Este unul dintre cele mai vechi simboluri din mitologiile lumii, privește mereu înainte și nu în lateral, precum majoritatea înaripatelor, este activă noaptea, și cele mai multe popoare o respectă, pentru că o consideră reprezentarea înțelepciunii, o calitate la care omul a aspirat din vremuri imemoriale.

Matricea Românească a poposit, pentru câteva zile, în Timișoara și a cunoscut două bufnițe simpatice, inteligente – aspect previzibil – și hotărâte să influențeze în mod activ viața culturală din orașul de pe Bega. Dacă v-am pus în dificultate, continuăm prin a explica faptul că le-am cunoscut pe Raluca Selejan și pe Oana Doboși-Potcoavă, fondatoarele celei mai noi și mai „vii” librării din Timișoara, intitulate simplu și extrem de atractiv „La Două Bufnițe”.

Din dragostea pentru lectură și pentru tot ceea ce înseamnă cultură, cele două fete în vârstă de 28 de ani, absolvente de Litere, s-au decis să își înființeze și să împartă cu ceilalți propriul paradis la care tânjim cu toții: o librărie cu sute de cărți. Dar „La Două Bufnițe”, deschisă în luna decembrie 2016, este mai mult decât un loc unde se găsesc volume pe rafturi anoste, etichetate pe categorii. Remarcabil, în această „așezare a spiritului” au loc zeci de evenimente culturale lunar.

Timişorencele Oana Doboși-Potcoavă (stânga) și Raluca Selejan, „bufnițele” care au deschis o librărie aparte Foto: arhiva personală

„Aceasta este o librărie independentă, locală, ce nu aparține niciunei edituri. Am vrut să fie și un loc unde să te simți bine, să citești liniștit, să bei o cafea bună, și să te relaxezi, de aceea ne-am gândit că spațiul trebuie să fie luminos, călduros, cu locuri de citit”, a început Raluca povestea „bufnițelor”, pentru Matricea Românească.

Zis și făcut. Clădirea, de o frumusețe înmărmuritoare, grație tușei vechi a imobilului, a fost populată cu rafturi albe pline de cărți, băncuțe comode cu perne vesele, mese alese cu grijă și alte decorațiuni ce exprimă creativitatea fetelor. Oamenii locului primesc consideraţia cuvenită: produsele realizate manual au un spațiu dedicat, la fel ca și cărțile scriitorilor timișoreni. Discuția purtată a fost „parfumată” discret de mirosul cafelei proaspete a cunoscutului cafegiu Gheorghe Florescu.

Se publică mult în țară și în lume, și cineva trebuie să facă o selecție, mai ales valorică. Noi ne-am asumat rolul acesta, de a face o selecție în oferta noastră

Cititorii care calcă pragul „bufnițelor” vor pleca acasă cu titluri de calitate, întrucât și în această privință, cele două antreprenoare au vrut să le ofere timișorenilor ceva diferit.

„Am vrut ca oferta de carte să fie aleasă «pe sprânceană», pentru că se publică mult în țară și în lume, și cineva trebuie să facă o selecție, mai ales valorică. Noi ne-am asumat rolul acesta, de a face o selecție în oferta noastră. Nu alegem dezvoltare personală, manuală și auxiliare școlare. Literatură comercială, precum best seller-uri, nu avem decât în cantitate mică”, a explicat Oana raționamentul după care sunt alese volumele ce dau viață librăriei.

Colțul scriitorului

Totuși, de ce bufnițe? „Pentru că ele sunt păsări de noapte și noi citim noaptea. Înainte, stăteam noaptea foarte mult și citeam. Acum nu mai e indicat acest lucru, ca să rezistăm în librărie toată ziua. Iar sigla a pornit de la ochelarii noștri. Un artist i-a decupat dintr-o fotografie, i-a conturat de mână, apoi a continuat sigla cu bufnițele”, a răspuns Oana.

Dacă înainte se mai organizau evenimente «fără cap și fără coadă», doar de dragul de a fi organizate, acum publicul începe să fie tot mai educat

E drept, multe librării organizează sau găzduiesc diferite evenimente culturale, dar „La Două Bufnițe” a fost gândită ca un centru în care să se întâlnească toate artele, ajutând astfel Timișoara să înflorească și mai mult. Timp de un an, fetele au lucrat la proiect, au analizat studiul axat pe „consumul” de carte din Timișoara, s-au pus în pielea consumatorului de cultură, făcând și ele parte din comunitate, și au ajuns la concluzia că pot veni cu ceva diferit.

Unul dintre spațiile unde pot fi răsfoite cărți

Așa cum a explicat Raluca, în librăria de pe strada Unirii sunt derulate mai multe activități inedite: „Avem un proiect care se numește «Artist la bufnițe» – un artist, o lucrare, o lună de zile. În fiecare lună, prezentăm câte un artist plastic ce-și aduce o lucrare. Iniţial prezentăm, în cadrul unui eveniment, artistul și lucrarea. Ideea proiectului este să aducem și arta plastică în librărie, să se regăsească și iubitorii de artă printre cărți și printre lucrări de calitate. (…)

În fiecare duminică, li se citesc povești copiilor. De fiecare dată, citește altcineva. Mai avem și lansări de carte, concerte, dezbateri, dar și ore de limba română susținute de către profesoare din Timișoara. Ele vin să țină «altfel» de ore. Aici vin și grupe de la grădiniță să le citim sau să le povestim ce înseamnă o carte”.

Atmosfera de „La Două Bufnițe” îmbie la reflecţie

Și pentru că nu se poate vorbi despre cultură în Timișoara contemporană fără a ne duce cu gândul la titlul de Capitală Culturală Europeană a anului 2021, cu care orașul din Banat se poate mândri, le-am întrebat pe fete cum văd viitorul din acest punct de vedere, iar Raluca este de părere că lucrurile se mișcă într-o direcție pozitivă.

„Vor fi și mai multe evenimente, iar publicul va fi din ce în ce mai selectiv. Dacă înainte se mai organizau evenimente «fără cap și fără coadă», doar de dragul de a fi organizate, acum publicul începe să fie tot mai educat. În prezent, se organizează foarte multe evenimente culturale și de către instituțiile de stat consacrate, care au publicul lor și au sălile pline. Foarte rar, sălile nu sunt pline la Operă, Filarmonică sau la teatre. Dar, de doi ani încoace, nu mai găsim bilete la teatru și la alte evenimente. Publicul devine tot mai pretențios, iar aceasta este bine, deoarece tu, ca organizator de evenimente și ca educator cultural, îți ridici standardele și îți faci meseria foarte bine, nu cum era la început: «Merge și așa!».”

Încăperea dedicată copiilor și adolescenților

Oana vede în marele eveniment din 2021 o frumoasă revanşă a urbei natale: „Timișoara a fost văzută, prin excelență, ca un spațiu economic foarte prosper, nu generator de cultură, ceea ce nu e adevărat. Dar se crease un soi de stare, și toată lumea se văita că Timișoara nu a excelat niciodată nici în artă. Iată că, acum, am câștigat competiția de Capitală Europeană a Culturii”.

Timișoara a fost văzută, prin excelență, ca un spațiu economic foarte prosper, nu generator de cultură

Fiind, la rândul meu, iubitoare de cărți, curiozitatea dacă profesia de librar este așa cum mi-o imaginez s-a strecurat în discuție.

„Este multă administrație în spate, mai mult decât literatură. Din afară, se creează imaginea idilică potrivit căreia stai și citești. Nu e așa. Dar nici nu e cel mai stresant loc de muncă de pe pământ. Dacă ești și antreprenor, ai lucruri să la care să te gândești noaptea. Însă în «inima» meseriei stau cartea și lectura”, a conchis Oana, pentru Matricea Românească, aruncând lumină în culisele acestei minunate oaze de cultură din Timişoara.

„Bufniţele” bănăţene au şi veleităţi muzicale. În imagine, spaţiul închinat evenimentelor de profil

Matricea Românească a fost invitată să se plimbe, într-un atelier răcoros, printre piese de mobilier din metal. Dacă aceste cuvinte par inadecvate pentru subiectele abordate pe platforma noastră, continuăm prin a lămuri că am fost martorii unei – surprinzătoare – îmbinări de succes a tablei industriale cu tradiția românească. În urma experienței, vă asigurăm că metalul face casă bună cu lâna colorată a bunicii.

Metal Creativ este un proiect care, deși sugerează la o primă vedere un oximoron, reprezintă o reinventare a promovării valorilor românești. Ideea „îngemănării” tablei din oțel cu lâna colorată și-a croit drum în subconștientul antreprenorului Lucian Haritonov dintr-o „întâmplare”, când el a adus acasă o bucată de tablă găurită albă, pe care o folosea la realizarea tavanelor false.

Lucian Haritonov, fondatorul Metal Creativ, așezat pe banca denumită „Coarnele berbecului” Foto: arhiva personală

„M-am uitat la bucata de tablă și mi s-a părut că seamănă cu etamina veche, de la bunici. Am căutat niște ață, nu am găsit, dar m-am dus și am cumpărat, ca să realizez un model. Am luat ața – nu aveam ac din plastic, ca în prezent – și, cu penseta cosmetică, am început să cos. Așa s-a născut modelul «DOR». Mi-a plăcut foarte mult cum a ieșit. Le-am arătat colegilor și toți au fost uimiți. Am continuat cu motivele tradiționale românești, pentru că mi se pare că arată foarte bine. M-am plimbat prin diferite țări și toți se lăudau că au lucruri frumoase. Fiecare cu motivele lor tradiționale. Când reveneam în țară, mă gândeam că avem și noi lucruri frumoase și că trebuie să le facem cunoscute. Nu suntem mai prejos față de alții. Îmi plac motivele tradiționale și, expuse pe albul acesta al tablei, au un mare impact”, a povestit Lucian, pentru Matricea Românească.

Avem și noi lucruri frumoase și trebuie să le facem cunoscute. Nu suntem mai prejos față de alții

Ca de fiecare dată când se începe ceva nou, abundența de entuziasm a fost motorul care l-a mânat și pe Lucian în vâltoarea documentării și a experimentării motivelor tradiționale din diferite zone ale țării. Cu răbdare și din „dragoste pentru tradiții”, rezultatele au lăsat privitorii cu gura căscată, mai ales pentru că metoda cusutului în metal este una nemaiîntâlnită. Astfel, modele precum vița de vie, vârtelnița, bobocul de floare, trifoiul cu patru foi, hora de fete, coarnele berbecului (simbolul masculinității), cocoșul (trezirea la viață), steaua în opt colțuri sunt cusute pe ceasuri, bănci, scaune, plăci decorative, mese. Toate, din metal.

Ceas de perete cu motivul „vârtelniță”

L-am întrebat pe Lucian cum decurge lucrul la un astfel de obiect, iar antreprenorul ne-a explicat transformarea unei bucăți de tablă într-o bancă înzestrată cu vechile motive românești.

„Mai întâi avem o schiță cu proiectul. Facem o schiță, pentru că băncile se prelucrează la mașină automată. Avem soarele dacic la baza băncii, deci trebuie să facem curbe, triunghiuri micuțe. Le ducem la prelucrat, se decupează tabla, găurim la mașină automată, îndoim, îmbinăm, sudăm și apoi ducem la vopsit în cuptor electrostatic. Aducem în atelier și începem să coasem după modele. Folosim ace din plastic și lână colorată. Un ceas e gata în două-trei ore, o casetă într-o zi, iar o bancă în jur de trei zile. E mult de lucru la o bancă. Tehnica de cusut în tablă e inventată de noi. Când oamenii vin la târguri și ne văd sunt șocați: «Arată foarte frumos, dar chiar pe tablă? Este un material dur, iar lâna e finuță». E o combinație care provoacă.”

Educația reală, care ar trebui să fie în școli, nu există

Prin demersul lui, fondatorul Metal Creativ își dorește să nu fie uitate valorile României și să rămână însuflețite în sânul familiilor. Deși a observat o înviorare a valorilor tradiționale, în special în sfera vestimentară, Lucian consideră că ar trebui pus accentul pe educație. De aceea, ori de câte ori au ocazia, cei de la Metal Creativ organizează ateliere de lucru pentru copii.

Set format din masă, bănci și scaune cu motive inspirate din folclor

„Educația reală, care ar trebui să fie în școli, nu există. La lucru manual s-ar putea coase pe etamină, iar învățătoarea ar putea să spună: «Copii, astăzi coasem steaua în colțuri, este un motiv tradițional românesc, îl foloseau păstorii ca să se ghideze pe câmp». Eu am doi copii cu vârste de 9 și 10 ani și nu au așa ceva la școală. S-a renunțat la lucru manual. O vizită la muzeu, cu ocazia Școlii Altfel, nu e de ajuns. Acum a devenit desuet să fii patriot. Ar fi păcat să se uite tradițiile. Nu eram nici eu la curent cu toate simbolurile, dar am realizat primul modelul pentru că mi-am adus aminte din copilărie, de la bunica – ce avea pe pereți, pe pat. Apoi am început să citesc poveștile despre fiecare model în parte, și chiar sunt foarte frumoase.”

