Avea de gând să urmeze o școală normală, cu specializarea învățător, însă soarta i-a hărăzit altceva. Crina Zvobodă, artist ventriloc, se dăruiește tot copiilor prin intermediul artei care, de-asemenea, ajută la dezvoltarea și creșterea armonioasă a lor. Este a celor mici de mulți ani, însă pasiunea și talentul vorbește în fața lor.

Și-a dat întâlnire cu ventrilocia în vara dintre anul I și anul II de Master. A văzut acest gen de show pe Youtube prima dată.  A prins-o atât de tare pe Crina încât a cucerit toate scenele teatrelor din țară.  A pierdut numărul spectacolelor, deși ventrilocia este foarte puțin cunoscută.

Crina, porți numele unei flori. Oare la ce s-au gândit părinții tăi când ți-au pus acest nume? Care este povestea din spate?

Nu știu dacă se ascunde o poveste aparte în spatele alegerii numelui meu. Îmi place că port acest nume, îmi plac florile, nu îmi plac crinii în mod special, însă numele Crina îmi place foarte mult.

În jurul căror valori guvernezi?

Eu încerc să fiu mereu corectă. Nu îmi plac oamenii care nu au integritate, care se dau după cum bate vântul. Copiilor mei încerc să le insuflu în permanentă să fie generoși și corecți.

Cum arată sufletul tău? Cât de împăcat este cu ceea ce face și cu ceea ce întâlnește în drum?

Eu sunt fericită și liniștită, chiar dacă am o viață agitată. Sunt împăcată cu mine și cu ceea ce fac. Ăsta este răspunsul pe care vreau să ți-l dau la bătrânețe 🙂 Îmi pun în permanență o groază de întrebări și de probleme. Dar cred că e normal. Oamenii și mai ales artiștii sunt într-o continuă căutare, cea a fericirii, a iubirii, a iubirii de sine, a adevărului scenic, a celei mai bune variante a unui personaj pe care vrei să îl creezi, a inspirației, a bunătății din tine, din oamenii pe care îi întâlnești. Ce pot să îți spun este că băieții mei sunt cu adevărat bucuria și lumina sufletului meu. Totul capătă sens cu ei în inima mea.

Știai de mică ce înseamnă această formă de artă și ți-ai dorit să îmbrățișezi această meserie de la vârstă fragedă sau aveai alte planuri pentru tine?

Voiam să mă fac învățătoare sau educatoare. La liceu am avut o profesoară care a insistat timp de un an să mă înscriu la niște cursuri de teatru. M-am înscris în clasa a X-a și după câteva luni am știut că asta vreau să fac pentru tot restul vieții.

Ventrilocia este o artă. Tu când ai făcut cunoștință cu ea? Când ți-ai dat primul date neoficial?

Am descoperit ventrilocia în vara dintre anul I și anul II de Master. Atunci am avut primul laptop. Am văzut acest gen de show pe Youtube și am zis să încerc. Mi-am comandat o carte și o păpușă din SUA și am început să mă antrenez.

Dar oficial?

În acea vara lucram și ca bonă la o familie minunată, care de ziua mea, în octombrie, mi-a dăruit o păpușă ventriloc profesională. Am avut o emoție atât de puternică atunci, a fost un cadou care mi-a marcat viața, aș putea spune. Când am plecat spre casă, am susținut primul show improvizat de ventrilocie în troleibuzul 86. Când am coborât din troleibuz, toată lumea a aplaudat. Atunci am decis că vreau să devin ventriloc.

Crina, ce face mai exact un ventriloc?

Ventrilocia este artă de a vorbi fără să îți miști buzele, dar un ventriloc face mai mult de atât. Un ventriloc dă viață și glas unei păpuși sau unui obiect. Asta e magia, să faci o păpușă să pară atât de reală, încât spectatorii să empatizeze și să interacționeze cu ea.

Un ventriloc bun se naște cu o capacitate aparte de a vorbi aproape fără să își miște buzele. Cine îl urmărește cu atenție, nu vede nicio mișcare pe fața lui. Aude doar o voce schimbată care dă impresia că vine de undeva din spate. Ce mai ascunde el?

Un ventriloc bun este în primul rând un actor bun. Tehnica de a vorbi fără să îți miști buzele se studiază și se învață, nu este o abilitate aparte cu care te naști. Oricine poate vorbi fără să își miște buzele. Însă nu oricine poate să facă o artă din asta.

Ușoară sau grea este ventrilocia din accepțiunea ta?

Aș spune că nu este ușoară.

Cine a descoperit talentul pe care-l porți? Pe cine dai „vina”?

Dacă e să vorbim despre talent este cel actoricesc. Acea profesoară din liceu l-a descoperit probabil, nu s-a lăsat până nu i-am spus că m-am înscris la un curs de teatru. Ventrilocia se învață.

Despre perfecționarea ta ce-mi poți spune?

În perfecționare m-au ajutat foarte mult convențiile din SUA la care am fost și în rest studiu personal, multă muncă și multe show-uri. Cu fiecare spectacol am devenit mai bună.

Vorbește-mi puțin despre prietenii tăi și anume Bunicuța, Romeo. Cine îi confecționează?

Toate păpușile mele sunt cumpărate din SUA, iar eu le personalizez.

De curiozitate și pentru că nici nu cunosc, cât ajunge să coste o astfel de păpușă?

O păpușă cum este Bunicuța costă undeva la 100 $, iar o păpușă profesională, cum este Romeo, costa acum 10 ani în jur de 1000$.

Alături de cine ai primit primele aplauze și unde a fost primul spectacol pe care l-ai susținut?

Am anticipat un pic întrebarea. Am scris și mai sus că primul spectacol a fost în troleibuzul 86 alături de păpușa Romeo. Iar primul spectacol mai oficial a fost într-un orfelinat.

Crina, ce ai simțit la primul spectacol?

Am simțit că sunt fericită și am simțit o iubire imensă pentru copiii din fața mea.

Acum, mai simți emoții având în vedere experiența?

Am emoții de fiecare dată. Mari emoții. Dar când pășesc în față oamenilor, lumea e a mea.

Ce proiecte ticluiești și în ce proiecte ești implicată în prezent?

Am în lucru un spectacol nou la Teatrul Nou din București. Premiera va avea loc în septembrie. Sunt implicată în mai multe spectacole de la Teatrul Nou, spectacole în care folosesc și ventrilocia, Despre îngeri și păsărici, este un one woman show în regia lui Cristian Ioniță, Șase feluri de mâncare dintr-o singură găînă, în regia lui Mircea Rotaru, un spectacol în care joc alături de Ștefana Ionescu-Dârzeu și Vlad Andrei,  Cu gurile larg închise, este un spectacol de stand up și ventrilocie pentru adulți, Crina și păpușile vorbitoare este un spectacol de ventrilocie pentru copii. Mai am un spectacol la Teatrul Dramaturgilor Români, Urmuz va fi numele sau, în regia lui Gavriil Pinte. Și în acest spectacol folosesc ventrilocia.

Pe unde te-ai plimbat prin țară cu prietenii tăi? Câte cuceriri ai făcut cu ei?

M-am plimbat cam prin toată țară cu prietenii mei, noroc că îmi place să conduc.

Simți că a fost Românii au talent o rampă de lansare? Te-a ajutat acea apariție de acum câțiva ani?

Da, m-a ajutat foarte mult acea apariție de acum 10 ani pentru că ventrilocia era o artă prea puțin cunoscută la noi în țară. Îi rugăm pe oameni să mă lase să joc gratis ca să capăt experiență și tot era greu. În general, oamenii răspund greu la noutate. După Românii au talent, a început să sune telefonul.

Apropo de cuceriri, simți că și adulții sunt fascinați și intră în lumea aceasta jucăușă și ei?

O daa, la spectacolul meu de ventrilocie pentru adulți, “Cu gurile larg închise”, se râde cu lacrimi. Dar și la spectacolele pentru copii, părinții se distrează enorm.

Ai ținut vreodată evidența spectacolelor? Câte ai susținut?

Le-am numărat până la spectacolul cu numărul 1000. Au trecut ceva ani de atunci.

Ești artist. Pe lângă meseria frumoasă și specială pe care o ai, ce mai porți în suflet?

Îmi place să petrec timp cu familia și mai ales cu băieții mei. Îmi place să fac sport, să dansez și ador să merg la mare.

Când te uiți în oglindă, ce vezi, Crina? O femeie mulțumită personal și profesional?

Îmi place viață mea, da! Chiar sunt fericită.

Iubește Crina?

Dacă mă întrebi dacă există cineva în viața mea, îți spun că există, este soțul meu, tatăl copiilor mei, pe care îl iubesc enorm.

Porți temeri, regrete, frici?

Hmm… nu neapărat. Chiar dacă sufăr mult când sufăr și am încredere mare în oameni și fac o dramă atunci când sunt dezamăgită, am capacitatea să uit și să iert cu adevărat. Îmi e frică de oamenii parșivi.

Dar actul curajos cel mai mare pe care l-ai făcut, care ar fi?

La întrebarea asta nu știu să răspund. Dar cred că m-am simțit foarte curajoasă atunci când am plecat singură în America la o convenție.

Ce simți când te uiți în urmă la devenirea ta?

Simt că a meritat.

La ce nu ai renunța niciodată în viață?

Știi cum se zice, nu spune niciodată, niciodată. Dar cred că nu aș renunța la bunătate.

Photo credit: Viorel Lorand

Măriuca are 4 ani. Și uneori se supără tare. Sau mai puțin tare. Sau foarte tare.

Și chiar nu știe exact să vorbească despre ceea ce simte.

Și asta vine cu o stare iritantă de frustrare și amărăciune.

Tatăl ei se așează lângă ea și îi spune cu blândețe:

-Uite, mai devreme, când te-ai supărat ce simțeai? Simțeai să țipi așa, ca un leu-paraleu?

-Da, da!

-Uneori, când ne supărăm, suntem furioși, știi? Și emoțiile plăcute și cele neplăcute sunt tot ale noastre. Hai să vedem ce e de făcut data viitoare când te simți așa…

În altă zi, mama Măriucăi o ajută:

-Oare acum supărarea e așaaaaaa de mare (și depărtează sugestiv palmele) sau așa (și apropie sugestiv palmele)?

-Cred că așa, stabilește Măriuca, suspină și privește în ochii mamei.

-Hai să vedem ce e de făcut acum, o încurajează părintele ei.

Peste o săptămână, când Măriuca iar dă de greu în exprimarea emoțiilor ce o inundă, părinții folosesc jucării ca sprijin:

-Oare de ce este bufnița tristă? Crezi că pentru că azi nimeni nu s-a jucat cu ea azi? Sau…? Tu ce i-ai spune dacă ai vedea-o așa supărată? Cum crezi că ar ajuta-o cuvintele tale? Hai să vedem cum putem face asta!

În altă zi, tatăl ei începe să spună povești de când era mic el:

-Uite, ți-am zis că atunci când eu eram cam de vârsta ta eram foarte gelos pe verișorul meu? Și asta mă supăra, mă înfuria? Mi se părea, la orice vizită la el acasă, că avea cele mai frumoase jucării pe care nu dorea să le împartă cu mine… Ai simțit și tu vreodată starea asta?

Copiii, în special cei mici, pot fi vulnerabili în fața emoțiilor necunoscute din diverse motive. Este important să înțelegem cum să-i sprijinim și să-i ajutăm să gestioneze aceste emoții.

E important să îi încurajăm să vorbească despre ceea ce simt și să ne asigurăm că înțelegem în mod sincer preocupările și emoțiile lor. Copiii au nevoie de stabilitate și rutină. Un program regulat, care să includă momente de odihnă, joacă și mese poate reduce anxietatea asociată cu necunoscutul. Copiii învață mult din observarea adulților. Demonstrând cum se gestionează emoțiile în mod sănătos și constructiv, vom oferi un model pozitiv pentru ei.

Mereu, mereu, copiii au nevoie de un mediu în care să se simtă în siguranță. Trebuie să știe că pot veni spre noi cu orice problemă și că vom fi acolo pentru a-i sprijini.

Să încurajăm exprimarea artistică: desenul, pictura sau chiar scrierea creativă pot fi modalități eficiente prin care copiii pot exprima emoțiile pe care poate nu le pot articula în cuvinte.

Este o metodă ce mereu e bine să fie ținută la îndemână.

Poate că fiica voastră este azi vulnerabilă. Poate că fiul vostru se simte expus și fără apărare, fără suport.

Când îi abordăm așa (așa cum am povestit mai sus), punem copilul pe un ,,scaun” metaforic și ceea ce el simte, pe altul. Și atunci el poate vedea totul mai clar, poate răsuci faptele pe toate părțile, poate cântări simțiri, emoții, trăiri.

Îi putem ajuta pe copiii noștri să găsească soluții, să se poată depărta singuri de zone cu negură și să se conducă pe ei înșiși spre lumină.

Despre împuternicire, răbdare și atenție

Sebastian are 6 ani și jumătate. Și chiar a fost invitat la prima petrecere în pijama din viața lui. Și vrea să meargă, sunt prietenii lui acolo și va fi veselie. Are pijama nouă și bagajul făcut, însă își frământă mâinile și se tot gândește cum va fi departe de casă, de mama și de tata, departe de patul lui cu mașinuțe și lampa de veghe în formă de lună.

Se ridică și se așază iar pe fotoliu și ar vrea să zică ,,vreau să rămân acasă”. 

Ce să spună și cum să spună?

Carina simte nesiguranța fiului ei. Și deși pare că este atentă la plantele din ghivece, mintea ei se frământă: să îl întreb, să nu îl întreb? Dacă nu vrea să meargă, să accept? Oare o să îi pară rău apoi? Și lui și mie? Ce e de făcut?

În echilibru fragil

Copiii au nevoie să stea uneori în echilibru fragil, în îndoială, să întoarcă o situație pe toate părțile; e important să descopere că pot răzbi prin hățișul de temeri sau că au nevoie de ajutor.

Și noi, părinții? Îi simțim pe copii și am dori să nu îi lăsăm să treacă prin procesul deloc lin în care își înfruntă fricile. Oare e potrivită așteptarea noastră? Oare ei nu vor să fie văzuți cum se frământă și nu e bine să vină soluția salvatoare imediat?

,,Nu vei merge azi la volei, la judo, la test, la concurs”. ,,E în regulă, te scot eu de aici, văd că nu știi ce să faci, că te temi”.

Hotărârile noastre îi lăsa pe copiii noștri în brațele reci ale stării de anxietate. Pentru că va exista și o data viitoare, nu-i așa? Și noi nu vom putea fi mereu lângă ei. Lucrurile nu vor fi nici atunci rezolvate, așa este?

Să nu îi ajutăm să evite la nesfârșit

Oare care e calea pentru a ne susține copiii fără a-i încuraja să se dea la o parte, să evite decizia?

Eu spun că e important să fim lângă ei trup și suflet. Țineți palma pe umărul lor, spunând ,,…o să fim amândoi acolo, plec doar când ești pregătit, va fi bine”. E bine să pășiți fără grabă, fără ritm accelerat, însă cu siguranță.

Copilul învață să înoate când îi dai brânci în apă?

Există și zicala: ,,copilul învață să înoate când îl arunci pur și simplu în bazin”. ,,Așa îl faci puternic”.

Celor ce au trăit acest lucru, (copiii de ieri, părinții de azi) nu le-a fost bine atunci, nu le e bine acum.

E bine să știm că nu putem acționa după un tipar copleșitor sperând că poate într-o bună zi ne vor mulțumi că i-am învățat ceva aplicând un șoc căruia (poate că unii) i-au făcut față.

Părinte în echilibru- în momentele de panică simțite și exteriorizate de copii

Când copiii sunt agitați și speriați să nu îi copleșim cu panica noastră ce rezultă din faptul că nu știm ce e de făcut. Alinăm și susținem. Ascultăm și oblojim cu cuvinte scurte, cu interjecții învelite în căldură. Dacă e cazul îi lăsăm să suspine și le dăm umărul nostru ce va fi mereu acolo, primitor, pentru ei.

Carina s-a așezat lângă fiul ei și i-a spus pe un ton domol:

,,Pot să îți aud chiar acum inima cum bate tare. Și știu că te temi, că te frămânți. O să te iau în brațe, o să te țin până îmi spui tu că este în regulă și, când ești gata, pornim. Eu simt că va fi bine.”

Petrecerea în pijama a fost grozavă. Sebastian s-a gândit cu multă recunoștință la mama lui și a aflat ce este de făcut când temerile nu îți dau pace!

-Uite, mama, cum am aranjat masa!

-Ah, îmi place mult, Andrei!

Fața mamei e plină de lumină și încântare. Zâmbetul ei, tonul ei arată că îi place tot ce a făcut fiul ei: inițiativa lui, creativitatea lui, inițiativa lui. Afecțiunea ei se transmite prin toți porii.

-Hei, tata, uite cum sar!

Bogdan își ia avânt și sare. Prima dată mai stângaci, apoi iar și iar până ce aterizarea iese bine. Tata îl observă de fiecare dată, cu atenția îndreptată spre el; îl încurajează, îl sfătuiește, îl corectează și îl validează. Bogdan e foarte fericit să fie văzut, conectat.

-De data aceasta mă cațăr până sus pe scară, îi spune Adelina mamei ei

Și o face!

Și mama? Ei bine, lasă temerile deoparte și își învăluie fiica în admirație.

-Asta numesc eu echilibru! Asta numesc eu determinare! Bravo!

-Ufff, acum am nevoie de niște echilibru, de armonie, tata!

Valentina a fost agitată toată ziua, iar faptul că tatăl ei o ascultă, o armonizează, îi urmărește expunerea verbală și nonverbală, o oglindește, o ajută enorm.

Armonie.

Afecțiune.

Admirație.

Atenție.

4 ,,A”-uri valoroase

,,A”-uri de aur, de care fiecare copil are nevoie într-o conectare de calitate cu adulții ce îl însoțesc în călătoria cu creștere și înflorire.

Legătura cu ceilalți este fundamentul sănătății noastre mentale și emoționale; suntem creaturi sociale, iar o mare parte a ceea ce devenim este construită prin experiența afecțiunii exprimate.

Cuvintele, atingerile, încântarea răsărită pe fețele noastre, toate transmit un sentiment profund de iubire și apartenență.

Creierul uman se dezvoltă prin relaționările cu ceilalți și are nevoie clară de atenția celorlalți. Desigur, nu vom putea dărui copiilor noștri atenție tot timpul. Atunci când avem disponibilitate însă, atunci când avem timp doar pentru ei, să o facem cu dedicație, să le arătăm că sunt văzuți și apreciați, că atenția noastră le aparține.

Când copiii noștri își asumă riscuri și se angajează cu dedicație în activități și acțiuni la care doar visaseră în trecut, ei bine, este timpul să știe că sunt urmăriți cu admirație. Au nevoie să vadă că îndrăzneala lor, efortul lor de a ieși din zona de confort, încântarea de sine este observată și răsplătită, oglindită și validată. Cu admirație.

Este important să ne susținem copiii să se vadă pe ei înșiși. Este important să le răspundem corect nu doar la ceea ce ei transmit verbal, ci și la ceea ce transmit nonverbal. Să îi ajutăm să se armonizeze cu ei înșiși, cu atenție, blândețe și dedicație.

Și cum ne folosim de cei 4 ,,A”?

Ascultăm cu atenție ce au de spus copiii noștri și arătăm că ne interesează gândurile și sentimentele lor. suntem deschiși și răbdători atunci când vor să discute cu noi.

Găsim activități pe care le putem face împreună și care să le permită să se simtă confortabil, să ne împărtășească lucrurile importante. Fie că este vorba despre jocuri, scotocit, gătit sau plimbări, timpul petrecut împreună poate consolida legătura dintre noi.

Copiii învață multe din ceea ce văd și aud din partea voastră. Să fim un exemplu pozitiv în ceea ce privește comunicarea, empatia și modul în care ne tratăm pe noi și pe ceilalți.

Să descoperim mereu ce îi pasionează pe copiii noștri și să îi încurajăm să-și urmeze interesele. Arătăm mereu interes pentru ceea ce fac și îi ascultăm vorbind despre experiențele lor.

Să nu uităm de rutină! Copiii se simt în siguranță și conectați atunci când au o rutină stabilă. Aceasta poate include timp pentru comunicare, activități împreună și momente de relaxare.

Să îi ajutăm pe copii să își înțeleagă și să-și exprime emoțiile. Să le arătăm că este în regulă să simtă diferite emoții și că putem fi acolo pentru ei în orice situație.

Mereu îmi place ideea de moment special, doar al vostru! Organizați activități speciale sau momente de sărbătoare care să fie unice pentru voi ca familie. Acestea pot consolida legătura dintre voi și pot crea amintiri prețioase.

