiind apoi selectat la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde a avut drept mentori nume mari din literatura română, precum Mihail Sadoveanu (acesta fiind și unul dintre oamenii care-l prețuiau pe Labiș), Camil Petrescu sau Tudor Vianu. Printre cei din această școală, autorul poeziei „Moartea căprioarei” s-a impus ca lider de opinie, datorită talentului și inteligenței sclipitoare de care a dat dovadă.

Versurile lui Nicolae Labiș dezvăluie o sensibilitate aparte, de mare poet

Versurile lui Nicolae Labiș dezvăluie o sensibilitate aparte, de mare poet Foto: a1.ro

El a debutat ca poet, în mod oficial, la vârsta de 15 ani, cu poezia „Fii dârz și luptă, Nicolae”, publicată în revista Iașiul Nou. Participarea la Olimpiada Națională de Limba Română de la București i-a adus premiul I, prilej cu care tânărul a fost remarcat de către redactorii revistei Viața Românească.

Deși, inițial, Nicolae Labiș a acceptat ideile regimului comunist de la acea vreme, lăudându-le prin intermediul poeziilor sale – ceea ce i-a adus notorietate în interiorul partidului -, ulterior el a devenit conștient de tarele acestui sistem, lansând, cu o sinceritate periculoasă, o serie de critici.

Având în vedere faptul că, în scurta sa viață, Nicolae Labiș și-a demonstrat valoarea, nu ne putem decât imagina operele pe care le-ar fi putut crea și de care românii au fost vitregiți

Unii afirmă că această reorientare a ideilor i-a adus sfârșitul poetului, când avea numai 21 de ani. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Nicolae Labiș, după ce a băut țuică la Casa Capșa din București și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui tragic accident de tramvai, el fiind – susțin unele voci – împins de către cineva. Deși medicii care s-au ocupat de Labiș au făcut tot ce le-a stat în putință să-l salveze, la 22 decembrie, acesta a decedat. Doctorul care i-a preluat cazul a declarat că poetul nu avea nicio șansă, întrucât „măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile”.

Sensibilitatea aproape ieșită din comun a poetului a devenit cunoscută în rândul românilor în special prin intermediul capodoperei „Moartea căprioarei”, inspirată după un caz real: neavând ce să mănânce, el a pornit, alături de tatăl său, la vânătoare. Momentul când în bătaia puștii s-a ivit o căprioară a lăsat urme adânci în sufletul lui Nicolae Labiș, poezia dedicată experienței fiind o dovadă în acest sens: „Ce-i, inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea… / Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea! / Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! / Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”.

Având în vedere faptul că, în scurta sa viață, Nicolae Labiș și-a demonstrat valoarea, nu ne putem decât imagina operele pe care le-ar fi putut crea și de care românii au fost vitregiți.

Ilustrație deschidere: interior „Mică Enciclopedie a României pentru copii”

Mărţişorul este o tradiţie de primăvară transmisă încă din Antichitate, ce constă în purtarea unui şnur împletit cu alb şi roşu; în vechime, acesta era confecţionat de către femei şi dăruit membrilor comunităţii, care-l purtau la gât, la mână, la gleznă, sau pe piept, începând cu data de 1 martie. Fiind legat şi de practicile tradiţionale agrare, el era prins de crengile înflorite, aruncat pe brazdă nouă, în fântână, sau prins în coarnele animalelor de muncă.  Mărţişorul are şi o funcţie de protecţie a gospodăriei şi a sănătăţii.

În mediul urban, tradiţia a suferit modificări importante: şnurului i s-au adăugat diverse pandantive, şi este dăruit în mod exclusiv femeilor. Atât în comunităţile rurale, cât şi în cele urbane, încă se păstrează funcţia socială a acestei tradiţii (împărtăşirea bucuriei începutului primăverii), dar este legată şi de simbolul maternităţii şi de cel al iubirii (albul semnificând puritatea sentimentelor, iar roşul, vitalitatea).

Amuletele care se leagă astăzi de şnurul tradiţional sunt dintre cele mai diverse (unele fără nicio legătură cu zona creştină a Balcanilor, unde este practicată această tradiţie). Demersuri concrete pentru acceptarea mărţişorului ca formă de practică, ritual tradiţional ancestral ce include şi trimiterea la meşteşuguri tradiţionale în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, se fac constant.

Tradiția mărțișorului a suferit, de-a lungul timpului, o serie de modificări notabile

Tradiția mărțișorului a suferit, de-a lungul timpului, o serie de modificări notabile Foto: arhiva personală

Concret, mărţişorul face parte din seria de practici tradiţionale ce aparțin patrimoniului imaterial, acel patrimoniu care se referă la tradiţii şi expresii orale, practici sociale şi ritualuri, artizanat tradiţional şi tot ceea ce, în virtutea convenţiilor UNESCO pentru patrimoniu (Convenţia de la Paris din 2003 fiind textul fundamental) reprezintă o mărturie a valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi a tradiţiilor naţionale ce pot depune mărturie privind vechimea şi autenticitatea lor în spaţiul mondial. Astăzi, în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO, România are câteva elemente: ritualul Căluşului, Doina, tehnici de prelucrare a ceramicii de Horezu, Colindatul de ceată bărbătească şi Jocul Fecioresc.

Mărţişorul, dosar internaţional realizat în cooperare cu Republica Moldova şi Bulgaria, ar fi şi o prioritate a Ministerului Culturii, alături de autorităţile din ţările menţionate, pentru a fi propus spre acceptare în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Imaterial al UNESCO.

Proiectul, care a fost realizat împreună cu CNR-UNESCO şi o serie de grădiniţe, şcoli şi licee din Bucureşti, Constanţa, Craiova, Câmpulung Muscel, precum şi cu aportul unor cercetători şi muzeografi din Republica Moldova şi Bulgaria, s-a intitulat „Mărţişorul – pledoarie pentru patrimoniul imaterial”. Acesta s-a conturat ca urmare a unei prime conferinţe pe care platforma culturală Comparative Icons şi proiectul Patrimoniul Educativ au realizat-o cu ocazia Zilelor Patrimoniului European, în octombrie 2016.

Mărţişorul nu va dispărea, nu se va aneantiza, aşa cum ar părea, în marea de kitsch a societăţii globalizate, dacă vom şti să menţinem viu interesul în rândul elevilor pe care îi educăm în şcolile noastre, faţă de ceea ce înseamnă valoarea culturală autentică

La această conferinţă naţională, reflectată şi de site-ul European Heritage Days şi organizată în parteneriat cu CNR-UNESCO, s-a format un grup de lucru la care au aderat cu entuziasm profesori din Bucureşti şi din ţară, cu intenţia de a crea şi realiza proiecte educative, care să ia în considerare o comunitate precum cea a profesorilor proveniţi din regiuni / spaţii cu încărcătură culturală şi istorică, relevantă pentru conceptul de patrimoniu național. Un alt scop a fost acela de a invita cadrele didactice să evoce relaţia lor cu moştenirea culturală a regiunii din care fac parte şi modul în care se implică ei, alături de elevii lor, în realizarea dezideratelor mai sus amintite.

