Una dintre cele mai frumoase tradiţii de toamnă din Basarabia are loc în luna octombrie, când Ziua Vinului creează o atmosferă de sărbătoare câmpenească. Fiica locului, Corina Moisei, vine cu detaliile.

Basarabia este țara strugurilor copți pe gliile strămoșești și a vinului dulce-acrișor care mustește în beciurile gospodarilor. Este locul unde Bacchus și-a lăsat moștenirea divină, iată de ce fiecare toamnă vine cu roadă spornică și sărbători menite să ne mențină vii obiceiurile seculare. În anul 2001, a fost decis ca pe această palmă de pământ mioritic să fie sărbătorită cu regularitate Ziua Vinului. Așa că, în fiecare prim week-end al lunii octombrie, gospodari și gospodine de pretutindeni își dau întâlnire și sărbătoresc rodul muncii lor în sfera vinificației.

Dar să o începem cu începutul. Vinificația în teritoriul basarabean datează cam de prin secolul XV, când primele sorturi de viță de vie au întâlnit pământul rodnic al acestui colțișor de rai. Se pare că acest mariaj frumos a fost sortit undeva în ceruri, pentru că am ajuns prin veacuri să avem cel mai bun și mai gustos vin, recunoscut la nivelul întregii lumi. Chiar și marele domnitor Ștefan cel Mare a purtat cinstea acestui meșteșug, aducând de pe muntele Athos câteva feluri de viță de vie, devenite ulterior pilonul de bază al producției autohtone.

[pullquote]Chiar și marele domnitor Ștefan cel Mare a purtat cinstea acestui meșteșug, aducând de pe muntele Athos câteva feluri de viță de vie[/pullquote]

Chiar dacă secolele au trecut și tehnologiile avansate și-au făcut loc în viețile noastre, viticultura și vinificația au rămas încă impregnate de aromele tradițiilor strămoșești. La noi se culeg strugurii pârguiți cu mâinile goale și fiecare familie face clacă, adunând prieteni și rude care pornesc dis-de-dimineață la muncă. Roada strânsă este adusă apoi pe la casele oamenilor, unde strugurii sunt zdrobiți și trecuți prin teasc, iar sucul pregătit merge la bine-meritata odihnă, unde fierbe cu pasiune și răbdare. Primul must este cel cu care Sărbătoarea Vinului ne întâmpină, mai ales că programul acestui eveniment include și târgul marilor și micilor vinării locale, precum și al meșteșugarilor de tradiție. Muzica bună, plăcintele și carnea friptă sunt accesoriile firești ale acestei stări generale de bine.

Vinul din Basarabia, veritabil simbol pe plan mondial

Două zile și două nopți durează această poveste cu multe dansuri și voie bună, îmbiind oamenii să respecte munca depusă și rezultatele obținute. Cu ocazia acestei sărbători se fac și anumite totalizări, se poate observa care vinuri vor fi cele mai bune sau ce culoare va predomina în paharele oamenilor pe tot timpul anului. Locul sărbătorii diferă de la an la an, iar mai nou, în vâltoarea modei festivalurilor, care ne-a învăluit și pe noi, întreprinderile vinicole optează pentru organizarea tururilor viti-vinicole chiar pe teritoriul fabricilor și plantațiilor lor. În egală măsură, vizitatorii pot opta pentru participarea la prepararea vinului sau doar la degustarea acestuia, ambele acțiuni fiind, în egală măsură, distractive și educative, mai ales pentru tânăra generație, care are obligația morală să conserve tradițiile deja existente.

[pullquote class=”left”]Nu în zadar chiar și pe harta geografică, Basarabia are forma unui strugure imens, scăldat în razele unui soare temperat[/pullquote]

Frumusețea acestei sărbători este cu atât mai intensă, cu cât reunește familii, rude, copii și adulți într-o horă tomnatică, exact în momentul când întreaga țară se îmbracă în haina brumarului. Și cel mai important este că se recoltează nu doar roada materială, ci și cea spirituală, căci doar cu sensibilitatea și empatie se obțin rezultatele scontate. Iată de ce, Sărbătoarea Vinului este și o totalizare, un fel de bilanț natural, firesc al trudei depuse. Fețele oamenilor în această zi radiază de fericire și satisfacție pentru că au atins cu succes prima etapă în lunga călătorie a vinului.

Una dintre cele mai frumoase şi mai aşteptate tradiţii de toamnă în Basarabia: Ziua Vinului Foto: timpul.md

De ce este relevantă această sărbătoare și de ce nu am optat pentru un simplu festival? Răspunsul la această întrebare reiese din simbolismul basarabean. Nu în zadar chiar și pe harta geografică, Basarabia are forma unui strugure imens, scăldat în razele unui soare temperat. Iar dacă munca onorează omul, de ce nu am sărbători una din formele sale speciale și anume, truda câmpului cu viță-de-vie. Așa că, eventual dacă ajungeți la Chișinău în primul week-end al lunii octombrie, lăsați-vă ademeniți de sunetele muzicii, de aromele mustului și ale plăcintelor coapte pe vatră, și veți descoperi un univers românesc aparte.

Ziua Vinului aduce atât roadă materială, cât şi roadă spirituală Foto: finewine.md

Foto deschidere: tv8.md

Articolul de față inaugurează seria de autor Constantin Noica, făcând parte dintr-un proiect vast și de lungă durată, dezvoltat de către Matricea Românească. În cadrul acestui proiect ne propunem să aducem în atenția publicului nostru o serie de personalități care au marcat evoluția și dezvoltarea culturii române – vezi seria Mircea Eliade.

Constantin Noica este unul dintre cele mai marcante nume ale filosofiei românești, nu doar pentru lucrările pe care le-a scris, ci și pentru cele pe care le-a tradus.

De asemenea, a făcut parte din poate cea mai prodigioasă generație din istoria culturii române, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian, Haig Acterian, Petru Comarnescu ș.a.

[pullquote]Noica a făcut parte din poate cea mai prodigioasă generație din istoria culturii române, alături de Eliade, Cioran, Ionescu, Sebastian, Acterian, Comarnescu ș.a.[/pullquote]

Ca în cazul majorității colegilor lui de generație, și cazul lui este unul controversat, pornind de la adeziunea legionară de la începutul anilor ’30, trecând prin perioada tulbure a închisorii în urma procesului în care au fost condamnați toți cei judecați în ceea ce a rămas cunoscut sub numele de „lotul Noica-Pillat” și ajungând până la Școala de la Păltiniș.

Dar nu este nici locul și nici momentul să supunem acum discuției această parte a biografiei sale. În acest articol introductiv ne vom rezuma la prezentarea câtorva date generale despre protagonistul seriei, insistând mai ales pe aspectele mai puțin cunoscute sau lăsate în plan secund de către cei care se ocupă de exegezele dedicate acestuia.

Fiind un prim articol în care încercăm să ne familiarizăm cu „personajul” cu care vom avea de-a face de acum încolo, găsim că este potrivit să cunoaștem „aspectele umane” ale marelui filosof :

– S-a născut într-o familie de aromâni din Vităneşti, județul Teleorman;

– L-a avut profesor de matematică în liceu pe Ion Barbu;

– În urma unei tuberculoze, a rămas fără un rinichi;

– A terminat Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București;

– Un an a urmat și cursurile Facultății de Matematică, renunțând la aceasta la îndemnul lui Ion Barbu;

– A tradus și romane polițiste (Edgar Wallace);

– În perioada în care a fost cu bursă în Germania, a participat la seminarele ținute de Martin Heidegger;

– A făcut stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia, unde a lucrat și ca bibliotecar ;

– A refuzat să se căsătorească cu persoana pe care tatăl lui o vedea potrivită pentru el (din familia Cesianu), căsătorindu-se cu o englezoaică pe care o cunoaște în copilărie, când mergea în excursie cu părinții (Wendy locuia la Sinaia împreună cu familia ei compusă din tatăl englez și mama săsoaică);

– O perioadă destul de mare de timp Constantin și Wendy Noica au locuit în vila „Wendy” (construită pentru Wendy de către părinții săi);

– În timpul perioadei comuniste, Constantin Noica având mari probleme din cauza regimului politic și a trecutului lui de dreapta (în primă instanță fiind trimis în domiciliu forțat și, mai apoi, făcând și închisoare), cuplul a fost nevoit să divorțeze de formă, Wendy mutându-se cu familia în Anglia;

– A petrecut un singur Crăciun alături de soție și copii;

– Fiul lui, Răzvan (care studiase medicina la Paris), s-a călugărit, devenind Părintele Rafail;

– A lucrat ca cercetător la Centrul de Logică din București;

– Mâncarea lui preferată era laptele cu mămăligă (sau mămăliga cu brânză);

– Îi plăcea muzica clasică, compozitorul lui preferat fiind Bach.

În continuarea seriei, vom avea în vedere atât marile cărți scrise de către intelectualul român, cât și descrierea contextului generaționist și istoric în mijlocul căruia s-a format.

Moștenirea Babei Stoltz, de Alina Pavelescu, este o carte ce descrie România pitorească a zilelor noastre, exemplificată prin realităţile unei localităţi din Câmpia Bărăganului. Matricea Românească vă oferă, mai jos, recenzia acestei mostre de literatură autohtonă contemporană.

Moștenirea Babei Stoltz, primul și singurul roman publicat la acest moment de Alina Pavelescu, arhivistă de profesie, este un amestec ciudat de comedie, satiră sau dilemă existențială. Scrisă într-un registru stilistic dens, cu fraze ce se succed de-a valma, proza are, la prima vedere, un aspect dinamic care însă se prăbușește sub povara lungirii excesive a gândurilor dispersate.

În ciuda faptului că scriitoarea construiește un text elaborat, dublat de un discurs lingvistic elevat, există prea multe paranteze în firul narativ care nu duc de fapt spre niciun punct culminant. Moștenirea Babei Stoltz este o sarabandă a discuțiilor fără fond, căreia îi lipsește atât un crescendo al acțiunii, cât și fiorul revelațiilor. Cititorul aleargă deconcertat către ultimele pagini, în speranța că acolo va găsi cheia acestei lecturi, doar pentru a trăi o nouă dezamăgire. Platitudinea cu care sunt redate întâmplările rămâne o constantă pe tot parcursul celor trei sute și ceva de pagini.

Într-o localitate din câmpia Bărăganului, personajul principal și eul narativ, secretară la primărie, mândra posesoare a renumelui de „matracuca satului”, se hotărăște să înceapă un jurnalul după modelul cărții lui A. Roberti, „Cum să te psihanalizezi singur”. Dialogul înfocat ce se naște în mintea protagonistei pare desprins din revistele glossy ce oferă sfaturi pentru femei. Povestea amoroasă pe care începe s-o depene îl are în centru pe nimeni altul decât primarul satului, zis și Dobitocu’, o iubire fictivă plămădită în imaginația ei, dar care pare să devină realitate în orice moment.

[pullquote class=”left”]Primarul și preotul își dispută pe rând adepții, luptând fiecare cu armele din dotare, și anume, carisma sau patrafirul[/pullquote]

Este interesant de observat cum, până și într-un colțișor de provincie, jocurile puterii sunt la fel de acerbe ca în marile orașe. Primarul și preotul își dispută pe rând adepții, luptând fiecare cu armele din dotare, și anume, carisma sau patrafirul. În acest context al bătăliei tacite, secretara urzește un plan întortocheat pentru a-și propulsa idolul pe culmile succesului electoral și propune construirea unei biblioteci, menită să-i asigure avântul politic cât și adulația sătenilor.

Intră astfel în peisaj baba Stoltz, misterioasa bătrână pocăită și pe deasupra vegetariană, care-și petrece zilele stând la poartă pentru a-și alunga singurătatea. Legătura ce se stabilește între cele două femei dă naștere multor vorbării prin sat, dar, și mai ciudat este trioul acestora cu primarul. Viața Hermionei Stoltz are veleități de roman, dar, trecutul acesteia, deși interesant, este prezentat anost, fără nicio emoție narativă. „Moartea fistichie” a babei, printr-o stare cataleptică indusă, este un triumf pentru secretara care-și vede împlinit planul cu biblioteca, dar și prilej de întâmplări noi în sat, cu accente de comedie pură.

Episoadele de pelerinaj febril la moaștele babei, devenită peste noapte Sfânta Hermiona, este un prilej numai bun pentru propaganda religioasă și electorală, un scop nobil pentru care popa Șopron și primarul își unesc forțele. Locul acesteia de îngropăciune se transformă în scurt timp în șantierul viitoarei catedralei a nimicniciei umane, denumită pompos Biserica sfinților martiri anticomuniști suferitori întru credință. Amuzamentul acestor episoade este redat prin comicul de situație, și mai puțin prin cel al condeiului, căci limbajul este și de această dată mult prea elaborat și înclinat spre reflecții filosofice. Finalul procesiunilor moaștelor este însă apoteotic, iar caracterul vizual al acestor scene reușește să-ți smulgă un zâmbet în colțul gurii.

[pullquote]Psihanaliza amoroasă dezvăluie și ea tot o realitate contemporană, și anume, dimensiunea lacrimogenă pe care serialele și emisiunile TV ne-o servesc pe tavă, iar noi o îngurgităm fără să clipim[/pullquote]

Apariția Sfintei Hermiona în peisajul anost al satului din Câmpia Bărăganului este o bună ocazie de analiză a personajelor secundare cu ajutorul cărora povestea este țesută. Cârciuma lui nea Tache devine centrul de adunare al hipsterilor martirologi veniți să se reculeagă la racla babei, dar și locul de unde ziaristul blogger Sulică strânge informații pentru articolele sale.

Prin Moștenirea Babei Stoltz, Alina Pavelescu zugrăvește o Românie tare pitorească, înclinată spre cultul moaștelor și nu spre cultură, spre senzaționalism, pile și scandaluri politice în detrimentul muncii cinstite. Psihanaliza amoroasă dezvăluie și ea tot o realitate contemporană, și anume, dimensiunea lacrimogenă pe care serialele și emisiunile TV ne-o servesc pe tavă, iar noi o îngurgităm fără să clipim. O carte cu o abordare interesantă a mai multor tematici, în care autoarea trage mai multe semnale de alarmă, dar, ușor nedigerabilă din cauza registrului lingvistic prea lucrat.

Alina Pavelescu, Moștenirea Babei Stoltz, Editura Herg Benet, București, 2016, 330 pagini

La ceas aniversar, când ne pregătim să sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, dar şi un an de când proiectul nostru produce “balsam pentru sufletul românesc”, Matricea Românească vă oferă extrase dintr-o discuţie purtată la Mănăstirea Putna, loc binecuvântat de geniul a doi mari români: Ştefan cel Mare, geniul politic, şi Mihai Eminescu, geniul poetic. De hotărârea de oţel a primului, şi de simţirea celuilalt, avem, noi românii, nevoie pentru a deveni ceea ce ne este hărăzit a fi. Nota bene, pentru un potenţial proiect de ţară: 3.4 milioane de români, adică 17% din populaţia ţării, au plecat pe meleaguri străine. Ar fi momentul să ne întrebăm, cu onestitate, de ce.

Umbra marelui Eminescu la Putna

Matricea Românească: Părinte, cum şi-l aduce aminte Mănăstirea Putna pe Mihai Eminescu?

Părintele Alexie Cojocaru: Hai să vă dau un exemplu. Turnul de la intrare a fost construit de către Mitropolitul Iacob în 1757, însă astăzi este numit Turnul Eminescu. De ce? Pentru că, în noaptea de 15 spre 16 august 1871, marele nostru poet a dormit acolo. El a fost organizatorul şi creierul întregii Serbări (la care s-au sărbătorit 400 de ani de la ctitorirea Mănăstirii, n.r.). Şi s-a ocupat nu doar cu punerea în rânduială a discursurilor, ci şi cu cazarea invitaţilor.

Există mai multe documente ale Serbării, memorii, şi unul dintre ele aminteşte cum Eminescu, în seara respectivă, târziu, după ce i-a cazat pe toţi, el însuşi a rămas fără loc unde să-şi plece capul. Văzând deci un călugăr coborând din acel turn, cu o sarcină de fân în braţe, l-a întrebat dacă ar putea să rămână acolo peste noapte. I s-a dat voie, şi a dormit acolo. El şi încă doi prieteni au mas în turnul lui Iacob Putneanul. Iar de atunci până astăzi, în amintirea acelei nopţi, turnul îi poartă numele marelui nostru poet naţional.

[pullquote] Eminescu, în seara respectivă, târziu, după ce i-a cazat pe toţi, el însuşi a rămas fără loc unde să-şi plece capul [/pullquote]

O vreme, acolo a fost un Muzeu, în care erau depuse darurile făcute Mănăstirii Putna de către Societatea Junimea. Iar în Muzeu se păstrează urna din argint care a fost aşezată de către Mihai Eminescu pe mormântul lui Ştefan cel Mare, cu pământ din toate ţinuturile româneşti.

View this post on Instagram

Urna omagială conţinând pământ din toate provinciile româneşti, depusă de către Mihai Eminescu pe mormântul lui Ștefan cel Mare, la 1871. Detalii în articolul asociat profilului! #istorie #identitate #spiritualitate #romani #cultura #StefancelMare #MihaiEminescu #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Sep 13, 2017 at 6:55am PDT

Ştefan cel Mare a fost un punct de sprijin, în momentele grele. Să ne amintim de Doina lui Eminescu, care a fost compusă, pare-se, atunci, la dezvelirea bustului lui Ştefan cel Mare din Iaşi, din faţa Palatului Culturii. În momentele respective – când graniţele ţării erau schimbate, când, aşa cum spunea Eminescu, românul era străin în ţara lui, adică vrea să zică, în oraşe, cel puţin, elementul alogen, străin, era preponderent, şi românii nu aveau acces la resurse, când pământul ţării era arendat la străini şamd. – practic, românul era nu doar străin, dar era şi slugă în ţara lui, căci stăpânii lui erau străinii. Ei bine, în momentele acelea, amintirea lui Ştefan cel Mare era ca un balsam pentru sufletul românesc, şi nădejde. Era amintirea unui domn care aducea nădejde.

Doina lui Mihai Eminescu

În acea Doină a sa, după ce descrie toate problemele societăţii de atunci, spune Eminescu:

De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;

Şi mai aminteşte şi de defrişările care se făceau atunci:

Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Dar, la sfârşit, Eminescu îşi termină Doina într-o notă optimistă. Însă acest optimism se bazează tocmai pe ceva concret. Pe credinţa lui că Ştefan cel Mare este viu şi că, de acolo de unde este, îşi va ajuta neamul ca în cele din urmă să se elibereze. Şi încheie cam aşa:

Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Eminescu a fost foarte, foarte ataşat de istorie. La deschiderea cursurilor la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu a spus un lucru foarte profund: că istoria este întâia carte a unei naţii. Ea ne învaţă ce am făcut, şi ne învaţă, mai ales, ceea ce avem de făcut. Şi observăm că marile civilizaţii sunt acelea care au avut o tradiţie, care au avut o istorie lungă în care au acumulat experienţă, şi la un moment dat au trăit din experienţa respectivă, au ştiut să se orienteze. Au ştiut în ce punct sunt, au ştiut ce au făcut şi, în continuare, ce au de făcut.

[pullquote class=”left”]La deschiderea cursurilor la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu a spus un lucru foarte profund: că istoria este întâia carte a unei naţii. Ea ne învaţă ce am făcut, şi ne învaţă, mai ales, ceea ce avem de făcut[/pullquote]

Este foarte important să ştii ceea ce ai de făcut. În momentul în care nu ştii ce ai de făcut, ceea ce faci este posibil să fie greşit, sau să fie într-o direcţie greşită, sau să faci lucrurile cu jumătate de măsură. Şi mai există şi acea relaxare sufletească: altfel lucrezi când ştii exact unde trebuie să mergi şi ce trebuie să faci, decât atunci când nu ştii exact ce trebuie să faci mai departe. Sau să faci – nu următorul pas, ci următorul după aceea!

Eminescu a avut acest atu, că el a cunoscut istoria, şi lucrul se vede din viziunile pe care el le-a avut – corecte, fireşte – şi din publicistica lui. El a înţeles că progresul naţiei nu poate fi decât atunci când oamenii sunt uniţi în jurul ţării lor. De aceea, şi astăzi este actual, şi Ştefan cel Mare, şi Mihai Eminescu. Observăm că nu este o soluţie migraţia: oamenii merg acolo, dar nu sunt trataţi de la egal la egal de către cei de acolo, sunt văzuţi ca nişte venetici. Sunt diferenţe mari, culturale, religioase, între ei şi occidentali. Pe termen lung, tot renaşterea ţării este cea mai bună soluţie pentru noi: ca omul să rămână, să aibă aici tot ce îi trebuie, să aibă un loc de muncă aici în ţara lui, să trăiască în mediul lui în care s-a născut, să îşi crească familia aici.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Carmen Bodiu este profesor de Limba şi Literatura Română şi director, Casa Corpului Didactic a judeţului Bihor. Cu ea, Matricea Românească a discutat la Oradea despre starea limbii noastre, despre cum ne “rost(u)im” viaţa ca români, despre marii noştri oameni de cultură, şi despre misiunea dascălului în societatea românească. Interviul integral, în curând pe www.matricea.ro.

Întrebată de către Matricea Românească dacă împărtăşeşte opinia artistului Grigore Leşe, care ne-a declarat că “după 1989, nu s-a schimbat mare lucru în structura spirituală a poporului român”, profesorul Carmen Bodiu a surprins, cu emoţie şi mâhnire în glas, o schimbare fundamentală, de discurs existenţial, a românilor.

Aşa cum îi şade bine unui profesor de Limba şi Literatura Română, cea care este dascăl de 25 de ani (!) a formulat schimbarea de paradigmă din existenţa românilor printr-o superbă subtilitate lingvistică.

Matricea Românească: Observaţi o schimbare în structura noastră morală post-decembristă? Suntem diferiţi de cum eram?

[pullquote]Ce cred că s-a schimbat în mentalitatea noastră, a românilor, după Revoluţia din 1989? Oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi»[/pullquote]

Prof. Carmen Bodiu: Da, oamenii conjugă mai des verbul «a avea», decât verbul «a fi»! Am apelat la o exprimare destul de laconică, dar cred că suficient de expresivă ca mesaj. Da, oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi».

Tot ce am discutat înainte, vizavi de ce se întâmplă şi în educație, acea simplificare a programelor, acele schimbări care se petrec în majoritatea domeniilor, înseamnă accentuarea laturii materiale a vieții, a lucrurilor, și estomparea laturii spirituale, din păcate. De aceea vă spuneam, că am rămas profund impresionată de orașul Iași – acolo există un nivel de vibrație foarte ridicat, un nivel de vibrație pe care l-a perceput Sabin Bălașa, pictorul care a pictat frescele de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Aici îşi dorm somnul de veci mari români basarabeni, precum poetul Grigore Vieru şi artiştii neamului Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, dar şi sute de mii de oameni simpli. Matricea Românească vă prezintă povestea locului considerat a fi cel mai mare cimitir din Europa: cimitirul Doina din Chişinău, Basarabia.

Umbrele apusului se lasă încet peste pietrele funerare, mimând o linişte veşnică. Doar cucuvelele mai sparg, din când în când, firescul acestei somptuozităţi. Dar nimeni nu este deranjat de ele, iar ecoul cântului lor nefericit şi rău-vestitor nu mai poate supăra existenţa celor care odihnesc în Cimitirul Doina din Chișinău. Numele uzual, implantat în memoria basarabenilor, este contrariant şi bizar, dar atât de familiar, încât nu ne imaginăm un altul mai potrivit.

[pullquote]Ştii, omul este construit aşa de uimitor, încât crede foarte uşor în moartea tuturor celor din jur, numai în a lui nu – Scrisorar, de Mihail Şişkin[/pullquote]

Pornit de pe la 1966, acesta a devenit un veritabil oraş al umbrelor, al amintirilor dizolvate în neant. Amplasat în inima Capitalei Chișinău, locul de veci are circa 266 de sectoare, adăpostind un număr impunător de 300.000 de morminte, ceea ce i-a făcut pe englezi să îl catalogheze drept cel mai mare cimitir din Europa. Devenit emblematic pentru basarabeni, acest cimitir a reuşit astfel să apară şi pe harta mortuară a Europei, pervertindu-ne la rangul de sfetnici tăcuţi ai morţilor obosiţi. Căci la noi se moare de istoveală, de epuizare, de dizolvare a spiritului în apele tulburi ale existenţei. Bătrânii dispar din viaţă ca şi fluturii care se apropie prea tare de foc, iar Cimitirul Doina îi primeşte în braţele sale imense, trecându-i peste adâncimile Styxului şi aşternându-le coşciuge de faimă şi de glorie.