Ceas de perete cu simbolul „hora de fete”

Din simbolurile pe care Lucian le coase alături de echipa sa, preferatul este „hora de fete”, care are în spate, din ce spune documentarea interlocutorului nostru, o poveste pe cât de simplă, pe atât de frumoasă.

„Putem spune că «hora de fete» promovează normalitatea. Pe vremuri, oamenii munceau de luni până sâmbătă, și duminică veneau la horă să se cunoască. Oamenii dansau, socializau, era un moment frumos. Își «trimiteau» și vorbe, era ceva normal, față de extrema la care suntem acum, când totul este la «vedere». Acum totul s-a transformat într-o vulgaritate excesivă”, a încheiat Lucian, antreprenorul cu simțire românească, într-o notă ce ar trebui să ne dea de gândit.

Ilustrație copertă: bancă metalică intitulată „DOR”

În ianuarie 1869, cu ocazia unui banchet organizat în cinstea sa, omul politic Ion C. Brătianu a susținut un amplu și revelator discurs, punctând în cadrul acestuia mai multe „condițiuni trebuincioase unei societăți pentru a prospera”.

Deloc suprinzător, multe dintre ideile expuse auditoriului de către Brătianu ar putea fi repetate și României anului 2017, întru conștientizarea faptului că națiunea și-a dorit dintotdeauna unitatea și s-a mândrit cu valorile sale, iar „condițiunile” din monolog pot fi însușite și aplicate cu încredere și astăzi.

Omul politic și-a început vasta și marcanta cuvântare de la 8 ianuarie 1869 prin a sublinia că el se mândrește cu graiul românesc și cu faptul că ai săi compatrioți sunt uniți prin limba vorbită, dar și prin tradițiile și credințele care îi fac oameni statornici și devotați.

Acel care nu știe o să fie stăpânit de cel ce știe

„Nicăieri în Europa, d-lor, nu se văd mai multe milioane de suflete care să vorbească aceeași limbă, fără dialecte, care – deși sunt forme locale, oarecum deosebite – să aibă aceleași tradițiuni, aceleași credințe și la care, chiar simțămintele de toate zilele ale familiei să se reprezinte tot sub aceeași formă; nicăieri aceasta ca la poporul român. Este un lucru natural, dar inevitabil, ca toți ce compun acest popor să aibă aceleași aspirațiuni, același ideal”.

Toate aceste calități ale României care „înfloresc” în sânul fiecărei familii au – sau ar trebui să aibă – la bază o noțiune pe cât de comună, pe atât de importantă și de discutată: „instrucțiunea”.

Prin ideile sale notabile pentru posteritate, Ion C. Brătianu a dizolvat ideea potrivit căreia dreptul la proprietate, la libertate, la egalitate, la libera exprimare a presei poate exista fără o temelie solidă, care este instrucțiunea. În linii mari, fără educație, eșecul este iminent.

„Dacă însă n-ai instrucțiune, n-ai idee, nu știi să apreciezi. Întreabă un țăran, vorbește-i despre libertatea presei și a întrunirilor și el îți va întoarce spatele, căci n-are idee de ce sunt acestea și este firesc lucru ca, pe cât timp o rămâne în astă stare, acel care nu știe o să fie stăpânit de cel ce știe. (…) instrucțiunea este una din condițiunile indispensabile ale unei societăți. Prin urmare, d-lor, instrucțiune, instrucțiune! – căci fără instrucțiune, fără lumină, nu vom putea realiza nimic; și chiar dacă am putea realiza ceva într-o zi, n-o să putem păstra ce-am făcut, căci vom fi ca un neghiob, căruia îi dai un capital în mână ca să se procopsească și el îl pierde, fiindcă nu știe nici cum să-l facă, nici cum să-l păstreze.

Fără instrucțiune, fără lumină, nu vom putea realiza nimic

În fine, d-lor, instrucțiunea poporului este o condițiune, nu numai de prosperitate, nu numai de mărire, ci este și o condițiune de existență națională”, au fost cuvintele omului politic, incluse în volumul „Istoria oratoriei la români” (Editura Teşu, 2007).

Patriotismul era o noțiune la care mulți mari români, cinstiți astăzi, se aliniau și i se dedicau fără tăgadă. Încheierea discursului lui Brătianu a reprezintat o dovadă mai mult decât grăitoare a faptului că fostul ministru nu ar fi dat înapoi de la apărarea țării sale.

„Dacă însuși tatăl meu s-ar scula din mormânt și-ar veni să lovească naționalitatea mea, patria mea, voi întoarce cu durere ochii… dar îl voi lovi fără cruțare”.

Ion C. Brătianu (1821-1891), om politic, ministru, prim-ministru, scriitor, istoric, a avut un rol de seamă în Revoluția de la 1848. Școlit la Paris, la fel ca mulți dintre intelectualii vremii, Brătianu a susținut cu înverșunare, ori de câte ori a avut ocazia, mișcările favorabile României. Datorită patriotismului său arzător și a diplomației de care se bucura, Brătianu este cunoscut și astăzi drept unul dintre cei mai importanți oameni de stat ai țării noastre.

Ilustrație deschidere: Portretul lui Ion C. Brătianu (1888), de George Demetrescu Mirea Foto: artmark.ro

Nu știu alții cum sunt, dar când eu miros fânul proaspăt cosit, amintirile-mi frumoase se trezesc din „somnul rațiunii”. Însă cu adevărat copleșitoare sunt peisajele splendide ale pajiștilor de pe plaiurile românești, „populate” pe ici-colo cu căpițe de fân înalte și aurii, parcă ridicate de către o mână divină.

Unii locuitori ai mediului urban ar putea trata cu superficialitate – sau chiar deloc – subiectul referitor la simbolistica și la importanța fânului, întrucât ei nu găsesc o legătură între pășuni și orașul de beton în care locuiesc. Dar situația este mai serioasă decât atât. Acest lucru a încercat să-l demonstreze o echipă interdisciplinară de cercetători – între care se numără și specialiști de la Muzeul Național al Țăranului Român (MNȚR) -, care a demarat în urmă cu câțiva ani un amplu studiu al cărui protagonist a fost fânul, unul dintre cele mai emblematice produse ale culturii noastre tradiționale.

Rezultatul documentării pe teren a cercetătorilor s-a concretizat într-o serie de articole de specialitate, publicate în ultimul număr al revistei „Martor”. Publicația este, din 1996, revista de antropologie a MNȚR, iar în fiecare an, câte un subiect este analizat în mod detaliat. Ultimul număr, lansat săptămâna trecută, a fost dedicat fânului. În revista „Martor”, coordonată de către cercetătorii Anamaria Iuga (șef secție Studii Etnologice a MNȚR) și Bogdan Iancu, sunt tratate diferite subiecte referitoare la practicile și gestiunea pășunilor semi-naturale, la istoria fânului, la biodiversitatea culturală a acestuia etc.

Antropologul Vintilă Mihăilescu (dreapta), alături de Bogdan Iancu și de Anamaria Iuga, la lansarea numărului 21 al revistei „Martor” Foto: MNȚR

La evenimentul de lansare a revistei a fost prezent și antropologul Vintilă Mihăilescu, care și-a început cuvântarea prin a menționa faptul că, surprinzător pentru mulți, fânul este „un fenomen social total”.

„Se poate vorbi – cu ghilimele, ca să nu «păcătuim» conceptual – despre fân ca obiect social total. În articolele din revistă – în sfera acoperită, în problematica tratată în cercetări – vedem că, dacă luăm totul în serios, fânul acoperă un spațiu destul de mare: de la cosmogonie la economie, trecând prin biologie. Totul, într-un «sos» antropologic foarte frumos. Nu poți să vezi despre ce este vorba dacă nu înțelegi care sunt credințele legate de fân, care sunt practicile care țin de domeniul sacrului, de tabuuri, de ritualuri, până la cum vin subvențiile sau cât costă totul.”

Dată fiind importanța pășunilor și a fânului cosit cu grijă și cu devotament de către țăranii care înțeleg că aceasta este sursa care le pune în mișcare gospodăria și viața, antropologul a supus atenției spectatorilor o idee care, odată explicată, nu mai părea „aberantă”, așa cum a punctat acesta.

Spațiul pastoral, cu personajul central al fânului, este destul de bine limitat, are particularitățile sale, are modul său de viață, are valoarea sa

„Vorbind despre fân ca peisaj cultural, ca patrimonializare a lui, unora li se va părea total aberant. O să spună că, dacă și fânul ajunge patrimoniu, înseamnă că totul e bagatelizat. Aș aduce ca ilustrare europeană elvețienii, care sunt un popor serios. Ei au câteva cantoane care au cerut, au propus și li s-a confirmat – gestiunea zăpezii a intrat în patrimoniul imaterial UNESCO. Când am auzit, mi-am zis: «Dați-o încolo! Adică dai cu lopata, și e patrimoniu mondial». Dar era să se producă o avalanșă pe valea în care mă aflam acolo și totul s-a rezolvat într-un sfert de oră. Atunci am spus: «Stai puțin, că nu e chiar așa de simplu». Dacă ne-ar fi lăsat acolo, eram morți, nu ne-ar fi patrimonializat nimeni.

E ceva similar. Ai un savoir faire: ce faci cu zăpada, ce faci cu un element al naturii de care depinde viața, de care depinde cum arată casa, cum sunt practicile, cum arată așezarea, ce activități sunt șamd. În cazul nostru, fânul de care depinde vaca, de care depinde brânza, de care depinde ce vinzi – e un lanț întreg. Aceste lucruri sunt cât se poate de patrimonializabile.”

Fiecare regiune a țării își „modelează” în mod diferit clăile de fân

Nu numai că fânul reflectă fără echivoc satul românesc autentic, ci este și emblematic în ceea ce privește identificarea zonelor țării. Mai exact, modul în care sunt aranjate clăile de fân dezvăluie regiunea în care se află, pentru că iarba nu este aceeași peste tot, iar țăranii știu acest lucru.

„Oamenii se învârt în jurul fânului, nu fânul în jurul oamenilor, de aceea le dictează modul de viață. (…) Spațiul pastoral, cu personajul central al fânului, este destul de bine limitat, are particularitățile sale, are modul său de viață, are valoarea sa. Acestea pot fi identificate și fructificate ca atare, adică precum un peisaj cultural”, a încheiat antropologul Vintilă Mihăilescu.

Ilustrație deschidere: coperta numărului 21 al revistei „Martor” Foto: MNȚR

„Cum, pentru a participa la un eveniment cultural trebuie să ne rezervăm locul?”, m-am întrebat după ce am citit descrierea unei conferințe gratuite, la puţin timp după mutarea mea din Galaţi în Bucureşti.  Deși în acel moment eram siderată, am înțeles ușor că multe dintre acțiunile culturale din Capitală – fie ele gratuite – practică rezervarea locului, deoarece inevitabil vor avea un public numeros și e nevoie de organizare pentru a evita neplăcerile.

Pentru a descrie – chiar și în prezent – mai bine locul unde m-am născut, redau versul celebru în zonă al poetului Barbu Nemțeanu, care spune că Galațiul este „un oraș cumplit de negustori”. Dar poetul nu s-a oprit aici și a continuat cu „La tine stă poetul ca-n Sodoma! / El seamănă cu trudă mândre flori, / Tu nu le poţi simţi însă aroma”. Nemțeanu, născut în anul 1887, sublinia într-un mod artistic faptul că gălățenii sunt imuni la frumos. Ei bine, nu e chiar așa. Not anymore, cum ar răspunde sarcastic englezul.

Viața culturală din Galați există și este destul de vie, chiar dacă urbea mea natală este cunoscută drept un oraș industrial. În urmă cu câțiva ani, debutul meu în presa gălățeană a atras după sine și obligaţia de a fi prezentă la toate manifestările culturale, întrucât domeniul despre care trebuia să scriu le cuprindea și pe ele. De-a lungul activității mele în Galați, am participat la multe evenimente la care era prezentă o mână de oameni (de pildă, expozițiile de pictură de la Galeriile de Artă), dar și la acțiuni la care aglomerația era cuvântul definitoriu. Cele din urmă nu erau atât de multe. Din câte îmi amintesc, Centrul Cultural „Dunărea de Jos” se bucura de o prezență numeroasă la aproape toate evenimentele pe care le organiza. Majoritatea, interesante.

În București însă, busculada este o realitate la multe evenimente. O altă situație care m-a uimit a fost aceea că nu trebuie să ajungi cu 10-15 minute înainte să înceapă programul, ci cu mai mult. Chiar dacă organizatorii întârzie deschiderea, este crucial pentru spectator să prindă un loc bun. Fie el și în picioare, pentru că scaunele sunt revendicate demult. Vrei să și vezi, nu doar să auzi. Mai trebuie, oare, să menționez că la Galați nu era așa? Am renunțat de mult să mă bucur mai întâi de confortul unui spațiu și abia apoi de acțiunea în sine. Azi sunt doar să fiu ochi și urechi la ce se întâmplă în fața mea, prețuind momentele pe care izbutesc să le „câștig”.