Proiectul Patrimoniul Educativ doreşte să consolideze o iniţiativă naţională la nivelul învățământului preuniversitar, care să favorizeze cunoaşterea de către copii şi adolescenţi a unor situri, obiecte, monumente de patrimoniu românesc, prin promovarea unor activităţi extracurriculare, precum:

  • vizite specializate
  • realizarea unei baze de date cu profesorii şi şcolile interesate
  • organizarea unor ateliere de dezbatere
  • realizarea unui ghid on-line, disponibil pentru elevi şi profesori
  • constituirea unei echipe de profesori-coordonatori
  • realizarea unei sitografii destinate problematicii patrimoniului şi a unor instrumente pedagogice
  • realizarea unei pagini de Facebook şi a unui blog
  • promovarea unor concursuri şcolare pentru programul Şcoala Altfel.

Proiectul Patrimoniul Educativ îşi propune și să pună accentul pe promovarea şi sensibilizarea comunităţii didactice față de noţiuni precum:

  • ideea de risc în patrimoniu
  • salvarea şi protejarea patrimoniului
  • promovarea în rândul cadrelor didactice a obiectivelor aflate în Lista Patrimoniului Mondial (obiectivele deja înscrise din patrimoniul românesc), precum şi a multitudinii de instrumente elaborate de către UNESCO pentru profesori, în cadrul iniţiativei Education au patrimoine mondial.

Primul proiect, realizat ca urmare a acestei întâlniri, a fost cel dedicat mărţişorului. Acesta s-a desfăşurat on-line și au participat profesorii şi elevii lor din zone geografice diferite, din şcoli diferite, toţi realizând fie expoziţii de mărţişoare confecţionate manual, fie mici eseuri și prezentări despre această sărbătoare, consultând resurse materiale (cărţi, culegeri, atlase).

Copiii și-au pus creativitatea la treabă și au realizat mărțișoare și desene ce au fost apreciate de către adulți

Copiii și-au pus creativitatea la treabă și au realizat mărțișoare și desene ce au fost apreciate de către adulți

Concluzia acestui proiect este clară: elevii şi profesorii sunt interesaţi şi pot să contribuie eficient la obiectivul naţional de salvgardare şi de promovare a patrimoniului național, iar funcţia de patrimonializare, atât de necesară în îndeplinirea criteriilor de selecţionare în lista UNESCO, poate fi îndeplinită prin acest mod.

Ca o concluzie personală, în calitate de profesor, dar şi de manager cultural, cred că este necesar ca astfel de proiecte nu doar să existe și să se realizeze, ci şi să beneficieze de sprijinul instituţiilor de cultură implicate în depunerea unui dosar la UNESCO.

Din fotografiile şi prezentările elevilor şi profesorilor, putem înţelege că acest obicei tradiţional s-a modificat, i s-au acordat valori noi, urbane, chiar globalizate, dar şi că aceiași martori implicaţi în realizarea proiectelor cunosc şi înţeleg importanţa păstrării acestei practici tradiţionale, cu toate legendele şi simbolistica implicită, transmisă de la cei maturi, către cei tineri.

Mărţişorul nu va dispărea, nu se va aneantiza, aşa cum ar părea, în marea de kitsch a societăţii globalizate, dacă vom şti să menţinem viu interesul în rândul elevilor pe care îi educăm în şcolile noastre, faţă de ceea ce înseamnă valoarea culturală autentică.

Roxana Zanea
Ultimele postari ale lui Roxana Zanea (vezi toate)

Georgiana Butnaru, o tânără ilustratoare extrem de înzestrată, știe foarte bine că talentul său, pus în slujba educației copiilor, are un rol esențial, deoarece, așa cum a mărturisit ea, imaginile sunt „printre primele forme de comunicare înțelese de către aceștia”. Ne-au atras atenția ilustrațiile spectaculoase din cărțile colecției „Români celebri”, ale Editurii Gama din Iași, și nu am putut să nu discutăm cu Georgiana Butnaru, autoarea acestor desene. Artista a opinat, pentru Matricea Românească, faptul că imaginile atent realizate pot forma caractere.

Matricea Românească: Există zicala deja celebră potrivit căreia o fotografie face cât o mie de cuvinte. Ce poveste spune un desen?

Georgiana Butnaru: Un desen are rolul de a oferi cititorului o alternativă a universului imaginar, ce se construiește în fiecare dintre noi odată cu fiecare cuvânt citit. În colecția „Români celebri”, desenele spun mai mult decât atât, ele oferă informații despre oamenii și locurile care au existat (unele încă există) și faptele care s-au petrecut în acele locuri.

A fost o adevărată provocare să imaginez evoluția personalităților în fiecare etapă a vieții lor, încă de la naștere

Matricea Românească: Ce înseamnă să realizezi ilustrații pentru cărți care vorbesc despre figuri istorice? Care sunt aspectele care cer cea mai mare atenție?

Georgiana Butnaru: În cazul biografiilor, ilustrațiile trebuie să fie bazate pe documentare. De la vestimentație la decor, toate trebuie să aparțină perioadei și spațiului în care se desfășoară acțiunea. Deși în colecția „Români celebri” am ales să portretizăm fiecare personaj cât mai aproape de realitate, a fost o adevărată provocare să imaginez evoluția personalităților în fiecare etapă a vieții lor, încă de la naștere.

Interior din cartea „Cunoaște-l pe... Ștefan cel Mare”

Interior din cartea „Cunoaște-l pe… Ștefan cel Mare” Foto: arhiva Editurii Gama

Matricea Românească: De ce este importantă ilustrația în cărțile pentru copii? Cum îi ajută pe ei o ilustrație să înțeleagă mai bine informațiile care li se oferă?

Georgiana Butnaru: Chiar dacă ilustrațiile au rolul de a complimenta textul, copiii dovedesc un interes mai mare pentru ilustrații și, deci, pentru cărțile ilustrate, imaginile fiind printre primele forme de comunicare înțelese de către aceștia, înainte de învățarea scrierii și citirii.

Este o provocare să reprezint vizual aceste personalități la adevărata lor valoare

Matricea Românească: Desenele sunt realizate în funcție de vârsta publicului țintă? Care sunt criteriile pe care le luaţi în calcul?

Georgiana Butnaru: La fel ca textul, ilustrațiile sunt pe înțelesul celor mici. Am folosit culori vii, am păstrat conturul formelor și am renunțat la multe detalii, pentru a îndruma atenția copiilor asupra personajelor și acțiunii.

Tânăra Georgiana Butnaru comunică prin desene cu cei mici

Tânăra Georgiana Butnaru comunică prin desene cu cei mici

Matricea Românească: Care este frumusețea acestei profesii, cea de ilustrator pentru cărți pentru copii?

