Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

istorie literară

Un vid atroce a marcat viaţa fizică a lui Max Blecher, dar sensibilitatea lui transpusă în operă l-a impus în cultura română. Matricea Românească îi face portretul scriitorului cel atât de singur.

 

Pe Max Blecher l-am cunoscut cu o nesfârșită admirație pentru naturalețea sa scriitoricească, firescul în splendoarea supliciului, peste care construia, cu dorința nestrămutată specifică tinereții, arabescuri pline de voioșie (era un copil cu o imaginație neîmplinită și neîncercată) și o adâncă reflecție metafizică. Îmi trezea admirația pagină cu pagină acest scriitor care visa prin personajele sale. Îndrăznea să viseze într-un univers mucegăit, astmatic, îmbâcsit cu miros de putrefacție și descompunere trupească.

Parcă își mirosea cu stânjeneală oasele în descrierele sale îmbibate de atmosfera supliciului, într-o substanță mai presus de boală, mai presus de tot, într-o trasncendență eliberatoare regăsită, care îi putea servi de panaceu pentru criza sa de a fi pe jumătate viu, încorsetat într-un ghips ce parcă învață să respire pe trupul lui.

Cel mai impresionant episod despre Blecher (omul Blecher, tânărul scobit și ros de boală) îl surprinde Mihail Sebastian în Jurnalul său:

Îmi povestea diverse jocuri de astă-vară, când era Geo Bogza la el. Se jucau de-a vaporul. Bogza îi remorca patul, iar Blecher dădea semnalul de plecare. În perete bătuseră un aviz: «Este interzis a se sui pe catarg și a scuipa de sus în camera mașinilor». Mi-a arătat un album de familie (…) M-am oprit să nu plâng privind o fotografie a lui de la 17 ani – figură admirabilă de adolescent. «C’était beau gosse, hein?».

Am plecat pe la orele patru – dar de ce nu am avut curajul să-l îmbrățişez, să-i spun mai multe, să fac un gest de frate, ceva care să-i arate că nu e singur, că nu este absolut și fără salvare singur.

Și totuși, singur este.

Libertatea descoperită în miros de mucegai și putrefacție

Cele mai puternice senzații și cea mai puternică imagine o regăsim în această descriere. Poate că de aici am extrage o scenă de început pentru un film despre viața lui Max Blecher (altul decât cel actual), cel prin excelență singur și în viață și în cultura română ca valoare și destin. Condiția lui de singurătate l-a împins către un destin literar timpuriu, ce se hrănea cu vestigiile unei boli iscoditoare pentru moarte, care l-a chinuit cu prețul unei opere, unde imaginația conlucrează pentru a suplini vidul existențial cu miros de mucegai, care încorseta viața lui Blecher. În „Inimi cicatrizate” întâlnim prietenie, dragoste, dorință înghițită de corp, în jurul unui personaj, denumit Emanuel, foarte sensibil și inteligent, empatic, ironic, ce ne amintește de adolescența trăită frumos, într-o intensitate a spiritului și a trăirii. Frumos, atât cât se poate trăi într-un sanatoriu – și se poate…

Durerea nenecesarului fiecărei zile era și ea în pieptul lui Max Blecher

Emanuel se regăsi singur în odaia lui și ziua îi apăru mai goală… mai dezolantă… în piept i se scobise un vid atroce, ca o nevoie adâncă de respirație, ori de plânset.

De la Blecher am furat această sintagmă – se scobise un vid atroce. Îmi amintesc și acum reticența pe care am avut-o mulți ani în a o folosi în scris. Doar el putea să știe cum se scobește un vid atroce în piept, eu doar căutam variante plastice prin care să explorez lumea prin scris sau să impresionez diferite domnișoare ce aveau trecere la erudiția mea confecționată. Tinerețea, ce să mai! Întâmplarea face să-l descopăr la vârsta de 21 de ani. O coincidență ce mă face și acum să lăcrimez, când am reușit să mai simt și eu o parte din acest vid neînduplecabil.

Emanuel simți în piept o mare slăbiciune – s-ar fi zis că respira ceva din conținutul pustiu și dezolant al acestei după-amiezi melancolice. Încercă să citească, dar nu înțelese nimic; cărțile erau scrise pentru altă lumină; nici o carte din lume nu poate să umple golul imens al unei zile călduțe și intime de plictiseală și suferință. Aceasta e tristețea ineluctabilă a zilelor de boală.

– descrierea bolii dublate de plicitiseală, incapacitatea de a evada prin scris, toate sunt dovezile unei necesități de adaptare la nenecesar.

Cred că acest lucru îl durea cel mai tare pe Blecher, faptul că boala sa era nenecesară  pentru el și faptul că el conștientiza acest lucru cu ironie, neavând puterea cu care sunt înzestrați unii de a se revolta contra divinității cu dezinvoltură. Nenecesarul cotidian îl scotea din minți pe Max Blecher.

Emanuel, de când văzuse pe bolnavul care umbla aruncând din picioare, era cuprins de o cumplită tristețe. Privea cu o mare strângere de inimă cum oamenii de serviciu împingeau cărucioarele. Contrastul acesta, între a duce o viață aproape normală (a ceti ziarul, a lua masa într-un restaurant împreună cu alții, a fi îmbrăcat), contrastul acesta între a fi un om ca toți oamenii și totuși a zăcea împrizonierat în ghips cu oasele cariate de tuberculoză, iată ce era dureros și trist în această boală.

Viaţa ca vid – „Paradoxul consta în a exista și totuși în a nu fi cu desăvârșire viu’’

Totuși el iubea toamna, probabil pentru că pălea organic, ci nu ca el, cu întreruperi, cu zile frânte, toropite de plictiseală și calcinate de boală – „Toată îngrozitoarea lui noapte de chin și de frământări se evaporase uimitor în aerul amplu al dimineții de toamnă.”

Era înspre toamnă și grădina începea a se veşteji. În spirale și eșarfe de vânt, frunze galbene cu pete de sânge și rugină zburau de-a lungul aleilor. În clipele acelea, corectitudinea grădinii și susurul apei limpezi din cascade îi dădea un aer grav de nesfârșită singurătate…

, mereu a fost singur Blecher, după cum remarca și Mihail Sebastian în jurnalul său.

„Paradoxul consta în a exista și totuși în a nu fi cu desăvârșire viu’’– reprezintă o mărturisire a unui destin ce așteaptă la porțile istoriei să se facă cunoscut posterității. Opera lui Max Blecher e totuși vie, pentru că e izvorâtă din viață trăită și mai ales viață netrăibilă.

Acum, înconjurat de brațele Solangei, greutatea lui îl apăsa insuportabilă. Solange strângea un bust de piatră. Emanuel aluneca zadarnic mâinile pe umerii ei, între dânșii ghipsul punea o barieră de indiferență și crea o organicitate nouă, impersonală și teribil de dură… îi venea aproape să plângă de ciudă. Dificultatea corsetului îi biciuia mai aprig sângele și îl răscolea de dorinți. În neștire îi mângâie brațele, apoi coapsele. Simți deodată stofa rochiei, marginea ciorapilor și, mai sus, netezimea pielii. Cu mâna întinsă reuși să stingă lumina, în întuneric totul se precipită într-o dorință mai impetuoasă, dar care se reducea în zbaterea de pe căruț neputincioasă, scrâșnind din dinți.

Deodată, în momentul când Emanuel alunecă mâna lui sub rochie și simți trupul cald, apoi unghiul inefabil și fierbinte, al coapselor unite, Solange murmură:

— Asta o să-ți facă rău!…

Foto deschidere: levurelitteraire.com

Personalitate marcantă pentru cultura română a secolului trecut, Gheorghe T. Kirileanu (1872-1970) dăinuie până astăzi developând la focul mocnit al istoriei un om de sorginte țărănească, plin de gingășie, bunătate și generozitate. Aceste calități se continuă și în omul Kirileanu, nu doar în omul de cultură, cărturarul, bibliofilul Kirileanu, care a trăit 88 de ani și opt luni (cu toate că, în însemnările sale, se teme că va muri la o vârstă cel puțin înjumătățită din totalul anilor săi de viață și de carte) cu iubirea de adevăr istoric în suflet și în spirit. De ce spunem acest lucru?

La Muzeul Literaturii Române a avut loc, miercuri, 3 octombrie, o conferință moderată de către Zamfir Bălan, la care au participat Constantin Bostan și Iordan Datcu, de formaţie literați. Cu deosebită delicatețe, aceştia au conturat un portret biografic și bibliografic, multicolor și multifațetat al lui Kirileanu, utilizând cuvinte precum gingășie, bunătate, generozitate, gentilețe, care nu se regăsesc prea des în discursul uzitat la majoritatea expunerilor publice despre personalitățile luminate ale culturii române de la începuturile ei.

Gheorghe T. Kirileanu, un personaj de excepție al culturii române, de o țărănească noblețe

Discursul blajin al celor doi a aureolat cu virtute încăperea goală, luminată de câțiva invitați de marcă, printre care istoricul Ion Scurtu. Portretul lui Kirileanu nu poate fi lipsit de subiectivism, un subiectivism încărcat de umanitate, o umanitate evocată din plin de cei doi invitați, care s-a întipărit și în biografia iubitorului de carte Kirileanu. Astfel, aflăm că bunicul său – care era preot – a dorit, văzând la el stăruință și sârguință de carte, să-l facă să ia haina și drumul preoției.

Kirileanu, în ciuda unor performanțe școlare bune la examenul de intrare în Seminarul Teologic la Iași, nu a reușit să obţină o bursă care l-ar fi ajutat să se întrețină în perioada studiilor în capitala Moldovei. Pentru a nu-și prejudicia financiar familia și mai mult, din rușine față de părinți, el a plecat de la Iași spre satul natal pe jos, mergând pe jos 2-3 zile, dormind pe prispele oamenilor în drumul său către casă. Cel ce avea să devină editorul manuscriselor lui Ion Creangă a preferat o astfel de abordare a problemei, urmând să meargă la o școală de cântări bisericești, care cumva echivala pentru moment cu destinul urmărit de bunicul său.

Expulzat de la Litere pentru apărarea lui Eminescu

De aici a urmat un periplu plin de povești, inclusiv cea fermecătoare de pe când era student la Litere și a avut neșansa să se întâlnească cu profesorul Aron Densușianu, cel care care spunea că Eminescu inventează cuvinte cum ar fi ”genune”. Kirileanu l-a informat că în sat la el se foloseşte acest cuvânt pentru locuri adânci din apele Bistriței. Densușianu a strâmbat din nas și la examen l-a “trântit” pe tânărul Kirileanu. Astfel, acesta și-a dat singur o sentință intelectuală către altă formare universitară, devenind student la Drept – unde a terminat magna cum laude. De asemenea, în Copou, Gheorghe T. Kirileanu l-a ajutat pe filosoful Petre Andrei să obțină titularizarea la catedra de Filosofie din Iași. Tot el a protestat atunci când, după instalarea regimului Petru Groza la București, statuia lui Titu Maiorescu a fost dată jos atât din Capitală cât și de la Iași. Intelectualul l-a apărat pe Maiorescu atunci când acesta era destituit de vreo ”instanță jurnalistică” care îi “demonstra” nulitatea în critica literară, anulând astfel și meritele sale categorice în cultura română.

Acest personaj, ce se definea ca un junimist de sorginte țărănească, nu a fost un personaj de culise sau din umbră (cu toate că astăzi se află într-un con de umbră), ci un personaj silențios, iubitor de cultură țărănească, de folclor, de carte, așa cum poate ar fi bine să fie conturat un portret complet pentru un erou silențios în pragul Centenarului.

Fără să încheiem într-o notă pesimistă discordantă cu discursul înflăcărat, bonom, ”încărcat de căldură moldovenească” al invitaților, ne-am dori a sărbători astfel de personaje care nu fac sălile pline, care nu mai au operele prin librării, din păcate! (la fel ca invitații, asteptăm republicarea la Editura Rao), dar care călăuzesc cu imaginea şi prin amintirea lor, alte spirite bonome, iubitoare de destine frumoase ce înfloresc cultura română, fie şi printr-o “simplă” floare.

 

Despre Gheorghe T. Kirileanu

Gheorghe T. Kirileanu a fost fiul lui Grigore și al Ioanei Chirileanu. A urmat studiile primare la Școala din Broșteni (1879) și le-a continuat la Școala nr. 1 din Fălticeni. Din 1935 s-a stabilit la Piatra-Neamț, unde în februarie 1956 a donat orașului biblioteca sa de circa 30.000 de volume, cu publicații rare, dintre anii 1630-1960. Colecția de manuscrise a fost donată Bibliotecii Academiei Române. A avertizat asupra risipirii manuscriselor lui Creangă, devenind, din 1906, cu sprijinul lui Titu Maiorescu, cel mai important editor al scrierilor marelui nostru povestitor.

 

Foto deschidere: telemneamt.net

Putea fi un general galonat al Imperiului care, la vremea aceea, îi asuprea pe români. Însă soarta l-a vrut unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române. Matricea Românească are povestea devenirii lui Liviu Rebreanu.

Metamorfoza lui Liviu Rebreanu a fost evocată pentru Matricea Românească de către muzeograful Adrian David, de la Casa Memorială Fanny şi Liviu Rebreanu din Bucureşti:

“Puțină lume știe că Liviu Rebreanu a fost ofițer în Armata Austro-Ungară. El a făcut Liceul Militar. Ar fi vrut să urmeze Medicina, era marele lui regret. Spunea: «Dacă am vreun regret, ăsta este, că nu am urmat Medicina. Cred că aș fi fost un bun medic». Nu avea bani, aşa că a mers pe linia militară. A făcut Academia Militară Ludovika (Ludoviceum) din Budapesta. A fost ofițer detașat la Gyula, în Ungaria. În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1000 de coroane la o partidă de poker, bani din gestiunea unității militare,  «banii de popotă», a fost dat afară din Armată, a făcut un pic de arest.

El venise în Regat și fusese arestat la București, căci România era în alianță cu Imperiul Austro-Ungar, prin urmare aveam tratat de extrădare. Liviu Rebreanu a făcut un pic de arest la Văcărești și apoi, până la 6 luni, la Gyula, în Ungaria. A considerat deci că și-a ispășit pedeapsa”, a povestit Adrian David.

În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1000 de coroane la o partidă de poker, «bani de popotă», Rebreanu a fost dat afară din Armata austro-ungară, şi a făcut câteva luni de arest

Însă chinurile celui ce urma să devină marele prozator român Liviu Rebreanu nu aveau să se termine aici:

“După ce a început Primul Război Mondial și după ocuparea Bucureștiului (la sfârșitul lui 1916), pe la începutul lui 1918 A. de Herz, un dramaturg nemulțumit de vreo două – trei cronici teatrale defavorabile făcute de Liviu Rebreanu, l-a pârât nemților. Rebreanu considera că își plătise datoriile, adică nu ar mai fi avut treabă cu ei. Atunci, însă, funcționa conceptul de armată a întregului popor – orice bărbat capabil să poarte o armă în mână, în vreme de război, era mobilizat.

Jean Steriadi, îngerul păzitor al lui Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu nu s-a prezentat la mobilizare, la înrolare. Mai mult decât atât, a fost prins în spatele liniilor inamice. Ca fost ofițer, era o sursă inestimabilă de informații. A fost arestat în urma denunțului respectiv și risca și el, ca și fratele lui, Emil (modelul personajului Apostol Bologa din romanul Pădurea Spânzuraţilor, n.r.), să fie executat. A reușit să evadeze, ascunzându-se inițial la Mihail Sorbul, care era cumnatul lui, soțul surorii lui Fanny, și apoi a fost ascuns de Jean Steriadi, în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde Steriadi era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții, și risca și Steriadi, dacă-l prindeau, să fie executat.”

Rebreanu a fost ascuns de Jean Steriadi în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde acesta era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții scriitorului, iar Steriadi a riscat să fie executat

Tot pictorului Steriadi îi datorăm, din acea perioadă tulbure, salvarea romanului Ion, care avea să devină un clasic al literaturii române, spune David:

“Mai mult decât atât, după ce socialiștii au reușit să-l treacă, incognito, în Moldova la Iași pe Liviu Rebreanu  (în primăvara anului 1918, n.r.), Steriadi a fost cel care i-a păstrat manuscrisul romanului Ion, pentru că nemții au confiscat tot ce era scris de mână, neştiind română. Au luat tot ce găseau.

Acelaşi Steriadi a fost cel care a îngrijit-o pe Puia, fiica adoptivă a lui Rebreanu, pentru că Fanny plecase, de comună înțelegere cu Liviu, în turneu cu trupa de teatru.

Ce noroc am avut noi, spunea [Niculae] Gheran (autorul ediţiei critice Liviu Rebreanu, în 23 de volume, n.r.), că Armata austro-ungară a pierdut un general capabil, iar literatura română a câștigat un scriitor de geniu!”

Foto deschidere: Portretul scriitorului Liviu Rebreanu, 1946

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:
Corina Moisei

Mihai Eminescu va scrie despre el în „ Convorbiri Literare ” că, după Grigore Alexandrescu, doar acest Costache Bălăcescu face fabula românească adevărată. Matricea Românească duce mai departe seria dedicată istoriei acestei specii literare cu trecut glorios, oferindu-vă un nou portret literar al celui care a mânuit satira și fabula pentru a intra în posteritate: Costache Bălăcescu.

Fabula românească este, dincolo de aspectele sale bine-cunoscute publicului larg, și o istorie a celor care, prin trudă și sârguință, au adăugat câte puțin la consolidarea acestei specii literare. Căci, și aici este bine să menționăm, nu doar învingătorii sau conducătorii rescriu istoria, ci și soldații ordinari.

Unul dintre „soldații” de rând din fabula românească, despre care sursele istorice nu ne dau prea multe detalii, a fost Costache Bălăcescu (1800-1880), poet și dramaturg. Acesta s-a născut în startul secolului al XIX-lea în familia clucerului Ioan Bălăcescu, cel care se ocupa cu aprovizionarea curții domnești.

Provenind dintr-o familie de funcționari de pe lângă domnitor, Costache Bălăcescu a urmat moda vremii, fiind școlit la instituțiile grecești din București. Grație eforturilor educaționale și caracterului virtuos, acesta a ajuns în timp să ocupe postul de prefect al județelor Muscel, Prahova, Dâmbovița și Olt.

Din sursele istorice aflăm că Bălăcescu a reușit să activeze și în Societatea Filarmonică, asociație fondată în 1833 de către Ion Câmpineanu, împreună cu Ion Heliade-Rădulescu, al cărei țel declarat era încurajarea dramaturgiei naționale. Cu toate acestea, Costache Bălăcescu s-a profilat drept un om al literelor care și-a lăsat amprenta atât în fabula românească, cât și în satiră.

Costache Bălăcescu a debutat cu lucrarea Primăvara în periodicul Curierul Românesc (1844), dar a dat, într-un final, preferință lucrărilor de satiră, prin care a reușit să reliefeze cele mai evidente și amuzante neghiobii ale firii umane din toate timpurile. Cea mai sugestivă satiră semnată de el este Fă-mă, tată, să-ți semăn sau Căftănitul de țară la București (1860).

Despre stilul deosebit al lui Costache Bălăcescu atât în satiră, cât și în fabula românească, va scrie Mihai Eminescu la 1 noiembrie 1874, în Convorbiri literare, spunând despre acesta:

Se poate spune că alături cu sgomotul vieței publice, cu eroii ce-și aleg de vii piedestalul, cu autorii ce de vii își pun singuri lauri pe frunte, pentru a nu-i căpăta după moarte, alături cu sgomotul deșertăciunii eterne ca zioa de azi, căci în zioa de azi vedem lumea cum au fost și va fi, există naturi cu puține pretenții și cu mai mult talent care, neademenite de opinia publică, ce în toată zioa e alta, zugrăvesc în liniște, sau cu pana sau cu penelul, lumea cum se prezentă ochiului lor, fără de-a întreba mult dacă mai putea fi și altfel decum este. Și totuș acești oameni nepreocupați sunt măsura progresului intelectual la un popor, căci lor le lipsește intenția de a se arăta altfel de cum sunt. Din vraful de cărți pe care ni le-a testat ultemele decenii vedem autori care au făcut sgomot în lumea literară și care pentru noi nu mai au nici o valoare, iară pe ici, pe colea găsim câte un colț de hârtii tipărite care au trecut nebăgate în samă, și care totuși samănă cu o pictură de „genre“ — nepretențios, și au preț din cauza obiectivității lor. Unul din acești autori astăzi puțin numiți și poate și mai puțin citiți este și Constantin Bălăcescu

Tot Mihai Eminescu îl include pe Costache Bălăcescu într-o castă specială de autori, deși nu se cunoștea dacă acesta a avut sau nu triumfuri în literatura română, în general, sau în fabula românească, în special:

Dacă cineva ar împărți oamenii în două, adică în mulțimea ce se mișcă plină de intenții și interese, iară pe de alta cei ce o privesc pe ea sau pe sine însuși prin ochelarii liniștei sufletești, atunci și acest scriitor ar trebui așezat în numărul celor din urmă. Nu știm dacă Bălăcescu a avut triumfuri în viața sa; dar nu se pre pare

Deși Costache Bălăcescu nu a lăsat posterității un număr mare de lucrări artistice, penelul său a conturat un stil aparte despre care același mare Mihai Eminescu scria în Convorbiri Literare: „Pe de o parte un spirit de observație pentru necazurile mici și comice ale vieții, iar pe de alta un fond de melancolie filosofică, iată părțile constitutive ale poeziilor lui”.

În 1845, vede lumina tiparului volumul Poezii și Fabule, care în epocă îi va aduce o popularitate mare lui Costache Bălăcescu. Cartea conținea epigrame și fabule cu iz anecdotic, despre care Mihai Eminescu va scrie: „Fabula, acel gen greu de scriere, deși în aparență atât de ușor, se potrivea asemenea cu spiritul nepreocupat al autorului nostru, așa încât afară de Grigore Alexandrescu el e singurul care a mai scris fabule bune în Țara Românească”.

Costache Bălăcescu fabula românească satiră Mihai Eminescu Convorbiri Literare

În „Convorbiri Literare” de la 1 noiembrie 1874, Mihai Eminescu a descris cu lux de amănunte opera și importanța lui Costache Bălăcescu în literatura română. Foto: artmark.ro

În egală măsură, Costache Bălăcescu a reușit, la acea vreme, să se lanseze și în arta dramaturgiei, publicând piesa O bună educație (1845), comedie în trei acte în care autorul persiflează mania românilor de a copia moda apuseană, astfel anticipând manierele lingvistice „franțuzite” ale personajelor lui Vasile Alecsandri sau I. L. Caragiale.

În patrimoniul acestei specii literare deosebite, fabula românească, Costache Bălăcescu va lăsa câteva mostre relevante, printre care și lucrarea Țăranul și pescarul, în care autorul reliefează tot mai accentuata ignoranța firii umane, fire care se lasă ușor închistată și condusă de alții:

Un țăran la târg se duse
Pește vrând a-și târgui
Ș-alegându-și un crap mare,
Fără altă cercetare
Serios pe loc se puse
La coadă a-l mirosi.
Pescarul l-astă vedere
Răbdarea de tot perzând
Zice râzând:
– Om ciudat ca tine, vere,
N-am mai văzut de când sunt
Pe ăst pământ,
Nici așa minte neroadă!
Să miroși peștii la coadă!
De e proaspăt de vrei s-afli, miroase-l la cap, creștine,
Că de la cap se-mpute, cum o știe măcar cine.
– Despre cap, zise țăranul,
Nici mai este de vorbit
Căci o știu, o știu sărmanul
Că de mult i s-a-mpuțit.
Vream să văz încă-i la coadă, dacă este precum spun
Că se poate din tâmplare să rămâie ceva bun.
Pe când se scria acestea era lumea mai neroadă
Că tot mai credea la coadă.
Acum peștele cu totul, cap și coadă, s-a stricat
Și d-o parte și de alta țineți nasul astupat.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, dar și a volumului V din „Eminescu. Opere”, apărut la editura Gunivas (Chișinău) în 2008, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

În episodul IV al seriei Matricea Românească dedicate unei specii literare deosebite, fabula românească, dezvăluim istoria unui om cu un destin special, Anton Pann, un simbol al faptului că folclorul și fabula, alături de muzică și de arta populară, s-au făurit în imediată apropiere de Biserică, loc al cunoașterii și al dezvoltării spirituale.

Cred că doar leneșii nu au auzit de Anton Pann, omul care a transformat fabula românească dintr-o purtătoare a emblemelor străine din cultura universală, în acea bijuterie originală din literatura română.

Cu data nașterii incertă, plasată undeva între anii 1796 – 1798, Anton Pann a văzut lumina zilei în Imperiul Otoman, la Sliven, în acea perioadă raia turcească, actualmente în Bulgaria. Tatăl său se numea Pantoleon sau Pantaleon Petrov și era de meserie căldărar, fapt pentru care George Călinescu afirma ulterior că Anton Pann, prin tatăl său, era român de origine: „Cunoașterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că era român (valah curat ori cuțovlah), sau că venise aici în fragedă copilărie”. Pe numele său lung, Antonie Pantoleon Petroveanu (Petrovitul), scriitorul și folcloristul Anton Pann a rămas orfan mult prea devreme, alături de alți doi frați, tatăl său trecând la cele veșnice în 1806.

Aflându-se într-o situație dificilă, mama scriitorului, văduva Tomaida, împreună cu cei trei copii ai săi, a trecut în Basarabia și s-a stabilit la Chișinău. Acolo, Anton Pann a fost înscris în corul Bisericii mari (actualmente Catedrala metropolitană), unde a cântat până în 1812, deprinzând vocația de psalt și învățând limba rusă.

Anton Pann a dăruit poporului român cele mai ample culegeri de folclor autohton, astfel garantând continuitatea neamului

Anton Pann a dăruit poporului român cele mai ample culegeri de folclor autohton, astfel garantând continuitatea neamului. Foto: captură youtube

Destinul său a fost un periplu al dificultăților, cu suișuri și coborâșuri diferite ca intensitate. În iarna anului 1812, după ce își pierde în asaltul Brăilei (1809) ambii frați, Anton Pann pleacă spre București împreună cu mama sa. La frageda vârstă de doar 16 ani, acesta intră, prin intermedierea localnicilor, ca paraclisier la biserica Olari și cântăreț II (defteriu) la biserica „Cu Sfinți” de pe Calea Moșilor.

Spre posteritate, prin muzică și Biserică

Un punct de mișcare în cariera celui care va deveni un reprezentant de marcă în fabula românească, a fost ucenicia la dascălul grec Dionisie Fotino (n.r. a fost istoric grec, originar din Patras. S-a stabilit în Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea. A fost al doilea secretar al domnului Ioan Caragea). Anton Pann ajunge auditor la școala de muzică a dascălului său, reușind să obțină cunoștințele necesare pentru a-și dedica viața muzicii bisericești.

Va părăsi însă, la 1816, școala lui Fotino, intrând în ucenicia dascălului Petru Efesiul, unul dintre grecii pricepuți în muzica ecleziastică. Efesiul îl va îndruma pe Anton Pann nu doar pe calea muzicii, ci și pe cea a slovei scrise, punându-i bazele meșteșugului tiparului, în tipografia sa. Acesta din urmă va reuși să ajungă director al respectivei tipografii, tipărind prima oară un Axion (n.r. Imn din slujba ortodoxă a Sfântului Ioan Crisostom, care se cântă atât în timpul slujbelor curente, cât și la marile sărbători și comemorări) în românește, care, din nefericire, nu s-a păstrat în nici un exemplar.

Hărnicia și osârdia cu care muncește îi aduc rezultatele scontate la frageda vârstă de doar 23 de ani, când ajunge să fie numit de Prea Sfințitul Dionisie Mitropolitul în comisia pentru traducerea cântărilor bisericești din grecește în românește, folosindu-se de noua semiologie hrisantică, ceea ce dovedea că devenise un nume cunoscut în viața muzicii bisericești din epocă.

Așa cum însă Providența îi încearcă pe cei mai buni fii ai săi, nici Anton Pann nu a reușit să meargă pe un drum prea ușor. Se refugiază la Brașov în 1821, în virtutea tulburărilor stârnite de Revoluția lui Tudor Vladimirescu, adăpostindu-se pe lângă Biserica Sf. Nicolae din Șchei, cântând în strana locașului de cult.

Anton Pann, un inovator în folclorul și fabula românească

Înclinațiile sale spre fabula românească și spre folclorul autohton încep cam pe la 1840 și țin până la 1854, perioadă prolifică sub aspect editorial – tipografic. În 1841, publică Fabule și istorioare în două volume, unde reușește să preia motivele livrești și populare din vechime, dându-le o formă potrivită epocii.

În anul 1846, va tipări: Poezii populare, Cântece de stea, Irmologhiu-Catavasier, Epitaful și Heruvico-Chinonicarul. Toate acestea au fost scrise cu alfabet chirilic, în limba română.

Lucrarea care îl va consacra în scrierile laice și îl va introduce în rândurile părinților literaturii române este desigur, Culegere de proverburi sau Povestea Vorbii (alternativ, Vorbei), despre care se spune că este prima antologie paremiologică versificată din spațiul românesc.

„Povestea vorbii” este lucrarea care l-a consacrat pe Anton Pann

„Povestea vorbii” este lucrarea care l-a consacrat pe Anton Pann. Foto: price.ro

Fiind culegător profesionist de folclor românesc, Anton Pann a continuat să strângă bijuteriile culturii naționale, grupându-le în următoarele sale culegeri: O șezătoare la țară sau Povestea lui Moș Alba (1851-1852) și, desigur, ultimul, dar nu și cel de pe urmă, volumul Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea (1853), carte care poartă o puternică influență din folclorul turcesc.

Omul care a pus pe muzică imnul României

Un episod istoric care îl consacră pe Anton Pann și care îi rezervă o veșnică memorie în posteritate este cel al punerii pe muzică a viitorul Imn de stat al României, „Deșteaptă-te, române!”. Anton Pann a fost cel care a pus pe muzică versurile poeziei Un răsunet, scrisă de către Andrei Mureșanu prin 1842. Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann și unul dintre admiratorii acestuia, ne relatează cum în casa poetului Andrei Mureșanu din Brașov, unde se întâlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac și Vasile Alecsandri, cu toții fiind în căutarea unei melodii pentru poezia Un răsunet, cel care a găsit melodia „veche, tărăgănată”, dar devenită atât de vibrantă, a fost chiar Anton Pann. Melodia în cauză nu era alta decât romanța „Din sânul maicii mele”, alcătuită în 1832 (după alte surse, 1839) pe versurile lui Grigore Alexandrescu.

Fragment din romanța „Din sânul maicii mele”, a cărei muzică a fost preluată, se pare, de Anton Pann și adaptată imnului național

Anton Pann trece la ceruri în ziua de 2 noiembrie 1854, la întoarcerea dintr-o călătorie în Oltenia, de unde contractase o răceală puternică (tifus virulent), lăsând însă urmașilor moștenire perle din folclor și din fabula românească.

Planul simigiului

Un simigiu, oarecând,
Covrigi, simiți încărcând,
A umblat din sat în sat
Și schimbând pe oau i-a dat:
Deci tabla-n cap dacă ia
Cu acele oau pe ea,
Să întorcea la oraș
Ca și un negustoraș;
Dar pe drum când să ducea,
Să gândea și plan făcea:
-Cum sunt – zise – aste oau,
Tot bune, proaspete, noau,
Care-s cinci sute, să zic,
De vor prisosi, nu stric,
D-oi sta la cloșci să le pui,
Tot oul o să-mi dea pui;
Să zic acum c-a crescut
Și găini mari s-au făcut;
Aste-ntr-o zi, peste tot,
Cinci sute de oau îmi scot;
Să le vânz ca un sărac
Ceva părăluțe fac.
Cinci sute de găini dar,
Clocind o să-mi dea pui iar,
Fiecare douăzeci…
Ho! ho! Stane, unde pleci?
Stai să vedem câte fac,
Apoi cum o să mă-mbrac!
Socoteală grea nu au,
Cinci sute de cloșci îmi dau
O sută de sute-n cap,
Hait! de sărăcie scap.
Când zice „hait” bucurat,
Își uită că e-nțărcat,
Și sărind sus ca un țap
Dete tabla peste cap,
Oule pe jos turti
Și planul își izbuti.

Mulți mari lucruri socotesc
Și nici mici nu isprăvesc.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată fabulei românești cu o istorie literară despre Dimitrie Ţichindeal, pionier al genului literar din Banat, cel care a transformat fabula din spațiul nostru cultural și a fondat prima şcoală pedagogică românească.

Așa cum vă spuneam în episodul anterior, fabula românească a fost concepută ca rezultat al împrumutării valorilor din patrimoniul literar al umanității, căci ne aflăm cu toții sub auspiciile unei culturi universale, cu unele mici diferențe de percepție. Răsfirând acel fir al Ariadnei care ne va purta în labirintul încâlcit numit istorie literară, ajungem să descoperim unul dintre pionerii fabulei românești, în persoana lui Dimitrie Țichindeal (1775 – 1818).

