Hramul Chișinăului, orașul central al Moldovei, are loc în fiecare an pe data de 14 octombrie și este o sărbătoare devenită tradiție la Chișinău, în Basarabia. Corina Moisei vă oferă detalii în prezentul material.

Chișinăul este orașul contrastelor sociale, al sărăciei care merge de mână cu luxul și al nostalgiei, mai cu seamă după vremurile demult apuse. Vremuri în care era cântat, adorat. Timpuri în care oamenii încă fremătau pe străduțele lăturalnice, iar la statuia Marelui Domnitor încă mai veneau miri și mirese să imortalizeze marea lor fericire.

Deși acum orașul tinde să devină un megapolis modern, iar nefericirea oamenilor stă adânc întipărită pe chipuri, el mai are o zi în care renaște din cenușă: 14 octombrie – hramul Chișinăului.

[pullquote]Laudă ţie, străbun Chişinău,
Luminată zidire a neamului meu.
Tu eşti cel mai frumos şi mai drag pe pământ,
Despre tine mereu, Chişinău, am să cânt.[/pullquote]

Încă în îndepărtatul an 1994, primarul de atunci, Serafim Urechean, a decis că ar fi cazul să avem un hram religios al orașului, care nu ar coincide însă, cu ziua acestuia. Ziua Chișinăului este data când acesta a fost prima dată atestat în hrisoavele vremii, și anume 17 iulie 1436. Hramul a coincis ca dată cu sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului, pe stil vechi, adică pe 14 octombrie, ceea ce mi se pare de o dualitate aparte. Avem nu doar un hram, ci și un protector spiritual: Maica Domnului.

În egală măsură, sărbătoarea vine însoțită și de perioada roadelor tomnatice, fapt pentru care punem pe piedestal și belșugul capitalei, care o dată în an își adună copiii în brațele sale protectoare. De regulă, sărbătoarea debutează cu o sfântă liturghie la Catedrala Metropolitană, care poartă același hram de obârșie. Sfânta slujbă este oficiată de către Mitropolitul Moldovei, care sfințește pe cei prezenți și binecuvântează Chișinăul pentru bunăstarea acestuia.

De Hramul Chișinăului, pretorii capitalei fac program artistic pentru tineret Foto: www.YouTube.com

După finalizarea slujbei religioase, urmează mesajul edilului capitalei, care deschide festivitatea în toată splendoarea ei. Acesta dă startul tuturor activităților, care la drept vorbind, în această zi sunt de o frumusețe aparte. Grație faptului că orașul Chișinău este împărțit în 5 sectoare, conduse de pretori, și programul artistic este și el unul diversificat, conținând 5 arii cu evoluție diferită, unde avem târguri meșteșugărești, mâncare tradițională și vin din belșug.

În unii ani, sărbătoarea avea chiar și un segment dedicat persoanelor în etate, elevilor şi studenţilor din municipiu cu merite deosebite în domeniul ştiinţei, medicinii, culturii şi sportului, menţionaţi cu bursa Primăriei municipiului Chişinău. Aceștia erau invitați în Grădina Publică „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, unde primarul general le înmâna premiile binemeritate.

Culminația serii este concertul de muzică modernă și populară, la care participă atât artiști naționali, cât și invitați de peste Prut. Iar pentru că orice sărbătoare trebuie să devină vizibilă tuturor, pe finalul serii avem parte de un foc de artificii de toată splendoarea, care ne reamintește că mai avem cu ce să ne mândrim și că orașul nostru va deveni cândva o metropolă europeană.

Foto deschidere: jurnal.tv

Romanul Noaptea de Sânziene este romanul care sintetizează în paginile lui întrega gândire eliadescă a literaturii, aflându-se la confluența „direcțiilor” dezvoltate de Mircea Eliade de-a lungul timpului. Romanul se înscrie în formula romanului mitic, a romanului-roman, cum îi plăcea lui Eliade să-l denumească.

Această formă literară se apropie foarte mult de realismul magic al literaturii sud-americane, dar și de modernismul scrierilor lui Joyce (în ceea ce privește partea „realistă”, istorică a romanului).

În cadrul acestui roman, Eliade reia una dintre temele literaturii autenticiste: intelectualul care trebuie să reziste în fața istoriei. În literatura de început, intelectualul rezista fie prin resemnare, fie prin implicare, în timp ce acum intelectualul recurge la evaziune, sustrăgându-se prezentului.

Ieșirea din istorie

Aflat într-un adăpost antiaerian din Londra, Ștefan Viziru (personajul principal al romanului) refuză să ia parte la istorie și se refugiază în illo tempore citindu-l pe Shakespeare.

Acesta caută în permanență să se sustragă prezentului, la care participă doar prin prezența fizică. Chiar și în cele mai banale momente ale existenței sale (cum ar fi o ceartă banală cu soția sau o misiune ordinară pe care o primește de la serviciu) acesta își găsește refugiul în mitic, în povestea sa cu Ileana. Acest al doilea plan al existenței devine ca un drog pentru protagonistul romanului. Ștefan Viziru este primul din seria de căutători de mituri a literaturii lui Eliade (personaje tragice, situate în permanență la frontiera dintre cele două existențe).

Anisie completează lista personajelor care încearcă să se sustragă istoriei, jucând rolul inițiatului, al omului care a reușit să se retragă în timpul mitic. Dezbărându-se de nevoile fizice și istorice ale ființei normale, acesta „conduce” asemenea unui zeu lumea romanescă. Prin intermediul lui Anisie și al întâlnirilor definitorii pe care acesta le are cu Ștefan, putem observa cum se schimbă destinul acestuia din urmă. Anisie este cel care îl inițiază pe Ștefan.

[pullquote]Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le…[/pullquote]

Mitul guvernează lumile lui Eliade, prin diversele sale ustensile: sisteme de semne, hierofanii, camuflări, coincidentia oppositorum sau irecognoscibilitatea miracolului. Omul este guvernat de prezența miturilor, el trebuie doar să perceapă și să priceapă semnele divinității camuflate. Toate personajele sale sunt în căutarea semnelor și a Dumnezeului camuflat: „Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le…”.

Ștefan Viziru se află în căutarea întrebării corecte pentru a putea deschide poarta eternității și a sustragerii din Istorie, istorie care a determinat retragerea Dumnezeului din lume, Anisie fiind cel care încearcă să-l ajute în acest demers.

Ștefan se află într-o perpetuă căutare. La început pare să fie în căutarea iubirii, dar odată cu avansarea narațiunii ne dăm seama că Ștefan nu caută iubirea, ci caută moartea – ca punct integrator. Ileana, cea după care „aleargă” de-a lungul întregului roman, nu este iubita, ci este „îngerul morții”. El nu o caută pe Ileana, el caută mașina din mijlocul pădurii – avem de-a face aici cu simbolistica thanatică –  mașina este luntrea lui Caron.

Această căutare se termină în noaptea parisiană a Sânzienelor, când ciclul se închide, oferindu-i astfel lui Ștefan șansa unui incipit vita nova.

Ciclicitatea structurii

[pullquote class=”left”]Romanul are o structură ciclică: acțiunea acestuia se desfășoară pe o durată temporală de 12 ani (închierea unui ciclu complet).[/pullquote]

Romanul are o structură ciclică: acțiunea acestuia se desfășoară pe o durată temporală de 12 ani (închierea unui ciclu complet). În decursul acestor 12 ani trecem de la perioada interbelică, la cel de-al Doilea Război Mondial, ajungând la începutul perioade comuniste.

Personajele nu sunt afectate doar de propria existență, de faptul că nu-și găsesc un sens în lume, ci și de istoria care pare că vrea să-i acapareze, să-i facă prizonieri. Singura lor modalitate de refugiere rămân miturile.

Romanul este construit pe două paliere: perioada istorică cuprinsă între bornele temporale menționate mai sus și lumea miturilor. Acestor două paliere le sunt adăugate trei timpuri: timpul mitic (bazat pe recuperarea miturilor esențiale ale umanității, în special pe simbolistica nopții de Sânziene – vom exclude din acest articol discuțiile purtate în jurul acestei simbolistici din punct de vedere istoric și politic), cel psihologic (timpul pe care personajele și-l creează pentru a se refugia – cel care face legătura între cel istoric și cel mitic) și cel istoric (1936-1948).

Literatura mitică a lui Eliade nu poate fi analizată și înțeleasă fără noțiunile de istorie a religiilor. Toate aspectele carierei lui Mircea Eliade se împletesc, comunică, mare parte a lor fiind autoreferențiale. Valoarea literaturii lui Eliade rezidă în fond și mai puțin în formă. Tehnicile literare folosite sunt umbrite de ideile care se află în spatele lor.

Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol. I-II, Editura Humanitas, București, 2004, 668 p.

Vasile Şuşca, un cu totul special creator de măşti din Săcel, Maramureş, e unul dintre acei oameni-busolă, care, atunci când îţi trec calea, îţi arată şi direcţia bună. O discuţie cu românul care ne demască şi ne descoperă adevărata faţă, chiar şi atunci când, cuceriţi, îi luăm măştile şi i le agăţăm în cui.

Am ajuns la Vasile Şuşca pe un frig teribil. Era iarnă, o iarnă cruntă acolo, la Săcel, în Valea Izei, colţ de Dacie liberă, unde ursul e frate cu românul. Doar Providenţa a vrut să-l găsim, pentru că altfel, rătăciţi şi parcaţi cu maşina exact în poarta domniei sale, n-am fi aflat niciodată că suntem la un metru de aur. Dumnezeu a vrut altceva, şi ni l-a descoperit.

Vasile Şuşca e o poezie de om. E – cu toate ciudăţeniile sale, aşa cum ar putea fi interpretate licenţele în gândire pe care şi le ia – un bărbat mai adevărat decât toţi pe care i-am cunoscut până acum, subsemnatul şi încă doi-trei cunoscuţi excluşi. Când l-am întrebat câţi ani are, mi-a răspuns, ca un Creangă redivivus, “Nu mai am nici unul. S-or dus tăţi!”. Are umor, dar şi francheţe: “Maramureșenii, dacă au ceva de spus, îţi spun verde-n buză: «Dom‘le, nu-mi place de fotografia ta, și gata! Ai înțeles?» Eu sunt limbut, sunt ăla care gândeşte cu voce tare.”

Halloween-ul este cultul diavolesc. Totul e comercial. E o făcătură. America e o ţară de împrumut. Ce istorie au americanii, în jur de 300 de ani?

Ca mulţi meşteri înzestraţi, polivalenţi (cochetează şi cu muzica şi pictura), pe care i-am întâlnit prin ţară, Vasile Şuşca mărturiseşte că “nu m-a învățat nimeni. Eu am lucrat o perioadă croitorie, blănărie, cojocărie, și îmi rămâneau tot felul de capete. Era perioada când se făceau dormeze cu arcuri. Eu am adunat capetele acelea, cu intenția de a-mi face dormeze cu lână, în loc de talaje și câte se băgau. (…) Ion Ardeleanu-Pruncu, fostul director al Școlii Populare de Artă din Sighetu Marmației, m-a sfătuit să fac altceva decât făceam pe atunci – icoane pe lemn, pe sticlă, tablouri: «Domnule Șușca, sunt foarte încântat. Aveți mână deosebită, dar e plină lumea de pictori, de sculptori»”.

Aşa a ajuns să facă măşti – “măşti de Viflaim, cum îs la noi, în Maramureş. La noi este un teatru popular. Din 20 și ceva de personaje, e o singură femeie, care reprezintă Fecioara. În rest sunt magii, şi toţi aceia din povestea cu Iisus, cu Irod, cu uciderea pruncilor…

Vasile Şuşca din Săcel, Maramureş: „Eu sunt limbut, sunt ăla care gândeşte cu voce tare”

Masca e o chestiune păgână, precreștină. Aici s-o aflat să se adune precreştinismul, cultul păgân, cu cultura creștină, ortodoxia. După uciderea pruncilor, Irod îi condamnat și trimis în Iad. Atunci intră în scenă ăștia cu coarne, cu măşti. Au coarne, au alura asta draconică”.

Zis şi făcut: s-a apucat să realizeze măşti, pe care Ardeleanu-Pruncu i le-a valorificat la un chioşc de lângă Şcoala Populară. “Destul o fost până am început, că dup-aia am făcut multe măști. Și le am împrăștiate peste tot în lume.”

Chiar dacă nimeni nu e profet în ţara lui, priceperea lui Şuşca nu i-a lăsat insensibili nici pe vecini: “M-a sunat preotul din Ieud, să mă întrebe dacă îi fac şi lui măşti. «Domnule», zic, «eu am făcut măști pentru tot felul de oameni, dar să fac draci din ăștia la popi, n-am făcut!» Zice, «Domnule Șușca, pentru aia v-am sunat, mă primiți?» «Te primesc, dom‘le, doar nu-s ministru!».

Mă laud că am colaborat cu Tony Gatlif, cel care a făcut filmele „Gadjo Dilo” şi „Transylvania”. Mie mi s-o părut un film fain. Am făcut pentru el toate măștile din film

Dacă măşti pentru preoţi se mai fac, măştile feminine, spune meşterul, sunt inexistente în tradiţia maramureşeană. “La noi în Maramureș, sincer, demoni feminini n-am văzut. Erau moș și babă, sau erau hâzii, travestiți. Dar măşti draconice n-am văzut la femei.”

A realizat prima sa mască încă din şcoala generală, inspirat de tradiţiile locului. “De Sărbători, pe ulițele Maramureșului, cam peste tot – dacă nu în fiecare localitate, în a doua sau a treia măcar, şi e un lucru bun care încă se mai păstrează – o să vedeți cetele de colindători și de mascați. Avem multe similitudini și cu alte țări. Undeva în Bavaria sunt mascați, la fel, cu coarne. În nordul Italiei, iar, am văzut mascaţi în zona aceea montană, de nord, vecină cu Austria. Ei au măști asemănătoare cu ale noastre, și acolo am avut și eu expoziții – în Belluno, Treviso, Solarolo. Am văzut obiceiuri cu mascați. Încornorați sunt cam peste tot. Este un cult al măștilor.”

Mască maramureşeană. „Încornoraţi sunt cam peste tot”, spune Vasile Şuşca

Din Maramureş până la Rio, trecând prin carnavalele Veneţiei, de ce ne fascinează masca? “Doctorul în măşti” Şuşca explică: “Masca e un paravan după care se ascunde tăt omul – ori mai bun, ori mai puțin bun. Or fost multe obiceiuri cu măşti la noi. Masca a fost, înainte-vreme, inclusă într-un obicei de alungare a duhurilor de pe pășune, primăvara. Obicei care s-o pierdut. Erau, tot în perioada de iarnă, feciorii mai timizi care, la șezători, nu se apropiau de câte o fătucă – numai când își lua masca pe față, tânărul se apropia de ea și începea a o pipăi pe dedesubturi. Ştiţi Dvs. la ce mă refer, cu pipăitul. Îi băga mâna pe sub sumnă (fustă, n.r.). Numai când avea mască, pentru că în rest, era un docil și un retras… Sub mască, oricare om deja e altul. E plin de curaj”.

Se mai fac măști în partea Moldovei. Suntem mai mulţi. Până în mai anul trecut, aici eram numai eu. Acum mă bucur că mai este un băiet prin Baia Mare, și s-o mai apucat un domn din Vad. Nu sunt invidios, e largă lumea, încăpem toți

În Maramureş, ţine să ne reamintească Şuşca, măştile au jucat un rol istoric: la 1717, tătarii care au invadat locurile s-au trezit, potrivit legendei, întâmpinaţi de mascaţi, pierzând bătălia. Evenimentul este marcat de un monument ridicat la Cavnic, denumit chiar “Piatra Tătarilor”. “În istoricul cu tătarii, zice-se că or ieșit în fața lor îmbrăcați așa și, de la marele zgomot produs de clopotele de tablă puse în cruciş sau pe lângă brâu, tătarii n-o mai putut stăpâni caii. S-or speriat caii și atunci s-or retras fără nicio problemă de bătaie”.

Un om care te lasă mască

Originalitatea măştilor sale, crede Vasile Şuşca, nu ţine de domeniul academic, cât de domeniul imaginaţiei. El însuşi se fereşte de termenul – stereotip – «tradiţional»: “Am fost de multe ori contestat că nu ar fi masca originală. Cine o stabilit că e originală? E originală că o fac eu. I-am adus un plus artistic, deoarece cochetez și cu alte arte, i-am dat o personalitate. Eu nu am copiat nici o mască de undeva de prin părțile Moldovei. Acolo măștile se fac diferite: cu nasul roșu, cu mai multe cârpe adunate. La mine, măştile au altă alură. Nu sunt copiate după alte măști.

Sunt măşti cu personalitate. De asta, probabil, am avut destul de mare succes ori pe unde am fost cu ele, pe unde le-am dus: și în Berlin, și în Viena, și în Strasbourg, și în Bruxelles, și în Statele Unite, și pe unde or mai fost, că nici eu nu mai știu prin ce colțuri le am împrăștiate. Au avut trecere. Nu pot să spun că se poate trăi din asta, dar mă ajută cât de cât”.

Potrivit meşterului, masca este un paravan, menit să dea îndrăzneală celui care o poartă

Când îl întreb cât timp îi ia să creeze o mască, Vasile Şuşca reintră în «modul Creangă», şugubăţ: “Nu durează mult. De când mă apuc – și pân-o termin! Pân-o gat. Depinde de complexitatea măștii. Este și una numai simplă, căreia îi fac numai partea din față, obrăzarul, și la partea din spate, eventual îi pun un elastic. Pentru că omul oricum o pune undeva, într-un colţ, unde vrea să-și aducă aminte că o fost cândva în Maramureș.”

Face măşti doar din materiale naturale, şi e supărat că, în vreme ce ne îmbrăcăm “cu toate plasticurile, nu valorificăm o lână”.

“Vedeți Dvs., e blana de oaie sau de mieluț, sunt blănuri naturale prelucrate. Procedeul de prelucrare e mult mai de durată decât confecționarea în sine a măștii. Pentru că o piele, până ajunge la stadiul să fie prelucrată, trece cam prin 25-30 de ori prin mâini, prin diferite operații de lucru. Multă lume zice: «Păi ce, o piele, nu știu ce…». Dar să ştiţi, chiar dacă materia primă, în sine, nu costă, procesul este laborios. Toată lumea, acum, aruncăm materie primă. E dureros. Eu am încercat să încurajez pe multă lume să nu arunce.

Înainte-vreme, vedeți Dvs., femeile noastre făceau ciorapi la bărbat, iarna, din lână. Acum, cine mai știe? Fătuțele acestea, mai nou, toate sunt cu tableta în mână, dar dacă le dai acul de croșetat să facă un ciorap, un jerseu, o bluză, o vestă la soț, nu știe nimeni. Păcat!

Toate prostiile sintetice le punem pe noi, dar nu valorificăm o lână! Se aruncă, se aprinde, oamenii nu știu cum să scape de ea. Înainte-vreme, vedeți Dvs., femeile, găzdoile cum zicem noi la ţară, făceau ciorapi la bărbat, iarna, din lână. Acum, cine mai știe? Fătuțele acestea, mai nou, toate sunt cu tableta în mână, dar dacă le dai acul de croșetat să facă, nu știe nimeni să facă un ciorap, un jerseu, o bluză, o vestă la soț. Păcat! Se aruncă atâta materie primă! S-ar putea valorifica pieile. Eu am și din vecini. Zice: «Nu vrei?». Zic: «Pune-o acolo!» Multă lume se miră. Şi de n-oi prelucra-o anul ăsta, dar măcar pun sare pe ea și o pun să steie.”

Casa lui Vasile Şuşca, un veritabil muzeu al ciudăţeniilor

Casa în care trăieşte Vasile Şuşca e o dezordine minunată – pe pereţi tronează diverse picturi, printre care o remarcabilă reproducere proprie după “Dimineaţă în pădurea de pini” a rusului Ivan Şişkin. În jur, cât vezi cu ochii, curiozităţi, statuete, măşti. Cele mai de preţ obiecte ale meşterului sunt însă acul, aţa şi degetarul: “Lucrez și la mașină, dar normal, masca se face numai din acul de mână. Am nouă maşini”.

Deşi nu s-a îmbogăţit din măşti, nu concepe să nu ducă tradiţia mai departe, atât cât trăieşte, fiindcă “satisfacţia e mare”. Dovadă stă un colet primit din Israel, ca mulţumire, de la un medic evreu care a absolvit Medicina la Cluj.

Rămânem în ape cosmopolite şi-l întrebăm pe Vasile Şuşca dacă între Halloween-ul american şi măştile româneşti există vreo legătură, precum în cazul italian. Se scutură ca ars: “Niciuna! Halloween-ul este cultul diavolesc. Totul e comercial. E o făcătură. America e o ţară de împrumut. Ce istorie au americanii, în jur de 300 de ani?

„E mistificare multă – la prostime ţine”

Mie nu-mi place decât adevărul gol-goluţ, nu să epatez. Şi eu pot să spun că masca are peste 3000 de ani. Că e prima făcătură pre-creştină. De la omul de Neanderthal – prima oară când s-o ascuns, tot sub o piele s-o ascuns! Sunt multe povești. Dacă unuia i-a trăsnit în cap și a văzut că îi ține figura, s-a perpetuat. E mistificare multă – la prostime ține.”

Un spirit liber: românul Vasile Şuşca

Felul în care măştile maramureşene, totuşi păgâne, au fost sintetizate în creştinism rămâne fascinant. Pentru Şuşca, e şi dovada cea mai evidentă a înţelepciunii oamenilor din Maramureş.

“Măştile din zona noastră vin din perioada precreștină, a dacilor liberi. Aici or fost dacii liberi. Apoi, aici nici Colectivul (n.r., colectivizarea comunistă) nu a mers. Sunt mai conservatori oamenii, mai duri. A integra masca în creştinism o fost un lucru bine gândit, de împăcare – doar ce rău îți poate face o mască, decât să fie un paravan, o acoperire? Se împacă bine, mai ales în teatrul popular care este, practic, teatru creștin. Și masca e păgână. Vezi cât de bine or gândit cei dinaintea noastră? «Hai, măi, să împăcăm lucrurile! Dacă îi punem coarne, ce?» «Arată ca dracu‘!» «Păi ce are, că pe Irod, după uciderea pruncilor, doar dracu‘ l-o luat?»

Gândirea țăranului, a omului simplu, s-a adaptat și e plăcută și pentru omul de la țară, și pentru cel de la oraș. Am un prieten foarte bun din copilărie, regizor și actor la Teatrul de Stat din Arad, Ioan Pit Peter și, într-o discuție, i-am sugerat: «N-ar fi bine să puneți la voi teatrul popular, Viflaimul?» Zice: «Ar veni cineva?» «Aveți toate condițiile». Pe vremea aceea, lucram și eu în cultură, ca director de cămin cultural – și nu aveam condițiile pe care le au orașele, cu lumini, cu scene. Iar m-o întrebat: «Ar merge, Vasile?» «Cum să nu meargă?», zic. «Ia încercați, tot așa, păstrând tenta veche și textul rimat, din patru tablouri, foarte plăcut».

S-o făcut deci teatru ca la țară, cu lumini, cu îmbunătățiri, și a avut un success teribil. S-a repetat de câteva zeci de ori. Zic: «Ieșiți cu tătă trupa, costumați, cu măștile draconice, Fecioara, Iosif, păstorii». Au făcut o paradă, și toată lumea era mișcată.”

În fiecare an se poartă la noi acest teatru popular cu măşti, de Viflaim. Nu i se urî nimănui de el, pentru că oricând are o tentă nouă. Lumea vine – ori la familia cutare, ori în curtea preotului sau în curtea casei parohiale – stă pe margine, se uită și e mișcată

Vasile Şuşca, dacul liber, putea să rămână afară, dar n-a făcut-o, pentru că îşi iubeşte sincer ţara. De ce?

“Am umblat destul, am văzut toată Europa şi nu numai. Pentru mine, România e cel mai frumos loc de pe fața pământului. Când aud horele, melodiile noastre, vioara din Maramureș, și sunt în altă parte, nu vă spun ce mișcat sunt. Se ridică părul pe mine, mi se face pielea de găină! Nu se poate să nu-ți placă de locul tău. Numai răuvoitorii, cei care suferă de lucruri care nu se fac. Care pleacă afară şi, după două luni de zile, îşi uită limba, vorbesc cu accent, iau fasolea în gură: «What? Now, so much…»

Opincile strămoşeşti, simbolul cuminţeniei şi al iubirii de ţară

Am avut prieteni – și am în toată lumea – oameni pregătiți, cu studii academice, și vorbesc curat limba. Nu îi apucă chestiile astea de cel mai prost gust, să uite cum se vorbeşte: «Am uitat cum se spune la…». Nu se face! Un om inteligent, capabil – şi să nu aibă atâta şcoală! – rămâne curat, rămâne adevărat. Nu se îmbârligă cu tot felul de împrumuturi.”

Un om inteligent, capabil – şi să nu aibă atâta şcoală! – rămâne curat, rămâne adevărat. Nu se îmbârligă cu tot felul de împrumuturi

Împrumuturile culturale au fost boala românului din vremuri imemoriale. Unele au funcţionat, altele nu. Dar Vasile Şuşca, săceleanul care face măşti extraordinare, nu vede cu ochi buni “măştile” de societate, lipsite de funcţie ritualică, cele care falsifică identitatea.

“Vedeţi ce crunt e să împrumuți altceva! Să vii să îţi faci cine ştie ce trăznaie aici, în Maramureş. Eu nu zic, fiecare are gusturile lui. Dar s-or distrus lucrurile adevărate, lucrurile din lemn, gardurile sănătoase. Le vedem foarte rar, în muzeu sau la oameni gospodari care știu ce înseamnă un lucru adevărat. Sunt porți ca la Alcatraz! Nu e lemnul acela – când pui mâna pe el, e cald. Fierul ăla e rece.

Unde vedeți porțile acelea de fier, aşa sunt şi oamenii. Unde vedeţi o poartă din lemn aici în Maramureș, să ştiţi că acolo e o inimă curată, o inimă caldă. Unde-ţi vedea porţile acelea din metal, acolo sunt şi oamenii reci

Ei, unde vedeți porțile acelea de fier, aşa sunt şi oamenii. Unde vedeţi o poartă din lemn aici în Maramureș, unde-ţi vedea gardul acela împletit, să ştiţi că acolo e o inimă curată, o inimă caldă. Unde-ţi vedea porţile acelea din metal, şi numai din tot felul de table, acolo sunt şi oamenii reci!”

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Există feluri şi feluri de a-ţi sluji ţara. Unul este de a sfida frigul încălzindu-te la focul idealurilor şi contestând legiuiri vremelnice în capitala României. Altul este să te lupţi cu viscolul în munţii Maramureşului, pentru a vedea şi vorbi lumii despre minunile prezente într-o biserică de lemn pe care divinitatea a vrut-o perenă. Un material special realizat în valea Cosăului de către echipa Matricea Românească, la Biserica de lemn din Budeşti-Josani, cu hramul “Sfântul Nicolae”, parte a patrimoniului cultural mondial.

O comunitate de 2400 de suflete, pe care o mai ţine, în bună măsură, credinţa. Aşa ar putea fi descrisă localitatea maramureşeană Budeşti-Josani, al cărui ax central este biserica veche din 1643, din lemn de stejar, protejată de către Sfântul Nicolae. “Vremurile s-au mai schimbat”, ne avertizează preotul paroh al locului, venit aici acum aproape 20 de ani, din comuna sătmăreană Valea Vinului.

Biserica din Budeşti-Josani (exterioare)

“Lumea vrea confort. În biserica nouă este căldură, am făcut încălzire prin pardoseală. Înainte de a termina biserica, erau 3200 de suflete. Acum sunt 2400. Tineri puțini. În 20 de ani, 800 de oameni au dispărut din sat. Mor 50-60, se nasc 10. Mai sunt și cei plecați. Când a început construcţia la biserica nouă, în 1991, s-a mers pe ideea că vom fi mai mulţi. Acum suntem mai puţini. Era greu să stea lumea afară în zăpadă. Acum, la biserică sunt alte condiții – bănci, căldură…” Mai vine lumea la biserică? “Încă mai vine”.

În 20 de ani, 800 de oameni au dispărut din sat. „Mor 50-60, se nasc 10”

“Oamenii sunt credincioși”, ne mărturiseşte părintele. “Vorbind însă la modul general, oamenii s-au schimbat mult după ’90. Toată lumea vorbea de regimul comunist, că era împotriva bisericilor. Dar atunci oamenii erau mai uniți, mai atașați, mai credincioși. Acum sunt mai îndrăzneți, mai obraznici, mai tupeişti. E un fel de libertate prost înțeleasă. Dacă jigneşti pe cutare, acum, dar ce mare lucru faci că îl jigneşti? Or, înainte, n-o fost aşa. Asta este diferenţa.”

E un frig aspru în biserică, un frig care îţi degeră sufletul şi îţi trezeşte nostalgii amniotice. Dar gazdele – preotul Ioan Năneştean şi îngrijitoarea bisericii vechi, Ioana Godja – suferă împreună cu noi şi pentru asta le mulţumim.

Preotul paroh Ioan Năneştean: „Oamenii s-au schimbat mult după 1990”

Matricea Românească: Vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte, precum și locul unde ne aflăm.

Pr. Ioan Năneştean: Sunt preotul paroh Ioan Năneştean, aici din 1998. Biserica în care ne aflăm este Biserica „Sfântul Nicolae” Budești-Josani din parohia Budești, protopopiatul Sighet. Biserica este construită la 1643. Ceea ce este semnificativ pentru această sfântă biserică sunt în primul rând dimensiunile mari pe care le are. Pentru că este o biserică mare, raportat la timpul când s-a construit. Apoi, sunt cele patru turnulețe din jurul turlei principale, pe care nu le au altele din lemn din Maramureșul istoric. Alături de încă șapte sfinte biserici, este înscrisă în patrimoniul UNESCO. Vorbim despre opt biserici din Maramureșul voievodal.

Apoi, sunt lucrurile din sfânta biserică – ea fiind împărțită în pronaos, naos și altar. Avem în interior icoane pictate pe lemn, pe sticlă. Cele pe sticlă sunt de la școala de la mănăstirea Nicula din Cluj, pictate de către călugării de acolo, la 1700. Icoanele pe lemn sunt de secol XVII și XVIII. Alexandru Ponehalski este cel care a pictat această biserică, un pictor care a fost din părţile acestea, din comuna Berbești de lângă Sighetu Marmației.

Pe urmă, un lucru pe care îl avem și cu care ne mândrim este faptul că în biserică se află cămașa de zale a haiducului Pintea Viteazul. Zalele acestui haiduc, Grigore Pintea, care, fiind fugar în părțile noastre la vremea aceea, a stat ascuns de autoritățile timpului, la locuitorii din Budești.

Mai avem o icoană, în pronaos: Justiția supremă – Judecata de Apoi, de dimensiuni mari. Avem de asemenea o sfântă cruce, găsită în lemn de către un locuitor care a mers în pădure, după lemne pentru foc. Când a despicat cu drujba bucata de lemn, a văzut semnul sfintei cruci. El a zis: „Părinte, să o expunem și celor care vin și vizitează această biserică, pentru că este un lucru interesant”. Eu zic că e voia lui Dumnezeu, un semn, ceva care să ne pună pe gânduri. Descoperirea a făcut-o în anul 1998. Am expus-o.

Crucea găsită în lemn, expusă în biserică

Mai e un amănunt: biserica a fost supusă unor lucrări de consolidare, între 1998 și 2000. O echipă de meșteri din zonă a venit și a lucrat aproape doi ani. Înainte, din cauza trecerii timpului, biserica s-a „așezat” pe pământ, în sensul că tălpile bisericii erau una cu pământul. Era puțin înclinată, aveai impresia că o ia la vale. Ei au făcut o lucrare grea, au ridicat-o pe pârghii și au pus piatră în fundaţie, apoi au înlocuit lemnul putred, tălpile de stejar, aşa cum au fost în mod original. Intervenţia a fost coordonată de către arhitectul Niels Auner. A fost o intervenție serioasă.

În 2007-2008 s-a intervenit la pictură, pentru a fi înlăturate depunerile de fum din timp, de către o echipă condusă de către pictorul Săvescu, de la București. Înainte, nu se vedea pictura, aşa puţină cât a rămas – era înnegrită. Au lăsat bucăţica aceea – martor, cum spun ei în limbajul artistic. Adică, o dovadă de cum a arătat înainte. Atât a fost de înnegrită. Şi în sfântul altar se poate vedea pictura care a rămas în măsură mult mai mare.

Spun bătrânii că, la 1900, șindrila fiind deteriorată, acoperișul a trebuit înlocuit și s-a înfiltrat apa pe boltă și s-au înlocuit și scândurile. Atunci s-a pierdut o parte din pânza pictată. Noi am păstrat, avem grijă de lucrurile care există, pentru a le lăsa celor ce vin după noi, ca moștenire. Ne bucurăm că a dăinuit această sfântă biserică din 1643 fără probleme, fără incendii, fără degradare. Totuși, este o biserică de lemn. Este ceva că este în picioare!

Biserica este vizitată de către foarte mulți oameni care vin din toate părțile lumii, japonezi, canadieni, chinezi. Am avut un chinez care stătea și medita pe piatra de afară, într-o zi de vară. Chiar prințul Charles a fost aici, când a fost în vizită în Maramureș.

Avem grijă de lucrurile care există, pentru a le lăsa celor ce vin după noi, ca moștenire

Icoanele noastre pe lemn au o particularitate – unele dintre ele au pictură pe ambele părți. Am încercat să găsesc o explicație, dar nu am găsit. Aşa, cele cu Ioan Botezătorul, Sfântul Nicolae.

Mai avem ferestrele mici, originale. Acolo este o sticlă de la începuturi, făcută manual. Dacă ne apropiem, vedem că nu este sticlă turnată într-o fabrică. Este o sticlă de la începuturi, care are o frumusețe deosebită.

Vă spuneam că biserica are hramul „Sfântul Nicolae”. Slujim aici când cer credincioșii, în sensul că se mai face câte un parastas, o pomenire, dar slujirea obișnuită are loc în biserica nouă, pentru că este mai mare. Acolo, oamenii au alte condiții – căldură, bănci. Şi-au dorit să îşi facă, fiind neîncăpătoare aceasta. Sigur, slujim de hram, slujim la Rusalii, la sărbătorile mari, mai venim şi aici şi facem câte o sfântă Liturghie. Aici nu este părăsită, ci este în funcţie, este activă. Nu am dat-o la o parte pentru că este „bătrână”.

Ferestrele originale, cu sticlăria lucrată manual

Matricea Românească: Cum arată viața spirituală a locuitorilor?

Pr. Ioan Năneştean: Oamenii sunt credincioși, cu frică de Dumnezeu. Se poate vedea atașamentul lor și prin biserica ridicată, impunătoare, o adevărată catedrală pentru un sat, o comună de oameni cu venituri modeste. Dar am pus umărul fiecare și am reușit să o aducem la momentul târnosirii, în 2009. Și aceasta este o dovadă că oamenii au credință. În același timp, s-a construit o sfântă mănăstire care ține tot de comuna noastră, de Budești, cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, la 8 kilometri depărtare. Este asfalt până acolo. Aceea, ridicându-se în același timp cu biserica nouă, a presupus un efort în plus. Sigur că la sfânta mănăstire au fost și donații din altă parte, dar greul a fost tot pentru credincioșii din sat.

Trăirea există. Din păcate, religia în școală n-o dat randament, e zero – la rezultat, mă refer, nu că nu se face. Dar nu s-o ajuns la rezultatul schimbat, adică să se schimbe. Nu s-o schimbat. Era mai bine când preotul făcea o cateheză cu copiii în biserică, era mai mare randamentul decât la orele de religie din clasă. Acum, la religie, primesc o informație, o iau drept „a x b = c”, şi asta e!

Religia în școală n-o dat randament, e zero – la rezultat, mă refer. Era mai bine când preotul făcea o cateheză cu copiii în biserică, era mai mare randamentul

Matricea Românească: Dvs., când ați venit aici preot paroh, ce ați încercat să le insuflați oamenilor?

Pr. Ioan Năneştean: Eu am venit în 1998, de la Satu Mare. După absolvirea facultății la Sibiu, am fost trimis de către înaltul Iustinian, ierarhul de vrednică pomenire al nostru, la Satu Mare, pentru că așa este regula bisericii. Trebuie o perioadă de ucenicie și abia apoi mergi la o parohie mai mare. Am făcut ascultare şi, după câţiva ani de experienţă, am fost promovat la o comunitate mai mare. Când am venit aici, am preluat lucrul la biserica nouă, şi pe toate celelalte, din mers. Am continuat lucrările – dar nu doar în șantierul de la biserică, ci ne-am străduit cât am putut să lucrăm și cu sufletul omului, să-i ținem uniți, credința să o aibă păstrată, să nu schimbăm nimic din ceea ce este tradițional și bun la locurile acestea. Așa am mers înainte.

Scene din cimitirul, respectiv din interiorul bisericii

Lucrul acesta se poate vedea, pentru că oamenii au rămas statornici în credință, apropiați de sfânta biserică, își păstrează portul, merg înainte cu obiceiurile de sfintele Sărbători. La noi, de Sărbători, oamenii vin îmbrăcați în portul tradițional, specific locului – fiecare comună are specificul său. Tineri, bătrâni vin în număr mare la Liturghie. Nădăjduim în bunul Dumnezeu că vom rămâne uniți în credință, statornici și apropiați de sfântul altar în continuare.

Matricea Românească: Cine a realizat ușa de la intrarea în biserică, una care conţine simboluri bazate pe geometrie sacră?

Pr. Ioan Năneştean: V-am spus că s-a lucrat la consolidarea bisericii între 1998 și 2000. La momentul acela, arhitectul a hotărât să înlocuiască ușorii de la ușă, pentru că ajungând la pământ şi luând umezeală, au putrezit. Nu puteau să îi re-monteze așa cum erau, pentru că presupunea un mare efort. Simbolistica este păstrată după ceea era pe ușorii vechi. I-am pus la păstrare în pronaos, ca dovadă peste timp, și exact aceleași motive sunt sculptate pe ușorii noi.

Geometrie sacră: Biserica de lemn din Budeşti-Josani, Maramureş

Matricea Românească: Asocierea între un haiduc și faptul că zalele lui sunt în biserică intrigă. Haiducii beneficiau câteodată de ajutorul Bisericii. De ce credeți că se întâmpla acest lucru?

Pr. Ioan Năneştean: În arhivele pe care le am, legate de legenda haiducului Pintea Viteazul, se menționează despre faptul că el a stat un timp la o familie de aici, pentru a-și pierde urma, fiind încolțit de autoritățile timpului, de către Maria Teresa și ceilalți din conducerea Imperiului Austro-Ungar. A fost fugar în păduri. El s-a născut la Măgoaja, un sat de la Târgu Lăpuș. Legenda, ca orice legendă, spune multe. Am mai găsit undeva scris, dar trebuie verificat, că ar fi fost ofițer în armata austro-ungară. Apoi, s-a întors împotriva Imperiului. Repet, nu știu dacă este adevărat.

Poporul a răscumpărat cămașa de zale a lui Pintea Viteazul și a adus-o spre păstrare aici la noi

El a poposit în Budești, la o familie mai bogată, de unde acționa – în sensul că lua de la bogați, și dădea săracilor, ca și Robin Hood. Nu știu cât de apropiată a fost relația lui cu biserica. Nu se menționează nicăieri că preotul timpului l-ar fi găzduit. Cert e că noi, din ce a rămas de la bătrâni, ştim că el, pentru faptul că a locuit aici și pentru că s-a atașat de oamenii din sat, a lăsat această cămașă din zale. Cămașa a avut un drum al ei. A lăsat-o Pintea la 1713, dar a ajuns și în Viena, în Kufstein, la o fostă închisoare pe unde ar fi trecut şi Pintea băgat de împărăteasă. De acolo, a fost răscumpărată de către budeșteni cu o sumă de galbeni. Aşadar, poporul a cumpărat cămașa și a adus-o spre păstrare aici la noi. Credincioșii și poporul de la Măgoaja, unde s-a născut, au mai solicitat de multe ori să ajungă cămașa la dânşii, dar ea încă e la noi.

Cămaşa de zale a haiducului Pintea Viteazul, element de mândrie locală

Matricea Românească: Biserica este ab initio un spațiu de cultură. Ce acțiuni aţi organizat de-a lungul timpului, pe care doriţi să le continuaţi?

Pr. Ioan Năneştean: Noi ne-am axat pe a mobiliza tineretul, copiii, de a-i apropia cât mai mult. Pe lângă faptul că au orele de religie la școală, care sunt ca orice ore, în momentul când facem cateheze cu ei aici sau în biserica nouă, este altceva, zic eu. Atmosfera, trăirea… Încercăm să-i facem să păstreze ceea ce au primit de la înaintași: obiceiul colindelor, portul. Există în școală un ansamblu al copiilor, de dansatori. Este un festival de Rusalii care se numește „Nu vă uitați că-s micuț”, unde vin formații de copii din toate satele. Am avut și din Lăpuș, și din Moldova, din Bistrița. Este o întrecere între ei, se face o scenă în mijlocul satului. Mai avem și hramul bisericii, în a doua zi de Rusalii. Avem şi întâlnirea cu fiii satului, tot atunci. Deci, prin port, prin cântec, şi apoi sigur prin acele cateheze încercăm să le insuflăm frica de Dumnezeu, credința.

Matricea Românească: De ce e important să ne păstrăm obiceiurile?

Pr. Ioan Năneştean: Pentru că trăim vremurile pe care le trăim, ale secularizării, tăvălugul vine peste noi din Apus, schimbările sunt cele care sunt. Tineretul e plecat în toate colțurile lumii, cel puțin în Europa. Uneori, ei preiau ce trăiesc acolo și în port, și în comportament, și în limbaj. Ar fi trist să se depărteze de felul lor de a fi, unde s-au născut, cum au trăit, cum au copilărit. Să vă răspund mai direct: pentru că portul, obiceiul, colinda, limba ne deosebesc de ceilalți. Să le avem pe ale noastre, specifice! Că nu putem fi toți una – să purtăm aceeaşi haină, să cântăm acelaşi cântec. Trebuie să avem specificul nostru, să nu ne lăsăm copleșiți de ceea ce vine din Occident. Nu spun că toate sunt rele, dar multe sunt rele.

Nu putem fi toți una – să purtăm aceeaşi haină, să cântăm acelaşi cântec. Trebuie să avem specificul nostru

Din păcate, pe multe le preia tineretul de azi. Vin cu ele, îşi uită ale locului, dar ne silim să îi facem măcar, când vin de Sărbători acasă, să îşi aducă aminte de ele şi să poarte hainele care au fost ţesute de mama şi lucrate în tiară, şi să colinde şi să îşi păstreze credinţa.

Fiindcă nu ştiu pe acolo dacă există timpul necesar pentru a cerceta Biserica, pentru a merge la Sfânta Liturghie duminica. Mulţi care sunt prin Spania, Italia îmi mărturisesc că biserica e la 50-100 de km de ei, nu au cum să ajungă. Mai zic o rugăciune, şi la asta se reduce relaţia lor cu Dumnezeu. Deci, măcar acasă când sunt, să fie prezenţi în Sfânta Biserică şi să putem să predăm, celor ce vin după noi, cele ce le-am moştenit.

După aproape patru secole de istorie, locaşul de cult maramureşean stă în picioare

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Pe Pop Gheorghe, afectuos supranumit de către localnici „Căcăilă”, din Sat-Şugatag, l-am cunoscut într-una dintre peregrinările noastre în nordul ţării, atunci când – om gospodar, cum altfel – tocmai descărca o remorcă de fân pentru acasă. Cu el, unul dintre cei mai reputaţi meşteri locali în sculptura lemnului, Matricea Românească a stat de vorbă, în termeni pe cât de simpli pe atât de expresivi, despre o pasiune care s-a transformat într-o carieră de patru decenii, despre cultul muncii din Maramureş şi despre viitorul meşteşugului, ameninţat de invazia modernităţii.

Matricea Românească: De cât timp lucraţi în lemn?

Pop Gheorghe: De peste 40 de ani.

Matricea Românească: Şi Dvs. câţi ani aveţi?

Pop Gheorghe: În februarie fac 64. După armată, tot lucru.

Matricea Românească: Cine v-a transmis meşteşugul sculpturii în lemn?

Pop Gheorghe: Nu mi-a transmis nimeni! Mie mi-o plăcut să mă ocup de lucrurile astea. Mi-o plăcut, de copil, şi animalele. După armată, m-am apucat şi de alte lucruri. Zic, “hai să fac şi tâmplărie, dulgherie, zidărie”, şi m-am băgat în toate. Şi aşa, încet-încet, rezolvatu-le-am cam pe toate. Tot ce există în construcţii am făcut – dar nici gospodăria nu mi-am lăsat-o. Mai am, mai sus, unde mi-s oile, o construcţie aproape ca acasă.

Poarta de lemn a lui Pop Gheorghe din Sat-Şugatag

Poarta de lemn a lui Pop Gheorghe din Sat-Şugatag (detaliu)

Matricea Românească: Vă mai rămâne timp să vă ocupaţi şi de casă?

Pop Gheorghe: Aşa, mai pe fugă. Fac mai puţine construcţii acum, nu mai pot ca odată.

Matricea Românească: De ce lemnul?

Pop Gheorghe: Eu am lucrat mult în tâmplărie, când nu erau termopane. Eu am început tâmplăria de la gilău (rindea, n.r.) şi fierăstrău, apoi au apărut abricturile. Au fost, bineînţeles, dar nu la sat, ci la oraş.

Matricea Românească: Am remarcat foarte multe motive pe care le redaţi în sculpturile Dvs. în lemn – de la lalele, la cerbi. Cum le alegeţi?

Pop Gheorghe: Nu am ales ceva în mod special, mi-au plăcut toate. Când am fost tânăr, pe orice am pus mâna, am făcut. Şi sculptură, şi de toate!

Matricea Românească: Am văzut că maramureşenilor le place foarte mult, în primul rând, să îşi ţină o casă frumoasă şi îngrijită, şi în al doilea rând să se mândrească cu ceea ce au.

Pop Gheorghe: Aşa o fost mai demult – amu nu-s tocmai aşa, dar totuşi le mai păstrează. Ştiţi cum e la noi. Mai păstrăm, deocamdată. Până când, nu se ştie.

Arta românească, inefabilă

Matricea Românească: Tinerii mai păstrează tradiţia?

Pop Gheorghe: Tinerii sunt duşi prin străinătate. Se întorc şi construiesc şi ei.

Se mai modernizează şi lumea. Noi, când am făcut casa asta, a fost cea mai frumoasă de prin zonă de pe-aicea. Acum e cea mai mică. Tot am făcut la alţii, şi…

Matricea Românească: Se împacă tradiţia cu modernitatea?

Pop Gheorghe: Bine, amu nu putem, dacă demult o fo’ aşa, tot aşa să rămânem! Sau, nu mai facem casă de bolţari, numai de lemn. Sunt nişte lucruri pe care trebuie să le înţeleagă oricare. Că sunt unii care spun că înainte o fo’ mai bine. Dar eu nu-s aşa. Eu sunt de părere că, dacă lumea mere înainte, să merem şi noi. Amu nu înseamnă că, aşa cum am făcut noi, să facă şi copiii noştri. Eu m-am adaptat uşor, la orice. Nu am făcut diferenţe între ce mi-a plăcut. Dacă mă duc la animale, tot îmi place. Alţii nu-s aşa: dacă lucră în meserie, păi animalul nu-i mai place, că nu rentează. Chiar dacă nu rentează, mie mi-s dragi.

Amu nu înseamnă că, aşa cum am făcut noi, să facă şi copiii noştri. Eu m-am adaptat uşor, la orice

Matricea Românească: De ce credeţi că lemnul a fost materialul preferat în Maramureş?

Pop Gheorghe: La început, lemnul o fo’ baza, că nu se ştia despre cărămidă. După aia, o avansat lumea. O mai văzut unul nu ştiu pe unde, o făcut şi el. Au apărut bolţarii, şi acum au apărut de toate modelele. Orice doreşti, există.

Meşterul Pop Gheorghe: „Aş aduna o jumătate de sat, dacă aş strânge toate lucrările făcute”

Matricea Românească: Care a fost lucrarea care v-a împlinit cel mai mult, în 40 de ani?

Pop Gheorghe: Eu sunt mulţumit de toate lucrările mele. Aş aduna o jumătate de sat, dacă le-aş strânge pe toate făcute la noi şi la alte sate. Au fost lucrări pe care alţii nu ştiau să le facă, şi eu ştiam. Eu oriunde m-am descurcat.

Matricea Românească: Am văzut că sunt foarte mulţi bătrâni de aici care încă muncesc, chiar dacă au 70 de ani sau mai mult.

Pop Gheorghe: La noi se munceşte până poate omul. Nu se ţine cont. Dacă de 80 de ani îi, munceşte. Că aşa e plăcerea omului de la ţară. Şi mama, vedeţi, are 84 de ani – încă ce poate, face. Nu stă. Chiar dacă ai zice să steie, poate că nu i-ar conveni. Ea trebuie să facă, fiindcă aşa e învăţată.

Eu aşa am considerat: unde te-ai născut, ai crescut, ai copilărit, ai îmbătrânit, aici trebuie să rămâi

Matricea Românească: Aţi avut vreodată posibilitatea să plecaţi de aici?

Pop Gheorghe: Nu m-am nici gândit niciodată. Nici nu m-aş duce. Mie îmi pare cea mai frumoasă zonă. Am crescut aici, e acasă. Şi eu aşa am considerat: unde te-ai născut, ai crescut, ai copilărit, ai îmbătrânit, aici trebuie să rămâi.

Dacă mergi la lucru şi vii înapoi, e una. Sunt mulţi plecaţi de aici, dar eu nu m-am gândit niciodată. Nici nu mi-o plăcut. Şi-acum am copiii în Franţa, şi mă cheamă. Soţia o fo’ până la ei acolo, dar eu n-am fost. Am două fete, iar una e în Franţa.

Nodul moroşenesc, element remarcabil de îmbinare a porţilor

Matricea Românească: Ce reprezintă poarta de lemn pentru un moroşan?

Pop Gheorghe: E un obiect foarte frumos. Demult, când am început în meserie, aproape toată lumea făcea porţi. Chiar dacă nu le făcea sculptate, tot pe stâlpi de lemni le făcea. Atunci se ştia numai de lemn.

Secrete nu am. Plăcerea de muncă, atâta. Altfel, dacă nu ai plăcere de muncă… În meseria asta se munceşte foarte mult! Mi-o zis unul odată, căruia i-am făcut o lucrare, şi el credea că nu se munceşte aşa mult: “Măi Gheorghe, în meseria asta a ta, se şi câştigă, dar se şi munceşte!”. S-a şi câştigat bine, nu putem zice, dar s-a şi muncit.

Matricea Românească: Cât se munceşte la o poartă sculptată, ca a Dvs.?

Pop Gheorghe: La aceasta, cum e a mea, sculptată, am lucrat vreo trei luni. În acest interval, am lucrat doar la ea.

Eu, când am început la sculptură, nu am văzut pe nimeni făcând porţi sculptate. Zic, “Dar cum să fac, că eu nu am văzut pe nimeni?”. Am avut imaginaţie, am făcut o schiţă şi m-am apucat. Şi am făcut. Tot felul de migăleli.

Matricea Românească: Cum vi se par maramureşenii, în mijlocul cărora aţi trăit aici o viaţă?

Pop Gheorghe: Eu îi consider oameni de treabă, buni, muncitori. Nu-s urâţi, cum se zice, sunt foarte populari. Îs oameni de treabă, eu aşa îi văd. Nu ştiu dumneavoastră. Fiecare se mândreşte cu ce a făcut: dacă unul o făcut o casă, apăi celălalt vrea să o facă mai mândră!

Matricea Românească: De Sărbători cum vă pregătiţi?

Pop Gheorghe: În familie, în gospodărie. Mergem la biserică, mai colindăm prietenii şi neamurile… Mergem la cuscri, pe la toţi cunoscuţii.

Matricea Românească: Ce ne puteţi spune despre satul Dvs., Şugatag?

Pop Gheorghe: Suntem un sat de oameni muncitori. Ne place să fim mândri. Noi am fost un sat nu prea bogat, dar am întrecut pe alte sate. Cum o fo’ şi cu biserica – ne-am pus toţi: “Facem biserică? Facem!”. Fiecare cât poate, dă. Nu poţi să obligi pe nimeni. Care nu poate, nu poate.

Matricea Românească: V-aţi gândit că sunteţi un păstrător şi un transmiţător de tradiţie, pentru această ţară?

Pop Gheorghe: Eu m-am gândit pentru toate, dar nu poţi să faci, numai ce poţi să faci. Ce să spun că oi face? Îs şi bătrân, acuma. Eu am făcut ce am putut [pentru ţară].

Matricea Românească: Tineretul este interesat de sculptura în lemn?

Pop Gheorghe: Este, dar nu aşa ca noi! Ei îs altfel, noi am fost altfel. La mine o fo’ pasiune. Ştiţi Dvs. cum e la noi!

Un artist român: Pop Gheorghe din Sat-Şugatag, Maramureş

Singurul compus din familia pietrelor care este inclus în alimentația omului joacă un rol aparte în tradițiile și în credințele românilor, care l-au considerat dintotdeauna un „ajutor” de nădejde. Este vorba despre sare, un mineral prezent astăzi pe masa fiecărei gospodării, și pe care membrii casei îl apreciază, din păcate – cum se întâmplă de multe ori – numai atunci când lipsește. În trecut, când lucrurile nu erau atât de simple, sarea se găsea foarte rar, reprezentând un bun “de lux”… Astăzi, gestul de a presăra sare în mâncare a devenit atât de natural și de comun, încât nu mai este însoțit de nicio satisfacție, cu excepția celei premergătoare unei gustări copioase.

Sarea, atât de ieftină în prezent, nu a fost dintotdeauna un produs procurat cu ușurință – de exemplu, în Evul Mediu, aceasta era supranumită „aurul alb” și doar cei înstăriți se bucurau de ea la fiecare masă. De asemenea, în secolul XVII, cei care își permiteau plăteau pentru sare mai mulți bani decât pentru carnea de vită (!). Însă, treptat, produsul a devenit din ce în ce mai accesibil, astfel încât fiecare casă are acum câte o solniță în bucătărie.

Poporul român, creativ și cu o vădită aplecare către mister, nu s-a limitat numai la aspectul practic al sării și i-a acordat acestei pulberi prețioase o serie de conotații care transcend materialul. Potrivit dr. Anamaria Iuga, șeful secției de Studii Etnologice de la Muzeul Național al Țăranului Român, banala sare a depășit limita dintre întrebuințarea practică și utilitatea esoterică.

Când eram mică, bunica mea îmi punea în pantof puțină sare, când mergeam de Paști sau de Crăciun prin sat. Așa se credea – că sarea te apără de rele

„Semnificația sării se mută și în magic. Se spune că nu e bine să pui sare pe pervazul ferestrei, pentru că îți fuge norocul din casă. Pe de altă parte, în anumite zone ale României se spune că e bine să pui sare la fereastră, pentru că îți protejează casa și vă protejează pe tine și pe cei care locuiesc acolo, de farmece. De asemenea, la sărbătorile mari se crede că sunt oameni răi care merg la răscruci de drumuri și aruncă farmece, vrăji, iar răul acesta se leagă de tine în drumul pe care-l ai în sat. Motiv pentru care, atunci când eram mică, bunica mea îmi punea în pantof puțină sare, când mergeam de Paști sau de Crăciun prin sat.

Așa se credea – sarea te apără de rele. Fiind etnolog, am fost plăcut surprinsă să aud de la gazda mea, dintr-un sat din Maramureș: «Pune în buzunar șervețelul acesta cu puțină sare ca să te apere de cine știe ce rele am putea să întâlnim pe drum». Pentru mine, a fost o dovadă că această credință este încă vie și că oamenii încă îi văd utilitatea”, a explicat cercetătorul, în cadrul conferinței „Voi sunteți sarea pământului – o discuție despre credință și elite”.

Mai mult decât atât, sătenii din România s-au încrezut în sare și i-au acordat și proprietăți tămăduitoare: pulberea încălzită le alina cu succes suferințele provocate de durerile de piept, de gât sau de dinți.

Sarea se folosește și pentru a ghici ursitul, pentru fetele necăsătorite

Pentru țărani, gospodăria este bunul cel mai de preț, iar prosperitatea, în concepția lor, presupune animale multe și sănătoase, fântâni curate, recoltă bună și putere de muncă. Astfel, pornind de la tehnica păstrării alimentelor (în saramură – brânza, carnea, peștele), aspect care le permite sătenilor să aibă de-ale gurii pentru o perioadă mai lungă de timp, s-a născut credința că a deține sare în casă aduce de la sine și prosperitate. De aceea, gospodinele se îngrijesc să nu le lipsească niciodată solnița și nici să o împrumute în zilele de sărbătoare, pentru că și-ar înstrăina rodul casei.

Mai mult, această prețioasă pulbere albă mai este folosită și pentru a satisface una dintre cele mai arzătoare curiozități ale umanității: aflarea viitorului. Bătrânii sunt cei care au reușit să găsească răspunsurile în prozaica sare: cum va fi vremea în următorul an, ce soartă va avea recolta, sau chiar care va fi sexul viitorului copil. Într-o vreme în care sătenii se vindecau singuri, fără ajutorul unui medic, misterul sexului unui făt nu a rămas nedezlegat – a fost demontat de către români cu ajutorul clorurii de sodiu. Când se presăra puțină sare pe creștetul unei femei însărcinate – fără ca aceasta să-și dea seama -, primul său gest era edificator: dacă își atingea sau scărpina nasul, avea un băiețel, iar dacă își scarpina urechea, năștea o fetiță.

Dr. Anamaria Iuga, Șef Secție Studii Etnologice în cadrul Muzeului Național al Țăranului Român Foto: Adi Bulboacă

„Sarea se folosește și pentru a ghici ursitul, pentru fetele necăsătorite. Se spune că, în noaptea de Sfântul Andrei, fetele necăsătorite pot să facă o turtă foarte sărată pe care să o mănânce și o să-și viseze ursitul, care o să le aducă apă. O femeie din Maramureș, cu care am vorbit acum circa cinci ani, și care avea la acea vreme cam 70 și ceva de ani, mi-a povestit cum a procedat să-și afle ursitul, în condițiile în care familia voia să o căsătorească – s-a și întâmplat acest lucru – cu cineva pe care ea nu-l voia. Ca să scape de incertitudine, a făcut această turtă de Sfântul Andrei și a visat viitorul soț, cel cu care familia a căsătorit-o până la urmă. Pentru că nu i-a plăcut rezultatul visului, a fost foarte supărată și a mers la o mătușă, care i-a spus: «Bine, dar mai fă o dată, însă de Andrei cel bătrân». După cum probabil știți, la 1921, s-a schimbat calendarul și există stilul vechi și cel nou, iar diferența dintre cele două este cam de treisprezece zile. Evident, femeia a făcut din nou turta, a mâncat-o și a visat, din nou, același bărbat. Într-un final, și-a acceptat soarta”, a mai povestit cu umor etnologul Anamaria Iuga.

Foto: beauty24store.com

Pe lângă atribuțiile practice din bucătărie, sarea a căpătat și alte valențe care depășesc concretul, românii oferindu-i încrederea și respectul cuvenite unui element vital. Acest discret mineral a avut, încă din cele mai vechi timpuri, un rol esențial în construirea culturii și a credințelor umanității, fiind considerat un element sacru, dovadă în acest sens stând cuvântul lui Dumnezeu, care sfătuiește creștinii să se îngrijească să nu le lipsească sarea: „Toate darurile tale de mâncare să le sărezi cu sare; să nu lași să lipsească niciodată de pe darurile tale de mâncare sarea, care este semnul legământului Dumnezeului tău; la toate darurile tale de mâncare să aduci sare” (Leviticul 2:13).

Decizia unui tânăr vlah macedonean de a traversa Dunărea pentru a ajunge în România avea să fie piatra de temelie a unei generații care şi-a dedicat viața și averea patriei adoptive. Ștefan Mina, urmașul acestui imigrant curajos (devenit „Minovici”, după obținerea unui pașaport sârbesc) a fost tatăl a 13 copii, între care s-au remarcat trei băieți, pe care românii de astăzi îi amintesc în discuțiile științifice care vizează pionieratul în medicină, dar și promovarea valorilor țării în care s-au născut, deși nu aceasta a fost țara lor de baștină.

Mina Minovici (1858 – 1933, cel care dă numele “Institutului de Medicină Legală” din Bucureşti), Ștefan Minovici (1867 – 1935) și Nicolae Minovici (1868 – 1941) sunt cei trei fii celebri ai tânărului emigrant, care și-au dedicat viața medicinei: Mina și Nicolae au fost medici legiști, iar Ștefan a ales chimia farmaceutică.

Cel mai mic dintre cei trei frați, Nicolae, avea să fie menționat peste ani și pentru dovezile sale de dragoste față de țara în care s-a născut, acesta dedicându-și averea promovării valorilor tradiționale românești. Cel de-al șaptelea copil al lui Ștefan Minovici a fost primul care a rupt „lanțul” pasiunii pentru științele reale a familiei și s-a înscris, după terminarea liceului, la Școala de Belle-Arte, unde a studiat timp de un an. Mina a reușit, totuși, să-și convingă fratele boem să urmeze, ca și el, drumul „rece” al medicinei legale. Însă Nicolae nu s-a limitat la simplele studii prezente deja în cărțile de anatomie și la practica specifică profesiei, ci și-a oferit corpul experimentelor inovatoare în medicină.

Nicolae Minovici (ilustrație) Foto: Mihai Vladu

Un muzeu ridicat din propriile finanțe

Firea caldă și sensibilă a lui Nicolae nu a fost influențată de caracterul lugubru al carierei de medic legist, întrucât marea sa pasiune a fost arta tradițională românească. Înclinația spre frumos a fructificat-o prin ridicarea, în 1905, a primului muzeu privat de etnografie din România, care poate fi vizitat și astăzi: Muzeul dr. Nicolae Minovici din București.

Matricea Românească a pășit în acest imobil, care reprezenta principala pasiune a aromânului îndrăgostit de frumusețea acestei țări, și a fost impresionată de ataşamentul medicului faţă de tradiția românească, ilustrată de prezența obiectelor artizanale.

O parte a ceramicii din colecția Nicolae Minovici

„Marea pasiune a lui Nicolae Minovici a fost arta românească, iar clădirea a fost construită, încă de la bun început, cu destinația de muzeu. Acesta a strâns, de-a lungul vieții, obiecte de artă populară, pe care le-a expus. În 1905 a început construcția casei, iar un an mai târziu s-a deschis primul muzeu privat din România. Nicolae nu a locuit niciodată în muzeu, dar aici lucra, susținea conferințe, întâlniri familiale, aducea oaspeți din străinătate, în ideea de a le prezenta obiectele populare și de a le promova. El s-a îndrăgostit de România și i se părea extraordinar ce ieșea din mâna omului”, a explicat muzeograful instituției.

Medicul legist de origine aromână a căutat să îmbogățească necontenit muzeul ridicat din propriile finanțe cu mici mărturii ale folclorului, din fiecare zonă a României

Acest medic legist de origine aromână a fost cucerit de tradițiile și de frumusețea României, și a căutat să îmbogățească necontenit muzeul ridicat din propriile finanțe cu mici mărturii ale folclorului, din fiecare zonă a țării. Astfel se face că muzeul deține astăzi mii de piese autentice de etnografie adunate în decursul a 40 de ani (1900 – 1940): ceramică, țesături, obiecte din lemn, icoane, ouă încondeiate, costume populare etc.

Un om nu-și poate înțelege și aprecia cu adevărat originile dacă nu îl cinstește pe Dumnezeu, iar credința în Cel de Sus a ocupat un loc special în muzeul de suflet al lui Nicolae Minovici, medicul amenajând o capelă frumos decorată, cu o serie de obiecte de cult datate în secolele XVII – XIX. Privirea vizitatorului curios este atrasă instantaneu de către poarta împărătească a unei catapetesme aduse de la o biserică dezafectată a secolului XVIII.

Poartă împărătească a unei biserici din secolul XVIII

Am mai aflat de la reprezentantul muzeului că Nicolae Minovici era extrem de bine văzut de către comunitatea bucureșteană, astfel încât cetățenii comunei Băneasa l-au numit primar, deși medicul nu candidase!

„La un moment dat, a fost numit de către Primăria Capitalei să stârpească cerșetoria și vagabondajul, și a reușit. Proprietatea sa cuprindea 14.000 metri pătrați: avea fermă, livadă, cultiva legume. Astfel, a adunat cerșetorii de pe stradă și i-a adus la fermă, ca să muncească în schimbul unui salariu. Produsele obținute în urma muncii vagabonzilor erau transportate la biroul pentru asistență în muncă și pentru asistență socială. Modelul privind eradicarea cerșetoriei a fost preluat și de către germani. Statisticile arată că, la vremea respectivă, în București erau 15.000 de cerșetori. Nu știm câți a ajutat Nicolae Minovici, dar din moment ce nu mai existau… Îi convingea să meargă la muncă”.

Muzeul Nicolae Minovici este o oază de liniște și de frumos, la marginea Bucureștiului

A găsit frumosul chiar și în răceala medicinei legale

Nicolae Minovici a manifestat seriozitate și interes și față de profesia de medic legist, încercând să găsească răspunsuri în ceea ce privește misterele corpului uman și reacțiile organismului la diferiți stimuli. Dar și aici, a încercat să caute frumosul: lucrarea sa de licență, „Tatuajele în România”, susținută în 1898, reprezintă o temă de pionierat în țara noastră și așa a rămas până astăzi. La muzeul din Băneasa pot fi admirate o serie de tatuaje, ale căror modele le mai întâlnim și în zilele noastre pe brațele sau pe pieptul românilor, dar realizate cu ceva mai multă îndemânare: sirene, stele, portretele iubitelor, ancore etc.

Tatuaje colecționate de către Nicolae Minovici

Mai mult, doctorul Minovici a fost preocupat de fenomenul strangulării, studiindu-l temeinic, prin intermediul ședințelor de autostrangulare voluntară, unele realizate în fața unei comisii (12 ședințe, cu durată între 4 și 26 de secunde). Dovadă de metoda care l-a însoţit permanent în timpul activităţii, el consemna toate reacțiile și trăirile sale din timpul ședințelor.

Medicul Minovici, în timpul unui experiment de autostrangulare Foto: observator.tv

„Prima dată când am încercat să-mi provoc moartea în chipul acesta, zăceam întins pe patul meu, privind cerul. Cu ambele mâini mi-am strâns cu putere gâtlejul în jurul mărului lui Adam. În secunda a cincea, simţeam cum se coboară peste mine un văl purpuriu şi apoi un văl negru. Cu o repeziciune uimitoare defilau apoi înaintea ochilor mei sufleteşti fel de fel de icoane. Apoi am simţit ceva asemănător cu o cumplită descărcare electrică, şi totul se făcu negru. Am pierdut simţul raţiunii”, a explicat medicul legist într-un interviu.