Georgiana Butnaru: Colecția „Români celebri” a reprezentat pentru mine un debut oficial în profesia de ilustrator pentru cărți destinate copiilor. Consider că frumusețea acestei profesii constă în posibilitatea de a modela și dezvolta imaginația celor mici, creând astfel primele amintiri vizuale ce formează caracterul fiecăruia.

Matricea Românească: Ce încerci să redai din personalitatea figurilor românești pe care le reprezinți prin ilustrații?

Georgiana Butnaru: Umanitatea lor, aceasta fiind dovada clară că oricine poate aduce frumusețe, evoluție și revoluție în orice domeniu, prin multă muncă și perseverență.

Matricea Românească: Te responsabilizează suplimentar acest proiect, ca român?

Georgiana Butnaru: Este o provocare să reprezint vizual aceste personalități la adevărata lor valoare, mai ales micilor cititori români care abia îi descoperă.

Matricea Românească: Care a fost personalitatea cel mai greu de ilustrat, până acum, din colecția „Români celebri”?

Georgiana Butnaru: Cu cât personalitățile sunt mai depărtate de noi pe axa temporală, cu atât mi-a fost mai greu să găsesc informații precise despre acestea, însă mi-a făcut plăcere să merg pe urmele fiecăreia dintre ele și să le redescopăr.

„Cunoaște-l pe... Ion Creangă”

„Cunoaște-l pe... Mihai Viteazul”

„Cunoaște-l pe... Mircea cel Bătrân”

Din păcate, a spune că un geniu nu a fost, la vremea sa, apreciat și înțeles de către contemporani, ci numai post-mortem, a devenit o realitate amară a României. Astăzi, ne cinstim valorile prin simpozioane, depuneri de coroane la mormintele îngrijite în preajma comemorării lor, dar în timpul vieții, aceste genii erau socotite drept „incomode” pentru viziunea lor.

Despre scriitorul Ion Luca Caragiale (1852-1912) s-a spus că era „ultimul ocupant fanariot în România”, când el nu era decât un om care știa să facă haz de necaz – o virtute a românilor – și să inspire o neîncetată bună dispoziție. Scriitorul, filosoful și omul de cultură Andrei Pleșu a dezvăluit publicului, în week-end-ul recent încheiat, o suită de lucruri mai puțin cunoscute despre „veselul Caragiale”, în cadrul conferinței Teatrului Național București (TNB), o instituţie culturală aflată sub patronajului marelui dramaturg supus discuției.

„Mai bine închiriam Sala Palatului”, a glumit Ion Caramitru, directorul TNB, la vederea Sălii Studio pline până la refuz de către românii avizi de cultură.

E uimitor că dramaturgul deținea, în materie de comunicare, atâtea registre, la un nivel atât de înalt

În debutul conferinței, Pleșu a recunoscut cu modestie faptul că „are dificultăți” în a discuta despre Caragiale, așa cum are oricine vorbește despre un personaj pe care-l apreciază. Însă, intelectualului i-ar fi plăcut să-l cunoască sau chiar să bea cu scriitorul român. Cu toate că românii știu cine a fost Nenea Iancu, folosesc în limbajul colocvial replici din operele sale și îi cunosc umoru-i unic, puțini știu detalii despre viața celui care a devenit un mare om de cultură grație unei virtuți rare: era un autodidact însetat de cunoaştere.

Andrei Pleșu, vorbind despre personalitatea lui Caragiale, la conferința TNB

Andrei Pleșu, vorbind despre personalitatea lui Caragiale, la conferința TNB Foto: Florin Ghioca / TNB

„Nu e clar dacă el și-a terminat liceul. A făcut, la început, la o biserică în Ploiești, niște pregătiri culturale cu preotul de acolo, apoi la un gimnaziu din Ploiești ceva clase gimnaziale, apoi se pare că și ceva la București, dar tot nu e clar. Apoi a făcut un an sau doi de studii de mimică și declamațiune la o școală de teatru. (…) A ajuns să știe românește cum puțini știau la vremea aia, a ajuns să știe franțuzește cum puțini știau la vremea aia, dintre cei fără școală, și să-și facă o cultură, cu ajutorul unor prieteni mai învățați, extrem de solidă”, a spus Andrei Pleșu, continuând prin a evoca vorbele lui Macedonski care, deși avea o „gură rea”, spunea despre Caragiale că era un om extrem de cultivat.

Ştia franţuzeşte mai bine decât francezii!

O situație care confirmă vasta cultură și inteligență ale lui Caragiale a avut loc la Berlin, unde scritorul și-a petrecut, în exil autoimpus, ultimii ani din viață.

„E uimitor că el deținea, în materie de comunicare, atâtea registre, la un nivel atât de înalt. Cât era la Berlin, a fost vizitat de unii și de alții, iar printre ei era și Le Corbusier (1887-1965), marele arhitect. La vremea aceea, el era foarte tânăr și făcea turul lumii. Băieții de familie bună aveau bani ca să facă, la 18 ani, o călătorie în jurul lumii. În jurnalul lui, Le Corbusier spunea: «Am cunoscut un român, Ion Luca Caragiale, care știa franțuzește mai bine decât mine»”.

Geniul lui Caragiale nu a rămas în stare latentă, motiv pentru care recunoașterea nu a întârziat să apară. Astfel s-a făcut că, la numai 36 de ani, dramaturgul a fost numit, prin decret regal, director general al teatrelor. Dar visul frumos nu a durat decât un an, deoarece s-a produs o „situațiune” clasică în CV-urile scriitorilor și oamenilor de cultură români: „A trebuit să plece în anul urrmător, și-a dat demisia pentru că au început să-l înjure toți”.

Lui Caragiale nu i-a displăcut experiența de cârciumar

Lui Caragiale nu i-a displăcut experiența de cârciumar Foto: destepti.ro

Au urmat o serie de încercări de a activa în mediul cultural, care nu i-au reușit lui Caragiale. Colac peste pupăză, acestuia i s-a refuzat un premiu al Academiei (cu 20 de voturi „împotrivă” și cu 3 „pentru”), unul dintre motivele deciziei fiind acela că scriitorul „prea ia totul peste picior”, contemporanii săi descriindu-l cu răutate drept imoral, antinațional, fanariot. Personalitatea și opera caragialiană păleau și deveneau “ieftine”, în comparație cu cele ale prietenului său Mihai Eminescu.

Tragicul nu a ocolit însă viața lui Caragiale, el trecând prin experiențe prin care niciun părinte nu își dorește: i-au murit două fetițe, când nici nu împliniseră doi ani, din cauza tusei convulsive, păcătoase la acea vreme.

Mai remarcat la berărie, decât în domeniul cultural

Refuzat de contemporanii care nu-l înțelegeau, Caragiale a pătruns, pentru a-și asigura traiul, în lumea comerțului.

