Când scriu aceste rânduri, mă revăd în anii studenției, cu cartea în mână și cu muzica lui Vali Boghean dată tare în difuzor. Vocea lui ușor răgușită și versurile dulci-amărui se așterneau calm și ușor pe sufletul meu îndrăgostit de cultură, ca primii fulgi de iarnă. Acum, când sunt departe de casă, muzica devine un alinător perfect al melancoliei mele.

Cântecul „Rugă pentru părinți”, versuri Adrian Păunescu

De ce am decis să scriu despre Vali Boghean? Răspunsul este unul simplu. Într-o lume în care vanitatea naște „vedete” artificiale, rareori mai poți întâlni un talent natural. Și atunci, tot ce vrei și poți să faci este să absorbi cât mai mult din seva pură a acestuia.

Vali Boghean, un îmblânzitor de dor din Basarabia. Foto: agora.md

Mezinul unei familii numeroase, al paisprezecelea copil (!), Vali Boghean are o carismă și o ingeniozitate muzicală deosebită. Este un compozitor, un muzicant și un instrumentist în care fierbe sânge de basarabean, îndrăgostit de artă și frumos. El privește iubirea nu prin lentilele roz cu care ne-am obișnuit, ci ca pe o sursă inestimabilă de inspirație. Cântecele lui debordează de emoție, de căldură și de imagini admirative față de femeie, față de neam, față de părinți.

„Boschetar”, un hit care a topit inimile basarabencelor

De fiecare dată când iese în scenă, acest muzicant o face cu o modestie și cu un bun-simț, care nu se mai întâlnește atât de des în rândurile reprezentanților estradei contemporane. Își ia chitara sau saxofonul și ne plimbă pe versuri catifelate și acorduri muzicale calde.

Cântecul „Galbenă gutuie”, versuri Adrian Păunescu

Munca lui a ajuns să fie apreciată nu doar în Basarabia, ci și pe malul drept al Prutului, unde a luat premii la concursuri precum „Pe malul Dunării”, organizat la Giurgiu, „Maria Tănase” din Craiova și „Festivalul Mamaia”.

Vali Boghean Band, un exemplu de însuflețire prin cultură și muzică a tineretului din Basarabia. Foto: youtube.com

Grație faptului că, în calitatea sa de compozitor și instrumentist, a cochetat cu mai multe stiluri muzicale, de la folk la ethno-jazz, Vali Boghean a ajuns unul dintre cei mai renumiți conducători de formație muzicală din Basarabia. Colaborările sale numără concerte în ansamblu cu orchestre de folclor, precum „Lăutarii” conduși de bagheta lui Nicolae Botgros, orchestra „Folclor”, orchestra „Mugurel” sau orchestra „Fluieraș”. Astfel, Vali Boghean a apropiat mai multe stiluri muzicale, dând un suflu nou muzicii lăutărești și apropiind tineretul de bogăția tezaurului muzical basarabean.

Foto deschidere: ea.md

Matricea Românească vă aduce în atenţie povestea lui Eugen Doga, compozitor român originar din Basarabia, cel care ne-a dăruit Imnul Chișinăului, dar și un vals introdus în patrimoniul UNESCO drept una dintre cele mai frumoase patru creaţii muzicale ale secolului XX.

Muzica este tratament pentru suflete, un dulce răspuns la orice suferințe și o modalitate în plus pentru a obține câteva clipe de liniște lăuntrică. Poate că aceasta este definiția unitară pentru simplii melomani, dar când vine vorba despre compozitori, muzica este chintesența existenței lor.

Eugen Doga nu este o excepție de la regulă, deoarece și-a așezat pe note muzicale toată viața. Născut odată cu sosirea primăverii, la 1 martie 1937, în satul Mocra din Transnistria, pe atunci R.A.S.S.M (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească), acesta și-a dedicat cei mai frumoși ani, spre aducere aminte, muzicii, introducând căldură și gingășie în munca sa. A studiat la Școala de muzică Ștefan Neaga din Chișinău între 1951 și 1955, apoi la Conservatorul de stat din Chișinău (1955-1960), la clasa de violoncel a profesorului Hohlov, și la Institutul de Arte Gavriil Muzicescu din Chișinău (1960-1965), la clasa de compoziție a profesorului Solomon Lobel.

Eugen Doga – compozitor din Basarabia, românul care ne-a dăruit Imnul Chișinăului, dar și un vals devenit parte a Patrimoniului Mondial UNESCO

În acele timpuri de comunism în plin avânt, acest muzicolog, înzestrat cu un talent nativ, dar și cu perseverență, își începe cariera ca violoncelist în Orchestra Comitetului de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești pentru Televiziune și Radiodifuziune. Debutează, în 1963, cu un cvartet de coarde. Totuși, doar arta compunerii îi aduce cu adevărat renumele în timp. Iată de ce continuă să creeze, revărsând gloria unor rezultate frumoase asupra țării.

Portofoliul său impresionează, mai ales că dezvoltă un stil divers, acoperind atât domeniul muzicii clasice, cât și cel al muzicii de estradă. Are înscrise atât cântece – Curcubeul alb; Primăvara omenirii; Vocea omenească – dar și poeme simfonice, printre care: Inima veacului și Slăvim Moldova. Lui îi datorăm Imnul Chișinăului, Orașul meu, care a făcut-o renumită și pe cântăreața Sofia Rotaru în 1973.

https://www.youtube.com/watch?v=uCy5euFNEAc

Imnul Chișinăului, ”Orașul Meu”, interpretat de către cântăreața basarabeancă Sofia Rotaru

Doga însă nu s-a oprit doar la radio, ci a depășit frontierele comodității și a scris muzica pentru filmele copilăriei noastre: Capra cu trei iezi, Maria Mirabela, dar şi serialul Guguță. A semnat muzica pentru spectacolele: Radu Ștefan, întâiul și ultimul; Pe un picior de plai; Ce frumoasă este viața; Păsările tinereții noastre; Sfânta sfintelor.

Ca o recunoaștere a meritelor sale în domeniul muzical, Eugen Doga a fost decorat cu înalte distincții de stat ale Republicii Moldova, precum și ale U.R.S.S, inclusiv titlurile de Maestru Emerit al Artei din Republica Moldova, Artist al Poporului din R.S.S.M., Artist al Poporului din U.R.S.S, laureat al Premiului Boris Glăvan al Comsomolului din Moldova, laureat al Premiului de Stat al R.S.S.M. și al Premiului de Stat al U.R.S.S. Cea mai mare mândrie a venit, însă, odată cu includerea renumitului său vals din filmul Gingașa și tandra mea fiară (1978) în lista celor patru mari capodopere ale secolului XX.

Valsul lui Eugen Doga, de pe coloana sonoră a filmului rusesc ”Gingașa și tandra mea fiară”

Anul 1972 i-a adus Scoica de Argint la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian pentru muzica din filmul Lăutarii, iar în 1976 a urmat Scoica de Aur, pentru coloana sonoră a filmului O șatră urcă la cer. Ambele filme au devenit emblematice pentru patrimoniul Basarabiei, în mare parte grație coloanei sonore.

Din 1992, compozitorul Eugen Doga este membru titular al Academiei de Științe a Moldovei, iar Institutul Internațional de Cinematografie din Moscova i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. Anul 2007 a fost declarat, în Republica Moldova, „Anul Eugen Doga”.

Iată cum îşi explică maestrul căutarea neostoită a perfecţiunii muzicale: “Am învățat de la marele Enescu să caut muzica pretutindeni, în folclor, în natură, fără prejudecățile snobilor. Degeaba râvnești să atingi înălțimile, să experimentezi o modernitate rece, chinuită, dacă nu ai scris nici o piesă miniaturală, ca un diamant mai valoros decît orice taluz zgomotos de zgură. Am descoperit că oamenii n-au uitat să viseze la muzică, să se bucure, să se vindece prin ea”.

Un exemplu de sobrietate, de râvnă și de credință în arta frumosului, Eugen Doga este, pe bună dreptate, un simbol al Basarabiei, făcând din muzica sa o carte de vizită a creativităţii româneşti.

Cântul și liricul sunt nimfele culturale ale unui popor, care mai înainte de a vorbi a cântat. Basarabia, deși micuță și ascunsă în inima Europei, are cu ce se mândri în materia poeziilor și melodiilor – veritabil balsam pentru suflet. Aceste tandre acorduri ne-au însoțit din fragedă copilărie, când ne cânta mama: „Nani-na, nani-na, dormi acum, fetița mea” și până la epopeea independenței, când decis a fost că Moldova se vrea întoarsă în latinitate.

Așa că din trupul mumei naționale a luat ființă un duet, un cuplu de oameni care au cântat durerile neamului, care au pus pe note sentimentele și frustrările unui popor indecis prin definiție. Uniți atât pe pământ printr-o căsătorie, cât și în ceruri prin spirit, Ion și Doina Aldea-Teodorovici sunt figuri emblematice ale patrimoniului nostru cultural. Iată de ce, în acest material, am decis să le aduc un elogiu.

O mare dragoste: soții Ion si Doina Aldea-Teodorovici, embleme pentru muzica românească din Basarabia. Sursa foto: iticket.md

Ion Aldea-Teodorovici s-a născut în mod miraculos, de sărbătoarea Bunei Vestiri (cred că a fost un semn providențial), în orașul Leova, RSS Moldovenească. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot, nevoit în perioada ocupației sovietice să se retragă din biserică. Mama sa, Maria Aldea, a fost moașă. Doina Marin, numele de fată, s-a născut pe 15 noiembrie 1958, în orașul Chișinău, în familia intelectualilor Eugenia și Gheorghe Marin. Tatăl său a fost scriitor și jurnalist, iar mama – profesoară de Limbă și Literatură Română. De la începuturile vieții erau predestinați să aducă arta și frumosul în capul mesei. Ambii talentați și puternici, au decis că nu pot fi egoiști și că țara asta mioritică merită ceva mai bun.

Cândva…

Îți amintești la ce visam,

Când hoinăream

Pe coama munților.

Cândva…

Visam mereu în doi să fim

Și-n toamnă să ne logodim

În toiul nunților

                                                                                                              (Versuri din cântecul Balada familială)

Anul 1982 este, pe bună dreptate, momentul inițierii acestei comuniuni spirituale, care s-a întins pe un deceniu. În 1991 câștigau premiul presei la Festivalul Național de Muzică Ușoară „Mamaia – 91”. În 1992 sunt protagoniștii filmului „Dragostea ce mișcă sori și stele” și în același an sunt delegați la Festivalul „Cerbul de aur” de la Brașov, stabilind o tot mai strânsă colaborare cu frații de peste Prut.

Decursul istoric i-a prins într-un vertij, numit renaștere națională, motivându-i să creeze și să dea naștere unor simboluri care vor dăinui. Așa că au dăruit națiunii cântece de un profund patriotism, cum sunt „Suveranitate”, „Sfântă ni-i casa”, „Mănăstirea Căpriana” și altele. Dar nu s-au mulțumit să stea doar în marginea luptelor de regăsire, ci au urcat pe baricade, cântând în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru împreună cu poeții Grigore Vieru, Adrian Păunescu.

Țin minte cum mama îmi punea la casetofonul vechi cântecele lor, cum vocea lor catifelată se îmbia și se ridica aidoma unor rugăciuni spre cer. Chiar și acum, la maturitate, mă ating „Sărut, femeie, mâna ta” sau „Floare dulce de tei”. Nu doar muzica le era frumoasă, ci și chipurile, dar mai ales iubirea. Dacă există cu adevărat suflete-pereche atunci, indubitabil, ei au fost. Chiar și moartea nu i-a putut despărți, deși ni i-a luat prea repede.

Omagiu statuar adus celor doi artiști în Basarabia Sursa foto: www.publika.md

Au plecat în neființă în urma unui accident rutier de pe șoseaua DN2 în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992. Dispariția lor subită a provocat multă durere și chiar teorii conspiraționiste, dar ceața memoriei i-a învăluit exact așa cum au plecat, ei doi și un mic suflețel de copil, pe care Doina îl purta sub inimă.

Doina şi Ion Aldea-Teodorovici – Eminescu (Cerbul de Aur 1992)

Ion Aldea-Teodorovici – Sărut femeie mâna ta 

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

Bam, bam, bam! Bam, bam, bam! Grijile despre cum va decurge interviul, despre frigul înțepător de afară sau chiar despre ce o să gătesc atunci când voi ajunge acasă au dispărut instantaneu, imediat ce am început să lovesc toba mică din piele – cunoscută drept djembe -, conform instrucțiunilor lui Mark, unul dintre maeștrii africani ai acestui instrument. Am fost atentă la ritm și la mișcările mâinilor, am uitat de problemele cotidiene și m-am înveselit odată cu ceilalți cursanți îndrăgostiți de cultura africană, cu care păstram cadența.

Într-o răcoroasă seară de miercuri am trăit, pentru câteva ore, o experiență unică ce m-a propulsat, ritm după ritm, în universul efervescent al toridei Africi. Ceea ce se credea a fi un interviu în jurul unei mese pe care să „troneze” reportofonul, s-a transformat într-o seară deloc obișnuită, încărcată cu bună dispoziție.

Matricea Românească a luat parte la cursul celor de la Ikhaya Drum, un grup de trei africani care le dezvăluie românilor – și nu numai – „triluri” din cultura lor, prin intermediul tobelor tradiționale, djembe. O căutare simplă, pentru a traduce denumirea instrumentului, mi-a arătat că etimologia cuvântului djembe trimite la unirea oamenilor, într-o permanentă pace („dje” înseamnă „adunare” și „be” înseamnă „pace”). Explicație plină de sens, dacă ne gândim că voioșia și gândurile pozitive sunt inevitabile atunci când se cântă la aceste tobe. De fapt, simpla lor prezență în cameră conferă mediului o notă exotică.

Noi suntem diferiți, suntem africani și ne comportăm diferit, iar felul cum arătăm este deja un adaos în peisajul românesc – aducem cultura noastră aici

Vincent Calissa, Lolo Noukpetor și Mark Oostendorp, muzicieni originari din Africa, sunt maeștri percuționiști, ale căror mâini spun povești la fiecare bătaie de djembe. Aceasta este o tobă în formă de pocal, acoperită cu piele de animal – de capră, de cele mai multe ori – și la care se cântă cu „mâinile goale”.

Frumusețea instrumentului „djembe” este aceea că se folosesc mâinile goale, pentru o experiență inedită

„Nu ne lăsăm oamenii în urmă, ci ne oprim, pentru a porni din nou, împreună”, a spus Mark, oprind grupul, după ce a observat cu coada ochiului că am încurcat mișcările mâinilor și că eram dezorientată.

Cei prieteni trei le oferă, din 2009, cursanților o oază de relaxare, pentru că muzica tobelor africane este mai eficientă decât orice terapie. Pe lângă aceasta, ei explică, la fiecare pauză dintre exerciții, ce exprimă fiecare ritm în parte, când și de ce îl redau, dar și popularizează elemente ale culturii țărilor natale.

Cultura africană, cunoscută prin ritmuri de tobe

„Mai mult decât atât, prezența noastră spune totul. Noi suntem diferiți, suntem africani și ne comportăm diferit, iar felul cum arătăm este deja un adaos în peisajul românesc – aducem cultura noastră aici. Fiecare țară are o cultură diferită, dar se aseamănă, pe undeva. De exemplu, dacă unul dintre cei doi începe să cânte ceva, eu imediat înțeleg ce vrea să cânte și «intru» în ritm. Deci nu trebuie să îmi spună: «Faci așa sau faci așa!».

Și, în afară de asta, cu prietenii români, felul în care noi vorbim româna e o chestiune diferită pe care o aducem, în afară de muzica noastră, de cursul pe care îl facem. De aceea, la fiecare ritm pe care îl redăm, încercăm să explicăm, să spunem de ce cântăm asta, ce înseamnă la noi, de unde vine, pentru ce cântăm? Asta înseamnă să aducem un plus pentru oamenii care nu au auzit de Africa sau de cultura africană. E ceva foarte interesant”, ne-a explicat Vincent Calissa, din Rwanda.

Cursanții sunt așezați în cerc, pentru o comunicare cât mai bună

El a insistat să discute cu noi în limba română, pentru că îi place, dar și pentru că a reușit să o învețe în cei peste 15 ani de când se află la noi în țară. A venit – la fel ca mulți alți străini – pentru a studia Politehnica, iar după absolvire a lucrat în domeniul informaticii. Ulterior, Vincent a renunțat la această slujbă pe care o considera seacă, pentru că „mi-au plăcut mai mult cultura, muzica, arta. M-am întâlnit din întâmplare cu Mark la un concert. Eu aveam o trupă atunci, cântam muzică africană. El se gândea la ce mă gândeam și eu, adică să avem o școală unde să învățăm oamenii să cânte după tehnica africană, la djembe. Am vrut să povestim despre Africa, despre cultura africană prin ceea ce facem noi, adică prin cursuri”.

Vincent Calissa este un bun vorbitor de limba română

Mark, originar din Africa de Sud, a subliniat, drept continuare la spusele colegului său, că mulți oameni asociază – pe bună dreptate – tobele cu Africa.

„Culturile noastre se întrepătrund, în acest fel. Tot ceea ce vreau este ca oamenii care vin aici să simtă lirismul Africii. În afara faptului că îi învățăm pe oameni să cânte la tobe, îi ajutăm să înțeleagă poveștile care se învârt în acest gen de muzică, dar și de ce există această muzică. Iar noi trei știm să folosim mult mai multe instrumente – djembe, clopoței tradiționali, dudumba (alt model de tobă tradițională).”

Culturile noastre se întrepătrund. Tot ceea ce vreau este ca oamenii care vin aici să simtă lirismul Africii

La rândul său, Lolo, din Togo, este cel mai tânăr din grupul maeștrilor, dar și „cel mai bătrân dintre noi, în ceea ce privește vechimea în muzică. El a studiat muzica timp de 25 de ani și nu are decât 27”, s-a amuzat Mark.

Lolo ne-a povestit, cu timiditate, că a învățat să cânte alături de fratele său, acasă. El se află de aproape trei ani în România.

Africa se dezvăluie prin muzică

Muzica este parte esențială din universul Africii, are o veche istorie în spate și reprezintă limbajul perfect de a exprima cultura acestui fermecător continent. Dar, pentru a ne întări convingerile, Vincent a ținut să sublinieze că „muzica înseamnă, pentru mine, tot”.

„Am lucrat în IT, dar am lăsat tot ca să fac muzică. Pot să spun că, prin muzică, eu respir. Când cânt, am impresia… Unii o să spună că e un job. Pentru mine nu e un job, e distracție, în același timp. Am familie aici, dar am făcut un sacrificiu, în sensul că a trebuit să las ceea ce făceam eu, ceea ce aducea mai mulți bani în casă, pentru a arăta cultura africană prin muzică.”

România este pașnică, este sigură. Oricine poate să se plimbe oriunde și la orice oră din zi sau din noapte. De asemenea, este plină de resurse și de apă

Dar cum i-au primit românii pe cei trei africani ce doreau să le aducă, în țară și în suflet, o cultură străină lor? Vincent a explicat că „la început, era foarte greu să fim acceptați. Oamenii erau foarte reticenți, dar acum au început să se deschidă și să accepte alte culturi. Ați văzut că majoritatea celor care vin la cursuri sunt români, deci înseamnă că oamenii au început să înțeleagă că e bine să învețe de la ceilalți. Inițial, ei se întreabă: «Oare o să reușesc să cânt?». Dar îi ajută faptul că fac parte dintr-un grup, și le este mult mai ușor să se integreze, pentru că se uită unul la celălalt, văd cum cântă. În acest fel este mult mai ușor să te eliberezi și să treci de poziția asta, de reținere. Oamenilor le place”.

Însă cei de la Ikhaya Drum nu dezvăluie frumusețile Africii doar într-o cameră ticsită de tobe dispuse în cerc, ci ies în aer liber, pentru a le arăta românilor valorile și muzica țărilor din care provin.

Mark Oostendorp ne-a demonstrat că veselia este o stare de spirit permanentă în grupul celor de la Ikhaya Drum

„Am avut, din 2009 și până în prezent, mii de cursanți. Participăm și la festivaluri, am fost și prin parcuri la diferite evenimente. De exemplu, în Parcul Herăstrău am cântat la tobe în fiecare săptămână. Oamenii care ne vedeau ne zâmbeau și erau fericiți, pentru că este o experiență inedită pentru ei să vadă așa ceva”, ne-a explicat Mark. Un eveniment pentru care băieții s-au pregătit din plin și la care îi așteaptă pe toți cei interesați este Festivalul Zilele Africii, care se va desfășura în perioada 25-28 mai, la Clubul Kran din București. Matricea Românească este partener al evenimentului.

Trei africani care au făcut, din România, acasă

Într-o vreme în care țara noastră se confruntă cu un exod masiv, în special al „creierelor”, când mulți condamnă modul în care diverse sisteme își desfășoară activitatea, străinii par să nu le înțeleagă motivele celor care părăsesc România. Cei trei au decis să se stabilească în țara noastră și să își întemeieze familii aici pentru că „iubim România”.

Mark Oostendorp spune despre țara adoptivă că „este pașnică, este sigură. Oricine poate să se plimbe oriunde și la orice oră din zi sau din noapte. De asemenea, este plină de resurse și de apă”.

La rândul său, mezinul grupului, Lolo, spune că România este căminul său acum: „Aici mă simt ca acasă. Este o țară care are potențial”.

Lolo Noukpetor este cel mai tânăr dintre cei trei muzicieni

Vincent, cel care este cel mai vechi dintre cei trei «expați» africani, a spus că primii ani petrecuți pe pământul românesc nu au fost deloc ușori.

„Românii sunt primitori, dar când am venit nu au fost așa. Acum, lucrurile sunt mai bune, din punctul meu de vedere. La început, oamenii spuneau: «Uite un negru!». Dar odată cu schimbările, cu faptul că se poate călători în Uniunea Europeană foarte ușor, mulți oameni au putut să meargă în Vest. Africani sunt peste tot. Dacă mergi în Franța, îi vezi peste tot. Acum 15 ani era ceva uimitor: «O, uite!». Acum lucrurile sunt foarte OK. Era o curiozitate. Și în Africa există o curiozitate, în funcție de țară, pentru albi. Eu am înțeles asta, deci este același lucru. Dacă te duci în Africa, oamenii din anumite țări o să se uite la tine cu uimire, pentru că ești alb”, a mărturisit Vincent.

Muzicienilor le place România, dar menționarea unui singur cuvânt i-a făcut pe cei trei să se crispeze simultan și să își strângă mâinile pe lângă corp: frigul.

„Noi nu avem iarnă deloc. Iarna e frumoasă, dar din casă. Când ieși afară, nu mai este. Nu mi-a venit să cred cât poate fi de frig”, a mai spus Vincent. Pe lângă asta, Mark a adăugat că mâncarea românească i se pare seacă, fără gust, pentru că noi nu adăugăm multe condimente.

Dacă vorbim despre similitudinile dintre cele două culturi, cea românească și cea africană, interlocutorii noștri cred că există ritmuri muzicale care seamănă foarte mult. Dar ei au observat și asemănări în ceea ce privește modul de organizare a familiei.

„La noi, tații sunt la fel ca aici. Dar și femeia în casă e la fel: ea se ocupă de copii, de gospodărie. Poate noua generație o să se schimbe, dar așa am văzut eu. Mama le face pe toate. Însă există și diferențe. De exemplu, dacă eu ies cu o fată aici în oraș, fiecare plătește. În Africa, dacă tu inviți o fată în oraș, tu plătești. La noi, fata nu scoate banii. Aici e foarte bine. Câteodată, vrea în parc”, a glumit Vincent, în încheiere.

Festivalul Zilele Africii se desfășoară în perioada 25-28 mai, la Clubul Kran din București (bulevardul Ion C. Brătianu, numărul 29-33, etaj 5).

Atunci când Matricea Românească i-a propus lui Bogdan-Mihai Simion, cel mai tânăr cobzar din țara noastră, să le vorbească unor elevi de liceu despre începuturile poeziei româneşti, singurele întrebări pe care muzicianul și le-a pus au vizat adaptarea informației astfel încât auditoriul să o înțeleagă și să nu se plictisească. Însă, tânărul artist a găsit formula perfectă de a „ajunge” la copiii de liceu, susţinerile şi momentele sale de virtuozitate fiind răsplătite cu ropote de aplauze.