Acesta a văzut lumina zilei în anul 1775 (an în care Bucovina era anexată de către Habsburgi), într-un sat modest din Banat, numit Becicherecu (sau, Becicherecul) Mic, comunitate cu interferențe profunde din culturile sârbă și germană. S-a născut în familia preotului Zaharia, și așa cum dictau vremurile, a făcut școală la instituțiile sârbești din satul natal și din Timișoara, acolo unde s-a familiarizat cu limbile sârbă și germană. Alege să urmeze cariera de profesor, devenind dascăl la Belinț și Beregsău, ultimul, loc în care începe să iubească tot mai intens această ocupație. Dar, așa cum se cuvenea și era dictat de cutumele epocii, acesta merge și pe urmele tatălui, terminând și Seminarul Teologic din Timișoara, la 1802.

În virtutea stării politice a românilor, asupriți în drepturile lor, și a influențelor resimțite în Ardeal, Dimitrie Țichindeal ajunge să facă un pas temerar pentru acele timpuri, întemeind la 1812 prima școală pedagogică românească, numită Preparandă, care a reprezentat și o inovație europeană, depășind cu doar doi ani apariția primei școli de acest profil, din Strasbourg. Munca asiduă pe care a întreprins-o a avut drept rezultat întemeierea primului așezământ educațional de profil, numit „o shoală preparandă sau pedagoghicească a nației românești”.

Dimitrie Ţichindeal, omul care a transformat fabula românească și a fondat prima școală pedagogică românească, în anul 1812

Dimitrie Ţichindeal, omul care a transformat fabula românească și a fondat prima școală pedagogică românească, în anul 1812. Foto: ziarullumina.ro

Grație caracterului muncii sale, acesta îmbrățișează frumusețea genului de fabulă românească, traducând în mare parte operele lui Esop, dar nu oricare, ci pe cele care aveau un caracter special, de învățătură. În 1814, publică la Buda „Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături. Acum întâia oară culese și într-acest chip pe limbă românească întocmite…”, culegere care însumează toate fabulele traduse din opera lui Dositej Obradović, un mare autor sârb de influență iluministă.

Fabula românească adusă de către Dimitrie Țichindeal, în paginile culegerii sale, a purtat spiritul unor lecții rostite de la pupitrul pedagogic, iar unele dintre ele chiar aveau indicate la final cuvântul „învățătură” în loc de obișnuitul termen de „morală”. Observăm, din textele sale, că Țichindeal pune accent pe combaterea nedreptății, pe surparea unei inechități de secole, prin aceasta atrăgând atenția, de ce nu, și asupra stării locului de baștină în care a trăit, aflat în acea perioadă sub dominația austriacă:

Un câne vânătoriu bătrân și fără de dinți nu putea ca în vremea tinerețelor sale să vâneză, nici să prindă, nici să țină bine, fiindcă era fără dinți, și pentru aceia vânătoriul adeseori îl bătea, până ce au început acesta odată a-i grăi:

-Tiranule, nemulțămitorule oame! Ce mă bați fără de nicio dreptate? Pentru ce nu-ți aduci aminte de slujba mea și de credința cea dintâiu. Că eu tocma aceia voie și osârdie am și acuma. Ma ce voiu face acuma când n-am nici puterea cea dintâiu nici dinții!

Învățătură. Și aceasta iaste înpotriva nemulțămirei cei rele, care uită facerile de bine cele trecute și nu știe osebi cele ce se pot dintru cele ce nu se pot. Acestor răotăți numai anima cea rea și cu totul nătrăbuită iaste supusă și plecată, nu cea bună și fără de răotate.

În același 1814, odată cu apariția culegerii sale de fabule, Dimitrie Țichindeal este revocat din funcția de profesor, deoarece se afla, împreună cu Moise Nicoară și C. Diaconovici-Loga (colegi pedagogi), în fruntea unei acțiuni pentru numirea unui episcop român la Arad, care ar fi putut sprijini revendicările naționale ale românilor și organiza viața culturală în Banat. Autoritățile îi confiscă fabulele, sub acuzația că s-ar fi ridicat contra regimului.

Ajunge astfel în postura unui exilat, condamnat să stea departe de profesiunea care îi era sortită și de munca ce îl definea. Se retrage în satul natal și, la vârsta de doar 43 de ani, se stinge. Cauzele morții sale rămân un mister până în prezent, deoarece arhivele spitalului de caritate al Ordinului catolic misericordian din Timișoara au ars.

Cu toate acestea, Dimitrie Țichindeal a rămas înscris, în panteonul literaturii române, drept „Cichindeal gură de aur”, nota bene! primul invocat de către Mihai Eminescu în poezia sa „Epigonii”, dar și în postura celui care a fondat prima școală pedagogică românească, instituție didactică de importanță majoră pentru dezvoltarea sustenabilă a culturii noastre. În semn de respect și omagiu pentru acest părinte al literaturii române, localitatea unde acesta s-a născut i-a purtat numele, între 1920-1925.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Matricea Românească lansează o nouă serie de istorie literară, cu întindere de la anticul Esop până în spațiul cultural românesc contemporan, dedicată unei bijuterii literare, numită fabulă, o mostră de morală și un veritabil pașaport valoric al popoarelor, care în timpurile tulburi pe care le traversăm devine nu doar actual, ci vital.

Poporul român este din, profunzimea memoriei colective, un dătător de inventivitate și un creator de povești cu tâlc și înțelepciune. Am crescut alimentați de seva poveștilor bunicului sfătos din Humulești, Ion Creangă, sau de sinergia imaginației lui Petre Ispirescu. Cert este că a fabula, inventând morală și temeri, ne iese cel mai bine. Poate de aceasta ne-a dat Dumnezeu pe lume  bijuteria literară, numită fabulă românească: pentru ca să ne învățăm minte prin viu grai, ironizându-ne natura animalică.

Dincolo de sintetizarea cu care ne-am obișnuit de pe băncile școlii, fabula poartă o încărcătură specială, o autenticitate care denotă parcursul evolutiv al vectorului moral sau, exprimându-ne în termeni mai concreți, este „pașaportul valoric” al unui popor. Ea este o metodă combativă, dar pașnică, oricât de bizar ar fi acest paradox, de a aduce un mesaj important unei anumite categorii sociale, fie conducătoare, fie supusă. Satira și ironia lucrărilor genului este elementul de originalitate, dar și paravanul din spatele căruia survin cele mai neașteptate și importante lecții de viață. Pentru că, așa cum spunea scriitorul englez Gilbert Keith Chesterton: „Fabula este mai istorică decât un fapt, pentru că faptul ne spune despre un om, pe când fabula spune despre un milion de oameni”.

Esop, unul dintre cei mai renumiți autori de fabulă din istoria lumii

Esop, unul dintre cei mai renumiți autori de fabulă din istoria lumii. Foto: biography.com

Evoluția acestui fenomen literar în istorie își pornește cursul din îndepărtata Mesopotamie, așternută pe mănoasele câmpii dintre râurile Tigru și Eufrat, cu circa 2000 de ani în urmă. Urmare a expedițiilor arheologice întreprinse în zonă, au fost găsite tăblițe de autori necunoscuți, conținând fabula vulpei lăudăroase sau a câinelui nepriceput, textele fiind o construcție similară proverbelor contemporane, dar fără o morală explicită.

Tracul Esop, omul care a făcut din fabulă o «vedetă» literară

Știați că primele forme scrise, atestate istoric drept fabule și datate înainte de secolul al VII-lea î. Hr., circulau în Orient și au fost atribuite indianului Bidpay, lucrările sale fiind compuse în sanscrită și ulterior traduse în arabă? Dar revoluția, dacă acest termen este potrivit, construcțiilor fabulistice a fost dictată de muncile lui Esop (sec. VI î. HR.), sclav trac sau frigian, originea sa rămânând necunoscută umanității. Acesta merge pe varianta în proză a fabulei, iar istoriile sale au la sfârșit enunțată morală, devenind astfel un fel de „pilulă morală” cu acțiune imediată:

Chiar dacă între Esop și societatea modernă sunt secole depărtare, fabulele lui sunt la fel de actuale și astăzi, iar eforturile sale au ajuns să lase o amprentă și în dezvoltarea fabulei atât în spațiul universal, cât și în spațiul românesc. Iată câteva dintre transformările și evenimentele inedite ce au dus fabula până la forma pe care o cunoaștem astăzi:

  • Romanii au împrumutat, prin intermediul lui Avian, cel mai mare fabulist roman, patrimoniul esopian, acesta publicându-și  în secolul I d. Hr. opera cu titlul Fabule esopice;
  • Fabula a fost analizată și de protestantul Martin Luther, cel care în secolul al XVI-lea spunea despre această specie literară că permite, grație caracterului său alegoric, spunerea de către animale a unor adevăruri ce nu sunt auzite cu plăcere de către oameni.
  • Anii 1668 – 1694 sunt considerați, pe bună dreptate, de răspântie, deoarece apar volumele marelui fabulist francez La Fontaine, opera căruia a dat un vector nou scrierii de fabule în secolele următoare.
  • Fabula românească a ajuns a fi pusă la loc de cinste cam de pe la 1703, anul în care un anume Costea Dascălul din Scheii Brașovului copiază lucrarea Viața lui Esop.
  • Un an crucial pentru fabula românească este 1814, an în care este tipărit primul volum de fabule din literatura română, intitulat Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături, semnat de către Dimitrie Țichindeal.
  • Gheorghe Asachi publică volumul Fabule alese pe românie aduse, la 1836.
  • Scriitorul rus Ivan Andreevici Krîlov apare pe arena autorilor de fabule în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acesta începe să schițeze primele fabule de la vârsta de 10 ani, când intră ca funcționar în tribunalul unde activa tatăl său. Satirizează cu succes societatea rusă, fapt pentru care tipografia la care activa este închisă.
  • Volumul semnat de către Grigore Alexandrescu, cu titlul sugestiv Suvenire și impresii, epistole și fabule vede lumina zilei în 1847, consacrându-l drept cel mai important fabulist român din toate timpurile.
  • În 1860 apare prima lucrare teoretică în care sunt analizate începuturile speciei în Antichitate și evoluția acesteia, cu principalii autori din literatura universală până în contemporaneitate. Volumul Fabula a fost semnat de Ion Heliade-Rădulescu și era un compendiu de analiză literară a direcțiilor genului, în special pe segmentul de fabulă românească.
  • Vede lumina tiparului, la 1869, culegerea 101 fabule, semnată de către Gheorghe Sion, scriitor român, membru titular (din 1868) al Academiei Române.
  • Perioada interbelică, anume anul 1928, îi aduce notorietate scriitorului Vasile Militaru, odată cu publicarea volumului Fabule.
  • În 1957 este publicat volumul Stihuri pestrițe, culegere aparținând lui Tudor Arghezi și care îi conferă titlul celui mai notoriu fabulist român al secolului XX.

Observăm, astfel, că geneza acestei specii clasice literare a început, în spațiul românesc, cu împrumutul și învățarea prin viu grai sau prin tradiție a înțelepciunii milenare, exprimate în formă morală, a altor popoare. Un scenariu mai potrivit pentru nașterea unor figuri marcante și a unor lucrări de conținut nici că se putea inventa. Însă, în timp, am reușit să marcăm itinerariul unei individualiăți române în materie de fabule.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Primul care a purtat „ștafeta fabulistică” în spațiul românesc a fost Dimitrie Țichindeal, cel despre care vom discuta în următorul episod de istorie literară, dedicată fabulei românești, o serie marca Matricea Românească.

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

istorie literară








 
×

Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Durează mai puțin de 5 minute și nu costă nimic dar ne ajuți să ne ducem misiunea mai departe.

Redirecționează