„În 1893, a deschis o berărie în strada Gabroveni. Macedonski a protestat, spunând că e «inadmisibil ca un scriitor cu talentul domnului Caragiale să ajungă în situația să fie cârciumar». Dar lui Caragiale nu i-a displăcut. Ba mai mult, a fost remarcat mai mult în acest domeniu, decât în domeniul cultural. Dovadă că, la 1 decembrie în același an, a fost primit în Societatea Internațională a Chelnerilor din București. Din care a fost exclus după un an, pentru neplata cotizațiilor. Dar nu s-a descurajat. În 1894, anul următor, a deschis altă berărie, Berăria Academică «Bene Bibenti» de pe strada Sfântul Nicolae din Șelari. În anul următor, a fost șeful restaurantului din Gara Buzău.” Dar încercările de a susține o afacere în lumea cârciumarilor nu s-au sfârșit, Caragiale mergând și la Iași, fără succes, pentru a se reîntoarce în Capitală și a deschide berăriile „Cooperativă” și „Gambrinus”.

La 1 decembrie 1893, Caragiale a fost primit în Societatea Internațională a Chelnerilor din București. Din care a fost exclus după un an, pentru neplata cotizațiilor 

Finalmente, datorită unei moșteniri, Caragiale reușit să se stabilească la Berlin, pentru a-și petrece ultimii opt ani din viață. Chiar dacă era departe, în toți acești ani a făcut nu mai puțin de 20 de drumuri în România și comanda frecvent, de la cârciumile din București, bunătăți care nu se găseau în Germania.

“A murit subit, la 60 de ani, efect al faptului că era un fumător înrăit. La autopsie”, potrivit lui Pleşu, “medicul a spus: «Nu am văzut creier așa frumos, dar nici scleroză așa de avansată». Cu acest trist prilej, țara și-a revenit. Ministerul de Interne a deschis un credit de 22.000 lei pentru aducerea în țară a trupului neînsuflețit al marelui dramaturg, pentru înmormântare. Coșciugul a fost depus într-un tren de marfă, a ajuns la București, dar nimeni nu a bănuit, nici șeful trenului, ce era în vagonul cu pricina. S-a zvonit că ar fi fost Caragiale. Au venit prietenii și l-au dus la Bellu. Ne plac geniile naționale moarte. Suntem mari iubitori de parastase. Omul viu ne incomodează, dar cel mort, mai ales dacă e glorios, începe să devină «frecventabil și muzeal». Caragiale încercase tot, câte berării putea să deschidă ca să supraviețuiască?”.

Eternul şi fascinantul Caragiale

După moartea sa, în mod previzibil, fiecare regim care a urmat a încercat să-l preia și să și-l asume. Astăzi, Caragiale este omniprezent în cotidianul românesc, și există în situații cu care ne confruntăm zilnic. Unul dintre motivele pentru care memoria sa este încă vie în conștiința națională este acela că dramaturgul a fost cu mult înaintea epocii sale, de aceea contemporanii săi nu l-au înțeles.

Finalul conferinței TNB a fost marcat de sesiunea de întrebări din partea publicului

Finalul conferinței TNB a fost marcat de sesiunea de întrebări din partea publicului Foto: Florin Ghioca / TNB

Drept dovadă, redăm un text de-al lui Caragiale, pe care Andrei Pleșu l-a recitat la conferința de la TNB, pentru auditoriu:

„Noi, românii suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult. Într-o țară ca a noastră, unde când afirmi ceva nu ți se cer și dovezi, unde spiritul public nu are niciun element serios de control, mai ales asupra luptelor ivite pe tărâmul științei de stat, reaua credință este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputațiuni.

Ca să treci cel mai curat, n-ai decât să ponegrești cu, ori fără drept pe alții, ca să te crează lumea om cinstit și de treabă, n-ai decât să ocărăști și să osândești în vileag purtarea altora, chiar dacă dânșii au o bună purtare, și mai ales în cazul acesta! Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filosof, înșal-o gros, că subțire nu se prinde. E mult numai până să-ți faci o reputație frumoasă, și în urmă poți fără griji să săvârșești însuți păcatele de care osândeai odată pe alții buni nevinovați.”

Ilustrație deschidere: metamorfoze.wordpress.com

Despre relația lui Mircea Eliade cu noile mișcări sociale și culturale din perioada în care era profesor la Chicago s-a scris foarte puțin. Andrei Oișteanu se numără printre puținii care au atras atenția asupra acestui lucru în remarcabilul său articol, Mircea Eliade şi mişcarea hippie, publicat în „Dilema Veche” și inclus apoi în volumul Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu.

În timpul perioadei în care își desfășura activitatea de profesor de istoria religiilor în Statele Unite ale Americii, a avut loc marea revoluție spirituală a tinerilor hippie. Raportarea lui Eliade la mișcarea hippie se făcea din perspectiva unui istoric al religiilor, al unui expert în „decriptarea” fenomenelor de natură religioasă și a implicațiilor lor sociale. Curiozitatea și dorința de a cunoaște mai mult l-au determinat să se apropie de studenții lui, care erau parte integrantă a acestei mișcări. Exegetul din el îl forța să privească mișcarea tinerilor americani dintr-o perspectivă externă, detașată, cu scopul de a descoperi mecanismele raționale din spatele noii credințe.

Există foarte multe asemănări între tinerii rebeli de la începutul deceniului 6 al secolului trecut și furioșii tineri din generația pe care Eliade o condusese în perioada de la începutul celui de-al treilea deceniu.

„Sînt toţi în revoltă deschisă contra ideologiilor părinţilor şi ale instituţiilor, îndeosebi contra instituţiilor academice (the Establishment)”. Dacă nu am ști că este o frază din cel de-al doilea volum al jurnalului său în care face referire la mișcarea hippie, am putea crede că avem de-a face cu o descriere a generației care a rămas cunoscută în istoria noastră sub diverse nume: generația Criterion, Tânăra Generație, Generația `27.

Tinerii americani, care pledează pentru o „curățenie” a gândirii și a spiritului prin afișarea unei „murdării” trupești, seamănă foarte mult cu revoltații criteroniști, cel mai mult apropiindu-i nemaiîntâlnita energie cu care duc lupta împotriva generației anterioare (pe care o simt ca pe un factor complexator).

Misticismul, liantul între Profesor și tinerii rebeli

Și mai multe aveau în comun cu liderul generației criterioniste, misticismul fiind probabil principalul liant între bătrânul Profesor și mai tinerii lui discipoli. Eliade era cunoscut în America mai ales datorită cărților sale de istoria religiilor, studenții săi fiind la curent cu faptul că acesta scrisese despre tehnici de inițiere, șamanism, experiențe tantrice etc. De aceea, ei nu vedeau în el doar un expert în istoria religiilor care ar fi putut să le legitimeze mișcarea, ei au văzut în el un fel de guru, un om care a trecut prin toate experiențele pe care ei voiau să le încerce și care ar fi putut să le fie un fel de ghid pe acest drum inițiatic. Doar că Eliade încercase în India acest soi de experiențe tot din imensa curiozitate exegetică care avea să-l caracterizeze întreaga viață.