O comparație serioasă și detaliată între Capitală și orașul de la Dunăre nu ar fi una onestă din motive evidente

O comparație serioasă și detaliată între Capitală și orașul de la Dunăre nu ar fi una onestă din motive evidente, dar un comentariu potrivit căruia cel din urmă ar „crește” dacă s-ar inspira de la primul nu este de blamat. E lesne de înțeles că un oraș mic din provincie nu va ajunge niciodată la nivelul Capitalei, care organizează sute de acțiuni culturale lunar la care vin mii de români, graţie mărimii Bucureştiului. Dar Galațiul nu se lasă. Teatrul este de calitate, muzica de asemenea, bibliotecile sunt frecventate și artiști talentaţi avem din plin. Însă, la multe din evenimentele la care am participat la acea vreme am remarcat în public aceleași figuri prezente la multe alte acțiuni similare. Cele pe care nu le recunoșteam erau prieteni special invitați de către amfitrioni. Pe scurt, puțini oameni „neutri” au fost roși de curiozitate atunci când au citit un anunț al unei acțiuni și și-au rezervat două ore din timpul liber pentru a se bucura de cultură. Acest lucru se petrecea înainte de practica promovării asidue pe Facebook a evenimentelor, când mediile convenționale își făceau destul de bine treaba.

Eu sunt încrezătoare în evoluția culturală a orașului unde m-am format și unde am fost educată. În ultimii doi ani am constatat – de la depărtare – un reviriment al prezenței la astfel de acțiuni, mulți dintre participanți fiind tineri. Deși nu cred că, în viitorul apropiat, din cauza – sau datorită – publicului numeros, participarea va fi condiționată de rezervarea unui loc, pot garanta că Galațiul nu este imun la frumos.

Când prezentul devine periculos de instabil, nici cei mai indiferenți români nu pot rămân neutri în fața posibilității de a-și vedea țara căzută pradă haosului şi neliniştii sociale. Pentru a înțelege actualitatea, dar și pentru a reflecta cu înțelepciune asupra acțiunilor sau comentariilor lansate pe marginea nemulțumirilor cotidiene, o privire în urmă la episoade din istoria modernă a României reprezintă sursă valoroasă de inspirație. De ce? Pentru că nu s-a modificat decât forma, fondul fiind – din păcate – neschimbat.

O lecție importantă poate fi deprinsă citind – mai ales printre rânduri – discursurile unor oameni politici sau intelectuali ai secolelor XIX-XX, ale căror vorbe sunt prețioase și astăzi. Unul dintre exemple, care se aplică fără echivoc și vremurilor tulburi pe care le trăiește România de astăzi, este cel al omului politic, avocatului și profesorului Grigore Iunian (1882 – 1940). Născut la Târgu Jiu, Iunian a fost, de-a lungul carierei sale, respectat atât de către colaboratori, cât și de către adversarii săi pentru fermitatea cu care și-a susținut convingerile.

Un discurs remarcabil, rămas moștenire posterității, este cel susținut de către acesta cu prilejul reformei agrare și electorale din România anilor ‘20.

„Și domnilor, țara ne va asculta și ne va crede, căci țara de mâine nu va mai fi țara de ieri. Țara a avut să sufere durerile răsboiului, țara a văzut pe cei mai buni fii ai ei pierind, dându-și tributul de sânge și viața lor cu abnegațiune și eroism pentru lărgirea hotarelor și înfăptuirea unității naționale; țara a văzut cum fiii ei cei mai buni mureau nu la hotare salvând onoarea neamului, ci decimați de epidemii… (…) Și atunci, domnilor, țara văzând toate aceste va înțelege, vor înțelege masele profund populare că au în ele putere destulă să guverneze prin ele însele”, a vorbit acesta în fața publicului secolului XX, dar şi a urmaşilor, potrivit volumului „Istoria oratoriei la români” (Editura Teşu, 2007), care a cules cele mai importante și mai puternice discursuri ale românilor exponenţiali.

Sunt foarte adânc îngrijorat de toată situațiunea primejdioasă prin care trecem

Într-o altă luare de poziţie publică, Grigore Iunian și-a prezentat într-un mod curajos părerile față de programul de realizări ale Guvernului țării, în ședința Camerei din 2 martie 1934.

„Eu rămân la locul meu, indiferent de ceea ce s-ar întâmpla… rămân cu înțelegerea mea; rămân cu principiile mele; rămân cu credințele mele pe care le-am apărat cu aceeași statornicie și în mijlocul Dvs., rămân un răsvrătit permanent, care am luptat alături de generoșii din partidul Dvs. când aveam impresia că sunteți în culmea puterii; am plecat pentru o neînțelegere de ordin principal… (…) N-ați înțeles că toate aceste frământări cer o nouă înfățișare și a vieții politice și a vieții economice; ați rămas închiși mai departe, în casa Dvs. întunecoasă, ați rămas îmbrăcați în haina strâmtă a credințelor Dvs. de ieri, care astăzi iau înfățișarea unor prejudecăți… ați putut la un moment dat să vă recâștigați forțele și să înfățișați o nouă speranță în viața noastră politică. (…) Sunt pornit pe povârnișul vieții mele; îmi iubesc țara cum o iubește fiecare din Dvs. Sunt foarte adânc îngrijorat de toată situațiunea primejdioasă prin care trecem: primejdii din afară, stând în amenințările revizioniste care se manifestă din zi în zi, tot mai hotărâtoare, primejdii dinăuntru, trase din acea stare de spirit de nemulțumire, de răsvrătire, care ia în fiecare zi concretizări tot mai periculoase. Nu se poate contesta nici generației noastre, nici generației răsboiului orice merit; cum iarăși ea nu poate revendica pentru ea toate meritele. Avem greșeli pe care suntem datori să le recunoaștem, avem și unele merite, pe care suntem în drept să le cerem recunoscute…”

Avocatul și omul politic și-a încheiat discursul prin vechiul și imuabilul sfat, oferit de către toți românii de bună-credință: să ne înțelegem unii pe alții și să căutăm să reducem împotrivirile, spre binele suprem al României.

Grigore Iunian a fost avocat, profesor, primar la Craiova, politician liberal, senator, deputat de Gorj şi orator român.

Scriitorul Jorge Luis Borges spunea că, dacă și-ar imagina Paradisul, cu siguranță ar arăta ca o bibliotecă bogată. Argentinianul nu este singurul care își dorește o viață de apoi în compania a mii de volume – de preferință vechi și cu coperte îmbrăcate în piele -, pe care să le citească vreme de o veșnicie. Până atunci, pe pământ, ne putem trăi propriul Paradis în bibliotecile personale sau publice. Cele din urmă, deși nu mustesc de tomuri vechi cu o caligrafie monahală, dețin mii de volume care își așteaptă cititorii pentru a le oferi tot atâtea experiențe de viață.

Pentru cei care încă nu dețin un abonament la o bibliotecă publică, Matricea Românească a analizat costurile corespunzătoare obținerii unui permis de cititor în cadrul instituțiilor – în primă fază – din București, pentru a avea, înainte de a pleca de acasă, informații cu privire la „costul cunoașterii”. Trebuie menționat, din capul locului, că în Capitală, cu mici excepții, nu există biblioteci ce întrunesc varianta avantajoasă pentru cititori: gratis și cu permisiunea de a lua cărțile dorite acasă.

Metropolitana, peste tot

Biblioteca Metropolitană poate fi numită și „biblioteca de cartier”, întrucât are nu mai puțin de 33 (!) de filiale dispuse în cele șase sectoare ale Capitalei. Sediul central al instituției se află în zona Piața Romană, pe strada Tache Ionescu numărul 4, dar permisele pot fi eliberate (pe loc) în orice filială și sunt valabile în toată rețeaua Bibliotecii Metropolitane. Atât înscrierea, cât și accesul la toate serviciile instituției sunt gratuite. Pentru înscriere, viitorii cititori nu trebuie să aducă fotografii, timbre sau coli A4, ci doar cartea de identitate sau pașaportul. O veste bună: deși, inițial, cei care nu locuiau în București sau care nu aveau viză de flotant nu puteau împrumuta cărți, acest lucru s-a schimbat recent. Împrumutul este posibil dacă doritorii se prezintă la una dintre filialele Bibliotecii Metropolitane cu buletinul.

Sediul central al Bibliotecii Metropolitane București se află pe strada Tache Ionescu numărul 4

Tot din categoria serviciilor de biblioteconomie gratuite pentru români se numără și cele oferite de către prestigioasa Bibliotecă Națională a României. Situată în „buricul târgului”, bulevardul Unirii numărul 22, instituția deține un fond impresionant de carte, însă acestea nu pot fi decât consultate, deoarece aici nu există centru de împrumut. Permisul este gratuit și poate fi obținut pe loc pentru că, așa cum stipulează reprezentanții Bibliotecii Naționale pe site-ul oficial, „orice cetățean are dreptul de a avea card de acces”. Însă povestea capătă o turnură pecuniară atunci când intervine nevoia accesării celorlalte servicii, care sunt contra cost – de exemplu: scanarea (1 leu imaginea), inscripționarea DVD-urilor sau a CD-urilor (5 lei), fotografierea (7 lei imaginea), fotocopierea realizată de către personalul instituției (1 leu – A4, alb-negru) sau de către cititor, dar cu echipamentul Bibliotecii (0.5 lei) etc.

BCU, prețuri „studențești”

La Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” se schimbă datele problemei în ceea ce privește costul înscrierii. Sediul central este situat în apropierea Pieței Revoluției, iar celelalte filiale ale instituției se află în incinta facultăților Universității din București. Lista tarifelor aprobate și aplicate începând cu data de 1 octombrie 2016 ne arată că studenții, doctoranzii, cercetătorii și profesorii din cadrul Universității din București pot obține permisul de cititor în schimbul a 25 lei, iar viza anuală a legitimației costă 10 lei. Celelalte categorii de persoane, „studenții și masteranzii din instituțiile de învățământ superior de stat și particular din provincie, studenții, doctoranzii și cadrele didactice din instituțiile de învățământ din străinătate, cercetătorii care nu fac parte din rețeaua MECS, specialiștii din diferite ramuri ale economiei naționale, pensionarii, șomerii, persoanele fără loc de muncă” vor beneficia de servicii de lectură în sală plătind 10 lei pentru un abonament de 30 de zile sau 15 lei pentru unul valabil între două și șase luni.

Impresionantul fond de carte al Bibliotecii Naţionale a României poate fi consultat gratuit, deoarece „orice cetățean are dreptul de a avea card de acces”

Atunci când spunem Biblioteca Academiei Române (Calea Victoriei numărul 125), parfumul elitei se face simţit în mod automat. La fel ca în cazul Bibliotecii Naționale a României, nici aici nu există centru de împrumut, dar, așa cum explică reprezentanții Bibliotecii Academiei, se pot lua documente acasă, sub rezerva unor aprobări speciale. Potrivit ghidului instituției, din categoriile de utilizatori fac parte în special membrii Academiei Române, cercetătorii și redactorii din rețeaua Academiei, cercetătorii aflați în schimb de experiență în instituție, pensionarii Bibliotecii Academiei. Se pare că și cetățenii care nu fac parte din aceste grupuri pot consulta cărțile instituției, însă doar plătind 2 lei pentru un permis de două zile, 5 lei pentru unul de o lună, 10 lei pentru unul de trei luni, 25 lei pentru unul de șase luni sau 50 lei pentru unul de 12 luni.

Întrucât am supus analizei o instituție de elită, sunt de la sine înţelese o serie de reguli de conduită pe care celelalte biblioteci nu le impun cititorilor decât informal, prin specificul spațiului. De exemplu, atunci când vin în Biblioteca Academiei, potrivit ghidului oficial, aceștia trebuie să aibă o ținută decentă, să păstreze liniștea și să semneze la sosire o condică de prezență.

Bibliotecile limbilor străine, la fel de ofertante

În București există și biblioteci ale institutelor de limbi străine, care vin în sprijinul pasionaților de alte culturi cu un număr destul de mare de cărți, de reviste sau de articole multi-media.

Biblioteca din cadrul British Council deține un fond de carte de peste 10.000 de volume

Vom începe cu prezentarea institutului dedicat uneia dintre cele mai „vorbite” limbi de pe planetă. British Council București se află tot în zona Pieței Romane (Calea Dorobanților, numărul 14) și – potrivit informațiilor oficiale – le oferă utilizatorilor peste 10.000 de volume din domenii variate, dar și peste 3000 de DVD-uri. Prețurile abonamentelor diferă și sunt mai mari decât cele ale bibliotecilor prezentate anterior. Un abonament standard la British Council costă 140 lei pe an, iar la fiecare vizită, cititorii au voie să împrumute patru cărți, trei reviste, patru DVD-uri, zece cărți simplificate. Abonamentul Youth (dedicat studenților, profesorilor de engleză și – curios, prin prisma denumirii ofertei – pensionarilor) costă 100 lei, iar limita lucrărilor împrumutate este aceeași ca cea aferentă abonamentului standard. Candidații la examenele organizate în cadrul British Council plătesc, pentru șase luni, 50 lei și pot împrumuta numai două cărți la fiecare vizită. Instituția mai practică și alte tipuri de abonamente și de extraopțiuni.

