Despre slujba Privegherii

Din punct de vedere etimologic, termenul de priveghere (în limba greacă ἀγρυπνία) desemnează nevoința duhovnicească de a dedica timpul nopții sau o parte din acesta, rugăciunii și contemplației. Aceasta corespunde și ajută învățăturii biblice și patristice privind necesitatea rugăciunii neîncetate pentru viața duhovnicească a omului, urmând cuvintelor Sfântului Apostol Pavel din Epistola I către Tesaloniceni: „Rugați-vă neîncetat!”.

Din punct de vedere liturgic, termenul de Priveghere desemnează slujba ce se săvârșește în ajunul duminicilor și a marilor sărbători creștine, constând din slujbele Vecerniei Mari, a Litiei, cu binecuvântarea pâinilor, a Utreniei și a Ceasului I, precedate de slujbele Ceasului al IX-lea și Vecerniei Mici, cu sau fără Pavecerniță.

Din punct de vedere istoric, slujba Privegherii este asociată Lavrei palestiniene a Sfântului Sava cel Sfințit, care ar fi instituit-o, potrivit biografului său, Chiril de Skithopolis, pentru a permite eremiților ce soseau la slujba Vecerniei și care nu se mai puteau întoarce seara la chiliile lor, ca să rămână în mănăstire. De asemenea, ea a fost inspirată de rânduiala de la Biserica Învierii din Ierusalim, unde se săvârșeau neîncetat slujbe, spre folosul pelerinilor, rânduială ce a fost preluată ulterior de mănăstirile akimiților (celor neadormiți) din Imperiul Bizantin, unde de asemenea săvârșirea slujbelor nu înceta vreodată. Rânduiala acestei slujbe a fost fixată în scris în Tipicul Mănăstirii Sfântului Sava, alcătuit în secolele XIII-XIV. În tipicul bizantin mai exista o slujbă a Privegherii, numită παννυϰίς, diferită de cea consemnată în Tipicul savait.

Ca în trecut, și în prezent, slujba Privegherii este legată de mediul monahal. În parohii, mai ales în Biserica Rusă, unde Tipicul savait este aplicat, în mod formal, și bisericilor de enorie, Privegherea constă doar din unirea slujbelor Utreniei și Vecerniei, seara, ceea ce înseamnă o alterare a sensului acestei slujbe, ce cuprinde mai multe elemente specifice, anume slujba Litiei, unită cu binecuvântarea pâinilor, cât și unele citiri biblice și patristice speciale. Litia și binecuvântarea pâinilor constituie elemente distincte, cel din urmă fiind prevăzut ca monahii ce iau parte la slujbă să se întărească cu pâine și vin pentru a putea lua parte la slujbă până la sfârșit. Aceasta se săvârșește de regulă în timpul citirii Prologului, înaintea Hexapsalmului. Ulterior, nu mai este permis ca participanții la slujbă să mănânce, practică ce adesea nu este respectată în parohii.

Astfel, slujba Privegherii reprezintă o marcă specifică cultului ortodox, o expresie a spiritualității răsăritene și a gândirii teologice ortodoxe. Prezența oricărui credincios la această slujbă se poate dovedi o experiență unică, ziditoare de suflet, cu multiple înrâuriri asupra vieții sale duhovnicești.

Cele șapte Laude bisericești sau ore canonice, anume Vecernia, Pavecernița, Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul I[1] și Ceasurile III, VI și IX reprezintă principalele slujbe ale cultului ortodox public, fiind săvârșite zilnic în mănăstiri, în duminici și la sărbători în bisericile de enorie. Acestea sunt totodată și principalul mod prin care credincioșii Îl preamăresc pe Dumnezeu, așadar prin care se împlinește scopul latreutic al cultului.

Potrivit rânduielii moștenite de Biserică din Vechiul Testament, potrivit căreia începutul zilei liturgice era socotit seara, iar nu la miezul nopții, șirul Laudelor bisericești începe cu Vecernia și se încheie cu Ceasul al IX-lea. Această rânduială este explicată astfel de către Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului: Începem cu Vecernia Laudele sfinților și ale praznicelor, ca și cum aceștia ar viețui ca ziua cu lumina darului lui Dumnezeu și ca sfârșindu-și viața în lumea aceasta într-o zi. Cu sufletele, ei sunt în lumina cea neapusă, iar cu trupurile sunt încă ținuți de moarte, așteptând ziua de apoi cea neînserată, când, potrivit făgăduinței, vor învia împreună cu noi, spre a primi acolo starea cea desăvârșită împreună cu trupul[2].