Experiențele pe care acesta le-a trăit în India au fost experiențe provocate și trecute prin filtrul gândirii, nu experiențe spontane cu caracter religios sau mistic. Experiențe provocate cu bună știință pentru a încerca să aprofundeze cât mai mult cultura pe care o descoperea.

Tinerii hipioți ai anilor `60 au găsit în lucrările lui Mircea Eliade răspunsuri la multe întrebări arzătoare

Tinerii hipioți ai anilor `60 au găsit în lucrările lui Mircea Eliade răspunsuri la multe întrebări arzătoare

În romanele sale din ciclul indic sunt descrise iniţieri sexuale sau orgii, inducerea unei anumite stări propice meditaţiei prin consumul unor substanţe halucinogene etc., fapt care i-a determinat pe tinerii americani să se apropie de el ca de un maestru spiritual. Dar, aşa cum menţionam mai sus, experienţele lui Eliade sau ale personajelor sale sunt autoinduse, scopul fiind unul pur raţional şi ştiinţific.

Guru fără voie

Eliade nu era interesat să devină guru-ul vreunei mișcări spirituale, interesul său era acela de a descoperi mecanismele de funcționare ale unei anumite „credințe”, fundamentele și raportarea lor la transcedental / spiritual / arhaic.

Ca mai aproape toate experiențele sale, nici întâlnirea dintre el și mișcarea hippie nu a rămas nevalorificată din punct de vedere literar. După cum el însuși mărturisea în convorbirea cu Claude-Henri Rocquet, Ştefan (personajul principal din Noaptea de Sânziene) împrumută câteva dintre caracteristicile tinerilor revoltați americani: „Este un fel de nostalgie a paradisului, la cea mai de jos treaptă. Această dorinţă de a desfiinţa legile şi structurile inerente oricărei societăţi; de a le desfiinţa pentru a trăi o stare paradisiacă. Mai este adevărat că hippies au voit, şi ei, ca Ştefan, să depăşească condiţiile existenţei obişnuite”. Asemănarea dintre Ștefan și hippies fusese răspunsul la o întrebare care făcea referire la visul tineretului american de a renunța la monogamie.

Monogamia, o preocupare constantă        

Dar, deşi acesta omite să vorbească despre asta în interviul acordat scriitorului francez („Nu, din punct de vedere personal. Ceea ce mă interesa era depăşirea limitelor obişnuite. Dacă această experienţă este posibilă, înseamnă că omul îşi poate transcende condiţia umană. Or, în lumea noastră, modernă, profană, oricine poate visa să iubească două femei în acelaşi timp. Am ales această situaţie pentru că ea poate fi concepută de fiecare din noi”), trebuie remarcat faptul că monogamia fusese o preocupare constantă pentru Eliade, şi nu doar din punct de vedere antropologic, ci şi literar.

Un exemplu în acest sens este romanul Întoarcerea din Rai, în care personajul masculin principal (Pavel Anicet) pendulează între Una şi Ghighi, nereuşind să se desprindă de niciuna dintre ele. Nu trebuie uitat nici faptul că la un moment dat chiar scriitorul s-a aflat în situaţia de a alege între două femei, între Nina Mareş şi Sorana Țopa, prima dintre ele devenindu-i soţie.

Oricare ar fi fost premisele care au condus la această apropiere dintre Eliade şi tânăra generaţie hippie americană, relația stabilită între ei ni se pare interesantă, privită din perspectiva schimbării „rolurilor”: Eliade este acum pus în postura de a nu mai fi un tânăr furios și de a asista la ascensiunea unor tineri care luptau împotriva generației „bătrânilor” din care făcea și el parte.

Ramona Tănase
Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)

Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.

Supt titlul de „Cercetări demografice asupra populației Romîniei și în special a districtului și orașului Iași”, d-nul Dr. med. V. I. Agapi, servindu-se de datele, altfel pline de neajunsuri ale statisticei noastre, ne face o înspăimîntătoare dare de samă despre starea sanitară a poporului romînesc. D-sa supune acele date unei critici îndestul de precaute, încît pretutindene conclusiile, în loc de a fi exagerate, sînt poate încă supt icoana realității.

Ajuns la capăt, autorul justifică neajunsurile de care a trebuit să sufere opul său și care sînt imanente isvoarelor statistice, de care s‘a servit. Cu toate acestea lucrarea sa este însemnată din toate punctele de vedere și ar fi de recomandat ca un fel de „memento mori” tuturor acelora, cari cred că prin teorii frumoase, cuvinte sunătoare și legi traduse din franțuzește se poate îndrepta starea unei țări. De aceea credem a ne împlini o datorie, constatînd că administrația regulamentului organic a fost părințască alături cu administrația inaugurată prin curentul de idei de la 1848. Non datur saltus in natura („natura nu face salturi”, n.r.).

Organisația socială a Romîniei are două părți caracteristice, una representată prin o droae de fraze goale în zecile de foi și foițe ale țării, alta sărăcirea și moralitatea reală a populației

Cine-și închipuește a putea progresa prin salturi, nu face alta de cît a da înapoi. Loviturile date bisericii au desființat poliția morală, pe care o esercita aceasta în alte vremi; trebuințele esagerate ale franțuzitei plebe de sus au drept corelat munca înzecită a poporului rural, fără ca măcar să se fi îndoit puterile sale fisice și intelectuale; dările mari așezate pentru plata unor drumuri de fer, pe care n‘avem ce căra și pentru susținerea unui ignorant proletariat al condeiului, angajază munca țăranului pe ani întregi. Astfel organisația socială a Romîniei are două părți caracteristice, una representată prin o droae de fraze goale în zecile de foi și foițe ale țării, alta sărăcirea și moralitatea reală a populației.

Generația viitoare, care după umbrele ce le aruncă va fi și mai sacă și mai înfumurată decît cea de astăzi, ne arată de pe acuma causa Romîniei ca o causă pierdută. Cînd vom ajunge la realisarea corectă a formulelor metafisice din J. J. Rousseau, atuncea ne vom trezi că nu mai esistă popor romînesc și acele formule nu vor fi credem suficiente pentru a hrăni ilusia greco-bulgarilor din București că trăesc într‘un mic Paris. Fiecare cap, „qui a fait ses études en France” dormind pe biliardurile din cafenele, ne costă sute de țărani morți prin supra-esploatarea puterilor lor fisice, prin absoluta lipsă de bucurie și de dulceață a traiului.

Ca medic autorul nu vorbește de cît de causele fisiologice ale acestei peiri continue a poporului romînesc. Dar aceste cause nu sînt totdeauna decît efectele altor cause și mai generale, efectele presiunii sociale asupra claselor de jos, a lipsei de cruțare, a barbariei cu care plebs scribax tratează la noi poporul. Ea a subminat orice autoritate dumnezeească și omenească, a sleit în două zeci de ani toate isvoarele de puteri ale țării, a deschis porțile tuturor vagabonzilor din cîteși patru unghiurile lumii, pentru ca să aibă în aceștia avizi aliați pentru esploatarea țăranului.