O altă limbă străină care a câștigat teren în lista celor preferate și solicitate la nivel internațional este germana. Institutul Goethe din București (strada Tudor Arghezi, numărul 8-10) permite publicului să consulte în mod gratuit materialele disponibile și să acceseze internetul. Împrumutul este condiționat de solicitarea unui permis, care costă 25 lei (valabilitate șase luni) și 15 lei pentru elevi, studenți, pensionari, șomeri. Cursanții pot împrumuta cărți în mod gratuit. Citind printre rânduri, putem conchide că oricine dorește doar să citească lucrări în limba germană la sala de lectură a Institutului Goethe o poate face fără nicio altă obligație.

Un abonament standard la biblioteca din cadrul British Council costă 140 lei pe an

Institutul Cervantes, care promovează limba și cultura spaniolă, a inaugurat în anul 1995 Biblioteca Luis Rosales (poet și eseist spaniol), ce cuprinde peste 26.000 de volume, „majoritatea aflându-se în sala de lectură, cu acces liber”. Situată pe bulevardul Regina Elisabeta, numărul 38, biblioteca Institutului Cervantes eliberează „carnetul de împrumut” după achitarea taxei anuale de 80 lei. Și aici sunt acordate reduceri elevilor, studenților, persoanelor cu handicap, șomerilor sau profesorilor de limba spaniolă (50 lei). Elevii Institutului împrumută gratuit pe durata cursului, iar elevii secțiilor bilingve din afara Bucureștiului (cei care accesează biblioteca electronică) plătesc 30 lei.

În București există și Institutul Polonez (strada Popa Savu, numărul 28), care deține în incinta sa aproximativ 4000 de volume, peste 200 de CD-uri și DVD-uri cu muzică, și tot atâtea filme subtitrate în limbile engleză și franceză. „Chiar dacă nu știi limba polonă, în mediateca noastră vei găsi ceva pentru tine! Oferim cititorilor traduceri din literatura polonă în limba română”, ne încurajează reprezentanții Institutului Polonez să călcăm pragul bibliotecii, pe site-ul oficial. Ca în orice bibliotecă ce deține un centru de împrumut, și aici există câteva reguli – nu atât de multe precum la cele de mai sus. Pentru obținerea unui permis este necesară depunerea unei garanții în valoare de 50 lei, ce va fi returnată după renunțarea la calitatea de cititor al bibliotecii din cadrul Institutului Polonez. Pentru utilizarea sălii de lectură, nu este necesar permisul de cititor.

Voi, dragi cititori, cum vă satisfaceți setea de cunoaștere? La ce biblioteci apelați pentru obținerea cărților dorite? 

O amplă încăpere, dominată de albul pereților și al podelei, este populată de zeci de reprezentări ale Fecioarei și ale Mântuitorului. Imaginea descrisă nu este una edenică, ci se află pe tărâmuri mundane, în București, la Muzeul Național al Țăranului Român (MNŢR). Acolo unde, joi seară, m-am plimbat printre figurile Fecioarei Maria și ale lui Iisus Hristos, făurite de către mâinile experimentate și pline de har ale pictorului-iconar Ioan Avramescu.

Expoziția „Lumina feței Domnului” își merită din plin denumirea, grație icoanelor „datătoare de lumină” ale lui Avramescu, ce inundă încăperea cu frumosul ce slăvește divinitatea în toate formele sale.

Născut în București, în anul 1938, preotul pictează icoane din 1990, moment începând cu care mulți români au cunoscut râvnitul sentiment al libertății, inclusiv spirituale. Însă, așa cum a menționat la deschiderea evenimentului curatorul expoziției, Liliana Passima (managerul interimar al MNŢR), Ioan Avramescu este un om liber întrucât credința în Dumnezeu îi oferă acest statut.

Lucrările dezvăluie sufletul de copil al pictorului-preot Ioan Avramescu

Seria de icoane ale lui Avramescu trădează un suflet de copil, cu gânduri curate și sincere, neîntinate de păcatele maturității. Gândul ne-a fost confirmat odată ce l-am cunoscut pe pictorul-iconar, un om de o jovialitate contagioasă și – aspect previzibil – de o modestie admirabilă. „Dacă n-ai ce face, trebuie să găsești ceva de făcut”, au fost cuvintele sale drept răspuns la laudele privind talentul dumnezeiesc pe care, din fericire, l-a împărtășit cu noi.

Artistul s-a rupt de canoanele specifice și și-a asumat libertatea de a le trata într-o manieră ludică, personală, emanând căldură sufletească

Dacă vă așteptați să găsiți în Sala Foaier a MNȚR o expoziție de icoane întâlnite în multe dintre bisericile românești, pregătiți-vă să fiți surprinși. Scăunelele pictate, dulăpioarele colorate și multe icoane realizate într-o manieră originală inundă spațiul, fără să plictisească prin prisma repetiției.

Picturile pe lemn mi-au arătat că artistul s-a rupt de canoanele specifice și și-a asumat libertatea de a le trata într-o manieră ludică, personală, emanând căldură sufletească. Aceasta este frumusețea lucrărilor expuse, care nu te lasă să părăsești încăperea fără să-ți ceară tributul contemplării.

Lumina este prezentă în Sala Foaier, dar nu datorită albului predominant, ci a dovezii credinței în Dumnezeu a lui Ioan Avramescu, ce a adus prezența Lui printre noi într-un mod firesc.

Pictorul nu este un om al excesului de cuvinte care, inevitabil, vitregesc de substanță imaginea lucrărilor. Smerit, el ne-a invitat, cu plecăciune, să îi admirăm icoanele și să ne bucurăm de ele.

Pictorul-iconar Ioan Avramescu, la deschiderea expoziției „Lumina feței Domnului” de la MNȚR

Expoziția „Lumina feței Domnului” a lui Ioan Avramescu poate fi vizitată în Sala Foaier a MNȚR până în 23 februarie 2017.

„Am încercat să le explicăm românilor anului 2016 ce este oina, comparând-o cu baseball-ul american. Ceea ce este cam grav…” Afirmația îi aparține unui fotograf și reflectă „fără mănuși” realitatea în care trăiesc mulți tineri de astăzi, străini de valori importante din istoria țării noastre. Fotografii Sorin Vidis și Bogdan Boghițoi au pornit, în anul 2014, într-o odisee a „dezgropării” – prin imagini – a unui sport, odinioară popular, astăzi necunoscut în mod concret multor români: oina. Documentarea lor, încheiată în toamna anului 2015, se va materializa curând într-un album fotografic ce are în spate luni bune de studiu, de discuții cu antrenori și – cele mai savuroase momente – de participare la antrenamente și la meciuri de oină din diferite sate din țară. Matricea Românească a stat de vorbă cu Sorin Vidis, care ne-a povestit cu o vădită pasiune despre un sport pe care l-a descoperit – și îndrăgit – pe măsură ce proiectul s-a conturat tot mai mult.

„O curiozitate: oina este, prin lege, sport național din iulie 2014, după ce am început proiectul. A fost o surpriză plăcută pentru noi. Toată lumea știe că e sportul național, deși nimeni nu știe nimic despre oină, sau foarte puțin. Se pare că sunt niște mențiuni din secolul XIV, de pe vremea lui Vlaicu Vodă. Dacă sunt mențiuni, probabil că [oina] e mai veche de atât”, a explicat Sorin.

Jucător aruncând mingea, în încercarea de a lovi un adversar, pentru a câștiga puncte. Pentru ca lovitura să fie un punct valid, el trebuie aibă cel puțin un picior în interiorul cercului atunci când aruncă (Gherăești, județul Neamț) Foto: Bogdan Boghițoi

Primul regulament de oină a fost scris în 1898 și, la inițiativa ministrului Instrucțiunii de la acea vreme, Spiru Haret, sportul a fost „repus pe picioare” și jucat pe terenul populat de către elevi. Din acel moment, concursurile școlare de oină au fost organizate periodic.

Odinioară, populară printre tineri

„Oina a fost introdusă în școli până în anii ’70-’80. Apoi, a început să dispară, poate pentru că nu mai era obligatorie, dar inerția a dus la perpetuare – profesorii asta știau să facă, asta au făcut în continuare -, până s-a pierdut de tot. Eu sunt născut în ’78 și n-am făcut oina la școală”, a adăugat interlocutorul nostru la povestea despre declinul sportului în egală măsură celebru şi obscur.

Echipa Straja se pregătește pentru Cupa Regelui. Fiecare echipă de oină are propriile mingi, care sunt numărate și păzite cu grijă la fiecare antrenament sau joc (București) Foto: Sorin Vidis

În cursul documentării minuțioase, Sorin și Bogdan au aflat că există Federația Română de Oină, cu sediul la Constanța, dar și că, în comunele din diferite județe din țară, se organizează frecvent meciuri, la care sătenii participă în număr mare. De asemenea, există și echipe formate din jandarmi (Straja București) sau din polițiști (Frontiera Tomis Constanța).

Întrucât baseball-ul american a căpătat o popularitate extrem de ridicată pe întreg Globul, din păcate oina – despre care unele voci susțin că s-ar afla la sorgintea celui dintâi – poate fi explicată astăzi prin expunerea asemănărilor sau diferențelor între cele două sporturi. La ambele, mingea este fabricată din piele, însă la oină este mai grea. Un alt echipament folosit la meciuri este bâta – cea a românilor se numește „baston”, este din lemn, mai grea și mai lungă decât cea a americanilor. Comparativ cu fotbalul european, de data aceasta, și la oină avem tot 11 jucători. Sorin a încercat să ne expună, în linii mari, regulile jocului, pe care le-a înțeles după vizionarea cu atenție a câtorva meciuri, dar și a câtorva videoclipuri. Concluzia lui a fost că, de pe margine, meciul este cu adevărat spectaculos.

„Echipa de 11 oameni nu are timp limită, dar, în medie, meciul durează jumătate de oră. Una dintre diferențele față de baseball este aceea că cel care aruncă mingea și cel care e la bătaie sunt în aceeași echipă, nu în echipe diferite. Au un servant, e o echipă la bătaie și una la prindere. Avem un teren cu două culoare pe longitudinal și mai e împărțit și în patru sferturi, transversal. Fiecare jucător bate și următorul devine servantul lui. Poți face puncte la bătaie: dacă dai peste minimum un sfert de teren, ai un punct, dacă dai peste tot terenul, ai două puncte. După ce ai bătut, trebuie să treci printre jucătorii care încearcă să te lovească cu mingea, și tu nu te poți apăra decât cu mâinile. Nu știu dacă oina a influențat baseball-ul, nu aș putea să mă pronunț, pentru că nu sunt specialist.”

Cea mai prețioasă descoperire pe care am făcut-o noi este faptul că oina s-a păstrat, chiar și după ce a fost «scoasă din priză»

L-am întrerupt pe Sorin pentru a-l întreba despre echipamentul de protecție al jucătorilor. Se pare însă că acesta nu există, sportivii folosind mâinile goale pentru a se apăra de minge, chiar dacă aceasta este periculoasă din cauza greutății sale și a vitezei cu care este aruncată. O întrebare cu atât mai oportună, cu cât există și echipe de fete, care joacă oinița.

Schema unui teren de oină Foto: froina.ro

„Nu prea sunt accidente. Am mai văzut unul sau doi care au ieșit de pe teren pe targă, dar atunci era și foarte cald. În general, nu sunt decât  niște vânătăi”, a completat fotograful.

„Cea mai prețioasă descoperire pe care am făcut-o noi este faptul că oina s-a păstrat, chiar și după ce a fost «scoasă din priză». O pasiune ca aceasta și un sport cu rădăcini atât de adânci nu moare, pentru că există cineva care le susține. Am întâlnit oameni despre care nu nici știam că mai există. Oamenii sunt extrem de pasionați, înnebuniți, chiar dacă vorbim despre un sport care nu promite nimic, ba chiar bagi bani ca să joci. Dar ei o fac cu o pasiune ce reprezintă puritate. De fapt, este definiția clară a sportului neîntinat de mercantilism și de presiunea investițiilor sau a sponsorilor.

E un sport identitar, care ne caracterizează, e unic în forma aceasta

Sportivii joacă pentru niște medalii de plastic pe care oricum le primesc doar câștigătorii. Sunt câțiva oameni care au reușit să-l mențină viu la ei în sat. Publicul știe și regulile. Vine tot satul la meci, pentru că este un eveniment mare. Ei și comentează pertinent, pentru că știu regulile. Mie și lui Bogdan ne-a plăcut sportul. Este foarte distractiv, te ține în priză, și ni se pare ciudat că lumea nu îl știe. E un sport identitar, care ne caracterizează, e unic în forma aceasta.”

Pe lângă faptul că meciurile țin suporterii de pe margine cu sufletul la gură, nici în tribune nu lipsește spectacolul: „În timpul meciurilor se și vorbește, ca la table. Oamenii tot timpul au glume, pentru că se cunosc între ei. Au glume de descurajare foarte amuzante și savuroase, precum: «Poți să nu te uiți, că oricum nu îi iese». Se îmbină frumos cu naționalismul sportului”, s-a amuzat Sorin.

Interesant este că un meci de oină poate avea jucători de vârste diferite, Sorin văzând pe teren tați, fii, frați.