Conectarea cu copiii noștri implică înțelegere, răbdare și dedicare. Și iar răbdare.

Fiecare copil este unic, așa că este important să ne adaptăm continuu la personalitatea și nevoile individuale ale fiilor și fiicelor noastre.

Ieri, Amalia era foarte obosită. Fiul ei era în vervă și cerea multă atenție. Era peste tot, și sus și jos, și la stânga și la dreapta. Muta lucrurile de colo-colo, făcea experimente în pahare colorate (ce bine, desigur!) și învârtea borcanele cu condimente.

La un moment dat, un pahar a căzut pe podea și s-a spart (în milioane de cioburi, cum îi stă bine unui pahar ce se sparge).

Amalia s-a speriat, a făcut ochii mari, iar glasul i s-a subțiat și a țipat:

– Edi, stai pe loc! Ce este cu tine??? De ce ești atât de agitat?? Vezi ce ai făcut? Of!!!!!!

Tonul mamei e aspru.

Edi, fiul ei, e speriat și încremenit.

Cioburile au fost strânse, băiatul este în siguranță și liniștit, acum.

Amalia respiră ușurată. Ce s-a întâmplat mai devreme? De fapt, nimic.

-Aș vrea să vorbim, spune mama. Uite, mai devreme, am ridicat tonul la tine. Îmi pare rău. A fost o greșeală. Este nevoie să fim atenți când manevrăm obiecte din sticlă. Cioburile ne pot tăia, ne pot pune în pericol, știi? Aș vrea să o luăm de la capăt. Da, m-am necăjit pentru că atenția ta nu a fost la cote înalte, însă asta nu scuză faptul că am ridicat vocea.

Amalia, mama, spune: ÎMI PARE RĂU!

De ce este important ca adulții să spună ,,îmi pare rău” în fața copiilor?

Ei bine, se învață manifestarea empatiei. Când adulții își cer scuze copiilor, le arată că sunt conștienți de sentimentele acestora și îi învață să fie empatici față de ceilalți în situații similare. Copiii își dezvoltă abilitatea de a empatiza cu alții și de a-și asuma responsabilitatea pentru propriile lor acțiuni.

Desigur, se încurajează comunicarea deschisă. Prin afirmația ,,îmi pare rău”, adulții încurajează comunicarea deschisă și sinceră cu copiii. Acest lucru creează un mediu în care copiii se simt confortabil să-și exprime sentimentele și să discute problemele cu adulții, ceea ce este esențial pentru dezvoltarea lor emoțională și socială.

Părinții modelează comportamentul potrivit. Adulții servesc ca modele pentru comportamentul copiilor lor. Dacă un adult recunoaște și spune ,,îmi pare rău” pentru greșelile sau comportamentul nepotrivit, copiii învață că este normal și important să facă același lucru atunci când greșesc. Să nu uităm, iar și iar: copiii fac ce văd că fac părinții și nu ce le spun părinții să facă!

,,Îmi pare rău” consolidează relația părinte-copil. Copiii se simt respectați și valorizați când adulții recunosc greșelile, consolidând legăturile emoționale dintre ei.

Atunci când adulții își asumă responsabilitatea pentru greșelile lor, copiii învață că eșecurile fac parte din procesul de învățare și dezvoltare. Această atitudine încurajează copiii să fie curajoși și să-și asume riscuri în învățare, știind că au suportul și înțelegerea adulților.

Să ne gândim și la faptul că ,,îmi pare rău” îmbunătățește autocontrolul. În momentul în care adulții recunosc că au greșit, ei demonstrează că sunt capabili să-și controleze comportamentul și să-și exprime regretul. Aceasta poate să-i inspire pe copii să-și dezvolte și ei abilitățile de autocontrol și de gestionare a emoțiilor.

Să fim atenți la ,,dar….”

De ce? Dacă formulăm: ,,Îmi pare rău, dar și tu nu erai atent, dar și tu nu ai ascultat, dar nici tu nu faci din prima…..” atunci pare că împărțim vina. Este nevoie să ne asumăm comportamentul nostru total. Pentru că este al nostru.

Faptul că spunem ,,îmi pare rău” copiilor noștri, nu ne știrbește din autoritate. Nicidecum! ,,Îmi pare rău” arată că suntem noi, cu bune și mai puțin bune, cu putere de asumare și putere de a reechilibra totul.

Amalia și Edi sunt împreună. Ochi în ochi. Își zâmbesc. Fiecare a învățat o lecție benefică, importantă.

De ce?

Pentru că proverbele și zicătorile sunt expresii populare care rezumă în mod concis o idee sau un principiu moral. Și pentru că ele sunt o parte importantă a culturii și tradițiilor unui popor și au fost transmise cu har și cu umor și cu înțelepciune de-a lungul generațiilor.

Și unde este valoarea acestor proverbe și zicători?

Ei bine, în înțelepciune și experiență: ele reflectă chibzuința acumulată de-a lungul timpului prin experiența colectivă a comunității. Ele oferă o învățătură sau un sfat valoros care se bazează pe observațiile și înțelegerea colectivă a vieții.

Bine faci, bine găsești!

Ce ție nu-ți place, altuia nu face!

Cinstea și bunătatea întrec orice frumusețe…

Nu poate fi bun pentru alții ceea ce e rău pentru tine…

Bunătatea dă naștere la bunătate…

De ce?

Multe proverbe și zicători sunt centrate în jurul valorilor morale și etice. Acestea ne învață despre virtuți precum onestitatea, munca asiduă, respectul față de ceilalți sau responsabilitatea personală. Prin urmare, ele joacă un rol important în educarea și formarea caracterului copiilor, viitori adulți responsabili.

Munca e brățară de aur.

Bunul vede bunătatea peste tot, răul-nicăieri.

E om bun ca pâinea caldă.

De vremea bună și de omul b un nimeni nu se satură!

Prin muncă și stăruință, vei ajunge la dorință.

De ce?

Proverbele și zicătorile exprimă în mod concis și memorabil o înțelegere comună asupra unor aspecte ale vieții. Ele sunt formulate într-un mod ușor de reținut și de transmis, copiii simt asta! Permițând oamenilor să transmită în mod eficient înțelegerile și învățămintele culturii lor.

Cu răbdarea treci și marea.

Boii bătrâni fac brazda dreaptă.

Dacă n-ajunge, mai rămâne. 

A împușca doi iepuri dintr-un foc.

A pune carul înaintea boilor.

Din talpa casei nu poți face doage, nici din coadă de câine sită de mătase.

De ce?

Proverbele și zicătorile abordează teme și aspecte ale vieții umane care sunt comune în diferite culturi și societăți. Ele oferă perspectiva asupra unor experiențe și situații umane fundamentale, cum ar fi dragostea, înțelepciunea, prietenia sau perseverența. Și ce valori ar putea fi mai de preț acum, la vârsta copilăriei?

În plus, zicerile sunt, de obicei, pline de umor sau de jocuri de cuvinte. Ele pot aduce zâmbete și bucurie, având un impact pozitiv asupra celor a căror minte absoarbe tot, ca un burete!

A turna gaz pe foc.

Cine se scuză, se acuză.

Ajută-te singur și Domnul te va ajuta.

Apa trece, pietrele rămân.

Are un car cu boi și o sută de nevoi.

Surdul n-aude, dar le potrivește.

Bătrânețe – haine grele.

Bunul gospodar își face vara sanie și iarna car.

Buturuga mică răstoarnă carul mare.

Cine se aseamănă, se adună.

Da! Proverbele și zicătorile sunt aur! Au o valoare semnificativă pentru societate. Așa a fost, așa este și așa va fi! Transmit înțelepciune și învățături morale, reflectă înțelegerea comună și exprimă experiențe umane universale. Ele joacă un rol important în educație, comunicare și conservarea culturii și tradițiilor poporului. Să le vorbim copiilor noștri despre comoara ascunsă în proverbe și zicători! Cât mai des!

Și câte nu ai plănuit pentru copiii tăi!

Veți călători, veți vedea locuri noi, parcuri de distracții, piscuri înalte, plaja și nisipul și valurile, veți vizita grote și veți face scufundări, vă veți plimba prin livezi și câmpuri, veți merge la pescuit și veți decora delicioase salate de fructe, veți prepara înghețată și limonadă…

Și mai ce?

Mergeți în parc, priviți apusul și răsăritul soarelui deasupra mării, mergeți la un cinematograf în aer liber, petreceți o zi într-un parc acvatic, mergeți la grădina zoologică, faceți abonament la biblioteca, faceți un tur al orașului cu un autobuz pentru turiști, mergeți într-o piață de legume și fructe, jucați minigolf și bowling, încercați un nou restaurant, cu meniu specific unei alte țări, mergeți la un curs de bricolaj sau de gătit, faceți un act de caritate, mergeți la o piesă de teatru sau la un concert în aer liber, organizați o drumeție, mergeți la o piscină cu valuri, organizați o seară de admirat cerul și stelele și căutați constelații….

Și câte și mai câte!

Mintea ta nu se oprește din a găsi minuni de împărtășit pentru fiica ta și fiul tău.

Totuși!

Oare așteptările tale sunt aliniate așteptărilor copiilor tăi?

Ai căzut puțin pe gânduri?

Știu, ai depus atât de mult efort pentru ca acest timp minunat al vacanței să se întâmple!

Ai planificat, ai împachetat (oare tot?), ai investit timp și-DA!-ai investit și bani.

Și chiar vrei ca fiul tău să aibă un timp de nota 10! Vrei ca fiica ta se distreze, să îi placă, să se încânte.

Copilul tău să fie recunoscător!

Da, recunoscător pentru ceea ce trăiește și nu morocănos, iritat, mofluz și cu pornire de a se plânge pentru orice, imediat.

Uh! Și când asta nu se întâmplă? Când nu este recunoscător? Ei bine, tu, părintele îți auzi dezamăgirea și frustrarea bătând la ușă…

Armonizarea așteptărilor

Vezi? Nici fiul și nici fiica ta -oricât de mult ai explica- nu poate înțelege pe deplin cât de mult ai lucrat la planul zilelor acestea…

Ei nu au experiența ta de viață. Nu au nici amintirile copilăriei tale când lucrurile parcă nu se petreceau la fel, nu?

Perspectiva lor este limitată. Trăiesc clipa. Momentul. Privesc mult spre ei și spre ce simt acum. Uneori sunt veseli și uneori sunt triști. Și spun asta fără menajamente.

Este important să ne echilibrăm așteptările.

Este important să ne pregătim pentru momente foarte bune și pentru momente mai puțin bune.

Este important să luăm fiecare moment exact așa cum vine: uneori cu fundă aurie strălucitoare și uneori cu hârtie mototolită, împachetat grăbit.

Și ce mai e important?

Comunicarea clară și empatică: este important să-ți exprimi sentimentele și gândurile în mod clar și calm către copii. Evită să te lași prins în emoții puternice (și mai ales în iureșul iscat de copii!), încearcă să comunici într-un mod cald și empatic. Ascultă-i pe copii, încurajează-i să-și exprime sentimentele și grijile, arată-le că îi înțelegi. Comunicarea eficientă ajută la disiparea conflictelor și cu siguranță, astfel, atmosfera de vacanță va fi pe podium!

-Vreau să aflu mai multe, să înțeleg mai bine…. Uneori sunt nesigur pe mine și pe ce anume trebuie să fac. Și-sincer-uneori nu înțeleg bine ce se ascunde în spatele cuvintelor…

Cristian are 16 ani și caută înțelesul vorbelor auzite în jurul lui.

-Ce înseamnă oare ,,în cele din urmă nu ne ridicăm la nivelul scopului stabilit, ci coborâm la nivelul modului nostru de a ne organiza”?

-Expresia acesta poate fi interpretată în mai multe moduri, în funcție de contextul în care este folosită, știi? În general, înseamnă că nu îți atingi întotdeauna potențialul maxim și te mulțumești să acționezi într-un mod limitat sau inadecvat în ceea ce privește atingerea scopurilor tale.

Adică, vezi tu, poate ai obiceiul să nu te străduiești în mod consistent pentru a-ți îndeplini obiectivele sau poate că nu folosești întotdeauna cele mai bune metode și abordări disponibile pentru a-ți organiza și a-ți direcționa eforturile către atingerea scopului tău. În loc să te ridici TU la înălțimea așteptărilor TALE și să acționezi în mod coerent și eficient, te mulțumești cu o abordare mai comodă…

În plus, tot de aici ar fi bine să înțelegi că este important să-ți evaluezi modul de acțiune și să te asiguri că depui eforturile necesare și folosești cele mai potrivite strategii pentru a-ți atinge obiectivele. De asemenea, poate fi o încurajare pentru a-ți depăși limitele și a-ți utiliza în mod eficient resursele și capacitățile pentru a realiza tot ceea ce îți propui.

-Acum parcă lucrurile s-au limpezit!

A doua mea întrebare sună așa: ,,Suntem media oamenilor lângă care stăm… Cum așa? Facem o adunare, apoi o împărțire…și gata?

-Poate că lucrurile sunt puțin mai complexe.

Cuvintele acestea se referă la faptul că adesea suntem influențați și ne împărtășim trăsăturile, comportamentul și valorile cu cei din jurul nostru. Oamenii cu care petrecem timpul și cu care interacționăm regulat au un impact semnificativ asupra vieții noastre și a felului în care ne percepem și acționăm în lume.

Alegerea să petrecem timpul cu anumite persoane și să formăm relații strânse cu ele poate avea o influență puternică asupra felului în care gândim, simțim și acționăm. Ai observat asta?

Dacă ne înconjurăm de oameni pozitivi, motivați și cu o atitudine sănătoasă, este mai mult ca sigur că ne vom manifesta și noi la fel și vom dobândi o viziune optimistă asupra vieții. Pe de altă parte, dacă ne petrecem timpul cu oameni negativi, critici sau pesimiști, este posibil să ne simțim și noi la fel și să adoptăm aceleași atitudini și comportamente. Și asta nu e prea încântător, așa-i?

Aceasta nu înseamnă că suntem doar o reflecție a celor din jurul nostru, dar mediul social în care ne aflăm poate juca un rol semnificativ în dezvoltarea personală și în felul în care ne percepem pe noi înșine. Prin urmare, este important să fim conștienți de influențele pe care le avem în viața noastră și să încercăm să ne înconjurăm de oameni care ne inspiră și ne susțin să devenim cea mai bună versiune a noastră.

Să nu uităm însă că filonul nostru interior este unic, iar experiențele noastre, ceea ce suntem noi, înlăuntru, ne conturează semnificativ.  Nu suntem doar produsul mediului înconjurător, ci și rezultatul propriilor noastre alegeri și eforturi.

-Este prima dată când văd lucrurile așa, spune Cristian.

Și mai am o nedumerire: chiar devenim ceea ce admirăm?

-Se pare că da!

Vezi tu, în timp, oamenii încep să-și modeleze comportamentul, valorile și caracteristicile în funcție de persoanele sau lucrurile pe care le admiră cel mai mult. Noi învățăm și ne dezvoltăm prin intermediul modelelor noastre și prin aspirația de a fi ca ei.

Când admirăm pe cineva, observăm și apreciem calitățile atitudinea, succesul lor. Și gândul ne zboară: să fim asemeni lor! Putem încerca să învățăm și să ne dezvoltăm într-un anumit domeniu sau să adoptăm valorile și principiile care ne atrag la acea persoană sau acel lucru pe care îl admirăm.

Admirăm; și atunci ne creștem potențialul de a ne atinge obiectivele personale. Este important să alegem modele care sunt autentice și sănătoase, care să ne inspire. Să nu ne uită unicitatea și să știm că putem folosi exemplele pe care le admirăm pentru a ne ghida, dar fără a ne pierde identitatea sau autenticitatea noastră.

În cele din urmă, când spunem că devenim ceea ce admirăm nu înseamnă că vom deveni o copie exactă a persoanelor sau lucrurilor pe care le admirăm, ci mai degrabă înseamnă că putem învăța din exemplul lor și ne putem îmbunătăți pe noi înșine pe baza acestor învățăminte.

– Ei, asta numesc eu discuție de calitate!

Cristian are 16 ani și este mulțumit. Și ca el sunt mulți adolescenți ce doresc să afle și să povestească. Fii acolo, lângă ei. Poți face diferența!

,,Nu, nu, nu, nu…….Nu vreau să îmi spăl dinții”, zice Lili în gând.

,,Aaaaa…nu am chef să îmi fac curat în cameră, chiar nu am chef…” se vaită Mihai.

,,Nu doresc să mă culc!”

,,Nu doresc să mă îmbrac!”

,,Nu doresc să strâng jucăriile!”

,,Ah! Probabil, dacă nu doresc, nu am chef, înseamnă că nici măcar nu trebuie să fac, nu-i așa?”

Ce a rostit fiul tău? Dar fiica ta?

Nu vreau? Oh!

Situațiile de negociere nu sunt ușoare

Nu este absolut deloc ușor să ne aflăm ca părinți în aceste situații de negociere, explicând iar și iar (cu calm, așa-i?) de ce este bine să…, este potrivit să…, la ce ne folosește…, cum o să ne ajute….

Este tare greu să îi convingem, să îi determinăm, să-i și condiționăm…

Să schimbăm ceva

Să încercăm să facem lucrurile puțin altfel. Îi ascultăm. Îi validăm. Punem limite clare.

,,Ah, te ascult…nu ai chef de asta…totuși să știi că trebuie să o faci….Uneori trebuie să facem și lucruri pe care nu le vrem. Acum este un astfel de moment.

Da, aud ce îmi spui, spui că nu vrei. Totuși tu trebuie să faci asta, să o duci până la capăt.

Asta numesc eu responsabilitate. Copil responsabil.

Când totul va fi gata, te vei simți chiar bine, vei vedea!”

Se rezolvă imediat totul?

• ar putea să nu iasă din prima.

Asta nu înseamnă însă că metoda nu funcționează, că nu va funcționa niciodată. Înseamnă că fiul sau fiica ta se simte în siguranță să reacționeze în fața ta. Să se exprime.

Tu, părintele, stai ferm. Rămâi puternic. Calm și serios:

,,Acum, te rog, este timpul să faci ce este de făcut!”

Este important să nu îi lăsăm pe copii să confunde ,,nu am chef” cu ,,nu trebuie să”.

Și când totul este gata?

Când și-au dus treaba la bun sfârșit cu adevărat, arată-le că le apreciezi efortul. Mulțumește și arătă apreciere pentru tot ce s-a făcut. Vorbește-le despre lucrul cu bine dus la capăt și despre bucuria de a ști că ești capabil de asta.

Încearcă să le vorbești la nivelul lor, cu ochii în ochii lor. Vino tu spre ei când vorbești sau ajută-i să urce la înălțimea ta. Acest lucru îi liniștește pe copii și îi face mult mai receptivi la ceea ce se rostește.

Când discutăm cu copiii noștri să fim acolo: cu blândețe și fermitate, dar cu glas care sună cald, chiar și atunci când, uneori, ne simțim goliți de răbdare și mai este un pas până să explodăm. Mai ales în momentele de refuz și răzvrătire copiii au nevoie să le fim sprijin și ghid; când vom înțelege și vom interioriza acest lucru, totul va deveni, treptat, mai simplu.

Empatia are un rol major pentru că ne arată disponibilitatea de a  simți probleme, frici și frustrări și de a le oferă copiilor sentimentul că sunt înțeleși și că sunt în siguranță în brațele noastre iubitoare, lângă noi, oricând.

,,Mama, gata am terminat totul de aranjat! Mai știi când mi-ai spus că mă voi simți tare bine? Chiar așa este!”

Dacă ar fi să ne uităm în urmă la devenirea sa, am putea să spunem că alegerile pe care le-a făcut Andrei Jipa în viață sunt cele care l-au construit. Hotărârile pe care le-a luat legate de studii, l-au influențat vreme de aproape un deceniu jumătate, dar care au avut un impact major asupra formării sale. Fiind omul cu viziuni largi, nu a îmbrățișat limitele. Guvernează în jurul ideii că ceea ce îți aduce confort, dăunează.

A lucrat în bancă, în mediul privat, iar când părea că traiectoria sa profesională este una liniară, Andrei s-a reorientat. În gândurile sale s-a așezat dorința de a deveni antreprenor care, se pare, a adus cu un an în urmă schimbarea. A dat viață unui spațiu prin care se dezvoltă abilități de negociere, lucrul în echipă, dar se gustă și din distracție prin intermediul aniversărilor, unor jocuri creative sau activități de team building. Să-l cunoaștem!

Andrei, de ce antreprenor acum și nu salariat? Poate pentru a nu mai aștepta aprobarea șefului și de a nu-ți mai pune limite?

Am avut statutul de angajat încă din primul an de facultate, mai concret din 2008 până în octombrie 2022. După 14 ani lucrați ca angajat, am dorit să văd lucrurile și din alt unghi pentru a avea o vedere de ansamblu. Mereu mi-a stârnit interesul ideea de a încerca ceva pe cont propriu. Statutul de angajat mi-a conferit o stabilitate în toți acești ani, însă am vrut să îmi pun amprenta pe ideile mele și să le dezvolt. Statutul de angajat oferă atât beneficii, cât și constrângeri.

Personal, sunt de părere că  fiecare dintre noi ar trebui să încerce cel puțin o dată un business. Am fi mult mai departe. Această experiență ne crește ca oameni și ne poate dovedi că suntem mai mult decât credem noi ca am fi.

Cum ai ales ideea de business? Nu ți-a fost frică să te arunci fără o plasă de siguranță?

Sunt de părere că pentru a reuși, în primul rând trebuie să faci ceva ce-ți place. Iar eu mi-am dat seama că îmi place să relaționez cu oamenii prin intermediul jocurilor și al activităților aplicate. Bineînțeles, au fost modificări de-a lungul timpului până să ajungă la această formă. Și cred că despre asta e vorba în primul rând în afaceri. Despre pasiune, adaptabilitate și proactivitate.

Mereu mi-au plăcut formele aplicate de dezvoltare. Cred că oamenii prin joc învață mult mai ușor, este mai plăcut și se creează relații sociale puternice. Mai ales în aceste vremuri în care suntem foarte mult pe online și socializarea față-n față are de suferit.

Ulterior, ideea de a face și zile de naștere pentru adolescenți a venit ca o extensie, întrucât particularizăm activitățile în funcție de vârsta participanților. Ne bucurăm când vedem că timp de câteva ore sunt prezenți și angrenați în activități. Când pleacă la final cu zâmbetul pe buze, ne dăm seama că tot efortul din spate merită.

Cât despre plasa de siguranță,  cred că asta este ceea ce ne ține departe de potențialul nostru. Mereu căutăm plasa de siguranță. Și asta nu te determină să dai 100% pentru că, în mod inconștient, știi că ai și altă variantă. Situația trebuie gândită, analizată atent, iar dacă te decizi că vrei să mergi pe acel drum o să se alinieze multe lucruri în favoarea ta. Îmi place mult o vorbă de-a lui Denzel Washington: “If I’m going to fall, I’m going to fall forward” Dacă este să eșuez, măcar voi vedea ce am greșit și ce voi putea face mai bun.

Care au fost primii pași ai demarării? Poate oamenii de echipă sau te-ai bazat doar pe ține pentru a-ți crește „copilul”?

Ideea proiectului am conceput-o singur. Implementarea a fost realizată de către mine și cu unele ajutoare (familie și prieteni). Îi mulțumesc surorii mele, Anca Jipa (arhitect) care m-a ajutat cu amenajarea și multe alte sfaturi. Le mulțumesc pe această cale părinților și prietenilor că mă susțin și că-mi sunt aproape. Am avut sesiuni de brainstorming, discuții, gândit avantaje și dezavantaje. Ulterior, am căutat oameni pasionați de acest domeniu pentru a lucra împreună cu ei. Pe această cale îi mulțumesc lui Carmen Iablonschi, omul meu de bază în acest proiect.

Hai să auzim cum poate să sune o reorientare profesională! Care este frumoasă poveste a conceptului Ludic-joc și minte?

Povestea Ludic a început cu ideea de a lucra cu oameni prin mijloace aplicate și jocuri. Fiind o persoană sociabilă, am considerat că mi se potrivește o astfel de activitate. Cât am lucrat în mediul corporatist, am luat parte la multe team building-uri și activități de formare, cursuri, etc. Mi-am dat seama că mă atrage mult partea această de activități, jocurile de echipă și ce înseamnă ele în spate. Am vrut ca Ludic să fie și un spațiu fizic, în Iași, pentru team building. Ulterior, am dezvoltat ideea întrucât mi-am dat seama că în orașul Iași vârsta adolescenților nu este foarte bine deservită pe partea de zile de naștere și activități creative. Pe lângă zile de naștere,  am ajuns să colaborăm și cu școli pe programul “Școala Altfel” și “Școala Verde” și susținem inclusiv ateliere și workshop-uri de educație financiară, psihologie, teatru.

Numele de Ludic îl aveam în cap cu un an înainte de a începe. Simțeam nevoie de a avea și un descriptiv, iar după multe frământări, joc&minte mi s-a părut potrivit deoarece rezumă ce se întâmplă aici. Ne jucăm și ne punem mintea la contribuție.

Ce se întâmplă sub egida acestuia? Ce activități sau proiecte se ticluiesc?

În cadrul Ludic susținem :

🡺    Activități de echipă (team building) – atât indoor în locația noastră din Iași, cât și outdoor, în diverse locații din țară.

🡺    Zile de naștere pentru oameni mari sau adolescenți

🡺    Workshop-uri și ateliere creative

🡺    “Școala Altfel” și ” Școala Verde” – proiecte educaționale desfășurate în școli

Partea frumoasă este că suntem adaptabili și particularizăm activitățile în funcție de vârsta participanților și scopul lor. Mai urmează noi proiecte în perioada următoare  la care momentan lucrăm.

Educația este permanentă. Nu zic eu asta, ci este un concept în continuă dezvoltare pe durata întregii vieți. Dorești să contribui, prin intermediul jocurilor de echipă, la calitatea relațiilor celor care îți calcă pragul?

Văzusem în cadrul unei conferințe TED,  un cercetător pe nume Robert Waldinger (psihiatru, Harvard School) care vorbea despre concluziile celui mai îndelungat studiu din lume (început în 1938 și continuat pe copiii lor), iar întrebarea era “Ce ne facem fericiți și sănătoși de-a lungul vieții?”. Concluziile studiului: relațiile umane de calitate. Cu familia, prietenii, colegii. Să ne simțim apreciați și conectați cu ei. Ne bucurăm să contribuim într-o mică măsură la acest scop. Da, suntem de părere că educația este permanentă și că ne putem forma obiceiuri, ne putem dezvolta și învăța pe durata întregii vieți.

Și ca să revin la întrebare, prin intermediul activităților și jocurilor din cadrul Ludic căutăm metode practice de a pun în valoare factorul uman, relaționarea, gândirea creativă și analitică.

Ai avut vreun mentor care să te direcționeze, oameni care să te inspire sau ai pus singur pe hârtie tot ce doreai să se întâmple sub pălăria Ludic?

Un  singur mentor propriu zis care să mă ghideze, nu. Dar oameni care să mă inspire da, cu siguranță. Proiectul de la idee până la forma actuală a avut mai multe modificări și adaptări. Pentru că business-ul trebuie îmbinat cu adaptabilitatea pentru a construi ceva pe termen lung. Adaptabilitate la cerințele pieței, la nevoile oamenilor.

M-au ajutat prietenii cu sfaturi, cu gândirea structurată, cu discuții în care am putut gândi “outside the box“, să gândim puncte tari și puncte slabe și cum se poate dezvolta acest proiect. Se zice că pentru a crea ceva original, trebuie să te inspiri câte un pic din mai multe părți. Nimeni nu creează ceva nou, de la 0 fără să aibă alte „ustensile“ sau surse de inspirație pentru creația sa. Personal, am căutat mult, am pus cap la cap, am luat ideile cu care am rezonam și am creat Ludic.

Andrei, cât de mult te întregește nouă ta ipostază pe care ai îmbrățișat-o?

Încă este o stare cu care trebuie să mă obișnuiesc. Adaptarea de la viața de angajat la cea de antreprenor a venit mai natural decât mi-am imaginat. Am un program asemănător (cu ore extra time aici). Încă nu mă simt confortabil să mă prezint drept antreprenor, fondator și încă mă pune într-o poziție ușor stingheră această titulatură. Dar ca libertate de mișcare, de expresie, de relații create  și provocări – este mult mai fain și intens.

Au fost și voci negative prin preajma ta care îți spuneau să nu lași un serviciu stabil pe ceva nesigur?

Au mai fost, dar puține. Și am încercat să le minimizez impactul asupra mea. Sunt o persoană destul de analitică și până să iau decizia de a-mi da demisia, am gândit toate scenariile, am calculat. Iar sfaturile de a nu risca vin de obicei de la oamenii care joacă la sigur toată viața.

Îți trebuie curaj, îndrăzneală sau ce element e necesar să deții pentru a face o schimbare în câmpul muncii?

Este un mix din toate aceste elemente. Trebuie în primul rând făcut un research temeinic, de identificat nevoile, costurile și publicul țintă pentru a deschide o afacere. Dacă ideea este validată, implementarea și execuția este de asemenea foarte importantă. Când activezi într-un domeniu creativ, nevoia deseori trebuie creată și oamenii invitați în povestea ta. Trebuie să dai totul pentru a reuși și a ieși din zona de confort. Doar așa crești ca om, ca business. Vorbesc aici de telefoane, prezentări, mail-uri, networking, evenimente, bătut la uși, trebuie să te expui cât mai mult pentru a-ți maximiza șansele de reușită. Și mereu să te reinventezi și să te adaptezi pieței și nevoilor ei.

Inclusiv ideea de a-ți scrie cel mai negru scenariu pe hârtie și dacă ești capabil să îl duci, să te descurci cu el, devine foarte eliberator. Dacă vizualizezi ce vrei să faci și ai curajul să o spui cu voce tare, se va întâmpla!

Un cântecel din copilărie suna așa: ,,împăcare, împăcare, fără nicio supărare…”. Când se așează împăcare? Când? După o ceartă?

Dragi părinți, se întâmplă uneori să vă certați în fața copiilor?

Bineînțeles!

Oameni suntem și lucrurile nu sunt întotdeauna în controlul nostru.

Din când în când este în regulă ca fiul sau fiica ta să vadă o luptă în idei și argumente.

Orice furtună aduce după sine cer curat și orice furtună în relație este o parte naturală, de netăgăduit, a oricărei legături apropiate.

Cu toate acestea, dacă se întâmplă să vă certați în fața copiilor voștri, vă încurajez să faceți tot posibilul pentru a exersa 3 lucruri:

Conflictul este important să fie păstrat în registrul respectului. Ce cuvinte folosiți? Ce ton folosiți? Cum vă folosiți de non verbal?

Copiii sunt ținuți mereu în afara conflictului. Dacă se întâmplă să fie martori, ei nu vor fi introduși în conflict, nu li se va cere să ia partea cuiva și nici nu li se vor pune întrebări referitoare la argumentare.

Împăcarea este important să se realizeze tot în fața copiilor. Lecția împăcării este una extrem de importantă! În viață nu este totul lapte și miere. Există dezacorduri, conflicte și argumentări, există mâhniri, frustrări. Și există împăcare și rearmonizare.

Să discutăm cu copiii noștri despre conflicte!

Capacitatea de a vorbi sincer și deschis despre subiecte delicate, dificile și despre momente provocatoare ne ajută să ne simțim mai în siguranță atunci când acele momente chiar se petrec.

Hai să ne propunem așa:

Data viitoare când există un conflict cu partenerul, rezolvați totul cum este cel mai bine pentru voi doi și -chiar dacă împăcarea nu se petrece în fața copilului-, gândiți-vă la următorul lucru: recreați împăcarea astfel încât cel mic să audă, să vadă, să simtă.

Copiii nu trebuie să se afle chiar în fața voastră, pot fi doar în zonă. Ei aud și observă foarte bine chiar și de la depărtare!

„Știi cum m-am supărat foarte tare ieri când am venit acasă și era haos și dezordine? Îmi pare rău că am strigat. Mă simțeam copleșită. Sunt sigură că în loc să țip, ar fi trebuit să spun ceva de genul: <<Sunt copleșită după ziua de azi și în plus casa e foarte dezordonată. Putem să luăm 10 minute pauză și să așezăm puțin lucrurile pe aici?”

Sau

„Amândoi ne-am simțit foarte obosiți și stresați în ultima vreme. Cred că ieri m-am repezit la tine și tu te-ai repezit la mine. Fără să filtrăm. Să încercăm să luăm puțin timp în fiecare zi pentru a ne reconecta. E o idee bună!”

Ce modelăm în copilul nostru?

În primul rând, cum să rezolve un conflict cu maturitate și respect.

În al doilea rând, cum să-și exprime în mod deschis, sincer, cu respect, sentimentele.

Apoi îi arătăm cum se exersează empatia dar și cum se reglează cineva emoțional.

Desigur, practicăm toate aceste lucruri și pentru noi, adulții. Data viitoare vom evolua, vom crește în urma unui conflict productiv.

Conflictul este foarte bun când ne propunem să învățăm comunicarea armonioasă. Acest lucru se întâmplă doar dacă este bine gestionat: iată de ce părintele trebuie să fie un adevărat maestru al comunicării, zi de zi.

Mami, acum așteptăm?

-Da, așteptăm.

-Până când?

-Până când doamna doctor ne cheamă în cabinet!

-Păi și ce să facem până atunci?

Chiar așa! Ce să faci până când doamna doctor te cheamă în cabinet? Ce faci împreună cu micuțul tău dacă ai 10 minute de așteptat? Ba chiar 20?

E minunat să avem mereu la îndemână câteva jocuri ce îi vor face pe copii să rămână în formă, să se distreze, să-și exerseze atenția, creativitatea, imaginația, memoria de scurtă durată, voința.

În geanta mea locuiește o poveste!

Alegem 3 obiecte ce se odihnesc în geanta noastră, le scoatem cu încântare și o rugăm pe fiica sau pe fiul nostru să inventeze o poveste în care personaje principale sunt chiar cheile sau șervețelele umede sau ghinda de anul trecut sau scoica de pe malul mării sau bomboana de mentă sau elasticul de păr sau biscuitele sfărâmat pe jumătate… O-hoooo! Câtă veselie se poate crea acum și câte replici savuroase! Eu zic că merită să încercăm!

Tu câte știi?

Ajută-ți fiul sau fiica să își amintească numele multor păsări chiar acum! Sau animale sălbatice! Sau fructe zemoase!

Numește o categorie (,,animale sălbatice”, ,,păsări domestice”, ,,animale carnivore” , ,,fructe cu miez roșu”, ,,fructe din care putem face compot”) și cere celui mic să enumere tot ce îi trece prin minte. Fii de ajutor, bucură-te alături de el, dă-i idei când pare că s-a oprit și amuză-te de invențiile de moment!

Propoziții buclucașe

Numește 4 litere, la întâmplare. De exemplu MFLS. Roagă-ți fiul sau fiica să compună o propoziție în care cuvintele ce o compun să înceapă exact cu cele 4 litere alese: ,,Maria fuge la școală” sau ,,Marius filmează lalelele salvate”. De ce nu? Cu cât sunt mai greu de găsit soluțiile cu atât va fi mai amuzant momentul! 15 minute de așteptare se vor duce imediat în zbor.

Cine a dispărut?

Așează pe un suport 5 sau 7 obiecte. Cere-i puiului tău să le privească atent preț de 30 secunde-1 minut, apoi cere-i să se întoarcă cu spatele. Ascunde un obiect pus la vedere și mută locul celorlalte între ele.

Cine s-a ascuns? Cine nu mai este la locul lui? Spune numele obiectului care a dispărut! Atenția și memoria de scurtă durată vor fi bine exersate, iar încântare de pe chipul ghicitorului va fi de neprețuit atunci când va ști soluția!

Să nu uităm!

Jocul le permite copiilor să-și pună la treabă creativitatea în timp ce își dezvoltă imaginația, dexteritatea și puterea fizică, cognitivă și emoțională. Prin joacă, copiii de orice vârstă interacționează cu lumea din jurul lor. Jocul dă voie copiilor să își imagineze lumi pe care le pot stăpâni, să-și învingă stări de teamă, să exerseze roluri cu alți copii sau cu adulții din jurul lor.

Jocul îi ajută pe copii- pe măsură ce cuceresc lumea- să dezvolte noi competențe care duc la creșterea încrederii în sine și la construirea rezilienței de care au cu siguranță nevoie pentru a face față întâmplărilor din viață.

-A durat puțin…mulțumesc pentru că ați așteptat așa răbdători! V-ați plictisit?

-Ooooo, deloc! Am jucat cu mami un joc așa amuzant!

-Ce bineee!

-Vino să te îmbrățișez, dragul meu fiu!

-Draga mea fiică, vino în brațele mele!

-Mama, tata, vreau să vă îmbrățișez!

Ce știi tu despre îmbrățișare?

Îmbrățișarea? Este considerată un adevărat balsam tămăduitor!
O îmbrățișare are capacitatea de a alina suferința. poate preveni atacurile de panică, și ajută masiv la reducerea cortizolului, hormonul stresului. Explicația este cum nu se poate de simplă:

în timpul îmbrățișării se eliberează oxitocina,  hormonul iubirii.

Părintele Dumitru Stăniloaie spunea: ,,Cel mai frumos şi mai convingător discurs despre dragoste este îmbrățișarea”.

Îmbrățișează-ți copilul și lasă-te îmbrățișat de el!

O consolare, o mângâiere, speranță, stare de bine, iubire- asta este îmbrățișarea. Pentru noi și toți cei din jurul nostru.

Îmbrățișarea este cea care îi face pe copiii noștri să se simtă în siguranță.

Îmbrățișările te ajuta pe tine, ca părinte- și pe copilul tău- să vă conectați emoțional, lăsând sentimentele să înflorească.

Când un părinte își îmbrățișează copilul, dăruiește acestuia sentimentul de siguranță, încredere puternică în el, dar și în ceilalți. Poți să îți ții copilul în brațe ori de cate ori are nevoie de o încurajare sau de adevărată oblăduire.

Ce dăruiește îmbrățișarea?

Îmbrățișarea are ca efect imediat relaxarea mușchilor. Atunci când ești îmbrățișat și îmbrățișezi la rândul tău, mușchii se eliberează de tensiunea acumulata în timp în ei.

Îmbrățișarea este privită ca un instrument vindecător. Oamenii simt nevoia să fie doriți, iubiți, cuprinși. Simt nevoia să aparțină.

Oare într-o lume plină de iubire oamenii ar fi mult mai fericiți și sănătoși? Îmbrățișarea nu este altceva decât un gest pur de iubire, de atenție, care spune ,,îmi pasă de tine, te văd, te ating, te cuprind, te țin în brațele mele pentru că tu contezi pentru mine”.

Îmbrățișarea trebuie prescrisă de către medici, spun cunoscătorii- deoarece există o putere de vindecare încă necunoscută în tot ceea ce ea reprezintă.

Îmbrățișarea tămăduiește durerea, resentimentele, frica, îmbrățișarea atenuează oboseala și tristețea, îmbrățișarea alungă tot ce e greu. În momentul în care ne îmbrățișăm, pierdem brusc dureri, scoatem din noi suferințe. Îmbrățișarea pune un ogor de liniște peste suflet.

Apropierea din îmbrățișare este apropiere pură: de inima noastră, de ființa noastră; brațele se deschid și sufletele se contopesc, se acceptă, se mângâie, își șoptesc versuri, își susură cânt.

Îmbrățișările sunt dascăli 

Când îmbrățișăm copiii îi învățăm sa primească și să dăruiască respect, dragoste și bună înțelegere.

Ei vor putea construi relații de durata cu ajutorul nostru, cei ce le cultivăm stările ce înnobilează sufletul. Copiii au nevoie de afecțiune exact cum au nevoie de aer. Și cum putem sa le arătăm aceasta afecțiune? Prin multe îmbrățișări, prin cuvinte din care sa înțeleagă cât de mult îi iubim.

Oricând putem pune egal între îmbrățișare și ,,iartă-mă”, ,,te iubesc”, ,,sunt aici”, ,,mi-ai lipsit”, ,,ce dor mi-a fost”, ,,o să-mi lipsești”, ,,ne vedem curând”, ,,totul va fi bine”, ,,o să fie bine”.

Copil și părinte, în îmbrățișare, suntem suflete conectate, suflete pereche, suflete împreunate. Uneori, îmbrățișările au în ele o putere mai mare decât mii de cuvinte.

,,Un om care primește îmbrățișarea copiilor săi chiar și atunci când mâinile sale sunt goale: iată un om cu adevărat bogat.” (autor necunoscut)

-Vreau mașină roșie de pompieri! Chiar vreau!

-Îmi doresc o păpușă nouă blondă, cu ochi verzi, care cântă!

-Vreau acum în parc! Vreau!

-Îmi dai acum ciocolată? Da? Acum!

-Îmi doresc să vină Mioara la mine, acum, te roog, acum!

Perfect în regulă pentru copiii tăi să-și dorească și să-și dorească… și să nu obțină. O mică luptă cu sine, în siguranță, adecvată vârstei este, desigur, un lucru bun. De fapt, este un lucru minunat!

Reziliență, seriozitate, adaptare

Vorbim atât de mult despre construirea rezistenței, seriozității și abilităților de adaptare. Și tocmai în aceste momente de dorință mare, cu zbucium și frustrare, obținem unele dintre aceste abilități, la cote înalte.

Ce este reziliența?

Reziliența este abilitatea de a face față unei situații dificile sau neplăcute și de a reveni la starea emoțională inițială, în siguranță. Este capacitatea de a te adapta la unele situații dificile pe care nu le poți schimba, păstrându-ți calmul și spiritul optimist.

O persoană rezilientă percepe situațiile dificile ca pe niște provocări și ocazii de învățare, de creștere, din care va ieși -în final- mai puternică, mai abilă.

Este important să ne învățăm copiii să caute mereu oportunități, din când în când să își asume riscuri rezonabile și să accepte și eșecul, dacă el apare.

Copiii simt furie, supărare, dezamăgire, tristețe, însă nu lasă ca aceste stări și sentimente să devină dominante și să îi pironească.

Cum pot arăta dorințele neîmplinite?

Dorești să mergi în parc și nu poți.

Dorești altă prăjitură și nu o poți avea.

Dorești o nouă jucărie și nu poate fi acum a ta.

Dorești să câștigi cursa și acest lucru poate că nu se va îndeplini.

Dorești să mergi într-o excursie și vremea nu te ajută.

Da, da, este perfect în regulă ca fiii și fiicele noastre să își dorească ceva (acum?), să vrea ceva din tot sufletul și să nu primească.

De ce?

Pentru că atunci când ne învățăm copiii să navigheze printre stări de frustrare și dezamăgire, le dăruim valoroase instrumente de folosit în viață.

E un lucru foarte bun să îți dorești, să vrei ca lucrurile să se întâmple, să îți imaginezi că ai ceea ce visezi! De asemenea este grozav să poți rosti că vrei și dorești anumite lucruri.

Totuși asta nu înseamnă că tot ce ne dorim, tot ce visăm, tot ce vrem poate să se îndeplinească, poate prinde contur, poate fi realizat.

Și atunci ce le putem spune copiilor?

Da, sigur, te-am auzit, vrei asta, îți dorești asta cu adevărat!

Uneori ne dorim un lucru și îl putem avea… Și-DA- este grozav.

Altă dată nu putem avea un anumit lucru și asta, desigur, nu e prea plăcut. Ne simțim frustrați sau triști sau furioși.

Lista de priorități

O soluție tare bună este să creăm o listă de priorități, o listă de așteptare: Vrei cu adevărat ceva? Hai să îl pui pe lista ta de priorități, hai să știm că este acolo, hai să vedem cum îl putem obține într-un viitor, chiar dacă lucrurile nu se pot întrupa acum.

Ce este bine de știut?

Reziliența psihologică nu este o trăsătură pe care oamenii o au sau nu, nu este o trăsătură de personalitate cu care ne naștem, ci este o abilitate care se poate dezvolta prin antrenament susținut, de la vârsta copilăriei.

Iar acest lucru e minunat!

Vrei să faci un cadou fără de preț pentru toată viața copilului tău? Clădește-i, pas cu pas, capacitatea de a fi rezilient încă de la o vârstă fragedă! Va merita!

Nicoleta Gavrilă este dascăl de trei decenii și niciodată nu și-a practicat meseria stând cu mâinile la spate. Mărturisește că merită să fii dascăl dacă ai vocație, dacă intri cu bucurie interioară în sala de clasă. Dacă nu, te îndeamnă să o iei pe alt drum și să te reorientezi profesional. A fost declarată Profesorul Anului din mediul rural în ediția 2023 la categoria prevenirea abandonului școlar și nu se va opri din a-și da toate resursele pentru elevii săi.

Dacă în primii 15 ani ai săi de când este bucată din sistemul educațional, obiectivul era urmarea unei facultăți la școala din Arad, la școala din Valea Mănăstirii luptă ca elevii să nu abandoneze studiile și să aibă o cât mai mare frecvență la ore. Vine și cu stimulente de ordin material, dar nu înainte de a le fi mamă, confidentă, psiholog, prietenă.

Copiii din clasă sunt 100% de etnie rromă, dar asta nu-i face să fie diferiți de ceilalți copii, spune învățătoarea. Acești copii, din păcate, se confruntă cu lipsuri de toate felurile. Unii sunt din familii monoparentale, ba au părinții plecați în străinătate, ba nu au venituri financiare, dar cu toate acestea Nicoleta a observat că se bucură de fiecare clipă a existenței lor. Pentru ea, asta este o lecție adevărată. A îmbrățișat ideea datorită elevilor că nu contează cât de bogat sau de sărac ești, că lucrurile mici pot deveni mari și că fiecare moment merită prețuit. Mai multe despre învățămintele pe care le primește zilnic în rândurile de mai jos!

Credeți că profesorii sunt cei mai importanți piloni în sistemul de educație? De la ei ar trebui să plece schimbarea?

Sistemul educațional românesc, după părerea mea, nu este pregătit pentru generația actuală, este un sistem bazat pe memorarea unui volum mare de informații. În zilele noastre o informație o găsești foarte ușor printr-o singură căutare pe Google, deci nu reținerea informației este importantă, ci filtrarea și înțelegerea ei. Aici consider că trebuie să intervenim noi profesorii. Cu puținele mijloace tehnice pe care le avem, trebuie să-l facem pe elev să înțeleagă materia predată, nu să-l obligăm să memoreze pagini întregi din manual, transformându-l în analfabet funcțional.

Schimbarea trebuie să plece de la noi toți: profesori, părinți, societate. Dacă dorim să avem o țară puternică și respectată în lume trebuie să avem oameni educați și sănătoși. Pilonii de bază ai unei societăți sunt educația și sănătatea.

Merită să fii dascăl? Unde ați găsit satisfacțiile cele mai mari având în vedere cei peste trei decenii petrecute în învățământ?

Da, merită să fii dascăl dacă ai vocație pentru această meserie, dacă nu, meseria de dascăl devine o corvoadă, devii apatic, dezinteresat, iar toate acestea se răsfrâng asupra copiilor. Meseria de dascăl nu este un job. Un dascăl nu trebuie să lase cartea din mână, tot timpul trebuie să se pregătească, să urmeze cursuri și să fie într-o permanentă transformare, iar toate acestea costă timp și bani.

Dacă atunci când intri la clasă și vezi copiii în bănci și nu simți o bucurie interioară, ar fi bine să renunți și să o iei de la capăt în alt domeniu.

În cei 30 de ani am lucrat în două medii diferite, într-o școală din jud. Arad și școala actuală din Valea Mănăstirii, comuna Țițești, jud. Argeș. Pentru mine copiii sunt la fel, standardele sunt diferite, dacă la Arad obiectivul era urmarea unei facultăți, în Valea Mănăstirii lupt ca acești copii să nu abandoneze școala.

În accepțiunea dumneavoastră educația este arma cu care putem dobândi în viață?

Dacă toți cetățenii unei țări ar reuși în viață prin educație, am fi o societate perfectă. Da, prin perseverență, prin cei cu care ne înconjurăm, prin renunțări, printr-o educație sănătoasă se poate reuși în viață.

Ce a stat la baza motivației dumneavoastră de a fi bucată din sistemul educațional? A fost dorință proprie, joc ticluit al vieții sau o îndrumare venită din partea familiei?

Totul a venit de la sine, de mică am simțit că trebuie să fiu ca doamna educatoare pe care o sorbeam din ochi. Acasă jucam rolul de educatoare, iar păpușile le transformam în elevi.

Fiecare dintre noi ne naștem cu o vocație pentru un anumit domeniu, important este să-l descoperim și să-l dezvoltăm. Foarte important, tinerii trebuie lăsați să-și găsească singuri drumul în viață, noi doar să-i observăm și să-i sfătuim acolo unde credem că greșesc.

Care este frumoasa poveste a escapadei dumneavoastră academice?

După finalizarea studiilor, mi-am urmat soțul la Arad, un oraș frumos, dar total necunoscut. Eram doi tineri pierduți în lume. Primul nostru ghid, care ne-a purtat și mult noroc, a fost taximetristul care ne-a luat de  la gară și aflând că nu suntem din oraș, ne-a plimbat peste tot arătându-ne toate obiectivele importante printre care și Inspectoratul Școlar.

Fără să stau prea mult pe gânduri, oricum nu aveam nimic de pierdut, am intrat în clădire și prima persoană cu care m-am întâlnit a fost chiar doamna inspector de la învățământul primar. Practic acela a fost debutul meu în învățământ. Timp de 15 ani am profesat în jud. Arad unde mi-am desăvârșit pregătirea pedagogică.

În acești 15 ani, ultima generație de copii a fost cea mai frumoasă, cea mai emoționantă, deoarece printre elevii mei s-a aflat și propriul meu copil.

Când credeam că nimic nu mă va face să plec din Arad, aveam tot ce îmi doream, o familie frumoasă cu doi băieți minunați, Robert și Radu, am primit vestea că soțul trebuie să se mute cu serviciul în Argeș. Așa am ajuns în actuala școală, cu copii total diferiți față de cei de la Arad, dar, TOTUȘI LA FEL.

Dar a traseului profesional? De cât timp vă aflați în școala în care predați în prezent?

De când mă știu, viața mea a fost legată de activitatea didactică, pedagogică. Nu mă văd făcând altceva. Mai mult, de când activez la Valea Mănăstiri am descoperit că pe lângă profesia de dascăl, trebuie să fii și părinte pentru copiii din clasă, să suplinești părintele biologic pentru a putea să intri în sufletul micuților, să le cunoști problemele, să-i faci să aibă încredere în tine, să te iubească, să-i faci să-și dorească să vină la școală.

Școala de la Valea Mănăstirii m-a primit cu multe provocări. Eram obișnuită cu copii din familii din mediu favorizat, care lăsau viitorul copiilor lor în mâinile mele.

La Valea Mânăstirii am găsit copiii în an terminal care nici măcar nu aveau caiete, creioane, manuale. Practic am ajuns într-o altă emisferă a învățământului românesc.

Văzând acea clasă, nu ai cum să nu plângi, dar ajută la ceva? Lacrimile sunt suficiente ca pe băncile clasei să apară caiete, creioane și cărți? Școala pe care am urmat-o, gradele didactice, cursurile pe care le-am urmat sunt oare suficiente să pot face ca acei copii să învețe să citească și să socotească? NU!

Mi-a trebuit multă răbdare, vocație, dar cel mai important a fost să reușesc să-i privesc pe acei copii ca pe propriii mei copii. Să-i apropii, să-i înțeleg și să-i îmbrățișez atunci când au nevoie. Uneori, o bucățică de ciocolată face minuni. Așa a luat ființă dulapul cu bunătăți.