Clasa «de sus» a subminat orice autoritate dumnezeească și omenească, a sleit în două zeci de ani toate isvoarele de puteri ale țării, a deschis porțile tuturor vagabonzilor din cîteși patru unghiurile lumii, pentru ca să aibă în aceștia avizi aliați pentru esploatarea țăranului

Apoi prin sute de mii de coli de hîrtie tipărite au corupt definitiv bunul simț atît de caracteristic al Romînului, făcînd din oameni cuminți și așezați, oameni cari nu mai pot înțelege nimic din cîte-i înconjură, nici legi, nici limbă, nici obiceiuri. Espresia cristalisată a acelor epidemii spirituale și fisice sînt temnița și spitalul. In caracterele degenerate ale acelei dintîi vezi lipsa de religie, lipsa de conștiință de drept, născute prin subminarea bisericii; în organismele decrepite, ce ni se presintă ‘n spital, ni se arată jărtfele presiunii economice.

Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880

Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Secolul XXI, cel al vitezei și al dorinței nestăvilite de cunoaștere și de mari descoperiri, este și unul al confruntării între știință și credință, două principii aflate – susțin unii – în totală antiteză. Dacă în Decalog Dumnezeu ne-a transmis, „Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei în afară de Mine”, putem observa că în mediul științific contemporan se inoculează tot mai mult ideea că cercetarea științifică exclude din capul locului practicarea credinței. Mai exact, cel care vrea să dobândească o vastă cunoaștere a științelor exacte trebuie să se îndepărteze de credința în divinitatea nevăzută, întrucât raționalitatea primează.

Prof. dr. Adrian Lemeni, conferențiar de Teologie Dogmatică și Teologie fundamentală la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Iustinian” din București, a explicat, în cadrul unei conferințe sub egida „Bulboacă și Asociații SCA” – Matricea Românească, faptul că se pot derula cercetări, din punct de vedere științific, fără a exclude credința în Dumnezeu.

Deși s-ar putea opina că punctul de vedere al profesorului este unul subiectiv, iar discuția, una dezechilibrată în absența unui om de știință, lucrurile nu stau deloc așa, deoarece profesorul Adrian Lemeni este absolvent de Politehnică.

Există o statistică potrivit căreia cei mai importanți savanți din secolele XVIII (cel al Iluminismului) și XIX (numit și cel al pozitivismului sau al ateismului) și-au asumat credința

În cadrul prelegerii cu tema „Relația dintre teologie și știință, în contextul actual” (15 martie), profesorul a explicat, cu exemple concrete și irefutabile, faptul că știința nu exclude credința. Conform lui Lemeni, există o statistică prezentată de către E. Dennert, în lucrarea Religia Fizicenilor, potrivit căreia cei mai importanți savanți din secolele XVIII (cel al Iluminismului) și XIX (numit și al pozitivismului sau al ateismului) și-au asumat credința. De exemplu, în secolul al XVIII-lea, din 56 de savanți, doar doi s-au declarat atei (matematicianul Joseph-Louis Lagrange și astronomul Edmond Halley, după care este numită celebra cometă) și patru s-au declarat agnostici. Restul erau credincioși practicanți. În secolul al XIX-lea, cifrele sunt cu atât mai impresionante: din 430 de savanți, șase și-au asumat poziția ateistă, zece, pe cea agnostică și o majoritate covârșitoare a recunoscut practicarea credinței.

„Dacă vorbim la nivel «de vârf», puține sunt situațiile unde un savant consacrat într-un anumit domeniu a manifestat ostilitate, opoziție, sau o separare radicală față de ceea ce înseamnă credința. (…) Nu e vorba de cantitate. Îi avem pe cei mai reprezentativi ca nume, ca valoare: [Michael] Farraday, [André-Marie] Ampère, [James Clerk] Maxwell, mari fizicieni. Toate vârfurile și-au asumat credința și au spus că, în niciun caz, credința nu le împiedică aprofundarea cercetării în domeniul științelor specifice, dimpotrivă.”

Surpriza lui Musceleanu

Mai mult, există, în acest sens, exemple și de oameni de știință români care, deși și-au dedicat viața cercetării și s-au îndepărtat de religie, au sfârșit prin a îmbrățișa credința în Dumnezeu, ajutați adesea chiar de experimentele întreprinse.

„Christian Musceleanu a fost un om de știință format la București în atmosfera scientismului (ideologia ce spune că prin știință se poate explica orice, n.r.), care domina în mediul academic. El a ajuns să facă studii la Berlin și a avut ocazia să studieze cu Max Planck (1858-1947), cel care a jucat un rol important în dezvoltarea fizicii cuantice. Musceleanu se întâlnește duminică dimineața cu profesorul său, care îl întreabă: «Ce faci? Vii cu mine? Mă duc la biserică. Vrei să vii și tu? Ai altceva de făcut?». El a avut o jenă să nu-l urmeze pe marele profesor, dar în același timp – relatează el ulterior – a fost foarte șocat de faptul că acest titan al științei [mergea la biserică] Deci era o contradicție totală în «forul» lui interior: «Cum, acest titan al științei a rămas la obscurantismul credinței în Biserică? Dar asta este, îl urmez!». A relatat cât de șocat a fost văzându-l pe marele savant în strana bisericii și participând activ la slujba de duminică. Ulterior, și-a dat seama și el din cercetări că, de fapt, cu cât cunoști mai mult, cu atât te apropii de taina credinței.”

Deci era o contradicție totală: «Cum, acest titan al științei a rămas la obscurantismul credinței în ?Biserică?»

O încercare amplă de a înlătura dragostea pentru Dumnezeu în rândul românilor a fost practicată de către comuniștii care-și doreau cetățeni supuși doar doctrinei politice. Astăzi, deși ne bucurăm de libertatea de a alege și de fi creștini practicanți fără teamă, observăm o „alienare” a individului, potrivit profesorului Lemeni. Acesta și-a susținut teoria cu un exemplu mai mult decât elocvent.

Profesorul Adrian Lemeni a dat exemple de mari savanți ai lumii care și-au declarat credința

Profesorul Adrian Lemeni a dat exemple de mari savanți ai lumii care și-au declarat credința

„Îmi vine în minte o întâlnire pe care am avut-o cu tinerii de la un liceu din București. Spun sincer: comuniștii de pe vremea mea nu se pot compara, la nivel de eficiență cu cele ce se întâmplă azi, deși își doreau foarte mult să ne «formateze» într-un anumit fel. La vremea aceea, nu am avut niciun coleg care să-și asume ideologiiile de atunci. Am discutat cu 30-40 de tineri, de la clase de matematică, subiecte de profil, și apoi au venit cu afirmații, îndeobște cele promovate mediatic. Îmi aduc aminte că au menționat și Catedrala Mântuirii Neamului.