Am fost la un antrenament pe înserat, când oamenii veneau de la muncă, cu tractoarele, ca să joace. Era la asfințit, undeva între dealuri. Era foarte frumos

Fotografii au urmărit antrenamente și meciuri de oină în mai multe locuri din țară, între care: Salcea (Suceava), Brăila, Gherăești (Neamț), București, Coruia (Maramureș), Turnu Roșu (Sibiu), Constanța, Mioveni (Argeș), Vorona (Botoșani), Hârlău (Iași), Curcani (Călărași), Voivodeni (Sălaj) etc. În Turnu Roșu, pe teren se afla și primarul comunei. „El e foarte implicat. Acolo am fost la un antrenament pe înserat, când oamenii veneau de la muncă, cu tractoarele, ca să joace. Era la asfințit, undeva între dealuri. Era foarte frumos.”

Fotografii Sorin Vidis (stânga) și Bogdan Boghițoi, autorii albumului „Oina” Foto: arhiva personală

Faptul că acest sport național, vechi de sute de ani, este viu în satul românesc nu ar trebui să mai mire pe nimeni, la fel ca truismul care spune că oraşul îngroapă tradiţiile. Locurile pe care cei doi le-au vizitat în căutarea oinei le-au oferit experiențe unice.

Din fericire, oina nu a fost îngropată în cimitirul valorilor românești, ea încă fiind activă și apreciată de către oamenii care-i înțeleg istoria. Astfel de demersuri lăudabile ale tinerilor artişti fotografi reprezintă o revitalizare în imagini a unor tradiții autohtone aflate în pericol de dispariție.

Albumul fotografic „Oina” va fi editat în luna februarie a acestui an, iar lansările oficiale vor avea loc în martie. Lucrarea poate fi pre-comandată aici, la un preț special.

Istorica zi de 24 ianuarie 1859 reprezintă, pentru România, momentul în care s-a realizat un prim pas spre înfăptuirea statului național unitar. Evenimentul a fost, la acea vreme, de o importanță crucială pentru noul stat care îşi croia loc pe harta Europei, prin prisma faptului că, în unanimitate, a avut loc dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), în calitate de domn al Principatelor Române – Moldova și Țara Românească. Lesne de înţeles, fără unirea Moldovei cu Țara Românească nu am fi sărbătorit nici ziua de 1 decembrie 1918, Marea Unire.

Curentul unionist, care a influențat și țările române, îşi trage originea din idealurile Revoluției Franceze din 1789 şi mişcările care i-au urmat. Însă pe teritoriul țărilor române, momentul 1848 a fost cel care i-a făcut pe români să conștientizeze faptul că toți sunt un singur popor și că nimic nu îi diferențiază, decât hotarele invizibile ce separau fiecare provincie. Odată cu semnarea Convenției de la Paris (1858), o Constituție externă realizată pe baza ideilor (şi intereselor) marilor puteri europene, s-a construit temelia peste care au fost „așezate” ideile privind Mica Unire. Unul dintre cuvintele ce pot caracteriza decizia de a unifica cele două provincii românești este pragmatismul: s-a renunțat la orgolii și până și „burghezia română a înțeles că trebuie să se facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată”, a explicat cercetătorul Cristina Păiușan-Nuică, într-un interviu exclusiv pentru Matricea Românească.

Marea surpriză a Micii Uniri: dubla alegere a domnitorului

Cum s-a ajuns la o dublă alegere care a luat prin surprindere și marile puteri europene – neputincioase, în cazul unei astfel de unificări?

În Moldova, Vasile Alecsandri avea cele mai mari șanse de a conduce această provincie, dar a refuzat învestirea, în favoarea lui Costache Negri. Nici această propunere nu a avut sorți de izbândă, întrucât pe masa negocierilor a apărut soluția unui compromis, acela de a aduce o a treia persoană. Mihail Kogălniceanu l-a propus pe colonelul Alexandru Ioan Cuza drept candidat unic și, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1859, toți cei 48 de membri ai Adunării Elective au acceptat și l-au votat în unanimitate pe cel din urmă.

Însă, în Țara Românească, lucrurile erau departe de a fi lămurite, întrucât în această regiune, promotorii curentului unionist se aflau în minoritate. Tot într-o noapte, cea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la Hotelul Concordia din București (strada Smârdan numărul 39, azi în Centrul Vechi) unde s-a articulat ceea ce fusese, până atunci, doar un deziderat mut: desemnarea colonelului Cuza ca domn al ambelor Principate.

Pe unele buletine de vot au fost scrise și urări precum „spre mărirea patriei!” sau „spre fericirea românilor!”

În dimineața zilei de 24 ianuarie, la cererea ziaristului și omului politic Vasile Boerescu, deputații s-au reunit în cadrul unei ședințe secrete spre a “parafa” hotărârea pentru veacuri.

„A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorință sfântă”, a fost intervenţia lui Boerescu din debutul ședinței.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, imortalizat de către fotograful său oficial, Carol Popp de Szathmári Foto: wikimedia.org

Astfel stând lucrurile, s-a trecut la vot, și toți cei 64 de electori l-au votat pe Cuza ca domn al Țării Românești și al Moldovei. Pe unele buletine de vot au fost scrise și urări precum „spre mărirea patriei!” sau „spre fericirea românilor!”.

În luna februarie, domnul ales a sosit la București în calitate de conducător al ambelor țări pentru a depune jurământul în Catedrala Mitropolitană: „Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

Cuza, un erou al României

„Fără să exagerăm, Cuza și miniștrii săi au fost cei care a pus bazele instituționale ale noului stat. A mai fost și reforma agrară absolut necesară, care a dus la împroprietărirea a circa 400.000 de țărani și la ridicarea lor socială. Reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea universităților – erau în trendul progresist al întregii Europe”, a mai subliniat istoricul dr. Cristina Păiușan-Nuică, importanța figurii lui Cuza.

Deşi domnia lui Cuza nu a fost una de lungă durată (1859-1866), figura sa este însoțită și astăzi de o aură eroică, el devenind parte a folclorului românesc în calitatea sa de figură fondatoare a Patriei. Fiind o persoană care se bucura de o carismă greu de ignorat, Cuza – devenit conducător al Principatelor Române la numai 39 de ani – a excelat prin entuziasmul schimbării, al construirii, al unificării.

Una dintre măsurile realmente epocale pentru care Cuza s-a luptat a fost reforma agrară, din 1864, care împroprietărea cu pământ țăranii clăcași și îi elibera de obligațiile față de boieri.

„Proclamarea Unirii”, Theodor Aman Foto: Istorie pe scurt

„…țăranii se adunaseră în mare număr în ograda palatului domnesc, aducând flori și plocoane. Se îngrămădiseră ca să vadă nu numai pe acela care era stăpânul moșiei, nu numai pe acela care era domnitorul lor, dar pe binefăcătorul lor, căci țăranii știau că Vodă Cuza se lupta din greu cu boierii, ca să le smulgă din mâini pământ pentru ei”, scrie Theodor Râșcanu, în lucrarea sa dedicată palatului Cuzeştilor de la Ruginoasa, acest Malmaison românesc, „Povestea unui castel blestemat”.

Pe lângă reforme, „domnul Unirii” a purtat o fructuoasă activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea împletirii celor două Principate, de către marile puteri. Aşa se face că lui Cuza şi colaboratorilor lui le datorăm formarea statului modern România (1862) odată cu devenirea celor două provincii stat unitar. În acel an, s-au decis în mod oficial o singură adunare, un singur guvern și o singură capitală, București.

În 1866, o coaliție a partidelor de la acea vreme (botezată de către istorici „Monstruoasa Coaliție”) l-a obligat pe Cuza să abdice, drept reacție la manifestările autoritare ale domnitorului, dar și din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor grupării. Cuza a fost astfel obligat să ia calea pribegiei, murind în exil.

Cum a devenit 24 ianuarie zi națională

Declarată de câţiva ani încoace sărbătoare legală a românilor, 24 ianuarie a fost iniţial desemnată, de către Alexandru Ioan Cuza și de către Mihail Kogălniceanu, sărbătoare națională pentru Principatele Unite. Chiar dacă, așa cum a punctat pentru Matricea Românească istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, recunoașterea Unirii era limitată pe perioada domniei lui Cuza, cei doi inițiatori erau conștienți de importanța creării unei instituții simbolice precum cea a sărbătorii naționale.

„Ea nu venea, desigur, pe un teren virgin. Românii trăiau într-un peisaj festiv populat cu sărbători religioase, cele ale hramurilor bisericii locale, ale patronilor breslelor, ale aniversărilor datelor onomastice ale prinţilor domnitori, ca să amintesc doar câteva, constante. În plus, dacă ne uităm la o preistorie a sărbătorii naţionale, nu putem exclude episodul, redus desigur, al celor trei luni de regim revoluţionar din Ţara Românească la 1848. Vedem acolo, preluată după model francez, cum este introdusă instituţia sărbătorii revoluţionare.

Noutatea faţă de sărbătorile specifice Vechiului Regim sau de cele tradiţionale, populare, consta în participarea masivă şi activă a unui public eterogen ca şi compoziţie socială (orăşeni, ţărani, militari) sau de vârstă (bărbaţi, femei, copii), care legitima actul politic, conform concepţiei că Poporul devine noul actor al istoriei. Acesta are dreptul de a depăşi stadiul de spectator, devenind un actor al propriei istorii, devenind cetăţean”, a explicat specialistul, pentru Matricea Românească.

Poporul devine noul actor al istoriei. Acesta are dreptul de a depăşi stadiul de spectator, devenind un actor al propriei istorii, devenind cetăţean

Această angrenare a poporului în festivitatea zilei a fost „vie” cât a domnit Cuza peste Principate. După abdicare, 24 ianuarie a „intrat într-un con de umbră, fiind înlocuită de 10 mai, iar la un moment dat, Dimitrie Sturdza, care a păstrat o aversiune permanentă faţă de fostul domnitor, a refuzat într-o şedinţă a Senatului din 22 ianuarie 1882, să accepte propunerea unui coleg referitoare la introducerea lui 24 ianuarie în calendarul oficial al sărbătorilor naţionale (…) Regimul comunist va recupera mai târziu această dată, mai ales în perioada lui Nicolae Ceauşescu, când se dezvoltă un amplu aparat festiv, menit să susţină imaginea «celui mai iubit dintre pământeni».

24 ianuarie reapare ca sărbătoare naţională, dar încărcată de toate «brizbrizurile» ideologice ale comunismului. Alexandru Ioan Cuza era revalorizat, inclusiv pentru a fi opus monarhiei, intrate într-o perioadă de dizgraţie, dar şi pentru că ideologii de serviciu ai PCR-ului lucrau deja de zor la cultul lui Ceauşescu, personaj plasat „firesc” într-o galerie a marilor figuri naţionale, care pleca de la Burebista şi-l includea şi pe domnitorul Micii Uniri”.

Dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova Foto: arhiva personală

Istoricul Nicolae Mihai supune atenției noastre câteva cuvinte dintr-un raport al lui Mihail Kogălniceanu ce justifică necesitatea proclamării lui 24 ianuarie ca sărbătoare națională, deoarece aceasta este „ziua care făcându-vă Domnitorul României, v-au încredinţat prin însuşi această nobilă misie de a realiza marea dorinţă şi trebuinţă a Naţiunii Noastre”. De fapt, ideea marcării evenimentului era aceea de a sublinia caracterul excepțional al evenimentului, devenit unul fondator pentru istoria țării.

„Aşa cum era organizată, conform documentelor epocii, sărbătoarea naţională de la 24 ianuarie era unificatoare social, ea presupunea prezenţa nu doar a notabilităţilor locale (prefect, episcop, inspectorul şcolar, reprezentanţii breslelor, negustorii), dar şi a oamenilor obişnuiţi.

Sărbătoarea naţională de la 24 ianuarie era unificatoare social, ea presupunea prezenţa nu doar a notabilităţilor locale (prefect, episcop, inspectorul şcolar, reprezentanţii breslelor, negustorii), dar şi a oamenilor obişnuiţi

În egală măsură, în spaţiul urban, sărbătoarea naţională unifica spaţiile simbolice reprezentative, catedrala sau biserica cea mai importantă (unde sărbătoarea naţională începea la ora 10:00, cu te Deum-ul oficiat de ierarhul locului, mitropolitul, dacă vorbim de capitală, sau de episcopi şi alţi ierarhi locali, în provincie), sediul prefectului, unde erau prezentate felicitările oficiale şi piaţa publică unde aveau loc iluminaţii, artificii, mese festive, hore.

Ultimul element, care presupunea prezenţa unor tarafuri de lăutari, indică faptul că spaţiul urban devenea mai deschis unor elemente de cultură populară, unor manifestări mai exuberante, jocuri sau strigăte, altfel interzise de regulamente urbane tot mai drastice (care eliminaseră, de exemplu, trasul cu armele la sărbători).

24 ianuarie, azi

În prezent, autoritățile de pe întreg teritoriul României organizează în fiecare an, la 24 ianuarie, diferite manifestări culturale, ale armatei şamd, în ideea marcării zilei festive. Dar, raportată la românul de rând, conștientizarea importanței sărbătorii este din ce în ce mai stinsă.

„Oamenii vin să vadă o paradă militară, dar sunt destul de plictisiţi de discursurile politicienilor locali. (…) Sondajele efectuate de presă, de exemplu, arată că dacă vechile generaţii încă au clare semnificaţiile momentului, ştiu ce s-a întâmplat la 24 ianuarie 1859, cine este Alexandru Ioan Cuza, pentru generaţiile tinere este uneori dificil să facă până şi această asociere. Nu sunt adeptul unor discursuri maniheiste, dar cred că este evidentă o pierdere a semnificaţiilor sărbătorii naţionale când cultura memoriei este într-un declin.

Este evidentă o pierdere a semnificaţiilor sărbătorii naţionale când cultura memoriei este într-un declin

În plus, să nu uităm că, la nivel general, pentru mulţi dintre contemporanii noştri, sărbătoarea naţională a devenit tot mai mult un spectacol. Aici cred că antropologii sunt mai potriviţi decât istoricii să discute dacă este o formă de o «camuflare a sacrului în profan», de o tentativă de adaptare la provocările unei societăţi globalizate, unde viteza informaţiei şi a exploziilor exuberante a înlocuit răgazul reflecţiei şi bucuria comuniunii dătătoare de sens”, a mai explicat Nicolae Mihai.

Chiar dacă, pentru unii, semnificația unei sărbători naționale rămâne mai vie decât pentru alții, evenimentul din 24 ianuarie este, potrivit istoricului oltean, un bun prilej de a ne reafirma permanent identitatea colectivă, de membri ai unei națiuni.

„O facem într-o manieră emoţională, care implică şi bucurie pentru că sărbătoarea naţională este o formă de cultură afectivă a istoriei. Poate tocmai faptul că evităm să vorbim despre această componentă emoţională ne face să ignorăm potenţialul extraordinar al acestui subiect, ca şi cum oamenii ar fi setaţi doar pe o dimensiune strict raţională, extrem de pragmatică.”

Foto deschidere: drapelul princiar al lui Alexandru Ioan Cuza

Trei uniri punctează istoria românilor, constituind un exemplu şi – date fiind realităţile contemporane – un reproş: cea a lui Mihai Viteazul de la 1600, cea a lui Cuza din 1859 şi “momentul astral” 1918. Matricea Românească a stat de vorbă cu doctorul în Istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR), pentru a onora aşa cum se cuvine un eveniment epocal, despre care putem spune, fără a greşi, că îi datorăm ceea ce suntem astăzi – atât colectiv cât şi individual.

Matricea Românească: Ce a declanșat Mica Unire? De ce ideea de unitate a românilor?

Cristina Păiușan-Nuică: Secolul XIX a fost secolul naționalității, a fost momentul în care a apărut și s-a consolidat ideea de națiune și de stat național.

Pe plan european a apărut ideea de națiune și de unitate națională. Românii trăitori în Țara Românească și Moldova știau că ei sunt același popor, că vorbesc aceeași limbă, dar erau două țări diferite. Din fericire, în toate cele trei provincii românești, nu au existat niciodată diferențe mari de dialect, așa cum au existat în multe dintre celelalte țări.

Curentul european ce a pornit după Revoluția Franceză din 1789 s-a extins, treptat, și în centrul și în sud-estul Europei. Gândiți-vă că noua intelectualitate s-a format la Paris, la Viena, în centre culturale importante, unde ideea de națiune, de dezvoltare a unei statalități a înflorit.

La 1848 a existat un val revoluționar ce a cuprins și Țara Românească și Moldova, acela fiind momentul în care s-a pus clar ideea independenței celor două țări românești. Apoi a apărut și ideea unionistă, românii având conștiința faptului că suntem un singur popor.

Din 1848 și până la Războiul Crimeii (1853-1856), ideile și oamenii au evoluat – au luptat, sprijiniți de către Franța, pentru independența Țărilor Române, acestea fiind sub suzeranitatea Porții și apoi a marilor puteri. Sfârșitul Războiului Crimeii, Conferința de la Paris din 1856 și mai ales Convenția de la Paris din 1858 au fost foarte importante pentru noi. În Convenție s-a subliniat foarte clar că există o autonomie a celor două țări române, păstrându-se suzeranitatea Porţii, dar fără drept de intervenție directă pe teritoriul acestora.

Curentul unionist a devenit din ce în ce mai puternic, și burghezia – „radicalii”, dar și boierimea au înțeles importanța Unirii, importanţa formării unui stat unit și suveran, care să adune națiunea română. Adunările Elective – Adunările Ad-hoc erau înființate conform prevederilor Tratatului de la Paris (1856) care să aleagă domni în cele două țări, Moldova și Țara Românească.

În Convenție nu se stipula expres că domnii Țării Românești și ai Moldovei nu puteau fi aceeași persoană, o eventuală dublă alegere fiind în spiritul acesteia.

Un mare atu al momentului ianuarie 1859 l-a reprezentat conjunctura internațională, faptul că Napoleon al III-lea își dorea să fie un împărat „luminat” și i-a sprijinit în mod real pe români, a fost părtaș la tot ce s-a întâmplat cu Țările Române în acea perioadă. Napoleon al III-lea i-a sprijinit și pe italieni, pentru că anul 1859 a fost important și pentru noi, prin dubla alegere, dar și pentru italienii – celebra insurecție piemonteză, lupta francezilor alături de italieni și un prim pas spre unificarea Italiei.

Principatele, Țara Românească și Moldova, au beneficiat de această conjunctură internațională favorabilă într-un mod foarte pragmatic. Burghezia română a înțeles că ea trebuie să facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată. Să ne gândim că anul viitor vom aniversa 100 de ani de la România Întregită – momentul în care statul român format în 1859 a ajuns ca în frontierele sale să cuprindă națiunea română.

Burghezia română a înțeles că ea trebuie să facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată

Matricea Românească: De ce un singur domnitor?

Cristina Păiușan-Nuică: Noi suntem renumiți în istorie prin inventivitate. A fost ideea, găselnița prin care se puteau unifica două țări române care, conform Convenției de la Paris și conform organizării de până atunci, fuseseră două entități statale diferite. Unirea printr-o persoană a surprins marile puteri, era foarte greu să dezunifice ceva ce fusese deja unit – chiar pentru o perioadă limitată – în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Opinia publică românească a reacționat cu mult entuziasm, opinia publică franceză și, în general, cea internațională care înțelegea nevoia formării unor state independente, au reacționat la fel.

Dubla alegere s-a făcut într-un mod destul de frumos, prin renunțarea la orgolii. Până atunci, în cele două țări române existase o lungă perioadă fanariotă, după aceea începuse perioada domnilor pământeni care erau numiți, nu aleși. Era prima dată în istorie când se crea, cu ajutorul lui Napoleon al III-lea și al Convenției de la Paris, acest cadru electiv propriu-zis. Iar electorii nu erau foarte mulți. În ianuarie, în Moldova, cel care avea șanse destul de mari să fie ales domn era Vasile Alecsandri, poet, boier, patriot, care a înțeles că trebuie să renunțe. A renunțat în favoarea lui Costache Negri.

În acel moment, a apărut ideea unui compromis, a unei a treia persoane care a fost colonelul Cuza, un om care protestase împotriva abuzurilor făcute de către caimacanul Vogoride. Cuza era cunoscut ca fiind un patriot, un militar și se părea că nu este o persoană cu aspirații materiale foarte mari, care să-și dorească putere pentru avere. Era și o persoană destul de tânără. Se întruneau în el toate premisele unui compromis istoric și alegerii unui om care nu ținea fățiș cu una dintre cele două tabere aflate în luptă. Electorii s-au întrunit, a fost propus Cuza și din 48 prezenți, toți au votat pentru alegerea acestuia. Alexandru Ioan Cuza era un personaj nou, o figură nouă nepartinică, de care se puteau lega și speranțele burgheziei, și ale poporului, și ale boierilor.

Matricea Românească: Cum au primit românii Unirea? Le-a fost schimbată viața în vreun fel?

Cristina Păiușan-Nuică: Entuziasmul alegerii lui Cuza a fost real, dar momentul de maxim entuziasm – cel al alegerii sale și la București. În Țara Românească unioniștii nu dominau, situația era foarte tensionată, deputații Partidei Naționale s-au întâlnit la Hotelul Concordia pentru a găsi o soluție. Partida radicală a renunțat la propunerea lui Nicolae Golescu, ce fusese aclamat două zile, gloată condusă de Ion C. Brătianu. În momentul în care a apărut ideea dublei alegeri, legitimă pentru unioniști, a existat o ședință secretă în care radicalii – burghezia – au propus un compromis. Ion C. Brătianu, organizatorul acelor gloate, a negociat cu poliția și cu armata, ca forțele de ordine, dar și gloata să nu deranjeze procesul electoral, pentru a nu exista vreun pretext de anulare.

Pe 24 ianuarie 1859, după sedința secretă, în care radicalii s-au arătat dispuși la un compromis, Vasile Boerescu l-a propus pe Cuza, care în ședință publică a fost votat de toți cei 64 de electori.

Unirea printr-o persoană a surprins marile puteri, era foarte greu să dezunifice ceva ce fusese deja unit

Țările Române s-au unit prin intemediul unui om, a lui Cuza, dar unirea trebuia recunoscută și de către marile puteri. Poporul român a înțeles că unirea trebuia recunoscută și perpetuată. De asemenea, unirea fusese realizată la un singur nivel, cel al domnului. În continuare existau două adunări, două guverne propriu-zise, două administrații separate.

Opinia publică internațională a primit vestea foarte bine, iar românii cu mare cu entuziasm.

Au fost publicate o sumedenie de lucrări care tratează epoca Unirii, personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, dintre cele mai prestigioase aș vrea să le amintesc pe cea a domnului academician Dan Berindei, Epoca unirii, reeditată în 2000, precum și lucrarea domnului Marian Stroia, Românii în contextul politic european ce tratează contextul internațional al Unirii și pune în valoare tot angrenajul internațional ce a dus la realizarea pas cu pas a Unirii.

Domnul Unirii – Alexandru Ioan Cuza era foarte entuziast în momentul Unirii, dar toți cei din jurul său și diplomații străini i-au sugerat să nu se grăbească să plece la București și să accelereze un proces ce trebuia să primească girul, măcar parțial, al marilor puteri. Conferința de la Paris a puterilor garante din aprilie 1859 a recunoscut faptul împlinit.

Cuza avea un plan eficient: convocarea unei singure adunări elective, formarea unui singur guvern, structurarea unei singure administrații, formarea unei armate comune – prevedere existentă în Convenția de la Paris, toate acestea veneau în completarea alegerii unui singur domnitor.

Unirea a fost recunoscută cu greu, cu eforturi diplomatice, ca un compromis de moment, doar pe durata vieții domniei sale. În momentul în care Cuza a fost forțat să abdice, s-a ajuns la pasul doi, tot cu ajutorul Franței și a lui Napoleon al III-lea, aducerea unui principe străin.

Matricea Românească: Cum era privit Cuza de către poporul său?

Cristina Păiușan-Nuică: Era o figură nouă, cu carismă, un om cu o ținută, care avusese niște funcții publice în Moldova în care se comportase bine, avea și o oarecare avere. A fost un om care s-a adaptat și s-a adresat și boierilor și țărănimii, dar și burgheziei. A beneficiat și de alura de „domn al Unirii”. Metehnele lui personale, despre care s-au scris cărți întregi, nu cred că trebuie să știrbească simbolistica și mitul care îl înconjoară. Fără să exagerăm, Cuza și miniștrii săi au fost cei care a pus bazele instituționale ale noului stat. A mai fost și reforma agrară absolut necesară, care a dus la împroprietărirea a circa 400.000 de țărani și la ridicarea lor socială. Reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea universităților – erau în trendul progresist al întregii Europe.

Cuza era cunoscut ca fiind un patriot, un militar și se părea că nu este o persoană cu aspirații materiale. Se întruneau în el toate premisele unui compromis istoric

Matricea Românească: Cum ar fi fost România astăzi, dacă nu ar fi avut loc Mica Unire?

Cristina Păiușan-Nuică: În istorie nu se discută cu „dacă”. Fenomenele istorice sunt analizate și tratate așa cum s-au desfășurat. Nu putem să presupunem, dar probabil că românii au folosit momentul Convenției de la Paris. Asta e clar. Ne oferea puterea de a alege, ceea ce era foarte important, pentru că secole de-a rândul nu am avut-o.

Nu putem să ne gândim ce ar fi fost dacă era ales Vasile Alecsandri la Iași, dacă avea destulă carismă să fie ales și la București și cum ar fi arătat statul român sub mandatul lui. Nu știu cum ar fi fost dacă ar fi fost ales Nicolae Golescu și dacă aceste personaje istorice ar fi întrunit voturile din ambele părți. Gândiți-vă că 48 de oameni l-au ales pe Cuza la Iași și 64 la București. Numeric, astăzi pare ceva infim. Oamenii aceștia au reprezentat voință populară și au făcut un pas important în apariția statului român unitar.

Matricea Românească: Cuza a avut consilieri?

Cristina Păiușan-Nuică: Da, el a înțeles că la conducerea țării și în imediata lui apropiere trebuie să fie și moldovenii și muntenii. Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori, ministru și apoi prim-ministru. L-a consiliat, Kogălniceanu era un diplomat prin excelență, la fel ca și Vasile Alecsandri.

Matricea Românească: Ce monedă aveau ambele teritorii?

Cristina Păiușan-Nuică: Alexandru Ioan Cuza a propus baterea unei monede unice – care să se numească român sau romanat, lucru ce nu a fost posibil în timpul domniei sale. Abia în aprilie 1867 a apărut leu – moneda națională. Dar în timpul domniei lui Cuza au existat mai multe steme propuse – care să întrunească caracteristicile și istoria celor două Principate.

Nu putem să ne gândim ce ar fi fost dacă era ales Vasile Alecsandri la Iași, dacă avea destulă carismă să fie ales și la București și cum ar fi arătat statul român sub mandatul lui

Matricea Românească: Tot atunci a fost și momentul când București a devenit Capitala.

Cristina Păiușan-Nuică: Da. Atunci a existat întrebarea: ”Unde va fi capitala Principatelor Unite?”. La 29 ianuarie 1859, Cuza a venit la București și li s-a adresat bucureștenilor. Kogălniceanu a susținut ideea ca orașul București să devină capitală, fusese capitala Țării Românești, era recunoscută de marile puteri, aici existau consulate străine. Dar abia la 24 ianuarie 1862 primul Parlament al României a proclamat Bucureștiul capitală.

Matricea Românească: De ce a intrat Cuza în folclor? Care este moștenirea lui?

Cristina Păiușan-Nuică: A intrat în folclor prin carismă, prin tinerețe, prin faptul că a avut un real entuziasm de a schimba, de a unifica, de a construi. Reformă agrară l-a făcut extrem de popular în rândurile țărănimii, a avut imaginea de protector al țăranului, „domnul Cuza”. Poporul a reacționat într-un mod normal, împroprietărirea l-a transformat într-un erou pentru sute de mii de oameni. Era nevoie de un erou. În istorie există nevoia de eroi, de modele, chiar dacă acestea nu se ridică întodeauna la înălțimea poveștilor țesute în jurul lor, nu sunt 100% reali, ci „eroizați”. Legendele populare se nasc și din nevoia de a-și crea niște repere – eroii sunt niște repere, figuri luminoase care arată celor simpli drumul cel bun.

Evoluția statului român din ultimii 150 de ani a fost bazată pe un sentiment patriotic: să-ți dezvolți propria țară, să o faci independentă, să-ți promovezi propriul comerț și propria industrie, chiar dacă nu întotdeauna pârghiile au fost cele ideale.

Matricea Românească: Presa l-a acceptat?

Cristina Păiușan-Nuică: Presa în Principatele Unite, la mijlocul secolului XIX , era firavă. De la primele ziare cu apariție sporadică din primele decenii ale secolului XIX și până la o presă românească substanțială au trecut: Unirea Principatelor – de care am vorbit astăzi, apoi apariția partidelor politice și a organelor lor de presă, dar mai ales alfabetizarea populației prin înmulțirea numărului școlilor, decenii de istorie. Să vă dau un singur exemplu: cu doar un an înaintea Unirii, în 1858 Dimitrie Bolintineanu scoatea la București ziarul „Dâmbovița” – foaie politică și literară, apoi după 1862, au mai apărut și alte gazete. Unirea din ianurie 1859 a adus cu ea și apariția în fapt a presei.

Ilustraţie deschidere: Theodor Aman, Hora Unirii

„Fiare vechi luăăăăm!”, un strigăt ce a ajuns cu siguranță la urechile oricărui locuitor al Capitalei a devenit inspirație pentru un artist care – surprinzător – l-a transpus într-o melodie jazz. Mihai Iordache, liderul formației omonime, este un bucureștean sadea, marcat de copilăria petrecută în cartierul Titan, locul unde după propria-i mărturisire a „descoperit lumea” și unde participa cu patos la jocul „Fațea” (despre care a aflat abia la școală că se numește, de fapt, „de-a v-ați ascunselea”…).

Am avut ocazia să ascult recitalul grupului Iordache joi seară, la ARCUB, unde băieții au susținut un concert în cadrul unui program inedit, Artist in Residence. Inspirat de proiecte similare de pe glob, acesta presupune ca o serie de muzicieni de jazz să „îngrijească” un sezon de concerte, pe o temă propusă de către ei înșiși. Artiștii „în rezidență” devin curatori – dar și interpreţi – ai unor stagiuni ce aduc în fața publicului muzicieni români și internaționali, care susțin concerte aliniate la tema aleasă. Curatorul primei stagiuni (care se va încheia în luna iunie a acestui an) este pianistul și compozitorul de jazz Lucian Ban, iar tema propusă este „21st Century Jazz – de la tradiție la avangardă”.

Revenind la concertul de joi seară, grupul Iordache a prezentat pentru public «Suita Titan», o lucrare originală pentru sextet de jazz, inspirată de către cartierul bucureștean Titan, unde liderul formației a locuit.

Grupul a prezentat pentru public «Suita Titan», o lucrare originală inspirată de către cartierul bucureștean Titan, unde liderul formației a locuit

Concertul a durat aproximativ o oră și a scos bucureștenii din friguroasa monotonie citadină – ei au participat la un eveniment de calitate, o „radiografie muzicală” a copilăriei la bloc, în care cei mai mulţi dintre noi se vor regăsi. Primele mișcări ale bateristului Tavi Scurtu din debutul concertului au reprezentat pentru public un tonic mai puternic decât orice cafea neagră. Iar efervescenţa a continuat, întrucât băieții nu ne-au „slăbit” deloc: melodiile originale, „administrate” consecutiv, ne-au menținut conectați pe tot parcursul spectacolului, recompensat când era posibil cu rafale de aplauze. „Mannix pe Rebreanu”, „An-tan-tiri-mogodan” (pentru mine, „piesa de rezistenţă” a serii muzicale), „În Titan” sau „Nixon la Potcoava” sunt numai câteva dintre melodiile grupului Iordache pe care le-am putut audia în cadrul programului Artist in Residence.

Ce ne-au cucerit joi seara, la ARCUB? Originalitatea şi umorul protagoniștilor. Cântecul ce exprimă înviorarea de duminică dimineață pe care o realizează, prin strigăte, „reciclatorii profesioniști” de zeci de ani a fost numit – simplu și previzibil – „Dimineața de duminică”. Toate instrumentele s-au auzit impecabil, confirmând asigurarea iniţială a curatorului Lucian Ban că vom avea parte, grație acusticii sălii, de un sunet de excepție.

Melodia „An-tan-tiri-mogodan”, a grupului Iordache Sursa: Facebook ARCUB

În urma concertului grupului Iordache, ne vom raporta cu „alte urechi” – mai critice și mai educate – la melodiile jazz care ne vor veni în cale.

Grupul Iordache este format din muzicienii: Mihai Iordache (compoziții, saxofon alto și bariton, voce), Daniel Torres (saxofon tenor), Vlad Simon (trompetă, voce), Dan Mitrofan (chitară electrică), Adrian Stoenescu (claviaturi), Tavi Scurtu (baterie).

Atunci când cei mai mulți tineri de vârsta lui sunt cu capul în nori sau privesc în jos în căutarea Pokemonilor, Andrei-Marian Stoian, un adolescent în vârstă de 16 ani din Galați privește, în fiecare seară – senină -, în sus. La propriu, deoarece băiatul, din comuna Schela a județului moldav, este pasionat de astronomie, un domeniu destul de rar întâlnit în «grila de interese» a tinerilor de vârsta lui.

De mai bine de șase ani, acesta îşi petrece nopțile studiind cerul înstelat, dar pasiunea și practica nu au rămas în stare latentă, ci l-au „propulsat” pe Andrei în mijlocul marilor descoperitori. O mândrie cu atât mai mare pentru el, cu cât este cel mai tânăr descoperitor din țară. Ultima descoperire a realizat-o în data de 3 ianuarie, zi în care cei cu preocupări «terestre» încercau, cel mai probabil, să-și revină după un Revelion copios. În timpul unei serii de observații astronomice (survey fotometric, în limbajul de specialitate), gălățeanul a descoperit o stea variabilă – pe care a denumit-o „Schela V1”, după localitatea în care locuiește.

Andrei a putut descoperi această stea cu ajutorul unui telescop principal de tip Newton, cu diametrul oglinzii principale de 130mm f/5 şi camera CCD Atik 314L+. Pentru pasionați, dar și pentru cei familiarizați cu domeniul, subliniem că Schela V1 este o stea variabilă de tip Delta Scuti, din constelația Auriga, a cărei variație este de ordinul orelor ca urmare a unor procese interne din interiorul stelei.

Steaua Schela V1, descoperită de către Andrei-Marian Stoian din Galați, cel mai tânăr descoperitor din România Foto: CMSN Galați

„Toate aceste date au fost raportate către Asociaţia Americană a Observatorilor de Stele Variabile (AAVSO – American Association of Variable Stars Observers), unde au fost incluse în baza de date internaţională a stelelor variabile (International Variable Star Index), confirmându-se astfel descoperirea”, a explicat Florin Matei, purtătorul de cuvânt al Complexului Muzeal de Științele Naturii din Galați, instituția care are în subordine Observatorul Astronomic, locul unde Andrei-Marian s-a pregătit de câțiva ani încoace.

De notat că, sub îndrumarea muzeografului Ovidiu Tercu de la Complexul Muzeal de Științele Naturii, Andrei a reușit, în anul 2013, să pună bazele unui Observator Astronomic la Schela care deține codul IAU-MPC L23, necesar pentru raportarea observaţiilor ştiinţifice la asteroizi şi comete, inclusiv asteroizi apropiaţi Pământului, unii dintre aceştia fiind incluşi în categoria asteroizilor potenţial periculoşi pentru Terra.

Codul MPC necesar a putut fi obținut în urma dotării Observatorului din Schela cu un telescop profesional, graţie unui proiect accesat de către primăria comunei.

Elev la Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei” din Galați, Andrei-Marian Stoian nu se află la prima performanță de acest fel. În luna octombrie a anului 2016, adolescentul a contribuit, alături de Ovidiu Tercu, în cadrul Observatorului Astronomic din orașul de la Dunăre, la descoperirea stelelor variabile Galați V8 și Galați V9.

Matricea Românească a stat de vorbă cu tânărul care a pus România, şi la propriu şi la figurat, pe harta stelară:

Matricea Românească: Cum ai descoperit, de fapt, această stea?

Andrei-Marian Stoian: Am observat anumite zone din cer, pe bolta cerească, și am luat o stea din imaginile pe care le-am obținut, despre care știam că magnitudinea ei este constantă – adică strălucirea este constantă. Eu am verificat fiecare strălucire a fiecărei stele din imaginile obținute. Astfel, am observat că la o stea există o variație. Am constatat că există o potențială variabilă. În urma verificărilor pe care le-am realizat, am raportat variabila sub numele „Schela V1” și am ajuns descoperitor.

Andrei-Marian Stoian (dreapta), împreună cu muzeograful Ovidiu Tercu

Matricea Românească: Ai menționat că ești cel mai tânăr descoperitor din România. Ce spune despre noi faptul că românii pot descoperi astfel de stele? Din câte știi tu, câți astfel de descoperitori mai sunt în țară?

Andrei-Marian Stoian: Singurii români despre care știu – și pe care îi cunosc – că au descoperit stele variabile sunt domnul Ovidiu Tercu, împreună cu Alexandru Dumitriu și cu Vlad Tudor. Ei au descoperit, în mai multe etape, variabilele Galați V1, V2, V3, V4, V5, V8 și V9. Iar referitor la prima întrebare, descoperirile arată că suntem un popor ambițios care vrea să-și ducă numele pe cer și că își dorește acest lucru cu adevărat.

Matricea Românească: De ce Schela V1? Puteai alege un cu totul alt nume.

Andrei-Marian Stoian: Numele este cel al localității în care se află Observatorul Astronomic unde am descoperit steaua variabilă. Am dorit doar să duc pe cer numele comunei din care provin.

Am fost întrebat dacă prin bosonul Higgs se poate demonstra existența lui Dumnezeu. Nu. Dumnezeu este peste toate și aceasta este credința mea

Matricea Românească: Ce înseamnă astronomia pentru tine? Dar această descoperire?

Andrei-Marian Stoian: Astronomia reprezintă, pentru mine, o știință și o pasiune pe care o voi duce mai departe. O să mă înscriu la o facultate de fizică și astrofizică. Probabil voi lucra în marile observatoare ale lumii. Această descoperire înseamnă, pentru mine, foarte mult, mai ales pe plan emoțional. Mă simt mândru de mine. Nu este vorba despre nimic material, doar emoțional.

Matricea Românească: Ce face în fiecare seară un tânăr ca tine, în vârstă de 16 ani, pasionat de astronomie?

Andrei-Marian Stoian: Depinde. Dacă cerul este senin, observă. Dacă este înnorat, se odihnește pentru următoarele nopți senine. Acesta este cazul meu. Prefer ca, atunci când este înnorat, să mă odihnesc cu gândul la următoarele nopți senine care vor veni.

Andrei-Marian Stoian, la Observatorul Astronomic

Matricea Românească: Cum te documentezi?

Andrei-Marian Stoian: Mai mult din articole științifice, citesc jurnale.

Matricea Românească: Ce poți să-mi spui despre Dumnezeu? Cu toții știm că e acolo, Sus.

Andrei-Marian Stoian: Am mai fost întrebat asta și în trecut și voi răspunde cu cea mai mare plăcere și acum. Eu consider că Dumnezeu este peste toate și că nu putem să-L „demonstrăm” prin anumite stele sau studii. Am fost întrebat dacă prin bosonul Higgs se poate demonstra existența lui Dumnezeu. Nu. Dumnezeu este peste toate și aceasta este credința mea.

Prefer ca, atunci când este înnorat, să mă odihnesc cu gândul la următoarele nopți senine care vor veni

Matricea Românească: Ce pierdem atunci când nu privim cerul, chiar și în drumul spre casă?

Andrei-Marian Stoian: Un spectacol minunat. Cerul este minunat prin multitudinea de obiecte, de nebuloase, de galaxii, de roiuri.

Un cuplu de români demn de oferit drept exemplu a conștientizat semnalul de alarmă „mut” referitor la brațul lung al „chinezăriilor” marcate cu tricolorul țării noastre și a luat atitudine. Alin și Alina Prunean din județul Sălaj iubesc tradițiile și valorile românești, drept pentru care se dedică trup și suflet promovării lor prin intermediul mai multor proiecte inedite, adaptate la contemporaneitatea pretențioasă. Cel mai nou astfel de proiect, care ne-a captat și nouă atenția, este primul set de suveniruri autentice românești, derulat sub umbrela Fundației pentru Educație și Dezvoltare Locală Agapis Sălaj, al cărei președinte este Alin Prunean.

„Am încercat să rezolvăm o problemă a noastră, în primul rând. În călătoriile prin România sau prin lume, căutam mereu specificul local: mâncare, povești, arhitectură, meșteri, suveniruri. Accesul la produsul local, autentic, este din ce în ce mai dificil. Standurile de suveniruri s-au uniformizat cu produse «made in China». Am ascultat cu tristețe povestea unui localnic din Săpânța, care se mândrea cu faptul că, în fiecare joi, două microbuze de marfă pleacă din Maramureș spre Dragonul Roșu din București și se întorc vinerea noaptea «pline ochi» cu marfă pentru tarabele din satul-reper în turismul românesc. Apoi am râs amar când, pe ușa unui atelier din Horezu, am găsit scris de mână pe un afiș: «Doar aici nu găsiți marfă din China sau Bulgaria. Aici găsiți marfă din Horezu»”, a explicat Alin Prunean, pentru Matricea Românească, contextul deciziei de a crea un concept inedit și necesar pentru promovarea României.

Obiecte din «setul de suveniruri românești» al soților Prunean Foto: arhiva personală

Și bine au făcut, întrucât zorii anului 2017 au adus şi începutul mişcării, demarate de către români adevărați care s-au implicat în promovarea frumuseților țării și s-au „rupt” de poziția vegetativă a mâinilor încrucișate. Cum proiectul este „în germene”, Alin și Alina au pornit încet, fiind acoperită, în primă instanță, zona în care ei locuiesc, Țara Silvaniei (Sălaj). Însă cei doi nu se vor opri aici, deoarece își doresc un proiect național.

O încăpățânare admirabilă

„Am gândit un proiect coerent, am cooptat șase meșterițe locale, am avut sprijin de la Centrul de Cultură și Artă al județului Sălaj, Asociația pentru Dezvoltare Intracomunitară Sălaj Plus și al specialiștilor de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău. Timp de un an, am făcut documentare, am scotocit prin muzee și prin cărți vechi, am făcut chestionare și am meșterit primele prototipuri, astfel încât am finalizat setul în luna decembrie și l-am lansat în primele zile ale lui 2017.

Ne-am propus să creăm piese valoroase, care să poarte cu ele prin lume specificul acestei zone

Ne-am propus să realizăm obiecte autentice, din materiale naturale, inovative, reprezentative, adaptate vremurilor, dar respectând tehnicile tradiționale. Ne-am propus să creăm piese valoroase, care să poarte cu ele prin lume specificul acestei zone. Orice spațiu bine definit cultural are nevoie de mici elemente-fanion, care să prezinte și să reprezinte esența locului prin lume și care să poată fi dăruite oricui își dorește un obiect care să aline un dor, să evoce o amintire sau o emoție puternică”, a punctat Alina Zară Prunean.

Alina Zară Prunean și Alin Prunean, românii care au „introdus” un colț de țară într-o cutie

Ce conține setul de suveniruri românești? Inițiatorii au ales câteva elemente definitorii pentru România, care vor fi însoțite de alte obiecte specifice zonei. Materialele de bază cu care se lucrează la alcătuirea acestei cutii românești sunt locale și, bineînțeles, și mâna de lucru este „locală”. Chiar dacă nu e ușor, Alin și Alina se încăpățânează să folosească „materie primă românească”.

Comoara din cutie

Setul de bază, ce urmează să fie îmbogățit și completat frecvent, conține deocamdată: perne decorative de zestre și podoabă (lucrate manual, din materiale naturale, cu aplicații de pânze cusute și texte brodate), zadii (țesături în costumul popular țărănesc feminin, n. r.) de socăcit cu aplicații manuale, străițe urbane (trăistuțe, n. r.), bijuterii inspirate din tezaurele dacice din Sălaj, cărți poștale cu poveștile locului, tricouri cu aplicații lucrate manual și inspirate din modelele vechi de spăcele (ii sălăjene) combinate cu vorbe nealcoșe – adică, dichisite – specifice locului, suvenire clasice (brelocuri, insigne, magneți, tricouri sau sacoșe de pânză cu grafici stilizate). Și pentru că nu poți cunoaște sau admira o țară ori o regiune până nu stai la masă cu „the locals”, cum ar spune englezul, cutia se mai „bucură de prezența” mierii de albine, a pălincii, a prunelor uscate cu nucă, a silvoiței (gem, n. r.), a vinului spumant și a altor bunătăți locale.

„Noi am crezut din prima clipă în acest set. Lucrând cu atelierul «Mândra Chic» de mai bine de 7 ani, am știut cât de aprig e dorul oamenilor educați de autentic, de acasă, de românesc pur. Nu ne-am așteptat să fie atât de bine primit și cu atâta bucurie”, a subliniat Alina, drept răspuns la întrebarea noastră referitoare la recepţia de care s-a bucurat iniţiativa lor.

Încheind apoteotic, Alin nu s-a ascuns după deget în privința mesajului pe care-l poartă proiectul lor, el declarând cu sinceritate că setul transmite „autenticitate, bogăție de simboluri, rost și rânduială bună, bucurie, specific local puternic și unic în lume”.

Cultură. Întrucât conceptul a devenit sinonim, în viziunea multor români, cu timpul liber – noțiune percepută drept un soi de glumă seacă în universul workaholic-ilor – este ușor de intuit că vastul domeniu nu mai atrage un grad ridicat de interes, mai ales dacă nu avem nume mari drept cap de afiș.

Ceea ce nu știu sau nu conștientizează oamenii convinși că activitatea desfășurată de către ei la locul de muncă este «treabă serioasă», în comparație cu caracterul boem – în viziunea lor – și aproape fără viitor al celei din cultură, este faptul că oaza de frumos într-o lume de beton și de sticlă le este făurită de către artiști. În multe ore de muncă… Acești artiști nu sunt naivi, ci conștienți că efemeritatea muncii lor nu le va aduce – cu rare excepţii – nici o carieră strălucită și nici conturi cu multe zerouri în bancă. Poate nici măcar pensie. Şi totuşi, ei nu renunță, pentru că asta le e menirea și pentru că flacăra creației le luminează nopţile. Ca niște „inconștienți”, artiștii aleg să trăiască în lumea culturii și să-și întrețină familiile din creativitate.

De-a lungul acestor luni, am avut ocazia să cunosc oameni cu adevărat speciali din mai multe zone ale țării. Generozitatea și credința lor în Dumnezeu – Cel care i-a înzestrat cu darul creației – au ieșit la iveală chiar și în fața unor necunoscuți ca noi, dornici să îi „descoasă” de poveștile lor prețioase. Curios este că aspectul care ne dezvăluia că discutăm cu oameni pasionați de ceea ce făceau nu era rezultatul uimitor al muncii lor, ci chipul lor cald. Cu riscul de a părea o exagerare, mărturisesc că acești oameni radiau de bunătate, iar discuțiile cu ei ne «încărcau bateriile».

Fie că vorbim despre un obiect tradițional, un cântec românesc, o piesă de teatru, o pictură, o poezie sau chiar o bijuterie, nu judecați cât de frumos este – sau nu – rezultatul din fața voastră, ci cât de mult s-a muncit la el

În cadrul unui interviu acordat Matricea Românească, un meșter olar sublinia că cei care îi apreciază cu adevărat munca sunt oamenii simpli, cu venituri modeste. Cei bogați, mai puțin pentru că, așa cum opina el, „poate banul te schimbă”. Gusturile nu se discută, dar pot fi educate. Însă, odată cu experiența, dar și cu trecerea anilor, devenim tot mai greu de mulțumit și de impresionat. Pentru a întări această afirmație, voi menționa revelatorul citat din „Micul Prinț”, scris de Antoine de Saint-Exupéry, care spune că „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic și este obositor pentru copii să le dea întruna explicații”.

Fie că vorbim despre un obiect tradițional, un cântec românesc, o piesă de teatru, o pictură, o poezie sau chiar o bijuterie, nu judecați cât de frumos este – sau nu – rezultatul din fața voastră, ci cât de mult s-a muncit la el.

De Ziua Culturii Naţionale, vă rog să apreciați și munca acestor oameni, nu doar esteticul pe care, oricum, îl admiră toți.

Documentarul „Fierarul din Albac”, parte a trilogiei „Trei pe vale” – proiect ai cărui protagoniști sunt tot atâția meșteri români – semnate de către regizorul Gabriel Durlan reprezintă, fără tăgadă, o producție cinematografică obligatorie pentru românii de astăzi. Spun acest lucru, întrucât nu mulți dintre noi au avut ocazia să fie martorii unui proces aflat pe cale de dispariție: potcovirea unui cal sau a unui bou. Iar previziunile sumbre cu privire la soarta vechilor meșteșuguri autohtone indică faptul că astfel de ocazii vor fi tot mai rare în viitor.

Documentarul independent, realizat în anul 2015, într-un atelier din satul Albac (județul Alba), ne prezintă, în puțin peste jumătate de oră, munca de o viață a unui meșter român, într-un mod mai rar întâlnit pe micul ecran: fără intervențiile bombastice ale unui narator, fără întrebările ajutătoare ale realizatorilor și, poate cel mai important, fără tușa superficialului hollywoodian. În schimb, îl avem pe fierarul Ioan Popa, cel care își spune povestea în cuvintele simple și înţelepte ale țăranului muncitor. Vorbele sale ne apar cu atât mai „românești”, cu cât sunt însoțite de sunetul autentic al vieții de la țară, cel format din zgomotul greierilor, din cântecul păsărilor și din „glasul” animalelor din bătătură. În asentiment cu Matricea Românească, regizorul Gabriel Durlan a dezvăluit faptul că meșterul este „un om credincios muncii sale, familist, dar – paradoxal – singuratic” și alege întotdeauna calea pe care o ocolesc mulți: spune adevărul, chiar dacă acesta supără.

Meșterul este „un om credincios muncii sale, familist, dar – paradoxal – singuratic” și alege întotdeauna calea pe care o ocolesc mulți: spune adevărul, chiar dacă acesta supără

Potcoava înroșită, culcată pe nicovala grea cu ajutorul unui clește zdravăn, este lovită de zor cu un baros uriaș, pentru un cal cafeniu ce-și așteaptă afară, cuminte, noile încălțări. Sunt cadre de o forţă deosebită, dar privirea blândă a murgului, un prim plan de câteva secunde bune, este poate cea mai expresivă imagine a peliculei.

Trailer „Fierarul din Albac”, regia Gabriel Durlan (2016)

Fierarul Ioan Popa nu doar tace și face, ci și explică întreg procesul aplicării unei potcoave. Meseria lui este una grea și migăloasă, care cere multă atenție, pentru că „nicio unghie nu seamănă cu alta”. Suplimentar, piciorul calului trebuie să aibă potcoava bine pusă, ca „să nu facă infecție”. Dar meșterul lucrează de 36 de ani în fierărie, „de atâta amar de vreme”, cum spune el, iar deprinderea apare doar dacă „ți-s dragi animalele. Dacă nu ți-s dragi, nimeni nu te poate învăța”.

„Fierarul din Albac” nu vă va oferi adrenalina și emoția unui blockbuster, dar vă va face mândri de satul românesc și de dăruirea cu care se muncește în ogradă și în atelier. El constituie o valoroasă frescă a unei îndeletniciri cuprinse din ce în ce mai mult de umbră, aspect întărit de către Gabriel: „Prin documentarele acestea doresc să construiesc un pod între spectatorul modern și meșteri și să aduc fragmente din viața acestor oameni. Seria «Trei pe vale» este un model de perseverență. Dar și un semnal de alarmă asupra faptului că oamenii aceștia dispar și că ceilalți trebuie să fie conștienți de valoarea muncii lor”.