L-am invitat pe Bogdan să ia parte la ediția a doua a Întâlnirilor Matricei, un proiect de fertilizare culturală a tinerei generaţii sub egida Asociaţiei Culturale Matricea Românească, de data aceasta caravana poposind marţi, 16 mai, la Târgoviște, la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”. Conferința, intitulată mai mult decât sugestiv Poezie, boierie! Începuturile poeziei lirice în Ţările Române, și-a propus să aducă în fața tinerilor, informații despre epoca, versurile și personalitatea boierului-poet Ienăchiță Văcărescu, figura care domină instituția în care ei sunt modelaţi ca oameni. Astfel s-a făcut că sala de festivități a entităţii formatoare a fost ticsită de elevi curioși și interesați de evenimentul inedit ce avea să se desfășoare la ei în liceu. Bogdan și-a propus să alterneze informațiile cu momentele muzicale specifice evului, iar recitalul lui a produs emoții cum numai cobzarul nostru poate trezi. Astfel, tinerii au fost ajutaţi să înțeleagă mai bine „o epocă, prin asociere cu muzica”.

Ienăchiță Văcărescu, printre primii poeți ai noștri

Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) a fost o figură proeminentă a culturii din Ţara Românească, în secolul XVIII. Provenit dintr-o veche familie de boieri, Ienăchiţă a fost mare dregător domnesc, dar s-a remarcat şi prin erudiţia sa, fiind vorbitor al mai multor limbi străine şi poet. Din păcate, personalitatea acestui om de cultură este mai puțin cunoscută în rândul românilor, el fiind al doilea conaţional – după Dimitrie Cantemir – care a scris o istorie a Imperiului Otoman, precum și autorul primei gramatici românești tipărite.

După ce Bogdan a salutat auditoriul cu o melodie cântată la cobză (doina „Vară, vară, primăvară”), el și-a început prelegerea spunându-le celor prezenți că „Ienăchiță Văcărescu a fost printre primii poeți din Țările Române, printre primii versificatori. El este un personaj din a doua jumătate a secolului XVIII. Pe atunci, reperul cultural al Țărilor Române era altul decât cel din prezent. Sunt convins că, azi, o bună parte dintre voi – dacă nu chiar toți – sunteți concentrați pe modele culturale pe care le preluați conștient, sau mai puțin conștient, din Europa Occidentală sau din Statele Unite ale Americii. Îmi imaginez că pentru voi, ca și pentru mine – pentru că suntem aceeași generație – reperele vin de la Londra, Paris sau de la New York. Dacă vă veți analiza obiceiurile, filmele la care mergeți, muzica pe care o ascultaţi, veți vedea că o bună parte din aceste produse culturale vine din SUA. Modelul cultural după care activa Ienăchiță Văcărescu era Istanbulul”.

Bogdan-Mihai Simion a interpretat, la cobză, cântece specifice epocii lui Ienăchiță Văcărescu

Pictând un tablou al epocii, Bogdan a subliniat că fanarioții erau de fapt cei care conduceau Țările Române, însă pe lângă ei se aflau și „aristocrații locali, adică boierii români”, care nu erau legați de o tradiție culturală acaparantă.

La 1770 Orientul musulman, care constituise etalonul cultural pentru Ţările Române, devenise deja stagnant şi anacronic

„Boierii greci aveau acest argument: «De 2000 de ani, de la Platon încoace, noi producem cultură pentru Europa». Când spui «grec», te gândești la Grecia Antică, dar și la cea Medievală și la Imperiul Bizantin. Pentru români, ecuația aceasta era mai complicată. Deși pare a constitui un dezavantaj, a constituit și un avantaj, pentru că ei nefiind legați de un trecut foarte strălucitor din punct de vedere cultural, și în același timp având o «fibră morală elastică», au reușit să se adapteze foarte repede noilor cerințe, odată cu începutul occidentalizării. În același timp, în epocă apar primele instincte naționale. Pe atunci, acest lucru însemna încercarea de a crea și de a consolida un stat. (…) Boierii români au început să caute sprijin și protecție în afara Orientului musulman, despre care spuneam că – deși devenise un motor civilizator pentru Țările Române la 1600 – deja la 1770, devenise anacronic, stagnant. Nu mai putea constitui un reper, iar boierii români au sesizat chestiunea aceasta instantaneu.”

View this post on Instagram

Urmaşilor mei Văcăreşti! Las vouă moştenire: Creşterea limbei româneşti Ş-a patriei cinstire. „Testament literar”, Ienăchiță Văcărescu, poet român (1740-1797) #IenachitaVacarescu #mostenire #limbaromana #patria #identitate #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Apr 15, 2017 at 12:42pm PDT

Contextul istoric prezentat a ajutat tinerii să înțeleagă mai bine ce însemna, în urmă cu câteva sute de ani, viața culturală în Țările Române, risipind totodată „nebuloasa” în care ei – probabil – se aflau, privind începuturile poeziei pe meleagurile noastre. Amfitrionul evenimentului organizat de Asociația Culturală Matricea Românească a dezvăluit că unul dintre cei mai importanți pioni în acest proces cultural a fost reprezentat de către creatorii artistici, care nu erau alții decât membrii clasei de mijloc. Astfel, deși inițial creațiile artistice erau culte, ulterior, ele au pătruns în sferele mai puţin rarefiate, în speţă în lumea lăutarilor. Cum?

Poezia cultă a secolului XVIII, pe acordurile robilor

„Acești lăutari erau robi pe domeniile boierilor despre care vorbeam. Ei produceau muzici, iar boierii produceau versuri. Nu e foarte greu să ne imaginăm atmosfera unui salon de la sfârșitul secolului XVIII, în care un grup de aristocrați își recită, unul celuilalt, versuri compuse de niște oameni cu școală. De exemplu, Ienăchiță Văcărescu era cult, vorbea mai multe limbi. Aristocraţii creau poezii ce se numeau creații culte, pentru că erau create de către oamenii învăţaţi, culți.

Putem ajunge la un tip de întâlnire cu străbunicii noștri, prin aceste muzici. Este cea mai simplă cale

Lăutarii auzeau aceste versuri. Astfel, ei, stând lângă boieri în picioare, la masă, adaptau de multe ori aceste texte pe care le auzeau recitate de către boierii respectivi, pe muzicile pe care le produceau”, a explicat tânărul cobzar, după care a continuat prin a expune modul romantic de „socializare” al tinerilor anilor 1700.

„Aristocrații de la începutul secolului XVIII şi ceva mai târziu, dintr-un areal geografic imens, care începea prin Georgia și se termina pe linia Carpaților, scriau poezii și le recitau în saloane, ele fiind preluate de lăutari și cântate. Apoi, ei le scriau în niște caiete, pe care le semnau uneori, alteori nu – de cele mai multe ori, nu.

Bogdan-Mihai Simion a fost protagonistul celei de-a doua ediții a Întâlnirilor Matricei, la un liceu din Târgovişte

De regulă, copistul semna aceste caiete, pentru că nu exista, pe atunci, conceptul de «drepturi de autor». Aceste caiete porneau din Fanar (Istanbul) și circulau de la o famile aristocratică la alta, din mână în mână: din Istanbul până în Grecia, treceau și prin Țările Române. Era cam cum funcționează astăzi Instagram și Facebook. Imaginați-vă niște tineri, nu cu mult mai mari decât voi, care scriau niște texte, dedicându-i-le unui neam îndepărtat, unei verișoare îndepărtate, care locuiește în Georgia de azi. Caietele de versuri au reprezentat posibilitatea de socializare pentru o serie de popoare balcanice și, în egală măsură, posibilitatea de a trăi sub semnul unei culturi care nu rămăsese în totalitate orală, dar nu era nici scrisă. Sfârșitul secolului XVII, aș zice, e momentul unde se «separă apele» și se poate vorbi despre cultura română ca fiind nici orală, nici scrisă”.

Matricea Românească încearcă să răspundă la probleme şi întrebări fundamentale, precum dacă națiunea română mai are nevoie de suflet sau nu?

Curiozitatea elevilor a fost stârnită, imaginația lor a lucrat neîncetat pe timpul conferinței, iar întrebările pentru Bogdan nu au întârziat să apară. Ei au vrut să afle cum a învățat artistul să cânte la cobză, de ce are această pasiune, dar și dacă este dificil să o urmezi, în România zilelor noastre. Răspunsul lui Bogdan a fost, pe cât de sincer, pe atât de dătător de speranţă.

Elevii, veniți în număr mare la conferință, au fost captivați de cântecele și de cuvintele invitatului

„Nu este greu să-ți urmezi pasiunea în România, dar există o multitudine de obstacole pe care le întâlnești. Cel mai important este să nu renunți la pasiunea ta, chiar dacă ai momente – care se pot tranforma în ani – în care faci altceva. Am avut multe locuri de muncă, multe dintre ele fără legătură cu ce fac astăzi, dar nu am renunțat niciodată la cobză și nici la «surorile» ei, pentru că am opt acasă. (…) Muzica exprimă societatea, și nu invers. Dacă nu vă place un gen de muzică, nu interziceți muzica, ci încercați să schimbați societatea. Muzica nu e nimic altceva decât un produs al societății și al frământărilor prin care ea trece. Am învățat că putem ajunge la un tip de întâlnire cu străbunicii noștri, prin aceste muzici. Este cea mai simplă cale.”

Asociaţia Culturală Matricea Românească este la al doilea astfel de eveniment cu profil educaţional și promite că nu se va opri aici, pentru că scopul muncii noastre este, așa cum a explicat la Târgoviște inițiatorul proiectului – avocatul Adrian-Cătălin Bulboacă, Managing Partner al „Bulboacă și Asociații SCA” – acela de a „răspunde la întrebări fundamentale, precum dacă națiunea română mai are nevoie de suflet sau nu? Sunteți la o vârstă foarte frumoasă, cele mai frumoase amintiri ale mele sunt din liceu. (…) Voi sunteți viitorul imediat al națiunii române. Și poate o să vă puneți peste ani întrebarea: de ce este nevoie de Bogdan, comparativ cu – să zicem – 50 Cent sau alţii? (…)

Adrian -Cătălin Bulboacă, inițiatorul proiectului Matricea Românească

Matricea Românească încearcă să aducă, în atenția fiecăruia dintre noi, mesajul că fără suflet nu putem fi oameni. Fără suflet, fără să ne amintim de unde am plecat, vom fi morți, ca națiune. Dacă veți pleca, după ce terminați liceul sau facultatea, oriunde în lume – în Italia, în Germania, în Spania sau în America – nu veți putea scăpa de o realitate simplă: v-ați născut în România, sunteți români. N-o să puteți niciodată renunța la această identificare. Aveți două variante: fie vă asumați cu responsabilitate această identitate, fie vă ascundeți cu rușine de ea”.

„Când aveam 4 ani, dădeam concerte așa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf și foarte rece. Mulțumeam publicului, deși nu știam ce însemna asta.” Zeci de ani mai târziu, dirijorul, pianistul și compozitorul român Sergiu Celibidache (1912-1996) avea să cunoască inefabilul sentiment al aprecierilor și aplauzelor publicului din marile săli de concerte ale lumii.

Sergiu Celibidache, unul dintre cei mai mari și mai originali dirijori ai secolului XX, a intrat in istoria muzicii drept un perfecționist până la extrem, el solicitând, de fiecare dată, numeroase repetiții, până era convins că totul sună așa cum trebuie. De asemenea, muzicianul refuza înregistrările pe discuri, precum și comercializarea acestora, fiind de părere că aceste suporturi nu pot reda acuratețea interpretării și că muzica adevărată și sentimentul produs în sufletul omului nu pot fi trăite decât în sala de concert.

Ulterior nașterii marelui artist la Roman, în județul Neamț, familia Celibidache s-a mutat la Iași unde tatăl, ofițer de carieră, a devenit prefect al regiunii. Capul familiei își dorea pentru Sergiu – care proba o vădită inteligență peste medie – un viitor în tumultuoasa lume politică. Însă, atunci când fiul și-a menținut dorința de a studia muzica, un conflict în interiorul căminului a devenit iminent. Chiar și așa, hotărârea tânărului și dragostea pentru muzică nu s-au stins, ci dimpotrivă, s-au intensificat: la vârsta de 18 ani, el a luat o decizie radicală, părăsind casa părintească.

Românul Sergiu Celibidache este considerat unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX Foto: moderndesign.org

În consecință, după studiile liceale, lecțiile de pian și de compoziție luate la Iași, Sergiu Celibidache s-a mutat la București, pentru a studia filosofia și matematica la Universitate, timp în care și-a câștigat existența în calitate de pianist corepetitor la o școală de dans. La vârsta de 23 de ani, în 1935, acesta a plecat pentru studii la Paris – unde o experiență aparent banală avea să-i deschidă drumul către uimitoarea lume a muzicii clasice.

Ascultând la radio un cvartet de coarde al compozitorului german Heinz Tiessen (1887-1971), românul nostru a fost cuprins de entuziasm și a compus el însuși propriul cvartet de coarde, pe care i l-a trimis celui dintâi. Tiessen, profesor la Facultatea de Muzică din Berlin, a remarcat geniul muzical pe care Celibidache îl avea și l-a invitat pe tânăr la Berlin, după cum consemnează cartea Mică Enciclopedie a României pentru Copii (Editura Art Educațional, 2016, 368 pagini).

În scurt timp, Celibidache a învățat limba germană și s-a înscris la Facultatea de Muzică a Universității „Friedrich-Wilhem”, unde a luat  lecții de la marii profesori ai vremii. Concomitent, el a început să urmărească concertele și repetițiile dirijorului Wilhelm Furtwängler.

La fel ca și George Enescu, Celibidache a uimit prin capacitatea sa extraordinară de a memora toate lucrările dirijate. Talentul lui nu a rămas, bineînțeles, neobservat, întrucât, după numeroase concerte, în 1945, la doar 33 de ani, românul a devenit dirijor al uneia dintre cele mai faimoase orchestre filarmonice din lume, cea din Berlin. Într-un interviu din acea perioadă, profesorul său, Heinz Tiessen, mărturisea că dirijorul său preferat, pe lângă Furtwängler, este Sergiu Celibidache.

Chiar dacă muzica și studiul i-au asigurat românului toată hrana de care spiritul său avea nevoie, condițiile de trai în Germania celui de-al Doilea Război Mondial au fost extrem de delicate pentru compozitorul, și așa sărac aproape dintotdeauna: slăbise mult, nu avea bani aproape deloc și a reușit să treacă peste acele vremuri dificile doar grație ajutorului unui cuplu de la care primise o cameră într-un cartier din Berlin. În acest timp, în România, Celibidache era perceput – pe bună dreptate – drept un student cu aptitudini speciale, motiv pentru care nu a fost chemat din Germania pentru a lupta în război.

Sergiu Celibidache, dirijând (1978) „Rapsodia Română” a compozitorului George Enescu

Alături de Orchestra Filarmonică din Berlin, dirijorul român a susținut 400 de concerte în numai 7 ani. Pe lângă aceasta, Celibidache a condus altă mare orchestră a lumii, London Philharmonic Orchestra, iar evoluția sa nu s-a oprit aici, întrucât bagheta sa a dirijat – și vrăjit – în toată lumea.

Recunoașterea pentru geniul românului nu a întârziat să apară, el primind, de-a lungul vieții, numeroase distincții: Premiul Berlinez de Artă pentru Muzică (1953), Crucea de Merit a Republicii Federale Germania (1954), Premiul Uniunii Criticilor Germani (1955), Moneda Aurită de Onoare a orașului Munchen (1987), Acul Aurit de Onoare al orașului Milano, distincția de membru de onoare al Academiei Române (1992) și cea de cetățean de onoare și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași (1994). O altă mare onoare a survenit în 1995, când Guvernul francez l-a desemnat Comandor al Artelor și Literelor.

Marele dirijor, compozitor și pianist român s-a stins din viață în 1996, în comuna La Neuville-sur-Essonne, în apropiere de Paris.

Anul 2012 a fost declarat, de către UNESCO, „Anul Sergiu Celibidache”, când a avut loc și prima ediție a Festivalului „Sergiu Celibidache”, în care s-a implicat și fiul dirijorului, Serge Ioan Celibidache.

Cartea „Mică Enciclopedie a României pentru Copii” face parte din colecția bibliotecii „Mihai Eminescu” a „Bulboacă și Asociații SCA”

Ilustrație deschidere: interior „Mică Enciclopedie a României pentru copii”

Prezentă la Chişinău, Matricea Românească a stat de vorbă cu directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, despre activitatea reputatei instituţii de cultură de peste Prut, dar şi despre legăturile dintre radioul din ţară şi cel din Basarabia. „Ne inspiră ceea ce faceţi. Este important să ne cunoaştem pentru că, din valori comune, facem o valoare şi mai mare”, spune Gheorghişenco. Ulterior interviului, Matricea Românească a fost invitată în studiourile Radio Moldova, la emisiunea „Casa Radio”.

Matricea Românească: Domnule director, suntem onoraţi să fim oaspeţii unei veritabile instituţii de cultură, cum este Radio Moldova. Ce înseamnă radioul pentru moldoveni?

Veaceslav Gheorghișenco: Radioul înseamnă, pentru moldoveni, ceea ce înseamnă pentru toată lumea. Poate că avem și noi un specific. Spre deosebire de România, unde la postul public sunt mai multe canale, noi avem un singur canal generalist, Radio Moldova zis şi Actualități, unde sunt prezente, în primul rând, știri, muzică, dar și cultură. Mai avem două canale, dintre care unul este doar pe internet, Radio Moldova Muzical – unde transmitem 90% dintre concertele care au loc la Chișinău, pe care le înregistrăm iar apoi le păstrăm în arhiva radio – şi mai avem Radio Moldova Tineret, care are acest specific, de a se adresa noii generații.

Dacă mă refer la postul principal, suntem foarte atenți în primul rând la informațiile pe care le prezentăm, ca să fim echidistanți, pentru că suntem priviți din toate părțile, apreciați sau criticați. Nu uităm, însă, și de misiunea de a promova cultura, întrucât această instituție este una publică. Avem emisiuni de literatură, de muzică, subiecte de artă plastică, de teatru. Teatrul chiar este foarte prezent în emisiunile noastre. Avem săptămânal spectacole puse pe post, dar avem și emisiuni consacrate teatrului. Luăm un spectacol-premieră sau unul din arhivă, îl punem pe post și după aceasta discutăm cu cei care au jucat, cu cei care ne ascultă. Vrem să avem diferite viziuni. Colaborăm frumos cu Teatrul Național „Mihai Eminescu”, suntem parteneri la realizarea deja tradiționalei reuniuni a teatrelor naționale. În fiecare zi facem emisiuni de dezbateri despre acest eveniment cultural foarte important.

