În zilele perioada 7 – 10 iunie 2023, Programul Național Cantus Mundi organizează preselecții pentru înscrierea copiilor și adolescenților din București la atelierele corale și de percuție. Toate atelierele Programului Național Cantus Mundi sunt gratuite.

Atelierele corale și de percuție Cantus Mundi se adresează copiilor și adolescenților cu vârste cuprinse între 4 și 15 ani din București și împrejurimi, pasionați de muzică, percuție și artele spectacolului. Înscrierile pentru preselecție se primesc online până pe data de 30 mai, prin completarea formularului online disponibil pe website-ul programului, la adresa:

https://cantusmundi.com/preselectii

Atelierele Cantus Mundi se desfășoară la București pe tot parcursul anului și sunt coordonate de profesioniștii Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” și Cantus Mundi pentru cor, precum și de Zoli Toth – prof. coordonator și Bogdan Pop – prof. asociat, pentru percuție.

Program audiții:

• Preselecții pentru ATELIERELE DE COR | 7 – 8 iunie 2023

Sunt invitați la preselecție copii și adolescenți cu vârste cuprinse între 4 – 14 ani.

Preselecțiile se vor desfășura la sediul Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, Aleea Dealul Mitropoliei nr. 11 (Piața Unirii), București.

• Preselecții pentru ATELIERELE DE PERCUȚIE | 10 iunie 2023

Sunt invitați la preselecție copii și adolescenți cu vârste cuprinse între 10 – 14 ani.

Preselecțiile se vor desfășura la Sala Palatului, la sediul Secției de percuție Cantus Mundi, Str. Ion Câmpineanu nr. 28, București.

Informațiile logistice privind orarul și organizarea preselecțiilor vor fi transmise în timp util celor înscriși.

Audițiile pentru atelierele corale și de percuție pentru copii și adolescenți fac parte dintr-un complex demers educațional și cultural desfășurat permanent de echipa Madrigal – Cantus Mundi, prin care sunt oferite oportunități copiilor și adolescenților pentru a se dezvolta armonios cu ajutorul muzicii. Aceștia beneficiază de acces la educație culturală susținută și participă la concerte, evenimente și manifestări artistice ample, în cadrul evenimentelor organizate sub egida Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” și a Programului Național Cantus Mundi România.

Programul Național Cantus Mundi este cel mai mare program de integrare socială prin muzică din România, inițiat de reputatul dirijor Ion Marin și derulat cu implicarea membrilor Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”.

După mai bine de 11 ani de activitate, Programul Național Cantus Mundi reunește sub umbrela sa peste 1.800 de coruri, aproximativ 63.000 de copii alături de dirijorii lor, participă la promovarea cântului coral pe întreg cuprinsul țării, depășind barierele legate de etnie, condiție socială și capacități fizice sau psihice, construind astfel nuclee culturale complexe, atât de necesare pentru revitalizarea societății noastre.

Nicoleta Gavrilă este dascăl de trei decenii și niciodată nu și-a practicat meseria stând cu mâinile la spate. Mărturisește că merită să fii dascăl dacă ai vocație, dacă intri cu bucurie interioară în sala de clasă. Dacă nu, te îndeamnă să o iei pe alt drum și să te reorientezi profesional. A fost declarată Profesorul Anului din mediul rural în ediția 2023 la categoria prevenirea abandonului școlar și nu se va opri din a-și da toate resursele pentru elevii săi.

Dacă în primii 15 ani ai săi de când este bucată din sistemul educațional, obiectivul era urmarea unei facultăți la școala din Arad, la școala din Valea Mănăstirii luptă ca elevii să nu abandoneze studiile și să aibă o cât mai mare frecvență la ore. Vine și cu stimulente de ordin material, dar nu înainte de a le fi mamă, confidentă, psiholog, prietenă.

Copiii din clasă sunt 100% de etnie rromă, dar asta nu-i face să fie diferiți de ceilalți copii, spune învățătoarea. Acești copii, din păcate, se confruntă cu lipsuri de toate felurile. Unii sunt din familii monoparentale, ba au părinții plecați în străinătate, ba nu au venituri financiare, dar cu toate acestea Nicoleta a observat că se bucură de fiecare clipă a existenței lor. Pentru ea, asta este o lecție adevărată. A îmbrățișat ideea datorită elevilor că nu contează cât de bogat sau de sărac ești, că lucrurile mici pot deveni mari și că fiecare moment merită prețuit. Mai multe despre învățămintele pe care le primește zilnic în rândurile de mai jos!

Credeți că profesorii sunt cei mai importanți piloni în sistemul de educație? De la ei ar trebui să plece schimbarea?

Sistemul educațional românesc, după părerea mea, nu este pregătit pentru generația actuală, este un sistem bazat pe memorarea unui volum mare de informații. În zilele noastre o informație o găsești foarte ușor printr-o singură căutare pe Google, deci nu reținerea informației este importantă, ci filtrarea și înțelegerea ei. Aici consider că trebuie să intervenim noi profesorii. Cu puținele mijloace tehnice pe care le avem, trebuie să-l facem pe elev să înțeleagă materia predată, nu să-l obligăm să memoreze pagini întregi din manual, transformându-l în analfabet funcțional.

Schimbarea trebuie să plece de la noi toți: profesori, părinți, societate. Dacă dorim să avem o țară puternică și respectată în lume trebuie să avem oameni educați și sănătoși. Pilonii de bază ai unei societăți sunt educația și sănătatea.

Merită să fii dascăl? Unde ați găsit satisfacțiile cele mai mari având în vedere cei peste trei decenii petrecute în învățământ?

Da, merită să fii dascăl dacă ai vocație pentru această meserie, dacă nu, meseria de dascăl devine o corvoadă, devii apatic, dezinteresat, iar toate acestea se răsfrâng asupra copiilor. Meseria de dascăl nu este un job. Un dascăl nu trebuie să lase cartea din mână, tot timpul trebuie să se pregătească, să urmeze cursuri și să fie într-o permanentă transformare, iar toate acestea costă timp și bani.

Dacă atunci când intri la clasă și vezi copiii în bănci și nu simți o bucurie interioară, ar fi bine să renunți și să o iei de la capăt în alt domeniu.

În cei 30 de ani am lucrat în două medii diferite, într-o școală din jud. Arad și școala actuală din Valea Mănăstirii, comuna Țițești, jud. Argeș. Pentru mine copiii sunt la fel, standardele sunt diferite, dacă la Arad obiectivul era urmarea unei facultăți, în Valea Mănăstirii lupt ca acești copii să nu abandoneze școala.

În accepțiunea dumneavoastră educația este arma cu care putem dobândi în viață?

Dacă toți cetățenii unei țări ar reuși în viață prin educație, am fi o societate perfectă. Da, prin perseverență, prin cei cu care ne înconjurăm, prin renunțări, printr-o educație sănătoasă se poate reuși în viață.

Ce a stat la baza motivației dumneavoastră de a fi bucată din sistemul educațional? A fost dorință proprie, joc ticluit al vieții sau o îndrumare venită din partea familiei?

Totul a venit de la sine, de mică am simțit că trebuie să fiu ca doamna educatoare pe care o sorbeam din ochi. Acasă jucam rolul de educatoare, iar păpușile le transformam în elevi.

Fiecare dintre noi ne naștem cu o vocație pentru un anumit domeniu, important este să-l descoperim și să-l dezvoltăm. Foarte important, tinerii trebuie lăsați să-și găsească singuri drumul în viață, noi doar să-i observăm și să-i sfătuim acolo unde credem că greșesc.

Care este frumoasa poveste a escapadei dumneavoastră academice?

După finalizarea studiilor, mi-am urmat soțul la Arad, un oraș frumos, dar total necunoscut. Eram doi tineri pierduți în lume. Primul nostru ghid, care ne-a purtat și mult noroc, a fost taximetristul care ne-a luat de  la gară și aflând că nu suntem din oraș, ne-a plimbat peste tot arătându-ne toate obiectivele importante printre care și Inspectoratul Școlar.

Fără să stau prea mult pe gânduri, oricum nu aveam nimic de pierdut, am intrat în clădire și prima persoană cu care m-am întâlnit a fost chiar doamna inspector de la învățământul primar. Practic acela a fost debutul meu în învățământ. Timp de 15 ani am profesat în jud. Arad unde mi-am desăvârșit pregătirea pedagogică.

În acești 15 ani, ultima generație de copii a fost cea mai frumoasă, cea mai emoționantă, deoarece printre elevii mei s-a aflat și propriul meu copil.

Când credeam că nimic nu mă va face să plec din Arad, aveam tot ce îmi doream, o familie frumoasă cu doi băieți minunați, Robert și Radu, am primit vestea că soțul trebuie să se mute cu serviciul în Argeș. Așa am ajuns în actuala școală, cu copii total diferiți față de cei de la Arad, dar, TOTUȘI LA FEL.

Dar a traseului profesional? De cât timp vă aflați în școala în care predați în prezent?

De când mă știu, viața mea a fost legată de activitatea didactică, pedagogică. Nu mă văd făcând altceva. Mai mult, de când activez la Valea Mănăstiri am descoperit că pe lângă profesia de dascăl, trebuie să fii și părinte pentru copiii din clasă, să suplinești părintele biologic pentru a putea să intri în sufletul micuților, să le cunoști problemele, să-i faci să aibă încredere în tine, să te iubească, să-i faci să-și dorească să vină la școală.

Școala de la Valea Mănăstirii m-a primit cu multe provocări. Eram obișnuită cu copii din familii din mediu favorizat, care lăsau viitorul copiilor lor în mâinile mele.

La Valea Mânăstirii am găsit copiii în an terminal care nici măcar nu aveau caiete, creioane, manuale. Practic am ajuns într-o altă emisferă a învățământului românesc.

Văzând acea clasă, nu ai cum să nu plângi, dar ajută la ceva? Lacrimile sunt suficiente ca pe băncile clasei să apară caiete, creioane și cărți? Școala pe care am urmat-o, gradele didactice, cursurile pe care le-am urmat sunt oare suficiente să pot face ca acei copii să învețe să citească și să socotească? NU!

Mi-a trebuit multă răbdare, vocație, dar cel mai important a fost să reușesc să-i privesc pe acei copii ca pe propriii mei copii. Să-i apropii, să-i înțeleg și să-i îmbrățișez atunci când au nevoie. Uneori, o bucățică de ciocolată face minuni. Așa a luat ființă dulapul cu bunătăți.

Ce-mi puteți spune despre școala în care predați?

Școala nu este diferită față de școlile din România, pot spune chiar că, pe alocuri, beneficiază de dotări superioare multor școli din mediul rural, din acest punct de vedere pot să spun că mă simt norocoasă.

Mai mult, pe parcursul acestor 15 ani, am reușit, în parteneriat cu Universitatea de Stat din Pitești să înființăm o mică bibliotecă. Împreună cu Asociația Dăruim Zâmbete – Zâmbete Colorate cu sediul în Pitești am organizat evenimente în urma cărora copii au primit haine, încălțăminte, rechizite, jucării și dulciuri. Foarte mulți oameni cu suflet mare m-au ajutat să achiziționez diferite materiale didactice.

În acest moment, în ultimele o 100 de zile împreună, am inițiat un concurs în urma căruia elevul care nu lipsește nicio zi de la școală până la finalul anului, primește de la o familie din Câmpulung un calculator. Omul sfințește locul.

Care este profilul elevilor de la clasa dumneavoastră?

Copiii din clasă sunt 100% de etnie rromă, dar asta nu-i face să fie diferiți de ceilalți copii. Cu toate neajunsurile și acești copii au acces la informație, problema este filtrarea ei. Ca orice copil și cel de etnie rromă nu iubește învățarea mecanică, nu suportă să-i torni informația cu polonicul. Dacă folosești metode moderne de predare-învățare, să-i dai informația cu lingurița, dându-i timp pentru sedimentare, atunci ai rezultate.

Dacă pasiunea pentru meseria ta este superioară altor dorințe, creezi un profil al clasei cel puțin egal cu profilul altor clase din medii favorizate.

Ce ați învățat de la copii? Ce v-ați luat frumos pentru suflet?

Este foarte greu sau chiar imposibil să schimbi obiceiurile unei clase de copii 100% rromi într-o clasă așa cum o știam eu, predând la altă școală. Și atunci am încercat să mă schimb eu, deoarece era imperios necesar să-i înțeleg. Acești copii, din păcate, au probleme, unii sunt monoparentali, au părinții plecați în străinătate, nu au venituri financiare etc, dar cu toate acestea trăiesc și se bucură de fiecare clipă a existenței lor.

Pentru mine asta este o lecție, nu contează cât de bogat sau de sărac ești, iubește viața așa cum este ea și bucură-te de fiecare clipă pe care o trăiești. ,,Fă rai din ce ai!,,

Cea mai mare provocare a fost să-i determinați să vină la școală. Cum ați reușit?

Absenteismul este un flagel care s-a așternut destul de mult peste școlile din România, iar în școlile din mediu defavorizat a crescut alarmant. Școala noastră nu face excepție. Ce am făcut? Simplu, le-am aflat nevoile, iar ulterior le-am acoperit. Sunt foarte puțini copii din zone defavorizate care vin la școală din nevoia de a învăța.

Pentru a-i aduce la școală, am încercat să transform clasa într-un mediu plăcut, superior condițiilor lor de trai. Am folosit metode de predare – învățare bazate pe joc, i-am implicat în cât mai multe activități extrașcolare la nivel local cât și județean, iar sala de clasă am transformat-o într-o sală de basm ori de câte ori a fost nevoie.

Toate activitățile de la clasă sunt publice, pe pagina mea de Facebook, prin aceasta încercând să realizez o legătură și mai bună cu părinții în ideea de a-i lăsa să vină la școală.

Elevii au fost implicați în diferite proiecte: „FRDS-Școala face diferența”, POCU „Școala după școală” și „Masă caldă în școli”. Aceste proiecte au contribuit decisiv la prevenirea abandonului școlar. Ei știu că dacă vin la școală au posibilitatea să servească o masă, pot să îmbrace o haină sau să primească o jucărie.

Dar cât de mare a fost bucuria după?

Este greu de exprimat în cuvinte ce simt atunci când intru în clasă și văd toate băncile pline. Mă simt împlinită, practic nu am venit degeaba la școală, parcă și lecțiile sunt mult mai ușoare. Sunt și zile, când vremea nu ne ajută, prezența este mai scăzută, dar este de înțeles, sunt copii care stau departe, pe dealuri, iar drumul până la asfalt este impracticabil.

Ce mesaje primiți zilnic de la copii?

Mesajele copiilor sunt ca un pansament pentru mine. Dragostea pe care o văd în ochii lor îmi confirmă faptul că venirea la școală nu este o corvoadă, din contră, o fac din plăcere, parcă vor să evadeze în lumea poveștilor. Nu este zi în care să nu primesc bilețele cu inimioare și mulțumiri.

Îmbrățișarea colectivă, la plecare, a devenit un ritual zilnic.

Cu ce alte provocări v-ați mai întâlnit de-a lungul anilor?

Cea mai mare provocare, pe lângă dorința de a nu abandona școala, a fost să particip cu copii din clasă la concursuri școlare și olimpiade.

De asemenea, am reușit să-i fac să-și înțeleagă obiceiurile și tradițiile lor înființând un ansamblu de dansuri țigănești cu care particip la diferite evenimente ,,Steluțele rromilor din muscel”, ,,Ziua comunei Țițești” și multe alte concursuri.

Ce signifiantă are pentru dumneavoastră titlul primit în cadrul Galei Profesorilor? Cât de mult v-a onorat?

Titlul primit la GALA PROFESORUL ANULUI DIN MEDIUL RURAL EDIȚIA 2023, CATEGORIA: PREVENIREA ABANDONULUI ȘCOLAR  a fost pentru mine o încununare a celor 15 ani de activitate și de luptă împotriva abandonului școlar într-o școală dintr-un mediu defavorizat.

Nicio clipă nu am lăsat garda jos, au fost zile când am fost epuizată psihic, dar nu am renunțat. Acest titlu mă onorează, dar mă și obligă în aceeași măsură. Simt că pot să fac mai mult pentru această comunitate. Educația este singura cale ca tinerii din Valea Mănăstirii să reușească în viață, să aibă un loc de muncă și să-și câștige existența.

Nu este ușor să profesezi într-o asemenea școală unde performanța se măsoară prin numărul celor care nu abandonează școala, dar îi încurajez pe colegii care predau în asemenea școli să nu se dea bătuți, să persevereze, iar pe dumneavoastră media, să-i descoperiți, să-i faceți cunoscuți și să-i încurajați în demersul lor.

Ce proiecte ticluiți în perioada următoare?

Deoarece elevii mei sunt la finalul clasei a IV-a, urmează să organizez, cu sprijinul unui om cu suflet mare, o reuniune de absolvire.

De asemenea, cu ajutorul Asociației Dăruim Zâmbete-Zâmbete Colorate, școala noastră va fi dotată cu 6 videoproiectoare și vom organiza diferite activități de  „Ziua Copilului”.

Un alt proiect de suflet va fi reamenajarea clasei și achiziționarea de rechizite pentru o nouă generație de copii. Acest lucru este posibil cu ajutorul financiar oferit de Teach for Romania.

Interviul de azi începe cu premisa că schimbarea în societate pleacă de la cel mai important pilon, omul și că tot ce se face pentru alții și pentru lume rămâne pentru totdeauna. Deși viața ne învață cum să fim și cum să nu fim și vine atât cu calde, cât și cu reci, sunt oameni care pun în față bunătatea și cu ea aleg să pășească înainte.

Alexandra Blănaru crede în puterea exemplului, în puterea cuvântului, în forța bunătății de a înduioșa inimi. Ajută copii, iar dorința cea mai arzătoare a sa este să deschidă un centru pentru copiii cu dizabilități în orașul său natal, după un model văzut în Belgia într-un schimb de experiență. Viața a adus-o acasă, la Vaslui, după ani în care s-a perindat prin România. Mai întâi la studii la Iași, apoi s-a lăsat adoptată de București, ca după popasul de patru ani făcut în capitală, urmați de vreo alți șapte prin Timișoara, să se lase cucerită de-a dreptul de Oradea, acolo unde s-ar întoarce oricând. Totuși, abia întoarsă pe plaiurile natale, simte că are lucruri de construit acasă.

Tânăra vrea să schimbe lucrurile în acest județ, unul blamat, câteodată. Vrea să creeze impact pozitiv prin acțiunile caritabile pe care le face și să se răspândească printre oameni ca niște cercuri pe apă. Contribuția omului este o picătură în ocean, în credința tinerei, dar în egală măsură modalitatea de a face ceva bun, deși mic, se poate răspândi.

Să o cunoaștem!

Cum te găsesc în prezent și unde?

Emoțional sunt bine, mi-am regăsit o parte din liniștea sufletească. Profesional încă mă descopăr și construiesc vise. De câteva luni, m-am reîntors acasă, în județul Vaslui, având dorințe mari în a schimba lucrurile în acest județ.

Cum arată sufletul tău?

Of, o întrebare care pe mine mă vulnerabilizează, deoarece mereu vorbesc despre emoții, despre trăiri și militez în a învăța verbalizarea acestora. În sufletul meu, mulți ani au fost lupte, s-au dus chiar și luptele altor persoane care au făcut parte din viața mea. În acest moment, sufletul meu respiră, a învățat importanța propriei voci și acum trăiește, departe de măștile acestei realități în care trăim. Mereu am spus că al nostru suflet este precum un joc de puzzle cu care oamenii se joacă. Unii au grijă de acele piese de puzzle, alții se joacă superficial, deteriorând sau chiar pierzând din piese. Cu toții știm că atunci când pierdem o piesă, imaginea nu va mai fi completă, nu va mai exprima aceeași frumusețe, însă putem crea oricare din piesele lipsă, poate mult mai colorat decât înainte. Însă în tot acest proces de creație, nu trebuie să renunțăm la speranța și credința noastră.

Ce te aduce pe tine în față, Alexandra? Ce roluri în societate ai ocupat?

Simplitatea cu care privesc viața, asta mă aduce în față. Cât despre rolurile ocupate în societate, niciodată nu le-am dat importanță. Societatea, din păcate, în zilele noastre, oferă rolurile într-un mod superficial, iar rolul meu cel mai important în această viață este cel de om, de a fi om și, din păcat, nu societatea mi-l oferă, ci mai mult credința și crezul meu în simplitate.

Acum, ce rol îmbrățișezi?

Cum am spus și mai devreme, rolul de om. Un om care vrea să protejeze cât mai mult valorile morale. Un om care crede în iubire, crede în miracole, crede în natura omenească, care crede în suflete, care crede în basme.

Ai un CV mare, impresionant, dar defilezi cu altceva în față. Bunătatea să fie, oare, ce ai mai de preț tu?

Într-adevăr, de-a lungul anilor am căutat să învăț mult, să prind experiență, să fur într-un mod benefic meserie, astfel mi-am mărit CV-ul. Dar, în ultimii 2-3 ani, am ales să militez doar pentru un simplu scop, acela de a ajuta într-un mod constant. Da, bunătatea și sufletul meu sunt cele mai de preț daruri pe care le am.

De unde atâta bunătate, Alexandra? Cum s-a născut ideea de a fi mai aproape de semenii tăi?

Am crescut într-o familie modestă, tatăl meu a lucrat în învățământ, iar mama la o fabrică de lactate ca și laborant. Nu pot spune că am dus lipsă de ceva anume, însă mereu am știut să simt oamenii care aveau nevoie de ajutor. Încă de când eram copil, gândeam în sufletul meu că atunci când voi ajunge mare, voi ajuta oamenii, bătrânii și copiii.

Inima și rațiunea sunt cele două coordonate după care te ghidezi în viață, în schimb și bunătatea este un cuvânt în jurul căruia guvernezi. Îți hrănești sufletul prin acțiunile pe care le faci?

Da, îmi hrănesc sufletul prin fiecare interacțiune pe care o am, cu fiecare acțiune pe care o fac pentru cei nevoiași. Îmi hrănesc sufletul cu acel ,,vă mulțumim”.

Și apropo, dacă tot am amintit, cum îi ajuți concret? Cine îți este alături?

Până să vin înapoi acasă, alături îmi erau doar prietenii și oamenii care credeau alături de mine în această dorință de a ajuta. De când am revenit acasă, chiar în pragul sărbătorilor de iarnă, am militat împreună pentru aceeași dorință cu băieții de la un club moto din Bârlad, ”Bikerboyz”, ei având și asociația „Îngeri pe două roți”. Ajutorul pe care l-am oferit mereu a fost în urma cerințelor, a nevoilor. Unele cazuri au nevoie de alimente, de haine, de lucruri pentru casă, de bani, altele de renovări ale locuințelor.

De unde susținere financiară?

Din marketing, mi-am păstrat meseria ultimei facultăți absolvite și anume „Comunicare și relații publice”. Iubesc să creez și să conturez visele oamenilor, astfel am ales această meserie care e una extraordinar de permisivă din punct de vedere al imaginației și a creației.

Te-am „auzit” spunând la TV că vrei să ridici un centru pentru copiii cu dizabilități. Prinde contur? Acasă, în Vaslui, se întâmplă asta? Mărturisește-mi mai multe despre această idee, cu detalii.

Este visul meu cel mai mare. Iubesc copiii din tot sufletul, am investit în educația mea pentru a putea înțelege mult mai bine cum aș putea să îi ajut pe acești copii care au nevoie de o atenție specială. Societatea din România încă nu conștientizează cu adevărat necesitatea acestor centre pentru acești copii, încă persistăm în neacceptarea acestei necesități. Însă pentru acești copii, am o răbdare și o ambiție de fier.

Eram în anii de liceu când am prins un proiect de formare de animatori pentru persoanele cu dizabilități, în cadrul ONG-ului din care făceam parte, Asociația Grupurilor Locale de Tineret(AGLT) care era în colaborare cu un ONG din Belgia. Au urmat 2 ani de pregătire, perioadă în care am făcut și schimb de experiență cu cei din Belgia, unde pentru prima dată am văzut cum TREBUIE să arate un centru pentru acești copii. Fiind din România, automat mi s-au declanșat multe întrebări, frustrări și dorințe. Sunt cel puțin 10 ani de atunci și încă mă lupt în a schimba percepția pentru acest vis. Tot ceea ce pot spune este că aici, în Bârlad, am cunoscut oamenii din ”Bună ziua, copii din România” care militează pentru acești copii și cu care simt că voi face treabă în această călătorie printre acești copiii minunați.

Cum de ai decis să te apleci asupra copiilor cu deficiențe? Ce lecții de viață ai primit din partea lor?

Sunt un om care trăiește pentru iubire și din iubire. Am cunoscut iubirea adevărată datorită acestor copii, am învățat simplitatea vieții cu și de la acești copii. Am conștientizat cum ar trebui să iubesc necondiționat. Am învățat cum să mă bucur de mine și de viață de la acești copii. Acum 3 ani în urmă, am divorțat și a fost o perioadă grea, însă fiind înconjurată de acești copii, m-am reinventat și pot spune că am învățat să zâmbesc cu sufletul de la ei. Acest har, această iubire de a lucra cu acești copii, e de la Dumnezeu. Iar cea mai importantă lecție pe care am învățat-o de la ei, a fost cea de a recunoaște iubirea față de sine și față de semenii mei.

Ușor sau greu ți-a fost drumul până acum în viață? Cum ai putea să îți descrii parcursul profesional?

Nu mi-a fost ușor deloc drumul, mereu am întâmpinat situații dificile, dar am avut tot timpul un ciudat mod de a le depăși. Orice obstacol, l-am depășit zâmbind, chiar dacă ochii spuneau altceva, sufletul simțea altceva, mi-am indus mereu starea de bine, ajutându-mă într-un final. Primul meu job a fost de babysitter, apoi am lucrat în vânzări, în publicitate, în media. După care cel mai important job a fost cel de mamă pentru copiii fostului meu soț, perioadă care m-a maturizat emoțional. Iar acum creez, schițez, scriu și proiectez visele oamenilor.

La ce vârstă te-ai îndepărtat de familie? Ce a stat la baza alegerii tale de a pleca din Vaslui? Poate, dorința de a evolua având în vedere că județul Vaslui nu are „recenzii” tocmai bune?

Am plecat de acasă de la 15 ani, apoi a urmat facultatea, mergând la Iași. Dar nu a fost suficient pentru mine, mutându-mă ulterior la București. După 4 ani de stat în București, am plecat la Arad, unde am locuit 7 ani. Iar ultimii 2 ani, până acum în noiembrie 2022 când m-am reîntors acasă, i-am petrecut la Cluj și Oradea. Județul Vaslui nu are recenzii bune, din cauza faptului că mentalitatea oamenilor este fără speranță, dar din acest motiv m-am întors acasă. Pentru a le redea oamenilor speranța, pentru a le arăta ca orice este posibil dacă crezi și muncești. Nimic nu pică din cer, fără să muncești. Nu este suficient doar să visezi sau să crezi.

Să înțeleg că tot acasă e mai bine, după toată escapada ta? Ce te-a determinat să revii pe plaiurile tale?

Dintre toate orașele prin care eu am trecut, Oradea îmi este la suflet. Sinceră voi fi și voi spune că mâine m-aș întoarce la ea, dar îmi urmez sufletul acum, o perioadă, habar nu am. M-am reîntors acasă pentru copiii din județ, pentru a le oferi o altă perspectivă a vieții. Fiecare vis contează, fiecare dorință este importantă. Cred din tot sufletul în potențialul acestei generații tinere. E o generație extrem de inteligentă emoțional care trebuie susținută prin toate mijloacele posibile.

Cum ai găsit locurile natale după ani de zile  în care ai făcut doar naveta?

De locurile natale mereu mă vor lega amintirile, prietenii copilăriei mele, profesorii mei, însă, din păcate, am simțit multă deznădejde.

Alexandra, devenim ceea ce experimentăm în viață, cum să fim și cum să nu fim. Ce ai înțeles de la viață până la anii tăi?

Suntem ceea ce gândim și ceea ce cultivăm în interiorul nostru. Să fim autentici, să fim încrezători, să fim credincioși și buni, umani și cumpătați. Viața nu este despre a agonisi bani. Mi-aș dori să nu fim lacomi, să nu fim invidioși și răi. Să ne oprim din a mai judeca pe celălalt de lângă noi. Fiecare om are o poveste, fiecare om are cel puțin o durere pe care nu o acceptă. Suntem oameni, suntem creați din iubire și asta ar trebui să răspândim.

Care este lecția cea mai dură primită?

Lecția trădării în iubire. Am fost omul care mereu a pus suflet în tot, iar pe plan personal, am încercat tot timpul să ofer mai mult decât aș fi putut primi. Asta am și făcut, însă am experimentat trădarea, învățând astfel că nu este suficient să îi iubești pe ceilalți, dacă pe tine nu te iubești la fel de mult cum îți iubești credința.

Porți la braț zilnic ambiția, educația și voința, dar porți și frici, regrete sau temeri?

Frici și regrete nu am, nu am avut niciodată. Temeri, da. Îmi este teamă de timpul acesta care trece atât de repede. Uneori am senzația că nu voi avea timp să materializez toate visele pe care le am.

Care este dorința cea mai arzătoare a ta?

Sincer? Vei râde de mine. Îmi doresc o pădure, unde să-mi fac casa la care eu visez de mică. Să-mi plantez flori și pomi fructiferi. Să am grădina plină de legume și de asemenea multe animale. La fel de mult iubesc animalele, precum copiii și oamenii. Iar când toate acestea vor fi gata, cu siguranță atunci va fi și momentul potrivit când voi putea, într-un final, să aduc la viață parte din sufletul meu și anume un copil care să prețuiască simplitatea naturii, simplitatea iubirii, simplitatea Creatorului.

Coincid planurile fetiței Alexandra când era mică cu cele din prezent? Dacă ar fi să te întorci printr-un exercițiu de imaginație în timp, ce îți doreai să devii când erai la vârsta copilăriei?

Toate coincid cu ceea ce își dorea „Blănaru” (așa mi se spunea) când eram mică. Mereu am visat că voi ajuta lumea, asta și fac. Mereu mi-am dorit să fiu un sprijin și să fiu omul care aduce bucurie pentru ceilalți, omul care zâmbește tot timpul și care îi va face pe cei din jurul lui să zâmbească. Ale când era mică se visa ca fiind o salvatoare, niciodată nu mi-am dorit să urmez o meserie anume. Eu mi-am dorit să ajut.

Elena era absolut convinsă de faptul că părinții ocupă un loc special în viața unui copil. Indiferent de ceea ce vedeau copiii ei în jur, indiferent de ce auzeau.

Ea știa așa: chiar dacă fiii sau fiicele noastre sunt în anii copilăriei, sau sunt preadolescenți sau adolescenți, părinții rămân întotdeauna pentru ei sursa supremă de inspirație, încurajare, zonă pozitivă, creativitate și creștere. La urma urmei, chiar din momentul în care copiii își deschid ochii mari și însetați de cunoaștere, părinții sunt cei care devin lumea pentru ei.

Părinții sunt cei ce au un impact major asupra modelării comportamentului, atitudinii și credințelor copiilor.

În fiecare bună zi copiii învață de la noi. Rămânem modelele lor. Indiferent care sunt canalele media pe care le accesează, indiferent ce lucruri se povestesc în grupurile de prieteni. Impactul părinților este bine să fie atât de mare asupra copiilor, încât să rămână mereu punct de reper pentru lucrurile bune pe care vor și simt să le crească.

Cheia este să rămânem pur și simplu atenți la acțiunile și cuvintele noastre. Să fim noi cei care discută despre spectacolele de operă, teatru, despre expoziții de artă, despre muzica de calitate, despre valori, drepturi și obligații, despre stereotipuri și modele false și adevărate din societate.

Ce ar fi de făcut?

Păstrați o atitudine pozitivă

Să păstrăm o atitudine pozitivă, caldă, deschisă. Să fim optimiști și să realizăm că felul în care punem problema în diferite paliere ale vieții se va reflecta asupra copiilor noștri. Copilul nostru va învăța de la noi arta  de a fi pozitiv, de a dărui empatie și compasiune.

Să arătăm mereu bunătate

Actele noastre simple de bunătate, îi pot învăța copiii noștri lecții mari despre îmbrățișarea bunătății și a compasiunii ca un mod de viață. Când părinții înșiși revarsă acte de bunătate, copiii lor au mai multe șanse să absoarbă în mod spontan lecțiile despre morală, etică, valoare, compasiune și empatie. Să profităm de fiecare oportunitate și să o folosim pe deplin pentru a modela.

Includeți copilul în discuțiile de familie

Se întâmplă adesea ca părinții să aleagă să țină copiii departe de discuțiile din familie, pentru a nu lăsa niciun fel de stres să le atingă mintea. Deși astfel de gesturi indică natura grijuliu și iubitoare a părinților față de copiii lor, adevărul este că a nu-i face pe copii să participe la discuțiile de familie de fapt nu ajută. În acest fel, copiii devin prea fragili pentru a face față oricărui tip de stres și sunt afectați negativ chiar dacă o problemă minoră le apare în cale. Prin urmare, există teme clare în discuțiile din familie ce vor fi prezentate copiilor ca lecții clare. Cereți-le sugestiile lor și nu vă îndepărtați de la a pune acele sugestii în acțiune când sunt cu adevărat potrivite.

Elena știe și ne spune și nouă: cu toată dragostea și grija din inima ta pentru copiii tăi, cu siguranță îi vei putea ghida pe calea optimismului, succesului, lucrului bine făcut!

Dacă ar fi fost după visele din copilărie, s-ar fi făcut preot, actor, învățător. Pe cele din urmă două roluri le-a îmbrățișat în viața sa, deși la distanță de câțiva ani. A trecut și prin televiziune, ca tehnician, fiind unul dintre primele joburi, dar în fața copiilor se simte cel mai bine.

Marian Răducu este învățător în prezent și face parte din programul Teach for Romania. Pandemia l-a ajutat să nu mai amâne decizia de a se apleca copiilor care aparțin mediilor vulnerabile. Educă copii, le oferă dragoste, încredere și îi îndrumă să se dezvolte frumos și în armonie. Pune un strop de actorie în actul educativ doar ca să facă totul să fie mai ușor pentru elevii săi.

Crede că schimbarea pleacă de la omul însuși, fără să se aștepte ca lucrurile să se miște de la Guvern. Să-l cunoaștem!

Marian Răducu, actor și învățător. Care a fost prima meserie pe care ai obținut-o în urma obținerii diplomei sau ai studiat ambele specializări în paralel? Ce-mi poți spune?

Meseria de actor a fost prima. Cea de învățător a venit la aproape 20 de ani după.

De ce învățământ și teatru? Cum s-au născut aceste două dorințe?

Din copilărie, când visam la ce voi face când voi fi mare, îmi doream să fiu PAI – Preot, Actor, Învățător. Toate trei au în comun prezența în fața unui grup de oameni pe care îi ghidezi printr-o experiență valoroasă de viață.

Cât de mult te împlinește?

Sunt într-o perioadă de viață în care sunt atât de absorbit de ceea ce trăiesc. Nici nu m-am oprit să mă întreb conștient dacă ceea ce fac mă împlinește, nu am simțit nevoia. Ceea ce mă face să cred că mă împlinește. În același timp, în visurile mele sunt prezente și alte moduri în care pot contribui în viețile semenilor mei.

Vezi vreo legătură între cele două?

Da. În prezent, ca învățător, sunt și parte din programul Teach for Romania. Managerul care se ocupă de evoluția mea îmi confirmă că actoria își pune amprenta pe felul în care lucrez cu copiii. Și cred că e firesc. Sunt mai teatral, creez povești și folosesc diferite metode dramatice de a le atrage atenția și a-i direcționa în învățare.

Care este profilul copiilor tăi de la clasă?

Sunt copii foarte isteți, muncitori, care își antrenează din plin capacitatea de concentrare. Sunt diferiți, fiecare cu frumusețea și strălucirea lui.

Ce-ți dau ei frumos pentru suflet

O mare bucurie atunci când îi descopăr că au mai crescut puțin, că au mai învățat ceva nou, că sunt mai competenți și mai bogați ca oameni pe zi ce trece.

Care este promisiunea pe care le-o faci tu?

Promit că le voi fi alături să își descopere puterile de ființe umane.

Ce înseamnă pentru tine Teach for Romania? Cum ai aflat de această organizație?

De Teach for Romania am aflat din social media, prima dată. Mi-a plăcut atât de mult ce făceau ei, să sprijine oameni dornici de a contribui în viețile copiilor ca educatori, acolo unde e cea mai mare nevoie, în medii defavorizate, încât mi-am dorit să le fiu alături. Dar eram foarte prins în munca mea. Apoi au apărut în jurul meu oameni, prieteni ce îmi povesteau despre ce înseamnă să lucrezi ca profesor Teach și dorința mi-a crescut. Momentul prielnic de a aplica pentru program a fost adus de pandemia de covid19, când proiectele mele de până atunci, din cauza restricțiilor,  au dispărut. Cu o astfel de pauză forțată, am zis : „Acum e momentul pentru Teach for Romania!” Teach e un vis împlinit, acela de a-mi pune experiența, abilitățile, competențele în slujba educării unui grup de copii pentru a deveni liderii lumii viitorului.

Dacă nu ar fi fost meseriile acestea, ce ar fi făcut Marian, oare?

Aș fi lucrat în televiziune ca tehnician – e unul dintre primele mele job-uri. Sau aș fi găsit un alt mod în care să mă pun în slujba celorlalți. Am încredere că de fiecare dată voi descoperi un mod, cel mai bun, pentru a le fi de ajutor semenilor mei.

Cu ce gând pleci în fiecare zi de acasă spre școală?

Astăzi e o zi minunată. Sunt aici cu un scop măreț. Abia aștept să îmi reîntâlnesc echipa de copii pentru proiectele în care colaborăm, pentru aventurile pe care le vom trăi azi. Îmi place la școală!

Deși ești abia în al doilea an de predare, tu vezi tu lipsurile în învățământul românesc

Lipsurile învățământului românesc sunt, în mare parte, asemănătoare cu cele ale sistemului actual de învățământ al umanității. Îi învață prea puțin pe copii despre propria ființă, despre cum le funcționează mintea, corpul, emoțiile, despre gestionarea resurselor personale – timp, energie, bani, despre iubire, relații, sexualitate, despre cum să își creeze povești de viață care să le dea putere, lor și celorlalți oameni, despre cum pot coopera pentru a îmbunătăți modul de organizare a umanității.

De unde ar trebui să pornească schimbarea? Cine, în accepțiunea ta, este pilonul cel mai important?

De la mine ar trebui pornită schimbarea. De la fiecare educator. De la fiecare părinte. De la fiecare copil. Eu sunt pilonul cel mai important. Tu ești pilonul cel mai important. Fiecare om în parte e pilonul cel mai important. Împreună, noi putem să facem mai frumoasă lumea din jurul nostru!

-Nu, chiar nu am făcut eu asta!

-Sonia, ești sigură? Pare că tu ai făcut-o!

-Nu, nu și iarăși nu!

Mama Soniei își pierde cumpătul: fiica ei o minte! De ce? De ce?

Este cu adevărat iritant când ne privim copilul cum neagă ceva despre care știm că este adevărat.

Ce ne trece prin minte? Oooooo!

,,Câtă de lipsit de respect!” ,,Încearcă să îmi arate că mă poate dovedi pe mine?” ,,Dacă mi-ai fi spus adevărul de la început, nu m-aș fi enervat niciodată atât de mult! Ar fi trebuit să știe asta!” ,,Cum de mă minți pe mine, pe mine, mama ta care mereu îți vrea binele?!”.

Și lista e larg deschisă, nu e așa?

De ce?

Deci de ce mint copiii? Dacă încercăm pentru puțin timp să nu mai despicăm firul în 16, întrebând ,,de ce” și alegem să devenim puțin curioși, observăm că minciuna sub microscop devine cumva interesantă, nu?

În fața noastră este un copil care știe că noi ne dăm seama de adevărul-adevărat și care continuă povestea sa proprie.

Pare că se întâmplă ceva ce merită a fi studiat….

Pare că se conturează următorul lucru: copiii mint pentru a-și proteja legătura cu noi.

Copiii țin la tot ce ne apropie pe noi, adulții, de ei.

Descoperirile copiilor

Copiii descoperă, desigur, tot ce îi irită pe părinți și îi transformă în cei ce pedepsesc, critică, ceartă.

În momentul în care copiii cred că părinții lor vor reacționa la adevărul pe care îl știu cu furie, etichetare, pedeapsă, ei mint pentru a păstra legătura de atașament.

Când copiii cred că părinții vor reacționa la adevărul pe care îl spun cu îngrijorare, cu atenție, cu înțelegere pentru decizia nefericită, ei vor fi sinceri de dimineață până seara.

Ce este de făcut? Adesea, în relații, avem de ales să avem dreptate sau să rămânem conectați. Îi îndemn pe părinți să încerce să acorde prioritate conexiunii și să sudeze soclul de încredere.

Copiii acordă foarte mare atenție modului în care părinții, adulții responsabili din jurul lor, răspund. Ce mă ține strâns legat de ai mei? Ce mă îndepărtează? Copiii aleg să spună adevărul atunci când reacția părinților duce de obicei la apropiere și nu la depărtare.

Cum am putea reacționa?

-Nu, nu, nu eu am stricat căsuța fratelui meu..Nu eu!

-Uh! Te aud. E bine să știi că dacă cineva, nu tu, ar fi stricat căsuța eu cred că aș înțelege. Este greu să ai un frate mai mic și este greu să fii nevoit să împarți mereu… Chiar dacă aș fi necăjită, în final aș înțelege ce s-a petrecut. Aș încerca să înțeleg, să ajut să nu se mai întâmple acest lucru și cred că aș da și o îmbrățișare celui ce a fost suficient de puternic să recunoască greșeala….Oare vrei o îmbrățișare acum?

Sau:

-Ba chiar mi-am făcut toate temele!

-Hmmm….Să știi că am primit vestea de la doamna învățătoare că temele nu au fost făcute în ultima vreme. Știu că este greu să le duci pe toate la bun sfârșit. Pe mine mă interesează mult mai mult ca tu să fii bine decât să mă supăr pentru aceste teme nefăcute. Totuși, sunt aici ca să înțeleg și să ajut. Promit să nu țin morală. Hai să vedem cum aș putea să ajut pentru a nu mai fi în situația aceasta pe viitor!

Și mama Soniei a înțeles ce este de făcut: este extrem de atentă la reacțiile ei, de adult responsabil. Sonia recunoaște în ultima vreme cu ușurință când greșește. Mama este mereu acolo să o vadă așa cum este ea, cu bune și mai puțin bune, să o îndrume, să o susțină, să o înalțe!

Dascălii sunt cei care pun lumină în drumul cel mai important pe care-l parcurge un elev în viață, cel al dragostei pentru carte. Ei sunt cei care răspândesc flacăra caldă a învățăturii. Pun și apă constant la rădăcinile lor ca să crească frumos și armonios. Nu uită să adauge dragoste, multă dragoste precum presară învățătoarea Marinica Achiței, care se află printre copii, în mijlocul lor, de când a terminat la rându-i prima etapă de studii, pe domeniu, în Iași. Tot în Iași predă, la Școala „Vasile Conta”, din 1992.  

A înțeles că odată ce a ales să îmbrățișeze această meserie, nu poate să stea cu mâinile la spate. A trecut prin etapa în care credea că temele lungi, în cantitate mare, dar și a predării rigide pot fi instrumentele perfecte prin care te poți impune în fața elevilor. Copiii i-au schimbat percepția asupra actului educativ. Clasa a III-a, Cercetașii Inventivi, sunt elevii din prezent ai învățătoarei care zilnic învață lecția iubirii, fericirii, empatiei, a colegialității, a stării de bine. Ceea ce fac împreună, îi ajută să se adapteze mult mai ușor situațiilor de viață, să-și înțeleagă, să-și accepte emoțiile, să fie empatici, să aibă încredere în potențialul lor, să știe să-și spună/ argumenteze punctul de vedere.

Marinica Achiței este și coordonatoarea inițiativelor „Școala de Fericire la Școală” și ,,Școala de Fericire Acasă” în cadrul Academiei de Bine condusă de Cătălin Stoica. La Iași, în acest weekend, sub egida acestui proiect, vor fi două zile foarte antrenante unde sunt invitați să participe gratuit la workshop-uri atât cadre didactice, cât și părinți care vor să devină creatori de viitor și să descopere cele mai bune metode ce comunicare și motivare la clasă, cât și acasă și care să înțeleagă tiparele emoționale și comportamentale ale celor pe care îi educă. Mai multe, în interviu!

Care este frumoasa poveste a escapadei academice?  Sunt puțini sau mulți ani buni de când vă aflați printre copii?           

Interesantă asocierea ,,escapada academică”. Dacă ne gândim, că eu sunt dintre acele cadre didactice care au ajuns la catedră imediat după absolvirea liceului și mai ales, într-o perioadă de intense transformări sociale și politice, ale anului 1989, poate fi considerată o ,,escapadă academică” debutul meu în învățământ.

Ce a stat la baza alegerii acestei meserii?

Asta m-au întrebat și Cercetașii mei. Mă număr printre fericiții copii, cărora mama le-a ales ,,meseria” și chiar s-a întâmplat să-mi placă. În clasa a șasea am pășit pentru prima dată în Liceul Pedagogic ,,Vasile Lupu” și am rămas până am ajuns la catedră. Și de atunci, în fiecare zi, în fiecare an, cu fiecare generație, am tot scris povestea profesorului, dar mai ales a omului din spatele profesorului.

Să facem un exercițiu: cum sunteți ca dascăl?

Sunt un dascăl căruia îi place să se reinventeze, să ajungă la sufletul copiilor și să le facă și lor, vocea auzită.

Recunosc, nu am fost mereu așa. Am stat și eu, o perioadă, în șabloanele ,,temelor lungi”, a ,,predatului rigid”, am crezut și eu că nota este cea mai bună salvare când vine vorba de autoritatea unui profesor.

Dar, în timp, mi-am coborât privirea și am privit cu mai multă atenție ochii și sufletele celor pe care-i aveam în clasă și am descoperit, că uneori umerii aceia firavi duceau poveri mult mai grele, iar rostul meu nu era de a-i mai adăuga una sau de ,,a-i tăia aripile”.

Prezentați-ne câteva aspecte esențiale care definesc relația cu elevii.

Cea mai bună definiție ar fi: ,,Gândesc cu sufletul în CLASA ÎN CARE EU MĂ SIMT EU”. Da, la noi în clasă, fiecare este pus în valoare, iar starea cu care venim și plecăm de la școală, se citește pe chip și poartă numele ,,FERICIRE”.

Care este profilul elevilor de la clasă? Ce clasă aveți în acest an școlar?

Clasa noastră se numește CLASA CERCETAȘILOR INVENTIVI și este clasa a III-a.

Dacă ar fi sa fac un profil al clasei, aș spune că este clasa în care fericirea, îmbrățișările, starea de bine, fac parte din rutina zilnică. Este clasa pe care cel mai bine și-au definit-o ei: ,,Suntem 32 de Cercetași care vor schimba viitorul, în clasa noastră nu sunt doar 32 de corpuri care vin la școală, ci și 32 de suflete”.

În ce școală predați, de cât timp și ce semnifică pentru suflet unitatea în care vă practicați meseria?

Profesez în Școala Gimnazială ,,Vasile Conta ” din 1992, pot spune că am evoluat profesional, în această școală. Ce semnificație are pentru suflet…Îmi place întrebarea! Faptul că un elev, din prima promoție din această școală, îmi este coleg de cancelarie, iar actualii elevi, Cercetașii Inventivi își doresc să doarmă măcar o zi în școală sau, că au îmbrățișat de cum au auzit prima dată ideea ,,Școlii de fericire la școală”, cred că este cel mai potrivit și complet răspuns.

Care sunt cele mai importante probleme care vă pun piedici în actul educațional?

Atunci când ai un colectiv de elevi și părinți ca al nostru, problemele se transformă în oportunități de învățare și împreună, căutăm cele mai bune soluții și strategii didactice. Dar, mai ales, suntem preocupați în permanență să accesibilizăm conținuturile, să le vedem aplicabilitatea în practică.

,,Cum putem folosi informația, în viața de zi cu zi?” este întrebarea care încheie fiecare oră de curs.

Credeți că Școala trebuie și/sau poate să educe?

Cred cu convingere, în ideea că Școala/ educația nu se rezumă doar la o clădire în care se desfășoară procesul instructiv-educativ. Cel puțin, nu așa o văd eu și nici elevii mei nu o privesc așa. La noi, fiecare oră este abordată transdisciplinar, iar ora de Educație civică este mereu prezentă, deoarece atitudinea, valorile morale sunt inseparabile. Textele de la limba română sigur au și niște valori morale, o învățătură care face trimitere la ora de civică.

Îi pregătim suficient pe copii pentru viață în accepțiunea dvs.?

Eu vorbesc din punctul meu de vedere și al Cercetașilor Inventivi.

Da. Ceea ce facem noi la clasă , îi ajută să se adapteze mult mai ușor situațiilor de viață, să-și înțeleagă, să-și accepte emoțiile, să fie empatici, să aibă încredere în potențialul lor, să știe să-și spună/ argumenteze punctul de vedere.

Pot spune cu convingere, că elevii pe care-i îndrum, sunt echilibrați emoțional, au curajul să-și spună opiniile, știu să aducă argumente logice și mature atunci când părerea  nu coincide cu a colegului.

Proiectele de antreprenoriat social ,,Porția de sănătate”, ,,Stil de viață sănătos” , ,,Design Futures”, realizate ca urmare a parteneriatului cu Asociația AllGrow, Podcasturile ,,Pauza mare”, ,,Camp-urile virtuale ” din perioada școlii on-line, sunt dovezile reale ale faptului, că Cercetașii inventivi au încredere în potențialul lor.

Unde ar trebui să fie schimbarea? Să înceapă de la nivel macro sau micro?

,,Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, este motto-ul care m-a ghidat și mă ghidează în tot ceea ce fac.

Schimbarea începe cu fiecare dintre noi, cu a vedea ce se ascunde dincolo de cuvinte, de a vedea strălucirea din ochii și sufletul fiecărui copil. Și da, eu cred că schimbarea începe și de la nivel micro. Iar elevii mei, așa cum gândesc și acționează, sunt sigură că vor face lumea mai bună.

Sunteți coordonatorul proiectului „Școala de fericire la școală”. De ce ați ales să fiți coordonatorul proiectului? Ce a stat la baza motivației de a vă implica astfel? 

De fapt, nu sunt coordonatorul proiectului ,,Școala de fericire la școală”. Conceptul acesta îi aparține lui Cătălin Stoica. El l-a creat și implementat prin școli, în cadrul Academiei de Bine, iar noi am rezonat foarte mult cu ideea, care a venit firesc, ca o definiție a tot ce făceam  la clasă. Mie mi-a revenit coordonarea noului concept, aceste două conferințe ,,Școala de Fericire la Școală” și ,,Școala de Fericire Acasă”.

Cercetașii Inventivi sunt magici și s-au făcut mereu cunoscuți. De aceea, de câte ori am avut ocazia, i-am pus în valoare. Așa s-a întâmplat și de această dată. În septembrie, am ales să particip la un workshop al Academiei de Bine, ,,Școala de fericire la școală”. Mi-a plăcut denumirea și am vrut să văd dacă mai am vreo noutate de dus Cercetașilor.

Povestind despre activitățile pe care le făceam noi la clasă și despre cât de minunați sunt elevii mei, am reușit să convingem Academia de Bine să vină la Iași, la invitația Cercetașilor. Și, în decembrie, timp de trei zile, Școala de fericire la școală, a fost nu numai în cele 4 școli, în care s-au desfășurat ateliere pentru elevi, profesori și părinți, și-a găsit loc și în sufletele celor prezenți.

Cum implementați concret în rândul elevilor? Ce fel de activități desfășurați? Sub ce forme? Individuale sau în echipă?

Activitățile noastre sunt diverse: de la activitățile cu abordare transdisciplinară, orele de curs, la activitățile extrașcolare, proiecte de antreprenoriat social, podcasturi. Toate acestea pun în valoare fiecare copil din clasa noastră, fiecare este bun la ceva, fiecare are emoțiile lui, urcușurile și coborâșurile firești, dar și momentele de strălucire.

Creștem împreună, învățăm unii de la alții, evoluăm spre cea mai bună versiune a noastră, umană și profesională. Da, sunt un cadru didactic care învață de la elevii săi!

Cât de importantă este bunăstarea elevilor în școli?

Este starea fără de care noi nu am concepe orele petrecute la școală. Starea de bine este o stare firească, la noi în clasă.

Fiecare își cunoaște plusurile și minusurile, și le acceptă, le îmbunătățește, ne bucurăm de reușite/ de progresul cât de mic al colegilor, punem accent pe exemplul pozitiv, excludem critica, căutăm să vedem ce este de îmbunătățit, atât la nivel cognitiv cât și emoțional.

Atrage atmosfera prietenoasă în sala de clasă rezultate mai bune?

Da! Faptul că poți să spui ce simți, pentru că știi că atunci când ai nevoie de ajutor, îl găsești, să ieși la tablă, să-ți ,,permiți ” să greșești știind că nimeni nu râde de tine, să ți se dea șansa să fii mâine, mai bun decât ai fost astăzi, conduce la încredere în sine, la echilibru emoțional și implicit, la progres și ,,rezultate mai bune”, pe care și le dorește fiecare.

Consider că primii ani de școală, debutul școlarității sunt foarte importanți pentru evoluția viitoare a fiecărui copil, atât ca elev cât și ca viitor adult. Traumele copilăriei  urmăresc și viitorul adult.

Ce se întâmplă mai exact pe 11 și 12 februarie la Iași? Este prima dată când aduceți acest proiect în orașul nostru?

O să încep cu ultima întrebare. Da, este prima dată când aducem ,,Școala de fericire…” într-un astfel de concept, iar orașul nostru este ,,primul beneficiar” al acestuia.

Până acum, acest tip de activități inițiate de Cătălin Stoica și Academia de Bine, se desfășurau sub formă de ateliere, în diferite școli/ orașe din țară. Așa s-a întâmplat și la Iași, în decembrie.

Evenimentele de pe 11 și 12 februarie au venit ca o materializare a dorinței unor părinți și profesori, care au rezonat cu ,,starea de bine și fericire în școală” și au dorit ca aceasta  să ajungă la cât mai multă lume și să poată ,,fi luată și acasă”.

Pe 11 februarie, în Sala Eminescu de la Grand Hotel Traian, se va desfășura un workshop facilitat de Cătălin Stoica și Alexandru Chiru, pentru profesorii care vor să devină creatori de viitor și să descopere cele mai bune metode ce comunicare și motivare la clasă, să înțeleagă tiparele emoționale și comportamentale ale celor pe care îi educă.

12 februarie, este ziua dedicată părinților. În aceeași locație și același interval orar, se va desfășura workshop-ul ,,Școala de Fericire Acasă”, o activitate interactivă în cadrul căreia părinții vor descoperi cum pot să relaționeze mai bine cu copiii, care este importanța inteligenței emoționale și sociale și cum pot descoperi cele mai valoroase metode de comunicare și motivare a copiilor, dar și care este influența tiparelor comportamentale asupra evoluției fiecăruia dintre noi.

Este Iașul pregătit de astfel de conferințe? Îmbrățișează profesorii și părinții astfel de participări? Cum simțiți acest freamăt la nivel local?

Și da și nu.

Ca de fiecare dată, ceea ce este nou, te scoate din zona de confort și în primă instanță, te obligă să privești cu scepticism o astfel de inițiativă. S-au înscris oameni din localități mult mai îndepărtate de Iași (Pitești, Bacău, Piatra Neamț), care au demonstrat că atunci când îți dorești să începi schimbarea de ,,la tine” distanța nu este un impediment. La polul opus am auzit și remarca ,,Eu știu să-mi educ copilul, n-am nevoie să-mi spună altcineva”.

Însă, cu toate acestea, s-a simțit nevoia unei astfel de inițiative , ,,copiii ne împing de la spate” și ne obligă să privim viața/ viitorul prin ochii și sufletul lor.

Așa mi s-a întâmplat și mie, când am decis să-mi asum această responsabilitate/ provocare și să organizez cele două evenimente gratuite, la Iași. Mulțumesc pe această cale parteneriatului real școală-familie de la nivelul colectivului de părinți din clasa mea. Acest proiect nu are finanțare, iar activitățile din decembrie și cele de acum au reușit să se materializeze datorită unor părinți care au înțeles, că dacă ne dorim o schimbare, nu trebuie să așteptăm un ministru, un guvern. Schimbarea poate să înceapă și de jos și depinde de fiecare dintre noi, iar starea de bine, fericirea vine în primul rând din interior.

V-ați gândit ca anumite activități să fie deschide către participarea și a părinților? Am înțeles bine că duminică este ziua dedicată lor?

Da, duminică este ziua dedicată părinților. Ba chiar am putea spune că ,,Școala de Fericire Acasă” a fost/ este cadoul pe care Cercetașii Inventivi, Cătălin Stoica, Alexandru Chiru și Academia de Bine îl oferă tuturor părinților care își doresc o relație cât mai bună cu copiii lor, o redescoperire a copilului din fiecare dintre noi.

Este ca o călătorie în trecut (copilăria adultului) ghidată de prezent (copiii de astăzi) și orientată spre viitor (copiii de astăzi, adulții de mâine).

Vă așteptăm să ne fiți alături în această călătorie!

Adrian Secal este unul dintre oamenii care se luptă pentru binele societății. Îl găsim în slujba copiilor  în ipostaza de învățător la catedra din Augustin, o localitate din județul Brașov. Culmea, când era la vârsta copilăriei și intra în diferite roluri de joc ba era pilot de avion, ba medic sau preot, dar niciodată meseria de dascăl nu a fost îmbrățișată nici măcar în joacă sau în câteva rânduri de imaginație. Și totuși, Adrian face minuni pentru copiii care provin din medii defavorizate. Poate că atunci când a plecat de acasă, a luat cu el peste tot în lume convingeri bine închegate însușite în sânul familiei. Nu se abate de la valorile preluate de la părinți, ci le transferă mai departe copiilor cărora le dedică inima lui toată.

Adrian Secal face parte din programul Teach for Romania, o organizație non-formală care formează oameni, cu sau fără experiență în educație, pentru a deveni profesori în învățământul public, pentru copiii din medii vulnerabile. Nu de mult timp, mai ales în comparație cu anii petrecuți în alte organizații. A vrut să cunoască realitatea care se petrece în sistemul de învățământ, în special rural, acolo unde sunt mai multe carențe, dar asupra cărora are dorința de a-și pune amprenta și de a crea oportunități de creștere și dezvoltare.

A creionat încă din primul an de aderare în interiorul Teach For Romania ideea unui spațiu educațional complementar școlii într-un autobuz și a ajuns să o și concretizeze cu ajutorul unor sponsori. A cumpărat un autobuz scos la licitație cu suma de 6000 de lei, dar lucrurile care s-au întâmplat în acest spațiu sunt mult mai valoroase și de neprețuit. Să-i cunoaștem povestea băcăuanului Adrian Secal care a avut intuiția de a se reorienta profesional și care a realizat că  în mijlocul copiilor și-a găsit sensul.

Să facem un exercițiu: cum e Adrian-omul? Cum e Adrian-dascălul?

Adrian – omul este cel care caută în fiecare persoană latura bună, luminoasă, indiferent de cât de multă umbră există.

Adrian – dascălul este persoana care vede în copii și tineri mai mult decât se poate vedea la un prim nivel de interacțiune. Cred că fiecare copil poate deveni cea mai bună versiune a lui cu sprijin continuu și multă empatie.

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dvs și le transmiteți mai departe copiilor?

Să plec la drum, de la început, cu încredere în ceilalți. Nu naivitate, cât încredere. Iar când această nu este primită ca atare, să ofer bunătate și nu răzbunare.

Ce ați moștenit de la mama? Dar de la tata?

Sunt multe lucruri moștenite de la ambii părinți. Nu mă leg de cele fizice, cât mai degrabă de personalitate. De la mama cred că cel mai important lucru moștenit este determinarea. Determinarea de a face ca lucrurile să fie cât se poate de bine pentru mine și pentru cei din jur. Iar de la tata împăcarea. Împăcarea cu mine însumi.

Ce se visa să devină băiețelul Adrian?

Unul dintre visurile mele a fost să devin pilot de avion – am și acum poza de la grădiniță. Apoi să fac bine celor din jurul meu, având în minte mai multe roluri, cum ar fi medic sau preot. Și, deși am fost cercetaș de mic copil, nu am simțit că domeniul educației e ceva ce mă atrage. Profesor sau învățător nu erau pe lista mea de opțiuni, nici măcar în tinerețe.

Ce fel de copilărie ați avut? Unde ați copilărit?

Am avut parte de o copilărie specifică unei familii cu venituri mici spre medii ce a trăit ultima decadă a comunismului și prima decadă a unei Românii post-Revoluție, cu părinți care, deși au crescut în rural, sau mutat în oraș (Bacău) pentru un trai mai bun și pentru ca noi, copiii lor, să avem acces la servicii la care ei cu greu au avut acces (educație în mod special). O copilărie în fața blocului, pe dealurile de la țară în curtea bisericii din a cărei comunitate religioasă am făcut parte.

O copilărie împărțită între viața de oraș și viața la țară, acolo unde mergeam cel puțin o lună în vacanța de vară, și nu doar pentru a petrece timp, cât și pentru a ajuta la diferitele munci specifice.

Totuși, datorită cercetășiei, o copilărie în care am avut permanent acces la opțiuni și provocări de învățare în afara sistemului formal, cu tabere și activități în natură, cu accent pe dezvoltare personală, însă în permanentă legătură cu cei din jur.

Studiile superioare le-ați finalizat la Iași. Apoi, ați luat calea Bucureștiului. Ce v-ați luat frumos pentru suflet din acești ani?

Experiențele trăite și oamenii întâlniți.

Sunteți singurul din familia dvs. care a ales meseria aceasta?

Da, sunt singurul din familie și din familia extinsă care a optat, într-un final, pentru domeniul educației. Și, deși sunt cel mai mare dintre frați, am avut cea mai sinuoasă traiectorie profesională, chiar dacă, în mare, am rămas într-un mod sau altul aproape de oameni.

Sunt puțini, dar buni ani de când vă aflați printre copii. Ce a stat la baza alegerii dvs.?

Dorința de a înțelege ce se întâmplă în sistemul de învățământ și dorința de a cunoaște mai în profunzime o comunitate rurală. Plus dorința de a crea și de a contribui la oportunități de creștere și dezvoltare pentru copii și tineri, de a da înapoi ceea ce și eu, la rândul meu, am primit.

Cum ați putea descrie detaliat traseul dvs. profesional, mai ales că ați activat în alte domenii? Ce sentimente vă încearcă când vă gândiți la cariera dvs.?

Pe scurt, o continuă experimentare. Am avut recent o discuție referitoare la acest traseu, la această traiectorie profesională. Cum spuneam și mai sus, o traiectorie sinuoasă, cu schimbări bruște sau într-o anumită linie de așteptări.

Revin la cercetășie 😊, Motto-ul pe care îl avem este să lăsăm această lume un pic mai bună decât am găsit-o. Este și ceea ce am încercat să fac în fiecare rol asumat, profesional, ca angajat sau voluntar, sau personal. Într-un mod sau altul am rămas aproape de oameni și comunități.

Iar când mă uit în spate, realizez cât de multe lecții am învățat și, la fel, cât de multe mai am de învățat, atât din experiențele deja avute, cât și din ceea ce încă nu am experimentat deja.

Sunteți în punctul dorit?

Suntem vreodată în punctul dorit? Sunt în locul în care în momentul prezent simt că am cel mai mult sens. Acum 5-6 ani nu credeam că voi ajunge aici – mutat într-o comunitate vulnerabilă, fiind implicat preponderent în activități educaționale pentru copiii și tinerii de aici. Și, chiar dacă încă nu îmi pun în valoare toți talanții, chiar dacă încă mă adaptez la diferitele provocări, în acest moment simt că sunt acolo unde sufletul meu se simte cel mai liniștit.

Ce ați învățat până acum de la copii?

Să mă bucur și să primesc bucurie și iubire.

Pe ce considerente se bazează relația învățător-copii?

Nu aș limita rolul doar la învățător per se. Ci m-aș duce mai departe puțin, pe rolul de educator (persoană care se implică în educație). Iar relația dintre educator și copii se bazează, în primul rând, pe deschidere și limitare a pre-judecății. Pe o cunoaștere a copiilor și contextului în care aceștia trăiesc, dincolo de cine sunt ei la școală.

Care este profilul copiilor dvs. de la clasă?

În clasa la care am fost învățător timp de doi ani am avut, cred, peste 25 de profiluri diferite de copii. Toți, însă, curioși. Chiar dacă fiecare în direcția lor, poate divergentă de ceea ce le puteam oferi eu.

Ce înseamnă Augustin pentru dvs.?

Moment Acasă 2. Acasă 1 este în Bacău, locul în care m-am născut și am crescut. Însă Augustin a devenit locul în care de aproape 4 ani îmi construiesc un nou acasă.

Cu ce este diferit Teach for Romania față de ONG-ul în care ați activat vreme de un deceniu?

Pe parcursul a mai bine de un deceniu am activat în mai multe organizații, însă Teach a fost un prilej și un facilitator pentru mine de a cunoaște mai mult și mai în profunzime realitatea din mediul rural, cu precădere în domeniul educației, fiind susținut și activ într-o comunitate vulnerabilă. Deși am lucrat și în primii ani la firul ierbii, experiența ca învățător/ cadru didactic full-time, sprijinit de organizație, m-a ajutat să fiu aproape în permanență în contact cu comunitatea și nu doar sporadic sau de la distanță.

Ușoară sau grea a fost reorientarea?

Ușoară nu. Însă mi-am păstrat alegerea, chiar dacă am avut momentele mele, și nu puține, de incertitudine și chiar de dorința de a renunța.

De ce Teach for Romania?

Cred că, dincolo de suportul și de impactul pe care îl are ca organizație în domeniul educației, Teach for Romania a fost pentru mine cel mai facil și cu sens mod în care am putut intra și cunoaște o comunitate rurală vulnerabilă.

De ce credeți că este învățământul de la țară defavorizat?

Lipsa de opțiuni și de resurse, atât pentru educatori, cât și pentru familii și chiar comunitate. Sunt multe persoane cu multă bunăvoință care încearcă să reducă sau să facă ne-vizibilă aceste lipsuri, însă este nevoie de mult mai mult.

Unde trebuie să fie schimbarea?

Din punctul meu de vedere sunt două schimbări sistemice care ar trebui să se întâmple: o schimbare a paradigmei actului/sistemului educațional în comunitățile defavorizate și o suplimentare reală a resurselor la pachet cu intervenție.

În ceea ce privește paradigma actului/sistemului educațional, consider că schimbarea se poate face pe următoarele paliere, complementare: o curriculă restrânsă, mai relevantă pentru copii, multe activități de învățare practică și mai mult personal de sprijin – co-teaching cel puțin până în clasa a 4a, consilieri școlari/psihopedagogi care să aibă un număr redus la cel mult 100 de copii față de aproximativ 800 acum.

La nivel de resurse și de intervenție lucrurile sunt puțin mai complexe, plecând de la servicii adresate copiilor, cum ar fi transport școlar, masă caldă, program prelungit, inclusiv cu opțiune de somn pentru cei mai mici, activități extra-școlare pentru toți copii, la servicii adresate familiilor – asigurare de spații de igienă și chiar de spălat haine, încurajarea angajabilității părinților (coroborată cu prelungirea programului pentru copii) și facilități la nivel de comunitate care să crească gradul de siguranță și de petrecere a timpului liber.

Ce v-a adus în învățământ? Dragostea pentru copii sau faptul că este o meserie decentă, deși nu e plătită la adevărata valoare?

În învățământ am ajuns în primul rând pentru faptul că a fost o portiță de cunoaștere mai profundă a comunității rurale și a sistemului educațional din zone vulnerabile. Însă pe picior de egalitate este și dorința de a sprijini copii și a crea oportunități pentru aceștia.

Ce puteți spune despre generațiile acestea de copii?

Sunt curioși. Chiar dacă această curiozitate le este atrasă de lucruri și opțiuni pe care avem tendința de a nu le înțelege sau accepta, sunt curioși.

Sunt diferiți copiii față de cei de pe vremea dvs.?

Fiecare generație diferă în funcție de opțiunile la care au acces și contextul în care cresc. Altfel, nu, nu sunt diferiți. Chiar dacă, la o primă și a doua vedere există mari discrepanțe, acestea se limitează, așa cum spuneam, la opțiuni și context.

Ce a însemnat să faceți parte din acest proiect? Ce ați învățat odată cu cele văzute în cadrul acestui proiect?

EduBuzz e un proiect prin care am încercat să diversificăm și să completăm opțiunile la care copiii din Augustin au acces. Și, prin ceea ce facem și oferim, să ameliorăm puțin din contextul în care aceștia trăiesc și se dezvoltă.

Ce signifiant are pentru dvs. sintagma „copii din medii defavorizate”? Nu au ce mânca, nu au rechizite la școală? Detaliați cât mai mult.

Defavorizat este un termen cu o încărcătură și conotație negativă pentru mine. Vulnerabil este termenul pe care îl prefer. Iar în acest caz, deja perspectiva se modifică, trecând de la trecut și prezent (defavorizat) la viitor (vulnerabil). Copilul dintr-un mediu vulnerabil este un viitor adult vulnerabil într-o lume pentru care este puțin pregătit să o înțeleagă și în care să se dezvolte. Iar vulnerabilitatea vine în primul rând de la resursele la care au sau nu au acces și de la contextul în care aceștia trăiesc – al comunității, al familiei și al școlii. Recomand studiul Fundației World Vision privind bunăstarea copilului. Sunt menționate acolo mai multe aspecte relevante, care descriu în detaliu ce înseamnă această stare de vulnerabilitate.

Ușor sau greu este să lucrezi cu copii din medii defavorizate? Ați simțit minima colaborare din partea părinților acestor copii sau totul a rămas pe umerii dvs.?

Ușor nu este, la fel cum nici în cazul copiilor care nu sunt în/din medii vulnerabile nu este ușor. Însă atât ușor/greu, cât și părinți care se implică/ nu se implică duce cu gândul într-o zonă de împărțire în alt și negru. Nu asta consider că e important, cât deschiderea și empatia pe care o ai atât față de copii, cât și de părinți.

Ce promisiuni le-ați făcut elevilor dvs.?

Cât timp au fost elevii mei, nu am promis multe sau de multe ori, în afara faptului că încerc să le ofer cât de multe oportunități pot. Acum, copiilor care vin la EduBuzz, la fel, evit să le fac promisiuni, căci promisiunile duc la așteptări, iar așteptările la frustrări dacă nu sunt îndeplinite. Însă le spun că încercăm să le oferim cât de multe opțiuni putem, în limita resurselor disponibile și a oamenilor care se implică alături de noi.

Ați purtat temeri cu dvs. la începutul carierei în învățământ?

Da, normal. Sindromul impostorului și temerea că nu voi face sau că fac ce trebuie m-au bântuit multă vreme. Și încă mai adie. Întotdeauna e loc de mai bine, însă am învățat să mă concentrez mai mult pe ceea ce pot face decât pe ceea ce nu pot. Și în acest fel temerile s-au redus ca intensitate, chiar dacă nu au dispărut.

De unde ideea Edubuzz? Care este frumoasa poveste a acestui autobuz?

Ideea unui spațiu/centru educațional complementar școlii o aveam încă din primul an de Teach. Am încercat mai multe variante, însă ideea de a face un astfel de spațiu într-un autobuz a venit într-un moment în care aveam alte opțiuni pe masă. Apoi lucrurile s-au aranjat cu sprijinul multor suporteri și susținători.

Ce părere au avut copiii de a desfășura activități în fața unei săli de clasă, tot într-un spațiu, dar un altfel de spațiu propice pentru învățare?

Abia așteptau să intre, să se bucure de tot ce au la dispoziție acolo. Și acum fac asta, chiar dacă nivelul de entuziasm a scăzut în intensitate. Însă ei continuă să vină, să se implice. Iar la autobuz a devenit în vocabularul local un loc de referință, un loc care înseamnă mai mult decât un reper.

Cum arată sufletul dvs, Adrian? Cu ce vă hrăniți zilnic?

Sufletul meu se hrănește cu natură, cu liniștea unei seri în curtea casei sau în curtea autobuzului, cu interacțiunea și relațiile dezvoltate cu oamenii din sat. E un suflet în continuă împăcare și liniștire.

Ce vă place la dvs? Dar ce nu vă place?

Cred că aici sunt multe lucruri de spus. Și în cazul meu, însă, aplic același principiu – evit să introduc binomul îmi place/nu-mi place la mine. Mă bucur atunci când sunt liniștit și simt că cei din jurul meu sunt liniștiți și bucuroși că sunt în preajma lor. Și încerc să înțeleg și să învăț din acele situații în care acestea, liniștea și bucuria, nu sunt prezente.

Ce proiecte ticluiți? Ce planuri aveți?

Personal, acum lucrez la acasă la mine. Îmi doresc să mă mut cu totul în următoarele două luni în casa pe care o am în sat și o pregătesc pentru acel moment.

Profesional, sunt la momentul în care vreau să intru din nou în sistemul de învățământ, de data aceasta ca profesor pentru elevii de gimnaziu.

Iar la EduBuzz proiectele sunt mai multe- de la o șură transformată într-un spațiu cultural-educațional, la o bucătărie prin care să putem oferi masă caldă pentru cât mai mulți copii din sat, un teren de activități sportive/de mișcare și atragerea de oameni cu care să oferim cât mai multe oportunități copiilor.

Sunteți copil al părinților dvs, sunteți frate, sunteți prieten, sunteți dascăl. Care rol vă onorează cel mai mult?

Toate mă onorează în egală măsură. Fiecare dintre acestea contribuie la cine sunt acum.

Aveți vreo dorință arzătoare care ați dori să se materializeze?

Toate cele menționate în ultima frază de la întrebarea 32 😊. Îmi doresc să ne putem atinge cât de curând un nivel de activitate de croazieră de care să se bucure cât mai mulți dintre copiii din Augustin.

Cum apar convingerile limitative și ce putem face pentru a le alunga?

Nu pot! Nu știu! Nu sunt în stare! Nu e de mine! N-am să reușesc niciodată! Nici nu mă gândesc! E peste puterile mele!

E peste puterile mele!