Ce-mi puteți spune despre școala în care predați?

Școala nu este diferită față de școlile din România, pot spune chiar că, pe alocuri, beneficiază de dotări superioare multor școli din mediul rural, din acest punct de vedere pot să spun că mă simt norocoasă.

Mai mult, pe parcursul acestor 15 ani, am reușit, în parteneriat cu Universitatea de Stat din Pitești să înființăm o mică bibliotecă. Împreună cu Asociația Dăruim Zâmbete – Zâmbete Colorate cu sediul în Pitești am organizat evenimente în urma cărora copii au primit haine, încălțăminte, rechizite, jucării și dulciuri. Foarte mulți oameni cu suflet mare m-au ajutat să achiziționez diferite materiale didactice.

În acest moment, în ultimele o 100 de zile împreună, am inițiat un concurs în urma căruia elevul care nu lipsește nicio zi de la școală până la finalul anului, primește de la o familie din Câmpulung un calculator. Omul sfințește locul.

Care este profilul elevilor de la clasa dumneavoastră?

Copiii din clasă sunt 100% de etnie rromă, dar asta nu-i face să fie diferiți de ceilalți copii. Cu toate neajunsurile și acești copii au acces la informație, problema este filtrarea ei. Ca orice copil și cel de etnie rromă nu iubește învățarea mecanică, nu suportă să-i torni informația cu polonicul. Dacă folosești metode moderne de predare-învățare, să-i dai informația cu lingurița, dându-i timp pentru sedimentare, atunci ai rezultate.

Dacă pasiunea pentru meseria ta este superioară altor dorințe, creezi un profil al clasei cel puțin egal cu profilul altor clase din medii favorizate.

Ce ați învățat de la copii? Ce v-ați luat frumos pentru suflet?

Este foarte greu sau chiar imposibil să schimbi obiceiurile unei clase de copii 100% rromi într-o clasă așa cum o știam eu, predând la altă școală. Și atunci am încercat să mă schimb eu, deoarece era imperios necesar să-i înțeleg. Acești copii, din păcate, au probleme, unii sunt monoparentali, au părinții plecați în străinătate, nu au venituri financiare etc, dar cu toate acestea trăiesc și se bucură de fiecare clipă a existenței lor.

Pentru mine asta este o lecție, nu contează cât de bogat sau de sărac ești, iubește viața așa cum este ea și bucură-te de fiecare clipă pe care o trăiești. ,,Fă rai din ce ai!,,

Cea mai mare provocare a fost să-i determinați să vină la școală. Cum ați reușit?

Absenteismul este un flagel care s-a așternut destul de mult peste școlile din România, iar în școlile din mediu defavorizat a crescut alarmant. Școala noastră nu face excepție. Ce am făcut? Simplu, le-am aflat nevoile, iar ulterior le-am acoperit. Sunt foarte puțini copii din zone defavorizate care vin la școală din nevoia de a învăța.

Pentru a-i aduce la școală, am încercat să transform clasa într-un mediu plăcut, superior condițiilor lor de trai. Am folosit metode de predare – învățare bazate pe joc, i-am implicat în cât mai multe activități extrașcolare la nivel local cât și județean, iar sala de clasă am transformat-o într-o sală de basm ori de câte ori a fost nevoie.

Toate activitățile de la clasă sunt publice, pe pagina mea de Facebook, prin aceasta încercând să realizez o legătură și mai bună cu părinții în ideea de a-i lăsa să vină la școală.

Elevii au fost implicați în diferite proiecte: „FRDS-Școala face diferența”, POCU „Școala după școală” și „Masă caldă în școli”. Aceste proiecte au contribuit decisiv la prevenirea abandonului școlar. Ei știu că dacă vin la școală au posibilitatea să servească o masă, pot să îmbrace o haină sau să primească o jucărie.

Dar cât de mare a fost bucuria după?

Este greu de exprimat în cuvinte ce simt atunci când intru în clasă și văd toate băncile pline. Mă simt împlinită, practic nu am venit degeaba la școală, parcă și lecțiile sunt mult mai ușoare. Sunt și zile, când vremea nu ne ajută, prezența este mai scăzută, dar este de înțeles, sunt copii care stau departe, pe dealuri, iar drumul până la asfalt este impracticabil.

Ce mesaje primiți zilnic de la copii?

Mesajele copiilor sunt ca un pansament pentru mine. Dragostea pe care o văd în ochii lor îmi confirmă faptul că venirea la școală nu este o corvoadă, din contră, o fac din plăcere, parcă vor să evadeze în lumea poveștilor. Nu este zi în care să nu primesc bilețele cu inimioare și mulțumiri.

Îmbrățișarea colectivă, la plecare, a devenit un ritual zilnic.

Cu ce alte provocări v-ați mai întâlnit de-a lungul anilor?

Cea mai mare provocare, pe lângă dorința de a nu abandona școala, a fost să particip cu copii din clasă la concursuri școlare și olimpiade.

De asemenea, am reușit să-i fac să-și înțeleagă obiceiurile și tradițiile lor înființând un ansamblu de dansuri țigănești cu care particip la diferite evenimente ,,Steluțele rromilor din muscel”, ,,Ziua comunei Țițești” și multe alte concursuri.

Ce signifiantă are pentru dumneavoastră titlul primit în cadrul Galei Profesorilor? Cât de mult v-a onorat?

Titlul primit la GALA PROFESORUL ANULUI DIN MEDIUL RURAL EDIȚIA 2023, CATEGORIA: PREVENIREA ABANDONULUI ȘCOLAR  a fost pentru mine o încununare a celor 15 ani de activitate și de luptă împotriva abandonului școlar într-o școală dintr-un mediu defavorizat.

Nicio clipă nu am lăsat garda jos, au fost zile când am fost epuizată psihic, dar nu am renunțat. Acest titlu mă onorează, dar mă și obligă în aceeași măsură. Simt că pot să fac mai mult pentru această comunitate. Educația este singura cale ca tinerii din Valea Mănăstirii să reușească în viață, să aibă un loc de muncă și să-și câștige existența.

Nu este ușor să profesezi într-o asemenea școală unde performanța se măsoară prin numărul celor care nu abandonează școala, dar îi încurajez pe colegii care predau în asemenea școli să nu se dea bătuți, să persevereze, iar pe dumneavoastră media, să-i descoperiți, să-i faceți cunoscuți și să-i încurajați în demersul lor.

Ce proiecte ticluiți în perioada următoare?

Deoarece elevii mei sunt la finalul clasei a IV-a, urmează să organizez, cu sprijinul unui om cu suflet mare, o reuniune de absolvire.

De asemenea, cu ajutorul Asociației Dăruim Zâmbete-Zâmbete Colorate, școala noastră va fi dotată cu 6 videoproiectoare și vom organiza diferite activități de  „Ziua Copilului”.

Un alt proiect de suflet va fi reamenajarea clasei și achiziționarea de rechizite pentru o nouă generație de copii. Acest lucru este posibil cu ajutorul financiar oferit de Teach for Romania.

Dar din dar se face Rai.

Darul nu după mărime, ci după dragoste se prețuiește!

Darul dat la vreme e dar îndoit.

Felul dăruirii prețuiește mai mult decât darul!

Câtă înțelepciune sălășluiește adânc în neamul nostru. Câtă trăire puternică și minunată!

Copiii învață. Învață că în camerele sufletului – camerele acestea sunt niște cămări pline-ochi, pe de-a dreptul – există adăpost pentru viața și lumina și daruri fără număr!

Bucuria Sărbătorilor Pascale vine spre noi toți, negreșit, dacă îi deschidem ușa hotărât, la timpul potrivit. Și oare când e timpul potrivit?

Să le spunem copiilor așa: tu o știi cel mai bine. Este exact atunci când deschizi larg porțile de la cămările inimii tale, exact atunci minunea darului se petrece.

Copiii învață.

Învață – privindu-ne pe noi, adulții – că fericirea ce izvorăște din actul dăruirii nu se aseamănă cu nimic. Când îi oferi cuiva darul ce îi bucură mintea și inima și când îi vei citi extazul pe chip, în ochi, în gesturi, vei ști cum transferul de încântare te-a cuprins cu brațe calde, strâns; și sentimentul va dura ceva și va fi izvor pentru următorul tău pas. Pasul tău, pasul copilului tău.

Copiii învață. Învață că nu e musai să fii cea mai bogată persoană din lume. În niciun caz. Ei trebuie să știe că nu toată lumea are trebuință de daruri materiale.

Uneori este nevoie de o vizită, de o încurajare, de o vorbă bună, de o îmbrățișare. Uneori un dar este un moment de ascultare plină de empatie. Se simte un om trist? Poate primi drept dar un degetar cu un cuvânt de alinare cuibărit în el. Celui neîncrezător în ceea ce poate îi putem oferi un sertar plin cu vorbe ce îi arată cât și ce poate înfăptui.

Sunt daruri fără de preț, toate acestea. Deși pare de necrezut, unii le așteaptă de zile bune sau de luni bune. Sau poate chiar de ani întregi.

Oferă-le fără ezitare. Și bucuria ta se va dubla.

Copiii învață. Învață că puterea de a face bine nu are margini, nu are stavilă.

Resursele inimii sunt inepuizabile; ele vor avea mereu puterea să reapară, să se multiplice. Copiii învață că un simplu zâmbet poate fi un cadou fără preț pentru cel ce a așteptat o atingere caldă și i-a simțit lipsa.

Copiii învață. Învață de la noi. Ei învață că valoarea unui dar nu se reflectă în suma de pe bon, ci în valoarea pentru sufletul celui ce îi este destinat.

Ești un dăruitor cu suflet? Ei bine, sigur nu ai urmat niște cursuri anume. Sigur însă ți-ai lăsat sufletul să palpeze nevoi și trăiri și simțiri și ai oferit iubire, zâmbet, faptă caldă, vorbă blândă. Din rafturile așezate în camerele tale curate din suflet ai luat borcan după borcan cu fapte bune, cuvinte tămăduitoare, gesturi ce alină.

Bucuria de a dărui este pur și simplu de neegalat!

Și asta copiii tăi vor învăța de la tine!

,,Orice dar e o bucățica de suflet. Și tot ce dai din toată inima e de un preț ce nu se poate socoti. Adevărata valoare însă a darului e pururea hotărâtă de dragostea cu care-i primit”. (Alexandru Vlahuță)