Am discutat deschis cu ei. Dar ce m-a frapat a fost faptul că, fără excepții, părerile fiecăruia dintre ei erau identice, fiecare crezând totuși că era propria sa idee. E o uniformizare totală. M-am gândit la anii mei de liceu, acum 30 de ani, când era o diversitate a opiniilor. Dacă comuniștii ar fi văzut rezultatul de astăzi, nu s-ar fi gândit că, într-un timp atât de scurt, o generație va fi atât de mutilată, de alienată”, a remarcat profesorul Lemeni, care a conchis, totuși, optimist, apreciind că într-o societate de oameni atât de inteligenți precum cea românească, știința și religia creștină pot coexista.

Ființa umană este înzestrată cu o sumedenie de calități, una dintre cele mai valoroase fiind aceea că fiecare individ este diferit față de celălalt, deși există o întreagă paletă de aspecte comune care ne unesc. Un exemplu de legătură primordială ce se creează într-un un grup mare de oameni este cea de care ne folosim permanent și căreia îi datorăm întreaga evoluție a vieții noastre – limba maternă.

Astfel, nu e de mirare că cele mai importante figuri istorice și culturale ale țării, în marea lor înțelepciune, au avansat dintotdeauna principiul de nestrămutat al conservării limbii române, întrucât aceasta reprezintă una dintre dovezile cele mai solide ale identității noastre.

Istoricul Nicolae Iorga (1871-1940), un intelectual care nu mai are nevoie de nicio prezentare, intrat în legenda poporului nostru, a expus cu măiestria-i cunoscută, într-un discurs din anul 1906 (cuprins în „Lupta pentru limba românească”), diferențele între oamenii acestui tărâm, despre care a apreciat că pălesc în fața unității date de limba română pe care o vorbim cu toții.

„Poporul, domnilor, se împarte firește în clase, clasele se împart în indivizi, interesele indivizilor nu se împacă între ele și interesele claselor, de multe ori, se dușmănesc; însă, mai presus de interesele indivizilor, mai presus de interesele claselor, trebuie să se ridice solidaritatea națională, sentimentul de unitate trebuie să îmbrățișeze o societate de la un capăt la altul. Acest sentiment asigură menținerea unui popor, acest sentiment asigură afirmarea unui popor și-i dă biruința în toate împrejurările.

De ce natură este acest sentiment de solidaritate națională? Acest sentiment de solidaritate națională nu se poate sprijini decât pe următoarele temelii neclintite. Întâiu: vorbirea limbii naționale de toți aceia care fac parte din acel popor, vorbirea cu aceeași iubire, cu aceași curăție de la cel mai mare la cel mai mic, de la cel mai bogat, la cel mai sărac. De la cel care stă în fruntea unui popor, până la cel din urmă dintre supușii săi. Numai pe această bază se poate întemeia, în rândul întâiu, acest sentiment de solidaritate națională”, a atras atenția intelectualul, în discursul său, consemnat în cartea Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).

Mai presus de interesele indivizilor, mai presus de interesele claselor, trebuie să se ridice solidaritatea națională

Iorga a expus, în continuare, celelalte fundamente care, în opinia sa, formează baza solidarității naționale: „În rândul al doilea, sentimentul de solidaritate națională se sprijină pe conștiința aceleiași tradițiuni istorice. Toată lumea trebuie să-și amintească, nu din cărți, nu din lecțiuni, ci să-și amintească din turnarea în sufletul său a trecutului de faptele mari pe care întreg poporul le-a săvârșit în curs de mai multe veacuri.

În al treilea rând, solidaritatea aceasta națională, care nu are un caracter național – căci suntem laolaltă pentru că este același regim vamal, aceeași administrație, aceleași împrejurări de viață zi de zi, nu pentru aceasta, ci pentru că același suflet însuflețește pe toți -, această solidaritate națională, prin urmare, se razimă pe cultivarea aceleiași literaturi, pe iubirea pentru aceeași poezie, pe cântarea celuiași cântec, pe urmărirea sa ca valoare și frumuseță, a vieții actuale, și a vieții trecute, și a aspirațiilor de viitor ale poporului întreg”.

La fel ca mulți alți istorici, și Nicolae Iorga a apelat, pentru a consolida ideile cuvântării sale, la evocarea unei figuri istorice emblematice pentru români, ale cărei eforturi pentru conservarea unității neamului trebuie apreciate și preamărite și astăzi.

„Biruințele lui Ștefan cel Mare, strălucirea domniei lui, în îndelungata ei durată și moartea senină a marelui voievod se pot explica în multe feluri: unii pot să aducă înainte vitejia boierilor de atunci; alții pot să aducă înainte destoinicia țăranului român din acea vreme, alții iarăși marele talent miliar și geniul politic al acelui voievod. Niciuna dintre aceste explicări nu e deplină. Adevărata explicație este că atunci, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, poporul român, deși compus din mai multe clase care interese, firește, deosebite între dânsele, poporul acesta era legat prin aceeași credință, vorbea aceeași limbă, avea același ideal, forma o singură ființă, reprezentată deopotrivă prin voievodul țării de pe tron și prin cel din urmă luptător biruitor din armatele sale. Aceasta este taina biruinței lui Ștefan cel Mare.”

Nicolae Iorga (1871-1940), istoric, critic literar, scriitor, memorialist, ministru, deputat, prim-ministru, academician, profesor universitar, a fost un om înzestrat cu o inteligență peste medie vizibilă încă de la vârste fragede, deși avut o copilărie grea, rămânând orfan de tată la 5 ani. Fire retrasă și preocupată de studiu, Nicolae Iorga cunoștea, la numai 18 ani, limbile clasice, dar și franceza, spaniola, italiana și germana. La fel ca mulți intelectuali ai vremii, el a urmat studiile post-universitare peste hotare. Iorga a folosit cunoștințele acumulate în toate colțurile lumii pentru a explica viața trecută și prezentă a neamului românesc.

„Când aveam 4 ani, dădeam concerte așa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf și foarte rece. Mulțumeam publicului, deși nu știam ce însemna asta.” Zeci de ani mai târziu, dirijorul, pianistul și compozitorul român Sergiu Celibidache (1912-1996) avea să cunoască inefabilul sentiment al aprecierilor și aplauzelor publicului din marile săli de concerte ale lumii.

Sergiu Celibidache, unul dintre cei mai mari și mai originali dirijori ai secolului XX, a intrat in istoria muzicii drept un perfecționist până la extrem, el solicitând, de fiecare dată, numeroase repetiții, până era convins că totul sună așa cum trebuie. De asemenea, muzicianul refuza înregistrările pe discuri, precum și comercializarea acestora, fiind de părere că aceste suporturi nu pot reda acuratețea interpretării și că muzica adevărată și sentimentul produs în sufletul omului nu pot fi trăite decât în sala de concert.