Și copiii voștri spun asta? Convingerile limitative sunt niște gânduri ca niște stavile înalte-înalte-înalte care ne cuprind în urcarea noastră. Îi cuprind și pe ei! Pe fiul și pe fiica ta. Toate convingerile acestea, toate ideile pe care noi ni le plăsmuim și în care începem să credem, dau valoare sau nu și înalță sau micșorează calitatea vieții noastre. Convingerile limitative sunt lucruri care pot controla viața noastră și stau la baza modului în care noi alegem să trăim.

,,Ni se pare că viața noastră este bine să fie într-un anumit fel, ni se pare că nu suntem suficient de buni doar pentru că nu avem un lucru special, sau nu avem o calitate dorită de noi, ni se pare că este vina altcuiva și nu a noastră că ne aflăm într-o conjunctură, ni se pare că nicicând nu vom putea fi mari doar pentru că nu avem materialul pe care ceilalți îl au la îndemână..” Să fie aceste cuvinte adevărate?

Ce să le spunem copiilor?

Să le spunem copiilor noștri că o idee în care credem suficient de tare și pe care ne-o punem în minte iar și iar, devine o convingere.

Cazul fericit este când îi ajutăm pe copii să viseze înalt și cu putere, când visul și munca și determinarea îi ajută să fie acolo unde doresc, să aibă exact ceea ce au vrut.

Unde este pericolul?

Ideile limitative sunt un real pericol însă pentru ei deoarece pot ajunge să le controleze destinul, să pună piedici, stavile, să amâne înflorirea și strălucirea. Să nu lăsăm ideile nocive să crească în noi, să crească în ei astfel încât să nu ne mai permitem să avem răbdare cu fiecare pas, cu fiecare început de drum..

Am spus și o mai spun: copiii calcă pe urmele noastre: uitați-vă în voi, gândiți-vă că sunteți buni, că puteți, gândiți-vă la momentele în care ați putut, în care ați reușit, în care ați fost lăudați și prețuiți, în care ați fost mulțumiți de voi! Împărtășiți asta cu copiii voștri. Împărtășiți obiceiuri sănătoase!

Explicați copiilor:

Nu spuneți ,,nu pot!” până ce nu ați încercat măcar o dată, până nu v-ați pus într-o situație anume.

Motivați-vă singuri! Nu vă întoarceți mereu la ce spun unii oameni: ,,acest lucru e greu, nu e pentru tine, nu ți se potrivește…”

Cei mai mulți părinți înțeleg importanța modelării obiceiurilor sănătoase,  și dau atenție și văd puterea din cuvintele pe care le folosesc. Copiii noștri își iau principiile de viață sănătoase de la noi. Cu atenție, cu răbdare, cu perseverență vom așeza copiii pe calea cea echilibrată a devenirii lor.

Este bine ca fiul sau fiica ta să știe că lumea se preschimbă în fiece zi, noi ne schimbăm o dată cu ea și este important să ne dăm seama de tot ceea ce avem special, tot ce ne împlinește și ne ajută să fim buni pentru noi și pentru ceilalți!!

Parohia noastră, Biserica „Înălțarea Domnului”, s-a născut în anul 2003. Preasfințitul Iustin a dorit să înființeze încă o parohie în Târgul Lăpuș fiindcă era o singură parohie în tot orașul și de aceea s-a înființat încă o parohie cu un număr mai mic de enoriași. Am început de la zero, după mai puțin de un an de căutări am obținut un spațiu pe care l-am amenajat ca biserica unde am slujit 10 ani. În 2005 am început să construim biserica. Ne-am străduit nu doar să zidim ziduri ci și suflete. Am făcut foarte multe activități cu tinerii.

Biserica am început-o în 2005, anul acesta am reușit să terminăm pictura ei. Sus avem un centru ce vă servii pentru activitățile cu copii, program de cateheze. Facem cu ei săptămânal cateheze. În 2010 a fost gata de zidit, a fost o lucrare mare dar Dumnezeu ne-a ajutat prin oamenii trimis de El. Din 2010 am finisat, tencuit am făcut instalațiile de încălzire și din 2015 am început pictarea, pictat de pictorul Alexandru Săsărman. Tema iconografică a bisericii este Iisus Hristos Mântuitorul lumii.

Din 2008 până în 2015 am activat ca inspector pentru catehizarea tinerilor, cu ocazia asta am făcut multe activități cu tinerii la nivel eparhial. În 2010 am fost cooptat în echipa Alege Școala. Din 2013 sunt protopop aici în zona Lăpușului, avem 57 de parohi micuțe.

Tabere

Am început primele tabere, tabăra ,,Dragostei și Prieteniei”, până acum am făcut 15 ediții și au participat peste 2000 de copii.

Tabăra s-a desfășurat în Munții Țibleșului la cabana Trei Brazi aparținând Direcției Silvice Maramureș. În tabere au fost prezenți 172 de copii din Episcopie, cu vârste între 12-20 de ani, participând potrivit vârstei lor. Au fost împărțite în trei categorii de vârstă: clasele V-VI; clasele VII-VIII și clasele IX-XII. În toată această organizare au fost implicați mai mulți profesori și studenți care vin să ne ajute. Copii vin din Târgu Lăpuș și din satele apropiate. Am făcut activități complexe, programul foarte bine alcătuit, începem cu un scurt program de rugăciune apoi cu un program sportive, concursuri, drumeții. Prezentări de tema.

Pe de altă parte, această tabără completează perfect educația pe care școala le-o oferă copiilor, mai ales prin orele de religie care duc la formarea lor ca oameni.

Încă din prima zi s-a născut o minunată prietenie între noi, încât mai târziu ne-a fost foarte greu să ne despărțim. Am avut parte de activități interesante, pe placul tuturor.

O activitate foarte frumoasă au fost atelierele, unde am confecționat icoane și am pictat tricouri cu însemne religioase, am mai făcut jocuri de echipă ce au reușit să ne unească iar am terminat cu un foc de tabăra deosebit.

Facem pelerinaje, mergem pe jos cu tineri și credincioși

Mai avem și programul ,,Construiește case, zidește suflete” eu am făcut împreună cu credincioșii prima casă prin 2010 și de atunci am tot făcut case. Avem până acum mai multe case la noi în parohie. În ultimii 3 ani am făcut 16 case.

În jurul nostru există 7 mănăstiri: Rohia, Rohița, Dealu Mare, Breaza, Dumbravă, Berința, Lăpușul Românesc.

Proiecte de viitor

Ne dorim să reluăm taberele, pelerinajele. Să facem un centru social, o clădire cu cantină, cu o sale de mese, cu spații de cazare. Amenajarea spațiului din jurul Bisericii. Ne dorim un parc în jurul biserici.

,,Biserica este un loc al terapiei prin frumos”

Clădirea restaurată va deveni drept școală pentru comunitatea parohială, aparținând parohiei Târgu Mureș I, sub coordonarea și supravegherea părintelui Claudiu Nicoară.

Prima școală românească din municipiul Târgu-Mureș a funcționat între anii 1765-1907. Prima documentație o putem găsi în Ordinul Guvernului din 24 aprilie 1768 unde se menționează existența acestei clădiri modeste, în care copiii învățau să scrie în limba română. Este de menționat faptul că Gheorghe Maior, tatăl celebrului cărturar Petru Maior, a fost unul dintre profesorii ce au activat în această școală. În anul 1912, clădirea a avut alte întrebuințări: casă de locuit pentru cântăreții bisericii și urmând a fi casa pentru oamenii de serviciu.

Între anii 1988-1990 clădirea veche a avut parte de reparații capitale, fiind practice reconstruită, păstrându-și doar dimensiunile originale și elementele arhitecturale.

Între anii 1994-2001, clădirea școlii este întrebuințată drept sediu pentru Liga Tinerilor Creștini Ortodocși Români din Târgu-Mureș, după care rămâne neutilizată.

În urma renovării efectuate recent, aici vor avea loc activitățile școlii parohiale ce are în jur de 20 de copii din parohie. Aceștia au fost împărțiți în două grupe: una cu copii cu vârste între 3 si 5 ani și una cu copii cu vârsta până la 12 ani.

Tina și Sorin au 9 ani. Sunt frați gemeni. Sunt tare buni și veseli și curioși și harnici. În ultima vreme, mama lor a observat că cei doi copii se îngrijorează destul de repede din orice. Și într-o bună zi le-a spus povestea aceasta:

Un experiment

Profesorul meu de biologie era grozav! Câte și mai câte nu ne povestea domnul profesor! Într-o bună zi a intrat în clasă cu un pahar de apă și o sticlă plină cu apă. Tacticos, a așezat obiectele pe catedră. Apoi a turnat o cantitate de apă în pahar, l-a luat în mână și l-a ridicat în fața ochilor noștri.

Oh, ne-am gândit noi, să vezi că ne pune întrebarea aceea clasică: ,,Oare paharul e pe jumătate plin sau pe jumătate gol…?”

În loc să facă ceea ce presupuneam noi, profesorul a întrebat:

,,Ce greutate credeți că are apa din acest pahar?”

Ei bine, ne-am grăbit să presupunem iar și am dat răspunsuri care mai de care mai uimitoare.

,,Hmmmm…., a spus domnul profesor, poate că ar fi bine să vedem lucrurile altfel: dacă ținem acest pahar în mână un minut sau două, sau trei, o să spunem: ,,ce pahar ușor!” Dacă vom alege să ținem paharul în mână pentru jumătate de oră, vom simți o greutate mare și vom fi nerăbdători să lăsăm jos paharul din mână. O să avem o vreme amorțeală în braț, însă disconfortul va dispărea rapid. Dacă totuși o să luăm o decizie ciudată și vom alege să ținem paharul în mână o jumătate de zi, vom spune că e foarte greu. Mâna o să ne doară, corpul o să ne doară, vom paraliza, poate, ne vom pierde interesul pentru ce este în jur…Vom sfârși prin a scăpa paharul din mână! Greutatea paharului nu se schimbă, desigur, însă cu cât îl țin mai mult cu atât devine mai greu, așa este?”

Ciudate alegeri

,,Dar cine și-ar dori o astfel de alegere?”- am întrebat noi.

,,Ori de câte ori ne îngrijorăm, alegem să avem în mâna noastră un pahar cu apă. Exact ca acesta. Dacă ne vom gândi la tot ce ne apasă câteva minute, nimic major nu se va întâmpla. Dacă ne vom petrece o oră întorcând problemele pe toate părțile, nu ne va fi bine, însă ne vom ridica rapid. Dacă vom petrece o zi cu gândul la greutăți, vom fi paralizați, incapabili de a face altceva până ce lucrurile nu se vor calma. Suntem singurii care putem decide dacă lăsăm paharul jos din mână într-un timp scurt sau într-un timp îndelungat, punând ceea ce contează ,,în așteptare”.

Desigur că am primit o lecție importantă, pe care o țin minte și azi!

Copiii s-au uitat unul la celălalt: poate că mama lor nu spusese ,,nu te mai îngrijora din orice”, însă dăruise ceva mai mult decât un sfat care nu schimbă mare lucru.

Dăruise poveste, timp împreună, un mesaj viu, amintiri dragi și un simbol pe care aveau să îl folosească amândoi de acum înainte.

Fii bun! Fii cel mai bun! Fii AS! Fii vârful din seria ta, din clasa ta, ba chiar din generația ta!

Ridică-te, fă-te recunoscut!

Dansează ca să fii cel mai bun, fă exerciții de matematică și vei fi recrutat în echipa de olimpici! Cânți la pian, vei participa la un concurs curând? Te-ai făcut remarcat? Nu? În cât timp crezi că vei deveni cel aplaudat? Ți s-au expus lucrările? Ai umplut sălile? Ai publicat cartea? Când? Când?

O întâmplare

Kurt Vonnegut, celebrul scriitor american, a povestit la un moment dat o întâmplare din adolescența sa: avea 15 ani și își petrecea o lună din vacanța de vară lucrând alături de o echipă, la un sit arheologic. Într-o bună zi, unul dintre arheologii cu experiență l-a abordat pe adolescent, dorind să îl cunoască mai bine, și l-a întrebat dacă face un sport anume. Adolescentul a răspuns că nu face niciun sport dar că merge la cor, ia lecții vioară și de pian și participă la cursuri de teatru. Fața omului de știință s-a luminat și a exclamat: ,,WOW, bravooo!”. Adolescentul a plecat însă stingher capul și a răspuns ușor rușinat: ,,dar NU, nu merit laude, nu sunt într-adevăr bun la niciuna dintre activitățile acestea….”

Arheologul l-a privit cu blândețe, a zâmbit și i-a spus: ,,nu cred că a fi cel mai bun în ceva este adevăratul sens pentru care facem acel lucru. Ai toate aceste experiențe minunate și te bucuri de ele și fiecare în parte te învață ceva anume și fiecare te va face o persoană mai interesantă, mai dăruită, mai specială, indiferent de cât de bine o vei duce la capăt!”

Acele cuvinte l-au impresionat enorm pe viitorul mare romancier: se vedea într-o zonă soră cu mediocritatea când participa la acele activități, credea că de fapt irosește, se irosește; în loc să se concentreze pe faptul că îi făcea plăcere să fie acolo, să facă tot ce făcea, gândul său fugea mereu spre ideea că nu este capabil să atingă performanța.

Mitul talentului absolut ne-a înrobit

Am fost crescuți într-un mediu ce vedea doar performanță, pe culmi- sau hăuri. Știam că putem fi sus sau jos. Ni se povestea că nimeni nu știe cum îl cheamă pe cel de pe locul 2, că medalia de bronz e ca și inexistentă. Mitul talentului absolut ne-a înrobit și ne-a umbrit. Eram demni de ceva doar dacă spuneam ,,am câștigat”.

Să le dăruim copiilor noștri șansa să facă ceva de dragul activității în sine, să picteze pentru că au chef, să studieze o limbă străină doar pentru că simt importanța instrumentului, să schieze și să patineze pentru că le place sentimentul de zbor, să înoate pentru că se simt puțin delfini, să desțelenească geometria pentru că le-a plăcut ce au citit despre Thales. Să îi lăsăm să se joace de dragul jocului și să le spunem ce treabă grozavă fac atunci când se familiarizează cu ABC-ul de peste tot.

Vom admira persoana ce devin și îi vom admira indiferent unde vor sta agățate medaliile: pe panoplia cu victorii sau pe panoplia inimilor fericite.

Ne pregătim de școală!

Începe școala și anul acesta, dar în situații atipice, așa cum de altfel s-a mai întâmplat de multe ori în ani demult apuși, astupați de negura uitării.

Începe școala și e mai greu decât știam cu toții și e musai să ne adaptăm și să facem slalom printre știri contradictorii, hotărâri și răzgândiri.

Începe școala și singura constantă din tumultul emoțional din copiii noștri suntem noi. E în sarcina noastră, a părinților, să îi pregătim în suflet cum se cuvine pentru a primi cunoștințe importante în formarea lor academică și socială.

Începe școala. Ce putem face?

Calmul părintelui, exemplu de urmat

Ca părinți putem decide modul în care va participa copilul nostru la actul educativ. Când decidem ceva, să o facem cu inima deschisă, cu hotărâre, fără a comenta, eticheta, bagateliza hotărârile altor familii.

Copiii noștri au auzit nenumărate știri și conversații din martie și până azi. Câte vești, câte necunoscute! Un comportament al părintelui dominat de calm și pragmatism îl va ajuta pe copil să evite stările de anxietate, prin puterea exemplului. Realizează o listă cu ceea ce îl îngrijorează, în ordinea elocvenței frământărilor. Elaborează un plan, vezi ce este în puterea voastră să rezolvați și ce nu. Ajută-l să vadă că uneori gândul că trebuie să faci ceva e mai îngrijorător decât acțiunea în sine. Poți schimba ceva? Atunci notează rezolvarea. Nu poți schimba nimic? Atunci e timpul să lași să treacă acel lucru.

Învățăm bine în perioadele de calm

Nu este niciun secret: învățăm cu spor în perioadele cu stare de calm; profesorii și părinții (mai ales) trebuie să fie convinși că nevoile copilului vor fi satisfăcute în această direcție. Comunicarea clară, fără panică, cu argumente clare, cu blândețe și înțelegere pentru ceea ce simte copilul, ne vor ajuta pe noi toți să trecem peste această încercare anume.

Școala este despre actul de a învăța în egală măsură în care este despre socializare, despre șlefuirea abilităților de relaționare în grupurile de copii, pe orizontala interconectării. Relaționarea s-a modificat în ultimele luni. Ținem legătura cu cei dragi, desigur, chiar dacă doar în întâlniri on-line. Ne întâlnim, însă ne conectăm fizic mai puțin, respectăm distanțarea fizică din grijă către cei pe care îi îndrăgim. Este bine să îi încurajăm pe fiii și fiicele noastre să își asculte cu seriozitate colegii și prietenii fără a le ridiculiza temerile. Când grijile se adună iarăși, este potrivit să revedem listele create, să gonim din nou îndoiala și frica.

Ascultă-ți copilul! 

Ascultă, ascultă, ascultă! Acesta este sfatul meu. Uneori un copil are nevoie doar de o discuție scurtă, de lămurire clară și în cuvinte puține pentru a își reveni dintr-un episod de tremur lăuntric. Reformulați ceea ce ei au exprimat pentru a le dovedi că au fost ascultați, nu doar auziți. Acest aspect are un rol vindecător și încurajator, cu siguranță.

Ritm și siguranță 

Să creăm în familie un sentiment de siguranță identificând aspecte repetabile, un ritm al zilei și al săptămânii. Un program clar structurat, cu evenimente ce nu se schimbă și nu se anulează vor oferi copilului o ancoră într-o mare tumultoasă de incertitudini.

Da, suntem într-un proces de schimbare și da, debutul acestui an școlar a însemnat că ne-a fugit pământul de sub picioare chiar și de mai multe ori pe zi. Poate că vom avea parte de o a doua perioadă de carantină, poate că nu, însă modul în care transmitem informația copilului nostru trebuie să fie departe de a fi caracterizat drept alarmist. Presară certitudini tu, părintele, rămâi far ce ghidează cu lumină clară și constantă.

După un timp intensitatea oricărei situații scade, se stinge. Ceea ce lași tu în sufletul copilului, cu orice ocazie, este o oază de siguranță care, învățată, va fi transmisă din generație în generație.

Mirela nu era în apele ei. Se va întâlni iar cu tot ,,clanul”; mătuși, verișoare, unchi și cumnați vor deschide iar discuția: Tudor e prea mămos și ea încurajează asta și uite, peste două-trei luni își face buletin. De ce nu se dă în lături? Să se retragă odată din discuții, să îl lase doar pe tată să trateze cu el. Oare ea, mama, nu își dorește un bărbat dur și puternic? Așa cum sunt ei în neam?

Mirela se simte bine lângă fiul ei aflat în pragul adolescenței. De fapt, toți trei-mamă, fiu, tată- se simt bine împreună. Tudor alege din fiecare părinte ce îi trebuie, lucrurile sunt armonioase. Și totuși, dacă ea greșește?

Mamele primesc avertismente

Sfătuiesc mamele să rămână conectate cu fiii lor. Da: tot timpul mamele vor primi avertismente din partea grupului restrâns sau lărgit ce le înconjoară: ,,…nu va mai fi băiat puternic dacă nu faci cumva să dispari din peisaj, să vezi! Mai ales când trece în adolescență!”

Societatea și băieții ce relaționează ,,sărac”

Mesajul sună destul de brutal: îl vrei dur, descurcăreț în tot, independent, stăpân pe forțele sale? Vrei să-și croiască un drum bun în lumea bărbaților lumii? Atunci fă tu, mama, un pas în spate și lasă-l să se descurce fără un model al relaționării feminine.

Apoi, peste câțiva ani, societatea devine critică: ,,…ce-i cu băieții aceștia? Nu-și pot păstra o relație de durată, nu își asumă, relaționează puțin și sărac… Unde o fi fost și mama aceea a lui să îi arate căldură și afecțiune?”

Când mamele doresc să dezvolte puterea lăuntrică din băieții lor vor realiza acest lucru ținând vii firele nevăzute, contactul cald și plin de sevă. Nu îi vor alunga, nu le vor transmite că trebuie să fie total diferiți de ele, de felul în care tratează ele lucrurile, de felul în care le descurcă și le cresc.

Un model masculin este important în viața fiului. Este un lucru de netăgăduit. Tații sunt cei ce dezvoltă abilități diverse, sunt cei ce își vor ajuta fiii să facă față mai bine stresului și frustrării și cei ce vor arăta, prin propriul bun exemplu cum poate fi ținută agresivitatea sub control, sau cum poate stima de sine să fie păstrată la cote înalte.

Suportul patern și suportul matern

Valoarea puternică a suportului patern nu exclude, la nicio vârstă a băiatului, prezența caldă și echilibrată a mamei în viața fiului; retragerea forțată a acesteia are note de  abandon pentru copil; acest proces aduce doar urmări nefaste în viața bărbatului în care băiatul se transformă.

Granița între ,,băiețelul mamei” și ,,fiul ce rămâne conectat cu mama” este subțire, însă cu tact și răbdare vom ști cât să păstrăm în fiecare talger astfel încât proporția potrivită să dăruiască acestei lumi un bărbat puternic și echilibrat emoțional.

Mirela știe azi ce are de făcut. A pus pe ,,mute” ecoul ce îi sună în urechi rostogolit de la cuvintele celor din jur. A dat ,,tare” vocea instinctului lăuntric, hotărârilor benefice din familia mica și a rămas bucuroasă, grijulie și fermă în viața fiului ei.

Și adolescentul? Adolescentul crește echilibrat și sigur, cu modele benefice, securizate,  în jurul lui.       

Ochii Marei sunt rotunzi și strălucitori. Măsoară gardul de jos și până suuuus! Josul îl poate cuprinde însă partea de sus e până la nori. Dincolo de gard e larmă și-s chicoteli. Mara e curioasă și vrea să știe ce e pe partea cealaltă. Își face curaj, pășește printre tufele de trandafir. Pune piciorul pe ghizd. Se poticnește. O data și încă o data. Apoi reușește. E mai aproape de momentul în care își culcă curiozitatea. Se prinde cu mânuțele de vârful gardului. Și alunecă. Se julește ușor pe cot. Dar e în regulă și reia procesul și….

-Doamne, Mara! Glasul bunicii este foarte speriat și aproape mustrător. De ce te-ai urcat pe gard? Vrei să cazi??? Spune-mi! Oh, și te-ai julit! Și ce tare! Dacă se infectează rana? De ce nu te astâmperi? Spune-mi? Data viitoare să vezi tu ce pățești! Doar mai încearcă o singură data să vezi tu ce tare cazi!

Aventuroșii sigur pățesc ceva?

Mara are 5 ani. Ea nu aude neapărat cuvintele bunicii (izvorâte din grijă); ea aude: aventuroșii vor păți sigur ceva. Curiozitatea se pedepsește. Chiar dacă ție ți se pare sau știi că nu e grav, instinctele te înșeală- altcineva știe mai bine! Adevărul suprem e la mine, adultul. Vei da greș. Dacă stai la locul tău primești laude- altfel, nu! Ieși din ,,bula ta” și ți se va întâmpla ceva rău.

Și tot așa, se umple cămara Marei de cuvinte nerostite, ce o vor urmări și o vor limita poate toată viața.

Altoiul îndoielii din copiii noștri

Sădim, doar din grijă, uneori, altoiul îndoielii în copiii noștri. Folosim cuvinte pe care le-am auzit mereu atunci când noi eram copii și le dăruim mai departe, fără preget, generațiilor ce vin. Și ei, ca și noi, vor crește cu simțământul că nu sunt suficient de capabili, că mereu greșesc ei undeva, că nu au muncit destul, că doar alții merită; au mereu gândul că ,,bine că am atât când alții au mai puțin și nu e frumos să cer, să doresc să mă înalț”, ,,lasă, e bine și atât”, ,,dacă îndrăznesc mai mult cine știe ce se mai întâmplă”.

Sabia lui Damocles este sus, știm bine, însă e alegerea noastră să ne trăim viața cu ochii doar la ea sau să trăim așa cum ne mulțumește, cu putere lăuntrică în fața oricărui pericol.

Vocea adultului, sună mută, țipând, în urechi decade întregi, intră în ființa noastră și pleacă ,,la pachet”, cu bune și mai puțin bune (desigur) spre fiii și fiicele noastre.

Dincolo de gard e lumea colorată și viața și reușita și descoperirea sinelui și a puterilor lăuntrice, dincolo de gard sunt încercările ce te fac semeț, dincolo de gard e învățătura și-s probele lui Făt –Frumos.

Să îi lăsăm dincolo de gard, să-i păstorim cu răbdare și încredere, să avem știință că vor putea, că le-am fost suficient sprijin bun.

Ochii Marei sunt rotunzi și strălucitori. E tot curioasă însă bunica i-a spus că nu-i va fi bine dacă încearcă.

-Mara, vrei să te urci pe gard? Mătușa Marei îi zâmbește cu toată inima.

-Da…dar dacă o să cad?

-Hmmm… există posibilitatea să cazi și există posibilitatea să nu cazi! Hai să vedem ce va fi azi.

Curajul năvălește în Mara. Se cocoață, încet și sigur, știind că se poate baza pe mobilitatea ei și pe voința ei. E sus, pe gard, fericită. Tu o vezi?