Numărul de șapte Laude este determinat atât de tradiția veterotestamentară, moștenită de Biserică, în cadrul căreia numărul șapte juca un rol important, așa cum reiese din numărul zilelor creației, al brațelor sfeșnicului din Cortul mărturiei (Ieșire XXV, 31) ori al zilelor sărbătorii Paștilor (Levitic XXIII, 4). De asemenea, rugăciunea făcută de șapte ori pe zi își află temei în Vechiul Testament, spre exemplu în cartea Psalmilor: De șapte ori pe zi Te laud, Doamne, pentru judecățile Tale cele drepte. (Psalmul CXVIII, 164). De asemenea, și în Noul Testament se pot găsi analogii pentru numărul de șapte al Laudelor bisericești, precum sunt darurile Duhului Sfânt.

Slujba Vecerniei (slav. veceru, gr. ἑσπερινὸς, lat. vesperina collecta), prin care se începe slujba Privegherii, își are originea în perioada Bisericii primare.

Între primele însemnări referitoare la slujba Vecerniei se numără cele ale pelerinei Egeria, care menționează următoarele despre săvârșirea acestei Laude la Ierusalim, în secolul al IV-lea: La ceasul al zecelea din zi, care aici se numește licinicon, pe când noi îi spunem lucernare, toată mulțimea se adună, de asemenea, la biserica Învierii; se aprind toate candelele și lumânările și se face o lumină neobișnuită… Se zic psalmi de seară, precum și antifoane, mai îndelung…și după ce au fost zise în întregime, după obicei, episcopul se ridică și stă înaintea grilajului din mijloc…și unul dintre diaconi pomenește pe fiecare…episcopul, stând în picioare, rostește binecuvântarea peste catehumeni…binecuvintează pe credincioși și se face concedierea lor din Biserica Învierii[3].      În privința canoanelor, poate cea mai mare importanță în privința slujbei Vecerniei o are Canoanele 17 și 18 al Sinodului local de la Laodiceea (343), care specifică introducerea unor citiri după cântarea psalmilor în cadrul slujbei, cu scop practic și didactic, stabilind astfel citirea acestora atât în cadrul Ceasului al IX-lea, cât și în cadrul Vecerniei[4].

O altă menționare a ritualului Vecerniei în cadrul sfintelor canoane este făcută în cadrul Canonului 90 al Sinodului Trulan sau Quinisext (690-691), unde se vorbește despre rânduiala îngenuncherii în biserică, arătându-se că, după vohodul mare de la Vecernia de sâmbătă seara, credincioșii urmau a nu mai îngenunchea până în seara zilei următoare, pentru a cinsti astfel Învierea lui Hristos[5].

Scopul Vecerniei, așa cum învață Sfântul Vasile cel Mare în Regulile monahale mari, este acela de a mulțumi pentru toate câte am luat în curgerea acestei zile și pentru cele ce am împlinit cu bun spor, apoi să mărturisim toate câte nu le-am împlinit…pentru toate trebuie să-L facem pe Dumnezeu îndurător, prin rugăciune. Căci cugetarea asupra celor trecute e de mare folos, ca să nu cădem iarăși în asemenea păcate[6].

Potrivit Liturghierului, îndatorirea slujitorilor altarului în privința săvârșirii Vecerniei este următoarea: să săvârșească Vecernia (sau s-o asculte); la care, cu cucernicie să gândească în sine și cu umilință să cugete, cum Domnul Hristos, după mântuitoarele Sale patimi, vineri seara S-a răstignit pe cruce pentru păcatele noastre și a murit pentru mântuirea noastră[7].

Slujba Utreniei ( slav. utro, gr. ὀρθρινὸν, lat. manicare), cea de-a doua Laudă bisericească ce intră în componența slujbei Privegherii, își are de asemenea rădăcinile în perioada Bisericii primare.

Primele canoane ce fac referire la slujba Utreniei îi aparțin, aparent, lui Ipolit Romanul, care, în Canonul 21, arată momentul săvârșirii acestei slujbe: În fiecare zi, la cântarea cocoșilor (gallicinium, cu 2-3 ore înainte de zori), preoții, ipodiaconii și lectorii și tot poporul să se adune și să se îndeletnicească cu rugăciunea, cântarea psalmilor, citirea Scripturilor și cu rugăciuni… De asemenea, și Canoanele 25 și 26 atribuite acestui scriitor bisericesc susțin săvârșirea Utreniei în zorii zilei[8].

De asemenea, Canonul 17 al Sinodului local de la Laodiceea (343) face în egală măsură referire la slujba Utreniei cât și la cea a Vecerniei, atunci când dispune intercalarea unor citiri între cântările Psalmilor, deoarece, potrivit explicației canonistului Matei Vlastares, cântarea neîntreruptă a psalmilor făcea ca poporul să obosească cu acest prilej și să iasă din biserică[9].

Potrivit Părintelui Ene Braniște, unirea Vecerniei cu Utrenia reprezintă o reminiscență a timpurilor vechi, când Liturghia se săvârșea spre seară, în zilele de ajunare, pentru a permite celor ce posteau să se împărtășească, așa cum rezultă din Sintagma lui Matei Vlastares VI, 345, 460-462, care întemeiază această practică pe faptul că evenimentele istorice comemorate în cadrul acestor slujbe, anume Nașterea și Botezul Domnului cât și Cina cea de taină și Învierea Sa s-au petrecut noaptea, cât și din scrierile lui Simeon al Tesalonicului, care menționează rânduiala Vecerniei cu cântări, săvârșită mai ales la mănăstiri și catedrale și fiind asemănătoare slujbei Privegherii de astăzi, cu toate că aceasta a dispărut ulterior din cauza lungimii sale și a lipsei de cântăreți buni[10].


[1] Aceste două slujbe, ce se săvârşesc în strânsă legătură, sunt socotite ca fiind o singură Laudă.

[2] Sfântul Simeon al Tesalonicului, cf. Pr. Ene Branişte, Liturgica specială, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985, p. 26.

[3] Pr. Marin M. Braniște, Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria, sec. IV, teză de doctorat, extras, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

[4] Arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, pp. 242-243: Canonul 17: Nu se cuvine a se împreuna cântarea psalmilor în adunările slujbelor dumnezeiești, ci în intervalul de după fiecare psalm să se facă citire; Canonul 18: Aceeași slujbă a rugăciunilor trebuie să se facă totdeauna și la ceasul al nouălea și seara.

[5] Arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 171: Canonul 90: …rânduim credincioșilor ca sâmbăta, după intrarea cea de seară a preoților în altar, potrivit obiceiului care se ține, niciunul să nu plece genunchii până duminică seara următoare, când, după intrarea în vremea luminândei, plecând îndată genunchii, în chipul acesta să aducem rugăciunile noastre Domnului….

[6] Sfântul Vasile cel Mare, „Regulile Mari, Regula 37”: Dacă trebuie să se neglijeze lucrul sub pretextul rugăciunii și psalmodiei, și ce timpuri sunt potrivite pentru rugăciune și dacă mai întâi trebuie să se lucreze, în: Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea a II-a, trad. Iorgu D. Ivan, col. PSB, vol. 18, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, pp. 279-280.

[7] Liturghier, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 468.

[8] H. Leclercq, „Laudes”, cf. Pr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 133.

[9] Pr. Armand Munteanu, „Chestiuni de cult în sfintele canoane”, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4 (martie-aprilie), 1960, pp. 258-285, p. 268.

[10] Pr. Ene Branişte, Liturgica specială, pp. 60, 64-65.

 

BIBLIOGRAFIE

 

Surse:

 

  1. Scrierile Părinților Apostolici (trad. Pr. Dumitru Fecioru), col. PSB, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1979.
  2. Tipicul cel mare al Sfântului Sava cel Sfințit, http://www.romarch.org/arhiva/Tipic.html – accesat 1. 04. 2016.
  1. Tipic bisericesc, Tipografia bisericească – Sfânta Mănăstire Cernica, 1925.
  2. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, București, 2003.
  3. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească (trad. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XIII, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
  4. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, București, 2005.
  5. Tertulian, Apologeticul (Apologeticum), în: Apologeți de limbă latină (trad. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu), col. PSB, vol. III, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
  6. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh (trad. Pr. Constantin Cornițecu, Pr. Teodor Bodogae), col. PSB, vol. XII, Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.
  7. Braniște, Pr. Dr. Marin, Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria, sec. IV – teză de doctorat, București, 1980;

 

Lucrări generale:

 

  1. Adam, Adolf, Berger, Rupert, Pastoralliturgisches Handlexikon, Ed. Herder, Freiburg im Breisgau, 1980.
  2. Bielawski, Maciej, Monahismul bizantin, ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2007.
  3. Braniște, Pr. Ene, Liturgica generală, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002.
  4. Coman, †Vasile, Scrieri de teologie liturgică și pastorală, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1983.
  5. Cireșeanu, Badea, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe de Răsărit, tom III – Studiul liturgic special, Tipografie Gutenberg, București, 1912.
  6. Dron, Pr. Constantin, Originea și dezvoltarea cultului creștin, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1937.
  7. Evdokimov, Paul, Ortodoxia (trad. †Irineu Popa), Ed. IBMBOR, București, 1996.
  8. Foundoulis, Ioannis, Dialoguri liturgice, vol. II (trad. Pr. Victor Manolache), Ed. Bizantină, București, 2009.
  9. Geomolean, Pr. Ștefan, Manual de Tipic bisericesc Ortodox, Cluj, 1940.
  10. Guțu, Gheorghe, Dicționar latin-român, Ed. Humanitas, București, 2003.
  11. Mitrofanovici, Pr. Prof. Vasile, Tarnavschi, Pr. Prof. Teodor, †Cotlarciuc, Nectarie, Liturgica Bisericii Ortodoxe. Cursuri universitare, Consiliului Eparhial Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
  12. Nicolau, † Gherontie, Îndrumătorul liturgic, București, 1939.
  13. Popovici, Constantin, Studii religios-morale și liturgice, Chișinău, 1934.
  14. Procopovici, Pr. Petre, Ritualistica sau manual de ritual al Bisericii Ortodoxe Române, Oradea, 1936.
  15. Răducă, Pr. Vasile, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, București, 2003;
  16. Regnault, Lucien, Viața cotidiană a Părinților deșertului în Egiptul secolului IV, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.
  17. Špidlík, Tomáš, Spiritualitatea Răsăritului creștin, vol. III-Monahismul (trad. Diac. Ioan Ică Jr.), Ed. Deisis, Sibiu, 2000.
  18. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. EIBMO, București, 2010.
  19. Taft, Robert F., Ritul bizantin (trad. Dumitru Vanca și Alin Mehes), Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2008.
  20. Timuș, Pr. Nicolae, Nașterea Domnului în cultul Bisericii Ortodoxe, Chișinău, 1939.
  21. Wellesz, Egon, A History of Byzantine Music and Hymnography, Clarendon Press, Oxford, 1971.

 

Articole:

 

  1. Braniște, Pr. Ene, „Idei, principii și preocupări sociale în cultul Bisericii Ortodoxe”, în: Studii Teologice 7-8, an 1952, pp. 432-458.
  2. Braniște, Pr. Ene, „Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin”, în: Studii Teologice 3-4, an 1963, pp. 131-140.
  3. Cândea, „Spiridon, Cultul creștin ortodox ca mijloc de păstorire a sufletelor”, în: Revista Teologică 1, an 1957, pp. 5-9.
  4. Cândea, Spiridon, „Cultul creștin și unitatea Bisericii lui Iisus Hristos”, în: Ortodoxia 3-4, an 1963, pp. 473-488.
  5. Colibă, Diac. Mihai, „Aspecte etice ale cultului ortodox”, în: Glasul Bisericii 1-2, an 1981, pp. 372-383.
  6. Mihălțan, Pr. Ioan, „Comuniunea în cultul Bisericii Ortodoxe”, în: Ortodoxia 1, an 1985, pp. 187-201.
  7. Muntean, Pr. Vasile, „Frumusețea cultului ortodox”, în: Îndrumător bisericesc, Mitropolia Banatului, nr. 6, an 1985, pp. 26-30.
  8. Munteanu, Pr. Armand, „Chestiuni de cult în sfintele canoane”, în: Biserica Ortodoxă Română 3-4, an. 1960, pp. 258-285.
  9. Necula, Pr. Nicolae, „Participarea credincioșilor laici la cult în Bisericile răsăritene”, în: Studii Teologice 3-4, an 1970, pp. 278-290.
  10. Necula, Pr. Nicolae, „Particularități ale ritului liturgic ortodox rus față de cel al celorlalte biserici ortodoxe autocefale”, în: Studii Teologice 1, an 1988, pp. 70-75.
  11. Popescu, Diac. Ion, „Cultul divin”, în: Biserica Ortodoxă Română 1-2, an. 1973, pp. 640-645.
  12. Pruteanu, Ierom. Petru, Istoria și slujba Privegherii monahale după Tipicul savait, comparat cu alte rânduieli tipiconale (modelul agripniei duminicale), (http://www.teologie.net).
  13. Pruteanu, Ierom. Petru, Despre slujba Litiei și a binecuvântării pâinilor, (http://www.teologie.net).
  14. Pruteanu, Ierom. Petru, Tipicul mănăstirilor și parohiilor din Biserica Rusă. Săvârșirea Utreniei seara, (http://www.teologie.net).
  15. Stăniloae, Pr. Dumitru, „Modurile prezenței lui Hristos în cultul Bisericii”, în: Mitropolia Banatului 7-9, an. 32 (1982), pp. 429-436.
  16. Vintilescu, Pr. Petre, „Preotul în oficiul său de liturghisitor”, în: Biserica Ortodoxă Română 1, an 1929, pp. 514-524.
  17. Vintilescu, Pr. Petre, „Serviciile de seară și de dimineață premergătoare Liturghiei”, în: Glasul Bisericii 1-2, an 1960, pp. 724-741.

 

Ţi-a plăcut ce ai citit? Aşteptăm mai jos comentariile tale!

CITEȘTE ȘI:

Manifestări actuale ale Iconoclasmului
Constantin Nazarie, preotul care a pus pe picioare Serviciul Religios al Armatei Române. Cum a organizat activitatea clericilor în timpul Primului Război Mondial și care erau atribuțiile lor
Tainele Spovedaniei și Euharistiei ca mijloace de dobândire a cetățeniei cerești
Despre cultul ortodox