Ulterior nașterii marelui artist la Roman, în județul Neamț, familia Celibidache s-a mutat la Iași unde tatăl, ofițer de carieră, a devenit prefect al regiunii. Capul familiei își dorea pentru Sergiu – care proba o vădită inteligență peste medie – un viitor în tumultuoasa lume politică. Însă, atunci când fiul și-a menținut dorința de a studia muzica, un conflict în interiorul căminului a devenit iminent. Chiar și așa, hotărârea tânărului și dragostea pentru muzică nu s-au stins, ci dimpotrivă, s-au intensificat: la vârsta de 18 ani, el a luat o decizie radicală, părăsind casa părintească.

Românul Sergiu Celibidache este considerat unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX

Românul Sergiu Celibidache este considerat unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX Foto: moderndesign.org

În consecință, după studiile liceale, lecțiile de pian și de compoziție luate la Iași, Sergiu Celibidache s-a mutat la București, pentru a studia filosofia și matematica la Universitate, timp în care și-a câștigat existența în calitate de pianist corepetitor la o școală de dans. La vârsta de 23 de ani, în 1935, acesta a plecat pentru studii la Paris – unde o experiență aparent banală avea să-i deschidă drumul către uimitoarea lume a muzicii clasice.

Ascultând la radio un cvartet de coarde al compozitorului german Heinz Tiessen (1887-1971), românul nostru a fost cuprins de entuziasm și a compus el însuși propriul cvartet de coarde, pe care i l-a trimis celui dintâi. Tiessen, profesor la Facultatea de Muzică din Berlin, a remarcat geniul muzical pe care Celibidache îl avea și l-a invitat pe tânăr la Berlin, după cum consemnează cartea Mică Enciclopedie a României pentru Copii (Editura Art Educațional, 2016, 368 pagini).

În scurt timp, Celibidache a învățat limba germană și s-a înscris la Facultatea de Muzică a Universității „Friedrich-Wilhem”, unde a luat  lecții de la marii profesori ai vremii. Concomitent, el a început să urmărească concertele și repetițiile dirijorului Wilhelm Furtwängler.

La fel ca și George Enescu, Celibidache a uimit prin capacitatea sa extraordinară de a memora toate lucrările dirijate. Talentul lui nu a rămas, bineînțeles, neobservat, întrucât, după numeroase concerte, în 1945, la doar 33 de ani, românul a devenit dirijor al uneia dintre cele mai faimoase orchestre filarmonice din lume, cea din Berlin. Într-un interviu din acea perioadă, profesorul său, Heinz Tiessen, mărturisea că dirijorul său preferat, pe lângă Furtwängler, este Sergiu Celibidache.

Chiar dacă muzica și studiul i-au asigurat românului toată hrana de care spiritul său avea nevoie, condițiile de trai în Germania celui de-al Doilea Război Mondial au fost extrem de delicate pentru compozitorul, și așa sărac aproape dintotdeauna: slăbise mult, nu avea bani aproape deloc și a reușit să treacă peste acele vremuri dificile doar grație ajutorului unui cuplu de la care primise o cameră într-un cartier din Berlin. În acest timp, în România, Celibidache era perceput – pe bună dreptate – drept un student cu aptitudini speciale, motiv pentru care nu a fost chemat din Germania pentru a lupta în război.

Sergiu Celibidache, dirijând (1978) „Rapsodia Română” a compozitorului George Enescu

Alături de Orchestra Filarmonică din Berlin, dirijorul român a susținut 400 de concerte în numai 7 ani. Pe lângă aceasta, Celibidache a condus altă mare orchestră a lumii, London Philharmonic Orchestra, iar evoluția sa nu s-a oprit aici, întrucât bagheta sa a dirijat – și vrăjit – în toată lumea.

Recunoașterea pentru geniul românului nu a întârziat să apară, el primind, de-a lungul vieții, numeroase distincții: Premiul Berlinez de Artă pentru Muzică (1953), Crucea de Merit a Republicii Federale Germania (1954), Premiul Uniunii Criticilor Germani (1955), Moneda Aurită de Onoare a orașului Munchen (1987), Acul Aurit de Onoare al orașului Milano, distincția de membru de onoare al Academiei Române (1992) și cea de cetățean de onoare și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași (1994). O altă mare onoare a survenit în 1995, când Guvernul francez l-a desemnat Comandor al Artelor și Literelor.

Marele dirijor, compozitor și pianist român s-a stins din viață în 1996, în comuna La Neuville-sur-Essonne, în apropiere de Paris.

Anul 2012 a fost declarat, de către UNESCO, „Anul Sergiu Celibidache”, când a avut loc și prima ediție a Festivalului „Sergiu Celibidache”, în care s-a implicat și fiul dirijorului, Serge Ioan Celibidache.

Cartea „Mică Enciclopedie a României pentru Copii” face parte din colecția bibliotecii „Mihai Eminescu” a „Bulboacă și Asociații SCA”

Cartea „Mică Enciclopedie a României pentru Copii” face parte din colecția bibliotecii „Mihai Eminescu” a „Bulboacă și Asociații SCA”

Ilustrație deschidere: interior „Mică Enciclopedie a României pentru copii”

Asociația Culturală Matricea Românească

Prin activitatea sa, Asociația Culturală Matricea Românească promovează identitatea culturală a României, arta și creatorii români, interculturalitatea, toleranța și respectul față de celelalte culturi prezente în spațiul românesc, în timp ce se concentrează pe educarea noilor generații în spiritul iubirii față de cultura și identitatea națională.

Festivalul Filmului Francez din Chișinău - spre latinitate, în tandem

 28 martie 2017 | Creație
Din momentul obținerii independenței și suveranității naționale, Republica Moldova a început un lung parcurs cultural, obținând rezultate devenite tradiție. Unul dintre acestea este rodul parteneriatului moldo-francez, și anume Festivalul de Film Francofon....

Patrimoniul naţional imaterial, dimensiune esenţială a culturii

 23 martie 2017 | Identitate
Mărţişorul este o tradiţie de primăvară transmisă încă din Antichitate, ce constă în purtarea unui şnur împletit cu alb şi roşu; în vechime, acesta era confecţionat de către femei şi dăruit membrilor comunităţii, care-l purtau la gât, la mână,...

Efectul cărții ilustrate, sau când imaginile formează caractere. Georgiana Butnaru: „Desenul are rolul de a oferi o alternativă a universului imaginar, construit odată cu fiecare cuvânt citit”

 22 martie 2017 | Creație
Georgiana Butnaru, o tânără ilustratoare extrem de înzestrată, știe foarte bine că talentul său, pus în slujba educației copiilor, are un rol esențial, deoarece, așa cum a mărturisit ea, imaginile sunt „printre primele forme de comunicare înțelese de...

De ce vedeau hipioții în Eliade un guru?

 21 martie 2017 | Embleme
Despre relația lui Mircea Eliade cu noile mișcări sociale și culturale din perioada în care era profesor la Chicago s-a scris foarte puțin. Andrei Oișteanu se numără printre puținii care au atras atenția asupra acestui lucru în remarcabilul său articol,...
1 … 19 20 21 22 23 … 27
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează