O opinie pertinentă despre ce înseamnă să obții o educație, dar și să îți găsești definitoria vocație în România, cât de utile sau desuete sunt studiile de licență, master sau doctorat, dar și despre importanța regăsirii sinelui, publică pe Matricea Românească o tânără de douăzeci și cinci de ani.
Se spune că omul începe să mediteze asupra realizărilor sale la treizeci de ani, deși această cifră, cu vagi conotații biblice, nu ne scutește de gânduri eliberate și direcționate spre o meditație constructivă. Ce ne face să alegem o cale sau alta? Ce ne motivează să decidem că vrem să fim avocați, medici sau scriitori? Nu există un răspuns evident și nici măcar un algoritm precis de selecție a viitorului, care așa cum dictează legile firii trebuie să fie imprevizibil, o veritabilă surpriză.
Îmi amintesc cum, în ultimul meu an de liceu, m-am trezit cu vaga dorință de a ajunge un jurist remarcabil. Aveam pentru asta toate calitățile și condițiile necesare întrunite. Olimpică, premiantă, cu note și conduită impecabilă, proaspăt absolventă, mi-am luat inima în dinți ca să ajung acolo, unde naivitatea mea credea că sălășluiește mama tuturor cunoștințelor, alma mater-ul chișinăuian. Mare mi-a fost surpriza, dar și decepția, să mă văd încătușată în rigorile unei fabrici de licențe.
Să nu credeți că este un reproș către profesori, ci mai degrabă este o neînțelegere a sistemului per ansamblu, care nu doar alimentează discipolii cu tehnici desuete și idei fixe, dar care mai și încearcă să plieze pe calapod gândirea studenților. Prin anul trei de facultate, căzusem pradă unei sporadice apatii, care îmi ghilotina constant entuziasmul, așa că mă refugiasem în lectură, încercând să înlocuiesc educația formală, sedimentată de-a lungul anilor, cu un studiu continuu, non-formal, bazat exclusiv pe experiențele mele senzoriale.
Ce poate fi mai frumos decât un vis îndeplinit acasă? Decât posibilitatea de a intra cu inima curată și mintea limpede într-o posteritate luminoasă?
Se știe că toată viața învățăm, dar oare o facem corect? Câți dintre dumneavoastră și-au ales corect studiile, locul de muncă, dar – cel mai important – vocația? Căci anume aceasta din urmă face cu adevărat diferența.
La capitolul „educație” suntem cel mai des mânați de moda facultăților potrivite, deoarece societatea noastră, în mod eronat, nu mai merge pe linia selecției utilității normale a studiilor obținute, ci pe sonoritatea unor titluri academice. „Dă bine” să ai o licență în Administrarea Afacerilor, deși n-ai habar de comunicare și relații interpersonale sau nu îți poți gestiona banii. Este potrivit să faci un masterat în Relații Internaționale, chiar dacă rămâi rece la dezvoltarea diplomatică a propriului Stat. Dar cel mai de bonton este să faci un doctorat, căci asta îți asigură un loc „la căldurică” până la adânci bătrâneți.
România studiilor pe „bandă rulantă”
A nu mi se lua în nume de rău, dar unde ați mai auzit în trecutul nu foarte îndepărtat să aibă fiecare al treilea om un doctorat și fiecare al doilea un masterat? Doar pentru a vă stârni interesul, iată ce date statistice circulă în această sferă: în România perioadei 1900-1989 s-au acordat doar 1500 titluri de doctor. După Revoluție și până în prezent s-au dat… circa 67.000. Să fie asta încă o formă de antreprenoriat? Posibil, și se pare că merge într-o permanentă ascensiune.
La acest moment, cu mare greutate în suflet, este cazul să afirm că asistăm la un colaps, care nu doar înghite vertiginos speranța în ziua de mâine, ci ne mai și lipsește de cadre profesionale de înaltă pregătire și calitate. Sunt ferm convinsă că, din aceste cifre exorbitante, cel puţin jumătate au ales acest drum mânați doar de necesitatea unei diplome universitare, dar și de moda ambianței în care trăim.
Acest lucru este valabil și în Basarabia, unde meritocrația a fost demult înlocuită cu astfel de fenomene pentru cumătrismul și reciprocitatea (n.r. variațiuni la tema pilelor). Cel mai trist, însă, nu este această „bandă rulantă” de multiplicare a absolvenților, ci faptul că acești oameni nu şi-au exersat liberul arbitru în găsirea vocaţiei.
„Dă bine” să ai o licență în Administrarea Afacerilor, deși n-ai habar de comunicare și relații interpersonale sau nu îți poți gestiona banii. Este potrivit să faci un masterat în Relații Internaționale, chiar dacă rămâi rece la dezvoltarea diplomatică a propriului Stat.
Cel mai probabil, fireasca dumneavoastră reacție va fi să spuneți că acesta ne e destinul, că acestea sunt unicile modalități de supraviețuire. Eu, însă, sunt ferm convinsă că o gură de aer proaspăt în educație, nu strică. Să o luăm de la începuturi. Absolvim liceul la o vârstă, dacă vreți, târzie, de circa 17 – 18 ani, dar chiar și așa suntem cel mai ades infantili în decizii și ne orientăm după veșnicul flux al turmei, că doar de aceea suntem mioritici. Dacă prietena mea merge la Facultatea de Economie, cu ce sunt eu mai rea? Revenim la veșnica înțelepciune cu capra vecinului.
După ce am trecut cu brio de cei patru ani în care am încercat, vorba rușilor, să rod granitul învățării, am absolvit licența și a venit vremea masteratului, care din punct de vedere al utilității academice, mi se pare mai degrabă o prelungire inutilă a chinurilor, căci nu presupune o aplicare practică a cunoștințelor acumulate, ci mai degrabă consolidează tradiționalismul academic riguros.
Există riscul de a nu-ți găsi niciodată vocația, dar este mai lamentabil să încetezi căutările
Și după ce ieși în sfârșit cu diploma mult – râvnită de pe băncile facultății, primești o lovitură în plin, dând peste o piață a muncii suprasaturată, unde au câștig de cauză doar profesiile tehnice, așa numite prestigioase, deși calificativul mi se pare exagerat. Dacă veți decide însă să vă reprofilați, asta presupunând noi studii, muncă și răbdare, societatea nu o să vă mângâie pe cap, ci o să vă treacă în catastiful celor eșuați, care nu au putut face față dificultăților și au decis să „dezerteze”. Desigur, nu veți avea parte de o spânzurătoare, dar blamarea vă este asigurată.
Prin muncă, spre vocație
Va urma punctul zero: găsirea vocației. Din acest moment, care poate surveni la douăzeci și cinci, treizeci sau chiar cincizeci de ani, o să vă puneți tot mai multe întrebări. Această cotitură bruscă va fi ca un duș rece, căci nu scutește nimic și pe nimeni. Munca o să pară o îndeletnicire cazonă, prietenii vor deveni încă o dovadă vie a propriului eșec, iar viața în sine poate să piardă din culoare. Dar, aici este important să luăm o pauză. Să încercăm a ne regăsi dincolo de fundalul zgomotos al unui destin care ne transformă în proscriși. Preț de câteva clipe trebuie să revenim în copilărie, să dezgropăm de sub maldărul grijilor visele, și să le ordonăm.
În România perioadei 1900-1989 s-au acordat doar 1500 titluri de doctor. După Revoluție și până în prezent s-au dat… circa 67.000. Să fie asta încă o formă de antreprenoriat?
Care este sensul acestui termen de vocație? Este suma viselor, așteptărilor și speranțelor noastre, toate transformate într-o menire. Chiar dacă aceasta poate e scrisă în stele, la ea se merge cu râvnă, cu osteneală și cu destoinicie, prin educație și formare continuă. Ea presupune nu diplome de onoare, nu premianți pe liste pustii, ci minunate stări de visare transformate în realitate, aici, în România. Ce poate fi mai frumos decât un vis îndeplinit acasă? Decât posibilitatea de a intra cu inima curată și mintea limpede într-o posteritate luminoasă?
Sigur, nu există o rețetă prestabilită și nici un termen de realizare imediat. Poate că veți ajunge la această concluzie tocmai la adânci bătrâneți, dar asta nu înseamnă să vă lăsați doborâți, ci din contra, să vă mișcați înainte nu din inerție, ci prin convingere, căci doar aceasta asigură calea către vocație, către succes. Iar restul lumii poate să aștepte, undeva departe, înainte de linia startului, pe care l-ați depășit.