Nicolae Minovici a murit în 1941, măcinat de durerile provocate de cancerul laringian. Dar realizările vlahului macedonean îndrăgostit de România reprezintă o dovadă a faptului că frumusețile țării noastre nu trec neobservate de către străini, iar acțiunile sale ar trebui să dea de gândit multor români care caută esteticul peste hotare.

Unul dintre atributele definitorii pentru spiritul poporului român este sinceritatea. Din vremuri imemoriale până azi, conaţionalii noştri nu s-au sfiit să-și exprime gândurile prin orice mijloc aflat la dispoziţia lor: cântec, artă, vestimentație, ornament, mod de viață. Deși reprezintă o formă de comunicare mai rar întâlnită – în lumina faptului că necesită un simț estetic bine format -, exprimarea unor trăiri prin intermediul vestimentației nu le este străină românilor, care au dus acest proces la rang de artă, în sute de ani.

Articolul vestimentar care s-a făcut cel mai remarcat în lumea întreagă și care le-a arătat tuturor că straiele românești sunt de o frumusețe covâșitoare este, desigur, celebra ie.

Bluzița, care cunoaşte un reviriment spectaculos în zilele noastre, reprezintă mai mult decât o piesă din garderoba unor doamne care vor să fie cochete. Ia noastră și cusăturile migăloase de pe piept și de pe mânecile ei ascund o întreagă istorie a vieții de la sat.

Ie de la 1910 – 1915, din Câmpulung Muscel. Cusătura este realizată cu ac persan, prin tehnica introducerii, apoi tăierii aței. De regulă, această ie era purtată de femeile bătrâne. Foto: Mihai Vladu, prin amabilitatea Galeriei Galateca

Așa cum este firesc, contemporaneitatea le este recunoscătoare femeilor de la sat pentru că și-au dezvăluit tainele celui mai de preț bun al omului: sufletul, pe care l-au transpus prin cusături pe ii. Dacă, de cele mai multe ori, spiritul omului şi-a așternut angoasele şi bucuriile pe hârtie, cu ajutorul condeiului, sătenii români și-au dezvoltat un mediu specific de expresie. Acul și ața au fost instrumentele de nădejde cu care şi-au scris istoria și cu care s-au apărat de capcanele Necuratului.

Femeile satului erau atente și la momentele în care îşi lucrau preţioasele ii, alegând intervale ferite de influenţe nefaste. „Iarna, lucrau la opaiț, se trezeau pe la 5 și lucrau până se însera, când își făceau apariția demonii. Programul era stabilit și potrivit superstițiilor. Ele lucrau după ora 4 dimineața, după ce demonii le părăseau spațiul – zmeii și toate închipuirile lor, pentru că se temeau că aceștia vin să le fure inspirația”, a explicat, pentru Matricea Românească, Ana Maria Ilie, consultant de artă la Galeria Galateca.

Iarna, femeile se trezeau la 5 dimineaţa și lucrau până se însera, când își făceau apariția demonii. Se temeau că aceștia vin să le fure inspirația

Deși, la prima vedere, motivele prezente pe materialele textile românești par a avea un scop pur estetic, nimic nu este așezat la întâmplare pe acestea, deoarece fiecare cusătură realizată cu îndemânare reprezintă un cod descifrat numai de către membrii comunității, iar ineditul merge și mai departe, prin aceea că fiecare zonă deține propriile sale însemne. De exemplu, în Sibiu (Transilvania) admirăm ii cu motive în alb și negru (ce reflectă moștenirea saxonă), în sudul țării vom vedea cusături cu fire roșii, maro, galbene, de aur sau de argint (influențele Imperiului Otoman), iar Moldova se mândrește cu albastrul de Voroneț, combinat cu portocaliu.

Străinii sunt fermecați de misterele României

Unicitatea iei autohtone îi fascinează şi pe străinii care iau contact cu “matricea românească” şi încearcă, printr-un efort de cercetare, să îi cunoască misterele. Martine Claessens, un designer de interior de origine belgiană stabilit în România, remarcă faptul că „motivele cusute pe iile românești aveau menirea de a indica poziția unei persoane în comunitate, vârsta, ocupația, statutul marital, social și material. Diversitatea acestor modele îi conferea purtătorului libertatea de a îmbrăca, după caz, haina la ocaziile speciale, la sărbători, la nunți, la slujbele religioase. Se spune că anumite articole de îmbrăcăminte aveau misiunea de a proteja și de a aduce bunăstare și fertilitate, în special tinerilor căsătoriți”.

Ie din voal de mătase, specifică zonei Dâmboviței, de la 1940

În mod fascinant, întregul ansamblu de simboluri și de forme geometrice cusute pe pieptul și pe brațele iilor serveşte spre a canaliza şi întreţine energia pe care o reprezintă. Pe lângă sinceritate, poporul român numără printre valorile sale primordiale şi o nemărginită credință în Dumnezeu, drept urmare, simbolul crucii nu putea lipsi de pe hainele ce integrează însemnele spiritului omului. Şi aici, observăm o simbolistică precisă: atunci când crucea este dispusă pe orizontală, conectează oamenii între ei, iar cusută pe vertical ajută individul să se conecteze cu Dumnezeu.

Acul și ața au fost instrumentele cu care sătenii români şi-au scris istoria și cu care s-au apărat de capcanele Necuratului

Pe lângă stabilirea unei legături cu Dumnezeu, o altă dorință existențială a omului a fost pavăza de cele nevăzute, drept pentru care figuri precum cocoșul (păzitorul porților, zi și noapte, care îndepărtează spiritele malefice), ochii (fereastra sufletului; ilustrarea unui singur ochi protejează împotriva forțelor răului) cusute pe ie ar fi reprezentat un scut împotriva Diavolului.

Cusătură împotriva deochiului. De regulă, aceasta se realiza cu o altă culoare decât cele prezente pe ie, și era ascunsă privirii. În cazul în care semnul era remarcat, se pierdea efectul magic

Portul tradițional românesc a mai fost îmbogățit și cu simboluri cosmice: steaua (sursă de lumină, ghidează spre calea cea bună), cercul (reprezintă Soarele, dar semnifică și ciclicitatea cosmică, sau regenerarea ori moartea și renașterea naturii, așa cum se întâmplă de-a lungul celor patru anotimpuri). De asemenea, costumele populare înglobează însemne ale fertilității și abundenței (melcul, spicul de grâu, frunzele și fructele), ale trecerii timpului, renașterii și vieții eterne (vița de vie, apa curgătoare), potrivit cercetării realizate de Martine, care este fascinată de complexitatea și de originalitatea motivelor românești.

Ia românească, pe podiumul prezentărilor de modă

Datorită originalității modelului său, ia noastră a traversat oceane, a cucerit creatorii de modă și a satisfăcut până și cele mai pretențioase gusturi în materie de vestimentație. De aceea, vedete consacrate, de ieri și de astăzi, au purtat bluza românească, ele fiind cucerite de unicitatea bluzei și de însemnele sale magice: printre ele, Adele, Sophia Loren, Kate Moss, Jennifer Garner.

Ie de la 1930, specifică zonei Râmnicu Vâlcea. Modelele sunt țesute

Mai mult, designeri renumiți (Valentino, Yves Saint Laurent) au inclus în colecțiile lor de lux ia românească, iar succesul, pentru ei, nu a întârziat să apară, grație modelelor de o strălucire admirabilă. Într-adevăr, preluarea portului românesc pare a fi de bun augur pentru promovarea valorilor noastre, dar poziționarea hainelor românești în lumina reflectoarelor atrage după ea şi nevoia imperioasă de „activare” a responsabilității privind apărarea propriilor tradiții. Şi asta deoarece copierea obiectelor vestimentare este însoțită de câteva pericole mai mult decât dezastruoase pentru conservarea ancestralelor creații românești. Mai exact, creatorii de modă nu precizează, în cele mai multe cazuri, sursa inspirației, ceea ce face ca povestea țării noastre să rămână necunoscută în afara granițelor. O altă amenințare faţă de integritatea „solemnei instituții” a tradiției româneşti este producerea în masă a obiectelor de artizanat autohtone, pe pieţele asiatice.

Datorită originalității modelului său, ia românească a traversat oceane, a cucerit creatorii de modă și a satisfăcut până și cele mai pretențioase gusturi în materie de vestimentație

În acest context, românii se mobilizează: potrivit reprezentantului mișcării internaționale „La Blouse Roumanie”, Andreea-Diana Tănăsescu, echipa din care face parte își propune să tragă un semnal de alarmă asupra necesității protecției modelului iei și, cu ajutorul unui avocat specializat în proprietate intelectuală, Monica Moisin, va iniţia un demers legislativ menit să aibă ca finalitate Legea Iei Românești.

Şi dacă ideea vi se pare insolită sau paseistă, există zeci de exemple de state care și-au înregistrat portul tradițional pentru a nu-și pierde identitatea, iar ia noastră nu este cu nimic mai prejos – merită să fie protejată și recunoscută drept un produs al meșteșugului, dar mai ales al geniului popular românesc.

Povestea iei continuă. La fel și lupta pentru apărarea tradițiilor țării noastre, pentru care versurile cântărețului Jean Moscopol trebuie să reprezinte o inspiraţie şi o speranţă că: „Tot ce e românesc nu piere / Și nici nu va pieri. / Oricât vom îndura, jurăm să fie așa, / Căci tot ce-i românesc nu piere / Și nici nu va pieri / Românul știe să înfrunte ceasul greu / El crede în dreptatea lui și-n Dumnezeu”.

Mulțumiri Galeriei Galateca pentru ajutorul acordat în realizarea acestui material.