Cimitirul Doina din Chișinău, un „veritabil oraş al umbrelor” Foto: timpul.md

Purtând hramul Sfântului Lazăr, Cimitirul Doina a intrat în atenţia publicului atunci când, în 2011, HBO a lansat un film documentar în regia lui Pavel Cuzuioc, intitulat „Doina Groparilor”. Pelicula a atins anume acele particularităţi basarabene ale riturilor mortuare, care pot provoca adeseori stupoare. De exemplu, aici în Chișinău, ne rezervăm locurile la cimitir încă de pe timpul vieţii – şi să nu credeţi că e o treabă uşoară! Nici pe departe. Vă aşteaptă o luptă acerbă cu vulpoii birocratici şi cu cei care au transformat cimitirele într-o afacere prosperă.

https://www.youtube.com/watch?v=GBO98eNYtWo

Doina groparilor – promo

Documentarul descrie, în egală măsură, şi obiceiurile activităţii de gropar, care presupune nervi de fier şi răbdare de cal, mai ales pe timpul iernii, când pământul nu mai primeşte cu atâta uşurinţă trupurile neînsufleţite. Şi pentru că, la noi, moartea coseşte cu perseverenţă, iar Cimitirul Doina devine tot mai neîncăpător, administraţia instituţiei funerare a înaintat în 2016 un demers cu privire la extinderea teritorială cu încă 50 de hectare. S-ar spune că umbrele invadează hotărât acest oraş trist…

Lăsând de o parte această melancolie uşor depresivă, am putea privi Cimitirul Sf.Lazăr ca pe un element contrastant în comparație cu celălalt mare panteon din Chișinău, Cimitirul Armenesc. Acesta din urmă a devenit veșnic loc de odihnă pentru ilustre personalităţi basarabene trecute în nefiinţă, precum: Grigore Vieru – cel mai iubit poet contemporan al neamului românesc, soprana Maria Bieşu – figură emblematică a Operei, cea care ne-a dăruit-o pe autentica Madama Butterfly, Cio-Cio-San, nemuritorul cuplu de inimi gemene – Doina şi Ion Aldea Teodorovici, precum şi sculptorul Alexandru Plămădeală, cel care a creat statuia lui Ştefan cel Mare din Grădina Centrală a Capitalei, dar şi bustul lui Alexei Mateevici.

Statuia marelui poet român Grigore Vieru, veghind locul de veci al acestuia, din Cimitirul Armenesc din Chișinău Foto: unimedia.info

Mormântul celor două inimi gemene în dragoste, cânt şi poezie, marii români basarabeni Ion şi Doina Aldea-Teodorovici Foto: elldor.info

Dacă în Cimitirul Armenesc dăm peste opulență, lux și exces, în Cimitirul Sf. Lazăr stau sub adăpostul vremii generații de basarabeni. Nici istoria demult apusă nu a lăsat neatinsă acest petic de pământ, iată de ce la Sf.Lazăr sunt îngropați și soldaţi germani căzuţi în cel de-al II Război Mondial, iar comemorarea lor demonstrează o dată în plus că suntem egali în fața Providenței.

[pullquote class=”left”]Noi suntem pur şi simplu o formă de existenţă a timpului. Suntem purtătorii lui. Şi vectorii. Deci timpul este un fel de boală a Cosmosului[/pullquote]

Cert este că imaginea Cimitirului Doina inspiră respect, iar uliţele lui denotă o infrastructură aparte, care în penumbra apusului solar se transformă într-unul din decorurile desprinse din romanele lui Daphne du Maurier sau Edgar Allan Poe. Atunci când păşeşti pe străzile acestui oraş căzut în bernă, te simţi minuscul, uitat, iar statuile în mărime naturală amintesc şi mai mult cât de peren şi spumos poate fi timpul, aşa cum îl vede şi autorul rus Şişkin care spune că „noi suntem pur şi simplu o formă de existenţă a timpului. Suntem purtătorii lui. Şi vectorii. Deci timpul este un fel de boală a Cosmosului”. Se prea poate că acest cimitir este ultima staţie a gării, de unde trenul nu va mai purta înapoi pasagerii îmbătrâniţi.

Cimitirul Doina din Chișinău este scena unor morminte opulente Foto: report.md

Foto deschidere: timpul.md

Venea din timpul diez, scrisă de Bogdan Suceavă, este poate cea mai bizară carte din literatura română contemporană citită până acum, dar și cea care zugrăvește cel mai bine substraturile socio-politice din România post-decembristă. Multe și elucubrante sunt teoriile înțesate în paginile acestui roman, învăluite toate într-un misticism religios sau naționalist care nu mă surprinde foarte mult.

Cultul actual al lui Arsenie Boca, peregrinările orbești la moaște, încrederea în tămăduitori, toate s-au dezvoltat pe fundalul de tranziție al anilor ’90, când populația căuta cu disperare să găsească un lider, o figură autoritară care să se ridice deasupra recentului haos democratic. Bogdan Suceavă reușește să descrie cu precizie tocmai aceste momente fundamentale, care contribuie la înțelegerea spiritului român în complexitatea sa.

Țesătura narativă a romanului este una densă, desfășurată pe mai multe planuri. Asistăm la un text care îmbracă toate caznele politice și religioase într-o poleială fantasmagorică, care stârnește deopotrivă râs și enervare pentru că, la un moment dat, te întrebi cam câte aberații mai poate să scornească scriitorul. Comedie neagră sau satiră, „Venea din timpul diez” este despre miracole și șarlatanii absurde.

[pullquote]Ceea ce găsesc eu tulburător la români, și asta ar merita o investigație mai atentă, este tocmai faptul că nebunia în grup are toate șansele să se manifeste la un popor cu puternice tendințe de adunare în turmă. Și mai mult, e ciudat că nici psihiatrii, nici sociologii, nici politologii, nimeni nu se pronunță cu claritate: ce nu merge la oamenii aceștia? [/pullquote]

Figura centrală, Vespasian Moisa, apărut din neant, un personaj misterios fără trecut, născut cu niște însemne ciudate pe piept, este Învățătorul în jurul căruia se constituie gruparea sectantă Vestea Domnului, ce își propune să aducă „Viața, Adevărul, Libertatea” în sânul mirenilor. Nu-mi este foarte clar cum reușește să-și găsească adepții, dar, rând pe rând, în jurul său începe să roiască o cohortă de personaje care mai de care mai dubioase, desprinse parcă dintr-o realitate paralelă. Vila din piața Lahovari, pusă la dispoziție de un excentric bogat, devine un fel de templu în care discipolii încep să se perinde.

La ideologia Veștii Domnului contribuie și profesorul de istorie Diaconescu, care promovează ca adevăr absolut teoria vechimii limbii române cu rădăcini de peste 7000 ani, prin decodificarea căreia susține că s-ar putea ajunge la materia angelică. Lucrurile se complică și mai mult prin studiile doctorului Apolodor Arghir despre vibrații și convingerea acestuia că fiecare cuvânt corespunde de fapt unui leac. Îți cam prinzi urechile în toate aceste ipoteze ireale care se și sondează cu descoperirea unui remediu împotriva calviției.

[pullquote class=”left”]Nimeni nu analizează cu atenție cauzele acestei profunde crize ideatice. Căci este o criză de idei. E suficient ca o idee oarecare să plutească în aer și gata, produce o secție fundamentalistă, oameni care sunt gata să ucidă în numele acelei idei. E ca și cum tot ce ar zbura ar îngheța în aer. Așa și cu ideile. Cum răsar, cum își capătă cea mai monstruoasă materializare. Sau, în alte cazuri, cea mai ridicolă[/pullquote]

Lipsa unei acțiuni propriu-zise și a unui dinamism real devin obositoare pe parcurs. Este o descriere continuă a unor personaje îndoielnice care intră și ies din peisaj doar pentru a adânci și mai mult delirul acestei mișcări de turmă, dar care nu explică succesul de care se bucură această sectă. Toni Trubadurul, Margot și Barbie – angrenați într-un triunghi amoros, investitorul bogat din imaginarul emirat Salibaar, bătrânul cu o bibliotecă imensă în subteran, poreclit Sfântul Petru, sunt doar câteva dintre figurile care trec pragul casei din Lahovari.

În paralel, se formează și un grup ai susținătorilor lui Ștefan cel Mare, așa-zișii Ștefăniști, în frunte cu Darius Georgescu, care își propune să se bată tot cu turcii, dar cei ai lumii moderne, și anume, cu proprietarii magazinelor turcești care împânzesc Bucureștiul. Avem și un tip care susține că este spiritul reîncarnat al domnitorului Moldovei, care dorește să preia conducerea țării, cum altfel decât sub foc și spadă.

E totul un delirium tremens din care nu putea să lipsească și Serviciul Român de Informații care se infiltrează în Vestea Domnului prin intermediul unui agent sub acoperire. Locotenentul Trăistariu este un motan roșcat, redus la această înfățișare felină în urma unui experiment cu radiații al KGB-ului. E de râsu’- plânsu’ încercarea autorităților de a stăvili afluxul de grupări sectante care apar ca ciupercile după ploaie la începutul anilor ’90, iar acestea episoade parodice sunt și printre cele mai reușite.

Venea din timpul diez este o satiră a societății românești, pe fundalul unui substrat biblic, în care Bogdan Suceavă critică și ridiculizează influențele politice și religioase din România. În plan concret, Vespasian Moisa ar putea fi un Gregorian Bivolaru, iar măreața Catedrală a Sfântului Andrei, pe care partidul susținător al Veștii Domnului vrea să o construiască, nimic alta decât Catedrala Neamului. Un roman la granița dintre ficțiune și realitate, o lectură anostă dacă nu poți vedea dincolo de acțiunea aparentă, dar plină de revelații pentru cititorii dispuși să descopere subtilitățile unui regim de conducere, de oricare fel.

Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, Editura Polirom, Iași, 2014, 240 pagini

• Despre
• Ultimele Postari

Dana Dumitru

Pasionată de literatură și călătorii, traducătoare de portugheză. Scrie și pe www.bookishstyle.ro

Ultimele postari ale lui Dana Dumitru (vezi toate)

• Vara în care mama a avut ochii verzi, Tatiana Ţîbuleac – despre ispășire și iertare în relațiile de familie - 10-01-2018
• Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei - 08-12-2017
• Degete mici, Filip Florian: realism magic pe fundal comunist - 23-11-2017

Poposind la Mănăstirea Humor, perlă a spiritualităţii româneşti din Bucovina, am fost luminaţi de măicuţele locului că „jertfă, cultură și artă sunt înmagazinate în aceste ziduri. Noi încercăm, cu umilele noastre posiblități, să transmitem aceste valori, ca pe o făclie a Învierii, generațiilor care vin. Omul care vine aici nu rămâne păgubit. Îngerul scrie pașii pe care i-a făcut până la Biserică”. O discuţie cu maica Parascheva Sorohan, stareţa Mănăstirii Humor, despre dorul de Bine al poporului român.

Matricea Românească: Crezul proiectului nostru este că România mai are nevoie de suflet. Cum înțelegeți Dvs. conceptul de matrice românească și ce loc ocupă acest spațiu minunat – Bucovina – în matricea spirituală a poporului nostru?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Poporul român, România și fiecare suflet în parte, bineînțeles, are nevoie de spiritualitate. El s-a născut prin spiritualitate, altfel nu se poate. Dumnezeu a zămislit sufletul, și pe urmă s-a creat ființa. Așadar, fără Dumnezeu nu poate exista nimic. Evident că matricea românească ar trebui să fie, în special, spiritualitatea românească.

Tocmai am citit, aseară, un cuvânt scris de către un părinte grec care a vizitat Moldova, și mi-a plăcut foarte mult afirmația lui: „Moldova, și în special Bucovina, este altarul României”. Mi se pare nu doar frumoasă afirmația, ci și reală. Cred că spune mult, dar sigur că fiecare dintre noi are de lucrat cu sufletul său – de la naștere, până la plecarea în veșnicie. Adică, nu ne-am născut și gata, suntem ceva! Noi trebuie să creștem duhovnicește în fiecare zi a vieții noastre astfel ca, la înfățișarea în fața Creatorului, să putem da un răspuns bun și să primim din partea Lui cuvântul: „Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu!”

Imagine surprinsă la Mănăstirea Humor, Bucovina, în mai 2017. Credinţa şi speranţa în triumful Binelui sunt atribute care definesc substanţa poporului român

Matricea Românească: La acest frumos altar al spiritualității românești reprezentat de Moldova și de Bucovina, cum trebuie să vină românul?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Românul trebuie să vină întotdeauna cu credință la Biserică. Și oamenii vin cu credință! Nici nu poate fi altfel. Ca să ajungă din diferite colțuri ale țării și chiar ale lumii, asta presupune niște eforturi. Nu în ultimul rând, și financiare. Dacă omul s-a hotărât să le facă, negreșit are un țel.

[pullquote] Mai presus de înțelegerea noastră, Dumnezeu lucrează în inimile noastre, chiar și în inimile celor necredincioși [/pullquote]

Deci, mai presus de înțelegerea noastră, Dumnezeu lucrează în inimile noastre, chiar și în inimile celor necredincioși. Ne poartă pașii într-acolo unde Îl putem întâlni și cunoaște, mai mult decât am făcut-o până în clipa în care am ajuns în locul respectiv.

Matricea Românească: Se apropie, cu paşi repezi, Centenarul Marii Uniri. Va fi un moment epocal, încărcat cu multă emoție. Cum apreciaţi că va fi atmosfera, inclusiv aici?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Sigur că este un moment emoționant și de mare bucurie și înălțare sufletească, dar noi trebuie să trăim permanent această bucurie. E mare lucru să știi că poporul, toți cei care vorbesc aceeași limbă, care cred la fel, în același Dumnezeu, care își mărturisesc credința în același fel, reprezintă o unitate. Sigur că merită sărbătorit Centenarul, și sigur că fiecare român îl simte după credința lui, după puterea lui de înțelegere. Am certitudinea că toată lumea va fi la înălțime, iar ziua va fi sărbătorită la modul cel mai înalt posibil.

Încrezătoare în viitorul românilor: stareţa Mănăstirii Humor, maica Parascheva Sorohan

Matricea Românească: Mănăstirea Humor este, acum ca dintotdeauna, o oază de cultură. Ce activități culturale aveți în plan pentru perioada care urmează?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: De fapt, ceea ce ne-a preocupat și până acum. În atelierele Mănăstirii se pictează, se fac ouă încondeiate, acele modele tradiționale, florale. Se coase, se brodează – tradiții specifice mănăstirilor. Dacă e să ne referim şi în zonă, se face mai mult. Încă se păstrează costumul popular. Mai sunt persoane care cos costume populare, acele ii frumoase, mai țes acele catrințe, fac opincuțe. Se găsesc şi la vânzare pentru pelerini, pentru turişti, pentru cei dornici de frumos. Noi ne bucurăm când vecinele ne spun că și străinii cumpără costumul popular românesc. Asta arată că oamenii au o sensibilitate față de frumos, față de artă, faţă de tradiție. Acesta este un lucru benefic. Atât timp cât există costumul popular, cât există preocuparea pentru frumos, ne bucurăm și e un semn bun. Chiar şi copiii şi tinerii au îmbrățișat cu multă bucurie și plăcere tradițiile moștenite.

Matricea Românească: Ne spunea părintele Alexie, de la Mănăstirea Putna, faptul că, în opinia dumnealui, ceea ce ne salvează pe noi, românii, este că încă știm să deosebim binele de rău. Sunteți de acord? Vibrăm la frumos, la bine, la Dumnezeu?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Sigur că da. Sunt şi excepţii, dar nu le luăm în calcul. Eu cred că, atâta timp cât omul își păstrează credința, Binele lucrează în inima lui și dă și roade. Eu așa cred – că noi, ca popor, suntem bine. Suntem pe drumul cel bun.

„Nu ne-am născut, şi gata!” – Lecţia mănăstirii Humor, unul dintre locurile care ţin o ţară în echilibru, pentru români

Matricea Românească: Aveți un mesaj pentru cei care vor citi acest interviu și care frecventează platforma noastră?

[pullquote class=”left”]Eu așa cred – că noi, ca popor, suntem bine. Suntem pe drumul cel bun[/pullquote]

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Din toată inima, cu toată dorirea de bine, pentru toți iubitorii de frumos și pentru toți cititorii platformei Dvs. culturale, le dorim ca, indiferent unde se află, să nu ocolească niciodată Biserica. Întâi intrăm în biserica cea mai apropiată, şi după aceea intrăm şi în celelalte.

Ne va atinge acolo «bagheta magică», Duhul Sfânt, care este lucrător. Important e să intrăm în cea mai apropiată biserică. După aceea, vom face şi următorii paşi. Să nu uităm niciodată că, fără Dumnezeu, nimic bun nu se poate întâmpla.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Pentru că a făcut – şi poate mai face parte – din programa şcolară a multor generaţii de elevi români, nuvela “Popa Tanda” de Ioan Slavici (citeşte aici) riscă să aibă soarta poeziilor lui Eminescu sau a capodoperei noastre populare, Mioriţa. Altfel spus, să cadă (dacă nu cumva a căzut demult) în desuetudine pentru că, aşa cum opina Vasile Constantin Boghian în pertinenta “Românii, între Păcală şi Mioriţa”, vârsta adesea imberbă la care tinerii noştri iau contact cu marile creaţii literare – fie ele culte sau populare – este inadecvată pentru o înţelegere şi o apreciere profunde a temelor de substanţă reprezentate în ele.

Observaţia se susţine: este îndoielnic că Slavici a scris “Popa Tanda” având în minte o audienţă tânără. Dimpotrivă: clasicul nostru scrie povestea preotului din Sărăceni, care apare de nicăieri pentru a răsturna status quo-ul indolenţei într-o comunitate încremenită şi a conduce prin exemplu, mai degrabă având în minte un public matur. Citită la 12 sau chiar 18 ani, “Popa Tanda” are caracter anecdotic. Citită la 30 de ani, ea poate constitui un avertisment la timp. La 50, rolul ei e educativ, moralizator, de pildă pentru nepoţi – şi, ar trebui, pentru subordonaţi. Pentru că „Popa Tanda”, nu „Arta Războiului”, e cartea pe care orice şef român trebuie să le-o dăruiască angajaţilor.

Povestea pe scurt: părintele Trandafir, un “popă” drept şi cumpănit, harnic şi grijitor (“adună din multe şi face din nimica ceva”, dezvăluie Slavici), intră în conflict cu enoriaşii din parohia lui, Butucani, “bun sat şi mare, oameni cu stare şi cu socoteală”. “Căderea din Rai” se petrece fiindcă lui Trandafir, om intransigent, nu îi plac pomenile şi ospeţele, pentru care îşi ceartă consătenii, ba – pe deasupra – se pune rău şi cu protopopul, ceea ce îi atrage exilul în Sărăceni.

El avea legea lui: “Ce-i drept şi adevărat, nici la dracul nu-i minciună!”

Ajuns în Sărăceni, ne spune Slavici, cu nevastă, doi copii şi desagii deşerţi, popa Trandafir găseşte o comunitate de leneşi – nu atât prin natura lor, cât de la natură: satul aflat în Valea-Seacă e victima inundaţiilor – veche poveste românească -, ceea ce ucide orice iniţiativă.

Unde nu e nădejde de dobândă lipsește și îndemnul de lucru. Cine lucrează vrea să câștige, iară sărăcenenii și-au fost scos gândul de câștig; pentru aceea nici nu se aflau îndemnați să lucreze. Cât puteau, petreceau vremea întinși la răcoare; nu puteau, își mâncau zilele lucrând prin alte sate învecinate. Când venea apoi iarna… vai și amar!

În Sărăceni, continuă Slavici, satul e uliţă, neavând garduri, iar biserica e “lucru de prisos”. Popa nu disperă: caută “să facă din nevoie drag” şi să îşi creeze un rost aici. Însă cum în Sărăceni, “nu erau nici pomeni, nici ospeţe”, părintele începe a-şi lucra fericirea, motivat cel puţin iniţial de cel mai pur autointeres („«Câtă vreme vor fi sărăcenii leneși, ei vor rămânea săraci și eu flămând!» Își puse dar de gând ca să facă din poporenii săi oameni harnici.”)

Popa Tanda. „Românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa. El n-a descoperit piatra filosofală a acţiunii” Foto: umblat.ro

Sărăcenenii sunt însă români şi oameni: sfătuiţi cu binele, apoi treptat admonestaţi şi batjocoriţi pentru “păcatul” de a nu lucra, de a lenevi, îşi pierd răbdarea cu “Popa Tanda” şi-i cer episcopului să-l revoce.

Doi ani de zile au trecut fără ca părintele Trandafir să fi mișcat satul înainte, măcar numai atâta cât e de la vorbă până la supărare. Oamenii ajunseseră atâta de sfătoși și atâta de batjocoritori, încât ziua întreagă stau grămezi, câteodată la sfat, câteodată la batjocură. Era lucru minunat: oamenii cunoșteau binele, râdeau de rău, dar nu se urneau din loc

Tanda are de-acum patru copii, şi un sat care i s-a urcat în cap. Doar Dumnezeu – şi munca pe care le-o predica altora – îl mai pot salva. De voie, de nevoie, el devine primul gospodar al localităţii: îşi repară casa, şi-o îngrădeşte, pune ceapă, morcovi, fasole, barabule (cartofi, n.n.), curechi (varză) şi păpuşoi (porumb), în fine ajunge mic artizan şi un soi de primar neoficial, iar tot satul se modelează – după ani de zile de stupoare  – după el.

Catalogat odată “omul dracului”, Tanda redevine “părintele Trandafir” şi “omul lui Dumnezeu”, binecuvântat cu nepoţi şi respectat în comunitate.

De la acest loc și satul se vede mai bine. Grădinile sunt însă prea îndesate cu pomi; numai printre crengi ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, câte o bucată din pereții și acoperămintele caselor. Casa popii este tocmai lângă biserică: nici din asta nu vedem însă decât cinci ferestre și un acoperământ roșu cu două hornuri. În față cu biserica e școala. (…) Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel și harnic.

S-a perimat mesajul lui “Popa Tanda”? Este nuvela lui Slavici, publicată la 1875, o bagatelă, azi? Nicidecum! Într-o societate românească în care avem mai nou “buzzword”-uri şi nu principii de viaţă, în care productivitatea şi eficienţa, religii importate din metropole străine, au înlocuit munca onestă şi răbdarea cuminte a roadelor, în care mulţi tineri visează doar la “leisure” fără să accepte şi responsabilităţile aferente, punând căruţa înaintea cailor, “Popa Tanda” e de o actualitate senzaţională.

Nu, românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa (uneori filosofică, alteori anxioasă), cum ar zice Tudor Gheorghe. El n-a descoperit încă piatra filosofală a acţiunii şi se mulţumeşte a contempla, ceea ce-l face adeseori victimă. Acestea fiind spuse, până vin ruşii, turcii, sau pur şi simplu Marele Potop, ca-n Valea-Seacă a lui Popa Tanda, poate ar trebui să ne luăm destinul în mâini şi să avem curajul de a ne crea viitorul. A citi “Popa Tanda”, poveste clasică despre un român muncitor, e un început de bun augur.

Foto deschidere: montaj după trilulilu.ro

“El (Allah) a zis: «O, Iisus (Isa)! Eu te voi lăsa să mori şi te voi înălţa şi te voi purifica (mântui) de necredincioşi, iar pe cei care cred în tine îi voi aşeza deasupra necredincioşilor până în Ziua învierii. Apoi, întoarcerea voastră va fi la Mine şi Eu voi judeca cele pentru care vă certaţi între voi”, se poate citi în Coran, Sura 3:55. Lucrul nu surprinde: Iisus este cea mai menţionată figură din Coran. Prezentă la a doua cea mai veche moschee din România, Geamia “Gazi Ali Paşa” din Babadag (ridicată la 1610), Matricea Românească a stat de vorbă cu imamii instituţiei despre cultura musulmană, prejudecăţile despre Islam, relaţia cu creştinii din Dobrogea şi felul în care datoria faţă de Dumnezeu este înţeleasă într-una dintre marile religii ale lumii.

Matricea Românească: Vă rog să vă prezentaţi pentru cititorii noştri.

Usein Evren: Mă numesc Usein Evren şi sunt imamul acestei geamii încă din 2001. Din acel an, păstorim această funcție în orașul Babadag. Dânsul este Şahin Kaya, din partea Turciei, trimis în România pentru a sluji aici funcția de imam, de hogea.

Matricea Românească:  Spuneți-ne vă rog, în câteva cuvinte, povestea acestui loc care, dincolo de faptul că este superb arhitectural, sunt convins că este plin de însemnătate culturală și spirituală.

Usein Evren: Teritoriul Dobrogei a fost ocupat, cu sute de ani în urmă, de către Imperiul Otoman. Religia musulmană a fost adusă în Dobrogea în anul 1260 de către Sarı Saltuk Dede, trimis aici de către un mare paşă al vremii, Haji Bektaş Veli. Turcii aveau, pe atunci, foarte mulți misionari, pe care îi trimiteau în diverse părți. Sarı Saltuk Dede a fost primul care a transmis Islamul în Dobrogea. Numai în Babadag, pe timpul acela, după 1260, locuiau în jur de 100.000 de musulmani, ceea ce îl făcea capitala Dobrogei. Deci Babadagul era principalul centru de desfacere pentru împrejurimi. Era legătura dintre Dunăre și Mare, și aici era pașalâcul, «miezul» Imperiului Otoman pe timpul acela. De aici se domina tot.

Este o moştenire resimţită până azi. În mare parte a județului Tulcea, ca şi în toată Dobrogea, încă se poartă numele de orașe și de sate de pe timpul acela, nume turcești – precum Sarichioi, Bașpunar, Babadag.

Usein Evren este imam al Geamiei din Babadag, Dobrogea, a doua cea mai veche moschee din România, din 2001

Matricea Românească: Dobrogea este un exemplu de interculturalitate, de conviețuire a multor etnii.

Usein Evren: Aşa este. În Babadag, de ani de zile, de când conviețuim noi, musulmanii, din moși-strămoși, din bunici, niciodată nu am avut probleme. Tot timpul ne-am înțeles foarte bine aici şi cu românii, şi cu machidonii… Cu absolut orice comunitate ne-am înțeles foarte bine, am fost ca frații.

Matricea Românească: Cum ați reușit?

Usein Evren: Vă pot spune ce ştiu de la bunici, fiindcă noi eram mici. Erau fabrici pe atunci, oamenii mergeau la muncă împreună, tot timpul îl petreceau – practic – împreună. Am conviețuit foarte bine până în momentul de față.

Fiecare – catolicii, ortodocșii şamd – crede în religia lui, dar există un singur Dumnezeu

Matricea Românească: Pentru că sunteți amândoi imami, prin ce se caracterizează viața spirituală a credinciosului musulman? Care sunt valorile fundamentale pentru Dvs.?

Usein Evren: Despre religia noastră, după cum ați văzut în diferite surse mass media şi internet, se vorbește… nu neapărat urât, dar unii vor să creeze Islamului o imagine negativă. Din contră, pentru noi, Islamul înseamnă pace, purificare, înțelegere. Toți oamenii trebuie să se înțeleagă, pentru că toți suntem lăsați de Dumnezeu pe acest pământ. Noi trebuie să fim aici uniți ca frații. Este păcat că, din cauza unora, există preconcepţii. În România, în Dobrogea cel puţin, ne înțelegem foarte bine cu orice etnie – de-a lungul anilor și până în ziua de azi, suntem foarte bine.

Matricea Românească: V-am găsit într-o perioadă sfântă pentru Dvs. (n.r. în timpul Ramadanului, pe finalul lunii iunie).

Usein Evren: Într-adevăr, luna lui Ramadan. Duminică avem bayram-ul, ziua cea mare după o lună de purificare, de ramazan. Poate știți că, la noi, timp de o lună de zile, se ține post – nu mâncăm nimic, de dimineața până seara. Ne rugăm, venim seara la geamie. Colegul imam, în fiecare zi, timp de o lună de zile, a citit Coranul musulmanilor care au venit aici. Se recită în fiecare zi câte un belöm, adică o parte din Coran, pe toată durata Ramadanului, până este citit tot.

Interiorul Geamiei din Babadag, Dobrogea, România. Geamia este o casă de rugăciune a musulmanilor, de obicei mai mare decât moscheea

Matricea Românească: În Coran, se spune, la un moment dat, că dacă salvezi un om, ai salvat întreaga lume.

Usein Evren: Întreaga omenire, exact. Noi, musulmanii, dacă vedem pe cineva – de orice religie – la nevoie, trebuie să-l ajutăm. De aceea spunem că religia musulmană este un exemplu. Asta este pentru noi. Noi – fie că suntem imam sau om de rând – trebuie să fim un exemplu pentru toate celelalte religii. Fiecare – catolicii, ortodocşii şamd – crede în religia lui, dar există un singur Dumnezeu. De aceea spun că religia musulmană este o învățătură. De aceea primul cuvânt scris în Coran a fost Iqra, care înseamnă „citește, învață”.

Matricea Românească: Cum vă mențineți comunitatea strâns unită?

Usein Evren: La geamie avem, printre altele, câteva tradiții lăsate de la foștii imami. Predăm și elevilor, copiilor musulmani care vin la geamie. Amândoi ne ocupăm de această comunitate foarte mult, pentru a-i învăța de mici ce înseamnă Islamul. Vin, citesc, îi învățăm curățenia. Aici se învață ce înseamnă Islamul. Să nu se creadă că se vine la geamie să se învețe altceva! Nu. La noi este cu totul altceva. La noi este Islamul curat.

Matricea Românească: Noi, creştinii, avem Decalogul. În Islam, care ar fi cele mai importante precepte?

Usein Evren: Sunt 11 porunci: İmanın şartları şi İslamın Şartları. De exemplu, İmanın şartları cuprinde șase porunci: să credem în Allah, în îngeri, în Coran, să mergem o singură dată în viață – pentru cei care au posibilitatea – la Mecca, să învățăm… Sunt multe. Și mai sunt cinci în İslamın Şartları. De exemplu, orice musulman, înainte de a-și da sufletul, ar trebui să știe un verset. Acel verset trebuie să-l știm, să facem rugăciune, să ținem post. Orice musulman ar trebui să meargă pe urmele acelor porunci.

Matricea Românească: Ne povesteaţi că dumnealui este trimis din partea Statului turc, ceea ce naşte întrebarea cum păstraţi legăturile culturale cu Turcia?

Usein Evren: Dacă ne referim la Sarı Saltuk Dede, avem un mausoleu aici, în Babadag. În fiecare an, cu sprijinul Statului turc, se oficiază un eveniment. Anul acesta va fi a V-a ediție, la care vin reprezentanți ai Turciei la nivel foarte înalt, oameni de afaceri turci din România, enoriași din mai multe orașe şi comunități, alături de care sărbătorim aici, în Babadag, ziua lui Sarı Saltuk Dede.

Comunitatea musulmană din România are o istorie multiseculară, de peste 750 de ani

Matricea Românească: Mărturiseaţi că Dumnezeu este unul pentru toți, și că vă ajutați indiferent de religia în care sunteţi fiecare dintre Dvs. . Cu creștinii, cum decurge relația?

Usein Evren: Este una foarte bună. Avem o strânsă prietenie și cu preotul de aici din localitate, suntem foarte OK, ne înțelegem. Nu ne ocolim în zilele noastre mari de sărbători, cum sunt Ramazan Bayram, Kurban Bayram, de Paște și de Crăciun. Acum, fiind Paștele la noi, se oferă ajutoare celor nevoiași. Deci, noi nu facem separatism între cei care vin. Cunoaștem familii care au într-adevăr nevoie de acele pachete, nu contează religia sau etnia. Am ajutat foarte mulți creștini. La fel, și de Crăciun. Atunci se sacrifică animalele la noi – berbec, oaie – se fac pachete și se împart musulmanilor nevoiași, dar și creștinilor.

La noi, la musulmani, odată ce ți-ai dat cuvântul, nu mai ai nevoie de contracte, pentru că că ți-ai dat cuvântul în fața lui Allah

Matricea Românească: Când s-a pus problema de a se ridica o moschee la București, aşa cum este şi la Constanţa (n.r., ctitorită de către regele Carol I în 1910), au fost controverse privind inițiativa. V-au deranjat?

Usein Evren: Pe mine chiar m-a deranjat, pentru că şi cei care au fost vocali în mass media, presupun că la rândul lor au mulți prieteni turci în România, persoane cu care au copilărit, sau cu care au devenit prieteni între timp. Eu nu cred că ar fi fost ceva care să pericliteze sau să afecteze Statul român, ba din contră. Mai ales la ora actuală, când România este foarte bine păzită din punct de vedere strategic.

Noi suntem prea mici să putem discuta, dar chiar îmi pare rău, și îmi pare rău și pentru  persoanele care au putut sacrifica acele animale pe terenul de acolo. Ne pare foarte rău pentru gestul  pe care l-au cugetat, pentru că se putea întâmpla același lucru și bisericilor din Istanbul. Putea fi mai rău. Pentru noi, a fost foarte jenant. Bineînțeles, în spatele acestor lucruri sunt alții, și pe noi ne depășește subiectul.

Matricea Românească: Din câte știm, religia Dvs. și cultura musulmană se bazează foarte mult pe puterea Cuvântului, mai mult decât pe cea a imaginii. Ne puteţi explica de ce?

Usein Evren: Știți că este o vorbă din bătrâni – „Promisiunea este mai mare decât datoria”. La noi, la musulmani, odată ce ți-ai dat cuvântul, nu mai ai nevoie de altceva. Odată ce ți-ai dat cuvântul, înseamnă că ți-ai dat cuvântul în fața lui Allah. Nu mai este nevoie de contracte.

Musulmanii în România. Scurt istoric

Comunitatea musulmană din România are o istorie multiseculară, de aproximativ 800 de ani, aceasta fiind astăzi prezentă la noi în țară într-un număr redus. Printre cele mai importante centre ale comunităţii musulmane locale se numără Constanța, Tulcea, București, Brăila, Călărași, Galați, Giurgiu, Drobeta-Turnu Severin. În total, aproape 0,3% din populația țării (64.337 persoane) se declară musulmană, conform recensământului din 2011. Majoritatea musulmanilor din România sunt tătari și turci și sunt membrii cultului sunnit. În România, slujbele sunt oficiate în 80 de moschei.

Clădirile cele mai reprezentative pentru cultul musulman de la noi din țară se întâlnesc în Dobrogea. Cel mai vechi locaș musulman, Esmahan Sultan, rămas și astăzi în picioare, se găsește în Mangalia și a luat naștere în anul 1575. Cel de al doilea cel mai vechi şi reprezentativ locaș îl întâlnim în centrul orașului Babadag, unde a fost ridicat în anul 1610 la ordinul conducătorului Gazi Ali Pașa, cel care dă și numele geamiei locale.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Trebuie să las credința creștin-ortodoxă la ușă atunci când intru în sediul firmei al cărei proprietar sunt? Faptele ce le săvârșesc ca întreprinzător de succes pot fi merinde pentru viața de veci? La aceste întrebări deloc simple a încercat să răspundă, în cadrul unei conferințe a Bulboacă și Asociații SCA, prin proiectul său cultural național Matricea Românească, profesorul de Economie Internațională la Academia de Studii Economice din București, Costea Munteanu.

De fapt, aceste întrebări au reprezentat și mizele prelegerii – cu tema Ortodoxie și spirit antreprenorial -, în susținerea căreia profesorul universitar a explicat pe larg, cu o remarcabilă rigoare metodologică, faptul că poți fi un întreprinzător de succes păstrându-ți credința ortodoxă și în timpul programului de lucru.

Cu toate că în Biserică, la urechile specialistului Costea Munteanu au ajuns diferite discursuri de „demonizare a economiei” care au fost, așa cum a mărturisit acesta, „extrem de greu de suportat pentru un economist”, el a încercat să demonstreze, citând Sfinții Părinți, că afirmațiile precum „banul este rădăcina tuturor relelor”, „băncile și corporațiile sunt diavoli” și „economia de piață este Turnul Babel al celor mai abjecte porniri umane” nu au temei.

Costea Munteanu, profesor de Economie Internațională la Academia de Studii Economice din București

Astfel, ortodoxia a fost pusă față în față cu spiritul antreprenorial, iar conferința de câteva ore a fost luminătoare pentru auditoriu.

„Sfântul Ioan Gură de Aur spune că «nu vorbesc de aur, ci de pofta deșartă și nebună după aur». Deci el nu vorbește despre monedă, despre bani, ci despre pofta deșartă după aur. Este cu totul altceva, decât să spunem că «banul este rădăcina tuturor relelor». Însă, moneda este o instituție fundamentală. Deci nu moneda este problema, ci atitudinea noastră față de ban, ceea ce este cu totul altceva”, a explicat Costea Munteanu.

În viziunea ortodoxă, îmbogățirea nu e condamnabilă. Condamnabilă este doar îmbogățirea nedreaptă

Acestea fiind spuse, profesorul a continuat prin a sublinia că, de fapt, întreprinzătorul nu este altceva decât un actor principal al economiei de piață și, în termeni mai simpli, este imaginea unui om care și-a luat destinul în propriile mâini și muncește pentru el.

Văzut prin lentilele credinței, acest spirit antreprenorial presupune, în opinia specialistului în economie, doi termeni: proprietatea și îmbogățirea.

„La fel ca omul, lumea este zidirea lui Dumnezeu – omului poate să-i aparțină doar ceea ce Îi aparține lui Dumnezeu. Nu cumva asta înseamnă că omul nu poate avea nici un fel de proprietate? Dimpotrivă! Proprietatea omenească își are temeiul nestrămutat în faptul că există proprietate, din moment ce există un Stăpân a toate. Așadar, proprietatea poate fi dată, de vreme ce ea are un Stăpân a toate. Omul este chemat să posede (pământ, resurse naturale și economice) și să moștenească”, a explicat profesorul, completând: „În viziunea ortodoxă, îmbogățirea, agonisirea de avere, dobândirea prosperității materiale nu sunt rele sau condamnabile. Condamnabilă este doar îmbogățirea nedreaptă. Sfântul Efrem Sirul spune: «Dar să vă păziți, ca nu cumva bogăția să fie adunată cu păcat».”

Auditoriul a aflat că un întreprinzător poate fi atât un om de succes, cât și un bun creștin

Un exemplu elocvent care a întărit explicațiile de mai sus este cel al lui Alexandru Homiakov (1804-1860), un nobil rus, care deținea pământ și țărani. Însă nobilul nu a considerat niciodată că este, de fapt, stăpânul oamenilor și al bunurilor sale, ci doar un „părinte grijuliu și chiar slujitor al lor”, respectând, în acest fel, Cuvântul lui Hristos, care spune că „cel mai mare [bogat în proprietăţi, n.n.] să le fie tuturor slugă”.

„Înțelepciunea patristică, dumnezeiește insuflată, duce însă și mai în profunzime înțelegerea lucrurilor. Astfel, grija Sfinților Părinți de a arăta necondamnarea bogăției în sine, dar și nefericirea adusă de reaua ei dobândire, este însoțită și de grija de a lămuri că totuși, avuția nu este o virtute, ci mai curând un mare risc duhovnicesc. (…) Dar, dacă ești într-atât de «plăpând» duhovnicește încât să te smintească lipsa – chiar și numai relativă – a averilor și prosperității materiale, atunci caută-le, condiția este s-o faci cinstit”, a mai spus profesorul Costea Munteanu.

Firma unui întreprinzător creștin-ortodox poate fi, prin «vehiculul» proprietății, o mică întrupare a Împărăției lui Dumnezeu

Specialistul în Economie Internațională de la ASE i-a încurajat pe întreprinzătorii români de credință creștin-ortodoxă să fie buni creștini și să-și jertfească egoismul uneori inerent antreprenoriatului, folosind profitul pe care îl obțin din activitățile lor economice în beneficiul angajaților lor, dar și al societății, în sens larg.

„Firma, prin «vehiculul» proprietății, poate fi o mică întrupare a Împărăției lui Dumnezeu. Ea poate fi administrată haric, în interesul celor mulți.”

Sânzienele, parte a unor tradiţii ancestrale prezente în România, marchează bunul mers al lumii după solstiţiul de vară. O discuţie cu etnologul Anamaria Iuga (Muzeul Naţional al Ţăranului Român).

Calendarul bisericesc ne arată că ziua de 24 iunie este cea a nașterii Sfântului Ioan Botezătorul (una dintre cele mai importante sărbători creștine din mijlocul verii), dar și ziua Sânzienelor. Cele din urmă sunt cunoscute în mitologia populară românească drept zâne bune, spre deosebire de iele, considerate ființe malefice ce pedepsesc oamenii. Se spune că, în noaptea de Sânziene, se deschid cerurile, iar aceste făpturi mitologice dansează și binecuvântează gospodăriile.

Etnologii spun că Sânzienele reprezintă denumirea atât a unor flori galbene sau albe, cât și a unor zâne ce coboară pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie (după solstițiul de vară) și „dau rod holdelor, împrăștie prosperitate”, această credință fiind păstrată încă din precreștinism.

„Astăzi, pentru noi, e mai ușor de înțeles, pentru că avem internet, televizor și ne informăm, dar pentru oamenii din timpuri vechi, nu era evident că, după solstițiu, lumea o să-și continue cursul. Existau anumite «spaime». De fapt, ce înseamnă solstițiul de vară? Soarele ajunge la punctul lui maxim, este ziua cea mai lungă, după care începe să scadă. Ei bine, oamenii au simțit nevoia să aibă diverse practici care să ajute Soarele să continue să lumineze așa cum face dintotdeauna”, a explicat Anamaria Iuga (șef secție Studii Etnologice a Muzeului Național al Țăranului Român), pentru Matricea Românească.

Etnologii spun că Sânzienele reprezintă atât denumirea unor flori galbene sau albe, cât și a unor zâne ce coboară pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie (după solstițiul de vară)

Etnologul a menționat că există numeroase obiceiuri care se înfăptuiesc cu prilejul zilei Sânzienelor, în care țăranii încă se încred și pe care nu le lasă să moară. Una dintre practicile cel mai răspândite (prezentă și în setul de tradiții al popoarele nordice) este cea a aprinderii focului pe dealuri, pentru a-i oferi soarelui forță.

Se aruncau peste deal roți din fân, le dădeau foc, iar acestea și roțile coborau la vale. Se strica: «Ia făclia, măi!»

„În România, încă se mai fac focuri în zona Vișeului (Maramureș), după ce apune soarele – ceea ce înseamnă destul de târziu, pentru că se întunecă după ora 21. Înainte, focurile erau aprinse pe dealuri, și se confecționau făclii speciale din bucățele de brad. Oamenii le luau și le roteau, conform mișcării circulare a soarelui. Astăzi, ei nu mai au voie să aprindă focul pe dealuri, pentru a preveni incendiile, în cazul în care există prin apropiere clăi de fân. Însă acum, ei se adună la văile râurilor. Vin mai ales copiii. Demult, tinerii erau cei care veneau. De asemenea, se aruncau peste deal roți din fân, le dădeau foc, iar acestea și roțile coborau la vale. Se strica: «Ia făclia, măi!» Mai nou, băieții mai mari aprind cauciucuri, însă este important că încă se păstrează și vechile făclii.” Tot în noaptea de Sânziene, fetele se „scăldau”, goale, în holdele de grâu, pentru a se încărca de rodnicia și abundența acestora.

În România, parte a setului de tradiţii de Sânziene, încă se mai fac focuri în zona Vișeului (Maramureș), după ce apune soarele Foto: arhiva personală

Bătrânii mai spun că „de la Sânziene, încolo” se pot aduna plantele medicinale deoarece, până atunci, „ielele spurcă plantele și nu poți să le culegi. De fapt, este vorba despre culegerea plantei la maturitatea ei. Se spune că dimineața, în zilele însorite se culeg plantele de leac, inclusiv sânzienele”, a spus Iuga.

Dacă o fată aruncă acea cunună, iar aceasta trece peste casă, ea se va mărita în acel an, dar dacă va rămâne pe acoperiș, ea o să rămână acasă

Deși există numeroase tradiții ce diferă în funcție de zonă, obiceiul împletirii cununilor din florile de sânziene este destul de răspândit pe teritoriul României. Se obișnuia ca familiile să împletească cununi pentru fiecare membru, aceste coronițe având menirea de a prevesti ce le aduce anul.

„De exemplu, în Maramureș, dacă o fată aruncă acea cunună, iar aceasta trece peste casă, ea se va mărita în acel an, dar dacă va rămâne pe acoperiș, ea o să rămână acasă. În zona centrală a Transilvaniei, se făcea câte o cunună pentru fiecare membru – aceasta rămâne pe casă, și, în funcție de cum se schimbă ea pe parcursul a mai multor zile, prevestește lucruri bune sau noroc pentru fiecare. Însă, dacă această coroniță cade atunci când se aruncă, este semn rău. Țin minte că îmi povestea bunica faptul că, într-un an, a aruncat și pentru unchiul meu – care era adolescent pe atunci – și cununa era să cadă. În anul acela, el a fost foarte bolnav. Sătenii cred aceste lucruri, altfel nu le-ar mai face. Dacă o credință nu mai are aplicabilitate, ea se va pierde.”

Drăgaica, mireasa care binecuvânta gospodăriile

Mulți români cunosc sărbătoarea Sânzienelor drept Drăgaica, ce desemnează formarea unui grup de fete îmbrăcate în alb, ca niște mirese (foto deschidere). Fetele ce poartă cununi de flori sunt considerate a fi întruparea zânelor. Astfel, ele trec prin sate și binecuvântează gospodăriile.

„Despre fata care conducea alaiul se spunea că nu poate să se mărite decât după trei ani după ce a fost Drăgaică – iată importanța sărbătorii pentru oamenii, dar și pentru fata respectivă, care chiar se credea o întrupare a zânelor”, a mai spus Anamaria Iuga. „E o credință încărcată de sacru. Deci după trei ani, ea se elibera de această încărcătură ritualică. Acum nu se mai practică, iar Drăgaica, din câte știu, este un festival organizat la Buzău.”

Etnologul Anamaria Iuga crede că Sânzienele sunt revalorizate în prezent, inclusiv prin intermediul Zilei Internaţionale a Iei

În mediul urban, Sânzienele au devenit strâns legate de o sărbătoare nouă, Ziua Internațională a Iei, ce readuce în contemporan un obiect vestimentar emblematic pentru români. „În acest fel, s-a creat o nouă tradiție, pentru că acesta este farmecul – obiceiurile pot fi readaptate, reinterpretate, pentru că avem nevoie de ritualuri și de astfel de semnificații în viața noastră. Toate aceste tradiții țin de moștenirea noastră culturală: dacă vrem să știm cine suntem, e important să știm cine am fost. Există o anumite unitate, deși credinţele sunt diferite în funcție de zone”, a încheiat etnologul Anamaria Iuga.

Ilustrația din deschidere este realizată de către pictorița Ioana Teodora Duță

În vreme ce oamenii de știință – reputați sau nu – susțin cu vehemență afirmația potrivit căreia cunoașterea atinge culmi dacă este separată de credința în Dumnezeu, teologii consideră că aspirația nu poate fi atinsă fără Hristos, deoarece El „este rațiunea acestei lumi”. Această dilemă a adunat – și o să mai adune – numeroși reprezentanți ai Bisericii și ai lumii științelor exacte la mese rotunde, pentru a se angaja în discuții nesfârșite, încărcate de numeroase teorii.

În acest context, tema „Cunoaștere și necunoaștere în teologie și știință” a fost dezbătută la finalul acestei săptămâni de către reprezentanți ai ambelor ramuri, la Institutul de Fizică Atomică din Măgurele (Ilfov). Invitații au expus diferite teorii cu privire la relația dintre raţiune (erudiție) și credința în Dumnezeu.

Prof. dr. Adrian Lemeni, conferențiar de Teologie Dogmatică și Teologie fundamentală la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Iustinian” din București, a vorbit auditoriului despre cunoașterea prin credință-vedere mai presus de înțelegere. Profesorul Lemeni are cunoștințe aprofundate atât în domeniul Teologiei, cât și în cel al științei, întrucât este absolvent de Politehnică.

Prof. dr. Adrian Lemeni, conferențiar de Teologie Dogmatică și Teologie fundamentală la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Iustinian” din București

Lemeni a subliniat – invocând cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul – că între Hristos și erudiție există o strânsă legătură, deoarece „El însuși, fiind Cuvântul, dezvăluie sensurile adânci ale cuvintelor Scripturii prin El însuși, luminându-i pe cei care primesc aceste sensuri, printr-o cugetare luminată de har”.

Cel care își exersează mintea în acest tip de experiență, de nevoință duhovnicească și de despătimire, ajunge să dobândească «mintea lui Hristos»

Omul care are credință în Dumnezeu se bucură nu doar de privilegiul de a fi dobândit „cugetare”, ci și curaj admirabil, la fel ca Moise, care nu se temea de Faraon, a reliefat învăţatul.

„Sfântul Maxim spunea că cel care își exersează mintea în acest tip de experiență, de nevoință duhovnicească și de despătimire, inclusiv cea de la nivelul minții, ajunge să dobândească «mintea lui Hristos». Nu înseamnă că ne este anulată puterea mintală, că Mântuitorul ne vrea niște roboți executanți, ci înseamnă că transfigurează mintea, că ajungem să cugetăm ca El în toate și în tot ce facem, și să cugetăm prin El. (…) Hristos este rațiunea acestei lumi. În condițiile în care reușim să extragem înțelesurile sprituale ale realităților – chiar și a celor sensibile – de care ne ocupăm, a ceea ce cercetăm, a ceea ce trăim – ca evenimente de viață -, ajungem prin toate să-L cugetăm pe Hristos, să ajungem la acea stare a cunoașterii prin care dobândim mintea lui Hristos.”

Apofatismul, necesar în Teologie

La rândul său, Decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din București, pr. profesor Ștefan Buchiu, a explicat relația dintre catafatic (modalitate de a-L cunoaște pe Dumnezeu prin afirmare) și apofatic (cunoaștere a divinității prin negare – a spune ceea ce nu este Dumnezeu și nu ceea ce este) în cunoașterea teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae.

Pr. profesor Ștefan Buchiu, Decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din București

„De ce este nevoie de apofatism în Teologie?”, a întrebat Decanul. „Pentru a pune o barieră în fața unor excese raționaliste. Să știți că și teologii au abuzat de rațiune, uneori, și au căutat să «despice firul în patru». Se spune că, în Teologia medievală, se punea întrebarea «Câți îngeri pot sta pe vârful unui ac?». Una e dorința de a vrea să definești și alta e modul în care te apropii de o taină, pentru că sunt lucruri care, pentru noi, cel puțin în prezent, sunt taine, dar vor deveni cunoscute.

Mai spunea cineva că teologul trebuie să fie rațional, adică să folosească rațiunea oricând – împreună cu credința, bineînțeles -, dar să nu fie raționalist, adică să nu abuzeze. De exemplu, ce ar fi să definim, rațional, iubirea mamei față copil? Nu poate nimeni să o definească, pentru că este atât de adâncă”, a explicat părintele Buchiu, adăugând, totodată, că față de Adevăr nu trebuie să ne apropiem oricum, ci cu respect.

Foto deschidere: engineering.nyu.edu

Contemplând colinele Ipoteştiului, pe care va fi zburdat copilul Eminescu, te luminezi de un adevăr simplu, axiomatic, pe care gânditori ai noştri de la Rădulescu-Motru la Blaga l-au enunţat cu mai multă pricepere: sufletul românesc nu e făcut din unghiuri drepte. Sufletul românesc e o ondulaţie cu bătaie spre eternitate. Iată de ce, închis în unghiurile programatic drepte ale clădirilor urbane corporatiste, sufletul românului îşi pierde, sugrumat, suflul vital şi devine “străin în ţara lui”.

Cu toate inegalităţile noastre, create şi punctate de un relief cu hăuri şi înălţimi care ne definesc şi ne descriu perfect viaţa – iad pe pământ în “grădina Maicii Domnului” – noi românii avem o constantă de care nu ne-am dezis niciodată: dotaţi nativ pentru comeraj, inventivi până la Dumnezeu de rele şi capabili să păcălim însăşi Moartea, rămânem de-o naivitate care doar din bunătate se poate decela. Contrar aparenţelor, noi românii nu ne vindem ţara, ci o dăm gratis, aproape apoplectic increduli că străinii cu care suntem atât de ospitalieri ar putea să facă altceva decât să ne întoarcă favorul. Iată de ce “munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”.

View this post on Instagram

Acasă la Eminescu #Ipotesti #Botosani #MihaiEminescu #mariromani #cultura #identitate #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on May 21, 2017 at 4:42pm PDT

Dar, chiar dacă ne dăm ţara gratis celui care oferă mai puţin, noi românii rămânem metafizici până la aripile de jos ale serafimilor. “A fost o perioadă moartă pentru pompele funebre”, ne-a spus atât de poetic, stârnindu-ne surâsul, un român revenit în ţară după mulţi ani petrecuţi pe alte meleaguri. Întors în Bucovina, la Câmpulung Moldovenesc, românul nostru suferă când cineva moare, chiar dacă din asta trăieşte afacerea lui. Sufletul românesc e profund empatic şi, deşi (pre)dispus la multe drăcovenii, n-a trecut niciodată dincolo de punctul fără întoarcere. Faust n-ar fi putut fi niciodată român, din două motive: 1. nici un diavol care se respectă nu s-ar risca să încheie un contract cu un român, şi 2. îi aparţinem irevocabil lui Dumnezeu.

Faust n-ar fi putut fi niciodată român, din două motive: 1. nici un diavol care se respectă nu s-ar risca să încheie un contract cu un român, şi 2. îi aparţinem irevocabil lui Dumnezeu

“Aşa cum mioarelor li se pune un clopoţel la gât, spre a fi recunoscute de către cioban, aşa cruciuliţa de la gâtul nostru este clopoţelul după care ne recunoaşte Dumnezeu”, mi-a spus maica stareţă de la una dintre minunatele mănăstiri ale Bucovinei. Şi, chiar dacă pe vremuri tâlharii erau purtaţi pe cruce, iar azi crucea este purtată ostentativ de către tâlhari, clinchetul “clopoţeilor” românilor e deranjant pentru o Europă din ce în ce mai seculară.

Pentru români, timpul a stat în loc: suntem una cu Divinul

Însă, deşi avem clopoţei, nu suntem şerpi, pentru că nostalgia noastră a fost mereu după sfere mai înalte. Pe o frescă de la Mănăstirea Humor, un înger al Domnului adună la sfârşitul zilelor Soarele, stelele şi Luna. Explicaţia, care l-ar face gelos şi pe Einstein, ne-a fost oferită de către o măicuţă: “Oprind mişcarea corpurilor cereşti, îngerul opreşte timpul.” Ce intuiţie artistică genială, la 1535!

Să nu ne mire. Precum Universul la care e racordat ombilical, sufletul românesc dependent de inconstanţe nu e făcut din unghiuri drepte.

Foto deschidere: interiorul bisericuţei familiei Eminovici, de la Ipoteşti

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Filosof de geniu, gânditorul român Emil Cioran este obiect de studiu şi de admiraţie pentru străini. Matricea Românească vă oferă, mai jos, traducerea unei analize extinse a filosofiei lui Cioran, din perspectiva morţii, realizate recent de către platforma independentă londoneză de cultură Four By Three Magazine.

Filosofia eșuează oare în fața morții? Karl White se apleacă asupra meditației de o viaţă a filosofului român Emil Cioran cu privire la naștere, existență și anihilare, întrebându-se dacă filosofia ne poate salva de disperarea ultimei noastre clipe, sau dacă limitele sale se află la chiar marginea mortalității noastre.

De la începuturile sale, filosofia s-a concentrat pe moarte. Filosofia ne învață cum să murim, observa Socrate. Conform spuselor sale, ne prefacem înțelepți atunci când ne temem de moarte, deoarece nu știm nimic despre ea și s-ar putea, contrar tuturor instinctelor noastre, să fie o binecuvântare. Filosofia s-a străduit, de asemenea, să ne micșoreze temerile, reiterând la nesfârșit amintirea mortalității noastre: încearcă să ne ridice deasupra cotidianului, pentru ca moartea noastră să nu pară nimic excepțional; ne îndeamnă la un fel de modestie, caz în care trebuie să ne amintim că suntem angajați la moarte, un memento mori constant (expresie care se traduce, literalmente, „Amintiți-vă să muriți”). Oare are succes filosofia în oricare dintre aceste obiective?

Potrivit gânditorului român E.M. Cioran, răspunsul este un răsunător și fatal „nu”, deoarece, conform lui, „natura nu a fost generoasă cu nimeni decât cu cei pe care i-a scutit să se gândească la moarte”. Faţă în faţă cu catastrofa, filosofia poate fi, în cele din urmă, doar o meditație asupra propriului eșec și propriei neputințe atunci când se confruntă cu realitatea dispariției noastre.

Românul Emil Cioran, anti-filosoful filosofiei

Cioran este anti-filosoful filosofiei. El critică și disprețuiește încercările filosofilor profesioniști de a circumscrie și de a include lipsa experienței și aporiile vieții în categorii, definiții și imperative morale. În schimb, Cioran consemnează, cu un stil inimitabil, cu ironie și cu umor negru, răsucirile și meandrele furiei, senzațiilor şi dezamăgirilor sale și, cel mai puternic, neputința rațiunii și a filosofiei de a face față și de a controla forța invizibilă și nelimitată a morții.  În timp ce omul este în ochii săi o marionetă a sorții și a unor forţe dincolo de controlul său, filosofia, ca disciplină care încearcă să ţină sub control existența prin folosirea judicioasă a rațiunii, nu este decât un exemplu de batjocură și de comedie al hybrisului uman. Moartea și tăcerea sunt cele care vor avea ultimul cuvânt.

Dacă filosofia s-a străduit (cu un succes discutabil) să înțeleagă viața, ce ar putea să ofere ea cu privire la moarte?

Cioran și-a început viața filosofică fiind un vitalist entuziast, în tradiția nietzscheană, îmbrățișând un etos care afirmă viața, cu puțină grijă față de forma sau argumentarea logică. Cu toate acestea, preocupările sale erau încă cele ale filosofilor mai tradiționali pe care el îi disprețuia, nu în ultimul rând, prin obsesia sa cu privire la moarte. Dar, în timp ce Socrate a descris filosofia ca o formă de pregătire pentru sfârșit și a ieşit el însuşi din scenă cu demnitate şi cu graţie, Cioran a constatat că rațiunea și înțelepciunea sunt neputincioase în fața anihilării, în mare parte, din cauza acelorași motive care au condus la gândirea anti-fundamentală a secolului al XIX-lea: primatul biologiei, destabilizarea limbajului și istorismul tuturor sistemelor etice.

Pentru Cioran, rațiunea este o suprastructură slabă, ridicată pe forța irațională a vieții în sine – încoronarea necunoscutului fiind apropierea inevitabilă a morții și a inexistenței. Dacă filosofia s-a străduit (cu un succes discutabil) să înțeleagă viața, ce ar putea să ofere ea cu privire la moarte? Astfel de forțe anti-iluministe l-au condus pe Cioran să se simtă separat de omenirea comună, din cauza conștientizării sale intense cu privire la inevitabilitatea dispariţiei: “Atunci când conștiința devine independentă de viață, revelația morții devine atât de puternică încât prezența sa distruge toată naivitatea, tot entuziasmul vesel, și toată voluptatea naturală… La fel de goale sunt toate proiectele de finalizare ale omului și iluziile sale teologice”. Existau pur și simplu experiența brută a vieții în sine și încercările slabe și bâjbâite ale minții de a o înțelege, totul cu realizarea că într-o zi nu vor mai exista nici viața, nici mintea și nici gândurile.

Oricât am încerca să păstrăm o atitudine demnă în fața morții, pentru Cioran, o contemplație reală și pură a mortalității noastre ne lasă fără motivație și fără înțeles. Naturalismul grecesc și stoicismul roman nu l-au atras, și nici nu a fost posibil să îl depășească pe Nietzsche. După război, Cioran s-a remodelat drept un aforist sardonic și un comentator cinic al problemelor umane. În multe privințe, el a devenit anti-Sartre. În timp ce acesta din urmă propovăduia libertatea, posibilitatea și emanciparea, Cioran scria carte după carte vizând nemijlocit finitudinea, capcana și robia umană. Toate ideologiile erau pentru el falimentare, libertatea – o minciună, violența și ura – condiţia umană obişnuită. Și, ca să le pună capac, totul se termina prin moarte. Cioran etichetase anterior toate încercările de a controla şi ascunde ideea morţii ca fiind extrem de suspecte, dar acum el va reitera fără oprire neputința gândirii în fața dispariţiei definitive.

Nicio reflecție stoică nu poate face față realității că toți trebuie să moară într-o zi

Chiar şi aşa, ocazional, filosoful român a fost tentat să folosească o versiune a metodei lui Epicur de a face față gândului morții, declarând: “Mă gândesc la atâția oameni care nu mai sunt, și mi se face milă de ei. Cu toate acestea, ei nu trebuie compătimiți atâta, căci și-au rezolvat toate problemele, începând cu problema morții”. Totuşi, lăudăroșenia aceasta a fost trecătoare. Oricât a încercat, Cioran nu a putut decât să admită realitatea fără speranță. Filosofia încearcă să neutralizeze forța experienței, prin îndreptarea spre generalități, dar – prin negarea adevărului că fiecare individ trebuie să moară propria moarte fără îndrumare – devine o farsă.

După război, Cioran s-a remodelat drept un aforist sardonic și un comentator cinic al problemelor umane

“N-a însemnat nimic pentru mine. Realizând, brusc, după atâția ani, că orice s-ar întâmpla, nu o voi mai vedea niciodată, aproape că m-am prăbușit. Înțelegem ce este moartea doar prin amintirea bruscă a chipului cuiva care ne-a fost indiferent.” Nicio reflecție stoică nu poate face față realității că toți trebuie să moară într-o zi.

Impotenţa filosofiei în fața morții a fost intim legată de celălalt principiu al lui Cioran: că, în timp ce moartea era o catastrofă înfricoșătoare, tragedia inevitabilă era, de fapt, că te născuseși. Viața însăși este trecătoare și incertă, plină de frustrare și dezamăgire. Nu știm ce trebuie să facem și nici de ce ar trebui să o facem. Moartea este una dintre puținele certitudini. “Nu ne grăbim spre moarte, fugim de catastrofa nașterii, supraviețuitori care se chinuie să o uite. Frica de moarte este doar o proiecție în viitor a unei temeri care datează din primul nostru moment al vieții.” Moartea există doar pentru că nașterea s-a produs.

Nu ne grăbim spre moarte, fugim de catastrofa nașterii, supraviețuitori care se chinuie să o uite ~ Emil Cioran

Vizitator obişnuit al cimitirelor, Cioran a avut o revelație care a surprins acest lanț de fier al nașterii și dispariţiei: “Eram singur în acel cimitir cu vedere spre sat, când o femeie însărcinată a apărut. Am plecat dintr-o dată, pentru a nu mă uita la acest purtător de cadavre de la o distanță apropiată, dar și pentru a nu reflecta asupra contrastului dintre un uter agresiv și mormintele şterse de veacuri – dintre o promisiune falsă și sfârșitul tuturor promisiunilor”. Succesiunea nașterii, a vieții și a morții este o unitate de neclintit din care nu există nicio scăpare. Cioran revine la viziunea lui Sofocle, conform căruia cel mai bun lucru, dintre toate, este să nu te fi născut vreodată.

Budismul, o fantezie inadecvată

Într-o încercare de a face față, Cioran a cochetat zeci de ani cu budismul, văzând în tentativa de negație a sinelui o modalitate de a face față atât traumelor vieții, cât și terorii morții. Însă, o astfel de auto-ștergere era străină unui temperament care, pe cât de obsedat de moarte și de inexistență, era întotdeauna extrem de plin de viață. Mai mult, Cioran știa că face indisolubil parte din tradiția filosofică occidentală, fiind susținătorul unei individualități faustiene care a pus ego-ul filosofic în centrul tuturor lucrurilor. Budismul a fost o fantezie prea strălucită de scăpare pentru un occidental dezrădăcinat.

El a încadrat acest sentiment într-o formă mai discursivă, care a fost, de asemenea, proiectată pentru a dizolva în cele din urmă consolarea Epicuriană – “De ce să ne temem de nimicul destinat nouă, când acesta nu diferă cu nimic de nimicul care ne precedă: acest argument al Anticilor împotriva fricii de moarte este o consolare inacceptabilă. Înainte, am avut norocul să nu existăm; acum existăm, şi tocmai această particulă de existenţă, deci de nefericire, este cea care se teme de moarte. Particula nu este cuvântul, deoarece fiecare dintre noi se preferă pe sine însuși în detrimentul universului, sau oricum se consideră egal cu el.” Să nu te fi născut niciodată nu e același lucru cu inexistența care urmează vieții și morții. Cele două sunt diferite din punct de vedere calitativ, în pofida identității lor cantitative în nimicnicie. Suntem atașați de noi înșine și de viața noastră dezordonată, indiferent cât de multă frustrare și dezamăgire am putea întâlni. Filosofia nu ne poate ajuta să renunțăm la duh, la iluzie. Moartea nu va fi niciodată binevenită.

Metafizica nu lasă loc cadavrului ~ Emil Cioran

Anticii nu sunt buni de nimic; să te gândești la moarte nu înseamnă să o experimentezi – să crezi că cineva nu se teme de ea arată doar că nu a întâlnit-o încă: “Omul acceptă moartea, dar nu și ceasul morții sale! Să mori oricând, numai nu când ţi-a venit ora!” După căutarea și tot ce a mai întreprins prin lucrările filosofilor, misticilor și înțelepților, Cioran a putut doar să concluzioneze, cu amărăciune, că „metafizica nu lasă loc cadavrului”. Filosofia, în toată slăbiciunea și neputința ei, este un joc pentru cei vii. Morții nu filosofează și nici nu pot auzi banalitățile filosofilor care nu au murit ei înşişi.

„Omul acceptă moartea, dar nu și ceasul morții sale!”, credea Cioran

Pentru Cioran nu exista consolare, ci doar o meditație nesfârșită pe același subiect: “De fiecare dată când nu mă gândesc la moarte, am impresia că trișez, că înșel pe cineva din mine.” După zeci de ani de gândire, de meditație și de scris pe această temă, Cioran a fost obligat să-şi recunoască înfrângerea. El bănuise încă de la începutul călătoriei sale filosofice că gândirea era neputincioasă în fața morții. O viață de meditație a confirmat acest lucru: “Să meditezi ani de zile, de fapt o viață întreagă, la ultimele tale clipe, numai ca să descoperi, când ele se apropie, că totul a fost în van, că gândul la moarte ajută la tot – cu excepția morții efective!”

Opere citate

Despre neajunsul de a te fi născut

Mărturisiri și anateme

Sfârtecare

Căderea în timp

Sursa: FourByThree Magazine

Karl White este un scriitor independent din Londra, care a publicat în Philosophy Now, The Sunday Telegraph, The Penny Dreadful şi a co-editat un volum despre Samuel Beckett.

O traducere semnată de către

• Despre
• Ultimele Postari

Raluca Băncioiu

Are un master în Traducerea Textului Literar Contemporan, specializarea Engleză. O persoană optimistă şi o familistă convinsă

Ultimele postari ale lui Raluca Băncioiu (vezi toate)

A spune că străinii consideră că românii sunt prietenoși și foarte competenți nu mai este demult o noutate. Însă, atunci când remarca vine din partea unui profesor universitar dintr-una dintre cele mai dezvoltate țări ale Europei, ea capătă un cu totul alt contur și devine una demnă de luat în seamă. Cel mai nou muzeu al României, Museikon din Alba Iulia, dedicat icoanei și cărții bisericești, a fost înființat cu sprijin european, iar Henrik von Achen, directorul Muzeului Universității din Bergen (Norvegia), s-a implicat activ în concretizarea proiectului.

Prezentă la Alba Iulia, la inaugurarea Museikon, Matricea Românească a discutat cu Henrik von Achen, care și-a exprimat părerea sinceră despre poporul român, formată după ce ne-a cunoscut la noi acasă.

Matricea Românească: Ce v-a făcut să credeți, încă de la început, în proiectul Museikon?

Henrik von Achen: Am vizitat oamenii din Alba Iulia și am știut, după ce i-am cunoscut, după ce am vorbit cu ei și am discutat proiectul, că au competența și dorința necesare, dar și știu ceea ce fac. Pentru că, fiind în Norvegia și dorind să derulezi un parteneriat, trebuie să cunoști oamenii cu care lucrezi. Îți pui, firesc, întrebarea: „Este posibil, este o idee bună?” Așa că am văzut clădirea, am văzut icoanele, l-am cunoscut pe arhiepiscop, pe președinte, pe dr. Dumitran. Combinându-le pe toate acestea, am spus: „Da, acest lucru poate fi făcut”. Ceea ce este important este și faptul că s-au întâmplat foarte multe în România după 1989. Este o lume cu totul diferită.

De aceea, pentru mulți, mai ales pentru tânăra generație, trebuie să creăm un muzeu. Și aceasta este contribuția noastră: un muzeu care nu doar prezintă icoane pe un perete. Un muzeu modern trebuie să creeze o relație și trebuie să combine cunoașterea cu experiența. Dacă vrei să te asiguri că noua generație din România, dar și cele care vor veni, au acces la propria istorie a culturii și la propria moștenire culturală, atunci trebuie să o faci acum, pentru că, altminteri, va fi uitată și se va spune: „Icoana este ceva pentru bunici, nu este ceva pentru mine”.

S-au întâmplat foarte multe în România după 1989. Este o lume cu totul diferită

Matricea Românească: Ce vă place la poporul român?

Henrik von Achen: Am văzut că sunt foarte prietenoși. În Scandinavia, sunt mulți români, dar de cele mai multe ori, ei cerșesc pe străzi. De aceea, a fost foarte frumos pentru noi să venim în România și să cunoaștem românii la ei în țară. Oamenii au fost foarte prietenoși, dar și foarte competenți. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am crezut în acest proiect, pentru că știam că există competență. Altminteri, nu poți rămâne în Bergen și dirija, de departe, ceva. Am văzut că românii sunt drăguți, prietenoși, dar și competenți.

Matricea Românească: Ce părere aveți despre cultura românească? Găsiți similitudini între culturile celor două țări, România și Norvegia?

Henrik von Achen: Viața țăranului este la fel peste tot. La țară, ești dependent de forțe peste puterile tale, cum ar fi ploaia sau soarele. De aceea, când vine primăvara, este primăvară pentru toată lumea. Deci sunt similitudini. Când ești conștient că depinzi de forțe pe care nu le poți controla, vine momentul când te gândești că Dumnezeu te-ar putea ajuta. Acest lucru este important, deoarece, ca fermier, nu poți spune: „Vreau ploaie!”, dar te poți ruga pentru ploaie. Dar sunt și diferențe, de asemenea.

Matricea Românească: Care este cea mai evidentă?

Henrik von Achen: Cred că cea mai evidentă diferență, în ziua de astăzi, pentru că vorbim despre anul 2017, lăsând la o parte economia, este modul în care în România, religia este prezentă în viața cotidiană. Încă este un punct focal, încă mai influențează oamenii. Acesta este un lucru care a dispărut în țările scandinave încă din momentul secularizării lor. Eu sunt catolic, deci înțeleg sensul icoanei.

Noi mai înțelegem ceva – este o tradiție catolică și ortodoxă – credința necesită practică. Trebuie să îți structurezi și să îți articulezi viața de zi cu zi cu acest ingredient. Iar acest lucru este posibil nu prin ideile abstracte, ci atunci când în cotidian, religia are un loc aparte, concretizat în practică. Aceasta este o diferență majoră între țările noastre, lăsând la o parte bunăstarea economică, ce este evidentă.