Matricea Românească: Pentru Dvs., personal, ce reprezintă cultura?

Veaceslav Gheorghișenco: Cultura este un mod de a te exprima și de a arăta cine ești tu. Pentru că, fiziologic, ne asemănăm foarte mult – cu toate diferențele, deşi trăim în orașe diferite, în medii diferite, dar și în aceeași localitate. Prin cultură, arăți că ești tu, că ai o viziune și că încerci să înțelegi lumea și altfel decât prin cotidian.

Directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, în discuţie cu Teodor Burnar, coordonatorul Matricea Românească, dreapta, şi realizatoarea emisiunii culturale E-LIT.E, Nina Parfentie

Matricea Românească: La ce răspunde publicul moldovean în materie de emisiuni de radio? Care sunt cele mai mari teme de interes?

Veaceslav Gheorghișenco: Dacă ne gândim la întreaga țară, probabil că cele mai populare sunt programele de muzică. Ştirile sunt apreciate şi ascultate și ele. Atunci când se fac sondaje pe segmentul “știri”, Radio Moldova, de fiecare dată, este pe locul I. Cei mai mulți oameni ascultă știrile la Radio Moldova și au încredere în acest post public. Cultura este prezentă la mai puține canale, adică se fac emisiuni la mai puține posturi de radio. Cred că și acestea sunt gustate, pentru că avem concursuri la emisiuni culturale, și atunci foarte repede sună cineva și vine cu un răspuns, din ce a auzit până atunci sau din ce este întrebat în acea emisiune.

Matricea Românească: În România există o mare apetență pentru emisiunile de dimineață, pentru matinal. Aici cum stau lucrurile?

Veaceslav Gheorghișenco: La radio, orele de maximă audienţă sunt într-adevăr cele de dimineață, și cred că și aici este la fel. Noi lucrăm acum la o nouă grilă de emisie, dorind să facem un program mai dinamic unde să-și găsească locul și informația utilă, dar și cultura. Adică să fie ritm, să fie dispoziție, să fie un public care, pe lângă ceea ce consideră că trebuie să primească de la noi, să aibă și informație culturală sau ceva care să-i permită să crească spiritual, moral, artistic.

Echipamente radio din anii ’60, expuse în colecţia Radio Moldova

Matricea Românească: Vorbeam despre tradiția instituției pe care o conduceți. În peisajul radio și-au făcut loc și multe radiouri private. Din acest punct de vedere, cum stă Moldova?

Veaceslav Gheorghișenco: Este o concurență foarte mare pentru o țară atât de mică. Noi, în acest spațiu, avem o concurență şi mai mare pentru că avem posturi transmise și din Rusia, și din România. Deci trebuie să faci față, cu un buget relativ mic, unor posturi performante, concurente. Cu unele dintre ele colaborăm, cum ar fi Radio România. Avem și un acord semnat cu ei. Colaborăm, în anumite situații, și cu Radio Chișinău, care îi reprezintă aici. Avem duplexuri cu Bucureștiul, cu Kievul, spre exemplu. Ne gândim să facem şi cu Georgia, cu Tbilisi. Este greu să faci față concurenței, dar noi depunem aceste eforturi, de aceea ne şi gândim să modificăm modul de a face radio la noi.

Noi să fim deschiși pentru tot ce se întâmplă în partea cealaltă de Prut, Dvs. să fiţi deschiși pentru tot ceea ce facem noi aici. Pentru că, promovându-ne, dintr-o valoare facem o valoare și mai mare

Matricea Românească: Cum „investiţi” în realizatorii tineri?

Veaceslav Gheorghișenco: Avem un post, Radio Moldova Tineret, deschis cu câțiva ani în urmă. Unica problemă este că aria de acoperire a acestui canal este restrânsă la doar câteva orașe. Dar, ascultându-i, m-am convins că este un post competitiv. Realizatorii tineri vin cu muzica nouă, dar și cu mult talent şi cu o sclipire de inteligență.

Postul public de la Chişinău îşi sărbătoreşte trecutul, dar priveşte către viitor

Matricea Românească: Radio românesc ascultați?

Veaceslav Gheorghișenco: Ascult, evident, în primul rând pentru a compara. Bineînţeles, trebuie să fiu un patriot al postului meu, adică să-l promovez. Dar ascult de multe ori ce fac și colegii de la alte posturi private sau de la cel public din România. Cel public mă interesează și pentru a vedea cum se lucrează, știind că ei sunt lideri pe piața din România. Sunt curios față de anumite experiențe ale lor.

Matricea Românească: Ce mesaj aveți pentru publicul românesc care, iată, poate fi şi un public al radioului moldovean, mai ales că spuneați că sunteți prezenţi și pe internet?

Veaceslav Gheorghișenco: Cred că este un mesaj tradițional de a fi deschiși. Noi să fim deschiși pentru tot ce se întâmplă în partea cealaltă de Prut, ei să fie deschiși pentru tot ceea ce facem noi aici. Pentru că, promovându-ne, știți că dintr-o valoare, facem o valoare și mai mare, parafrazându-l pe Blaga.

Detalii despre programele Radio Moldova puteţi afla accesând adresa http://trm.md/ro/radio-moldova/.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

„Fiare vechi luăăăăm!”, un strigăt ce a ajuns cu siguranță la urechile oricărui locuitor al Capitalei a devenit inspirație pentru un artist care – surprinzător – l-a transpus într-o melodie jazz. Mihai Iordache, liderul formației omonime, este un bucureștean sadea, marcat de copilăria petrecută în cartierul Titan, locul unde după propria-i mărturisire a „descoperit lumea” și unde participa cu patos la jocul „Fațea” (despre care a aflat abia la școală că se numește, de fapt, „de-a v-ați ascunselea”…).

Am avut ocazia să ascult recitalul grupului Iordache joi seară, la ARCUB, unde băieții au susținut un concert în cadrul unui program inedit, Artist in Residence. Inspirat de proiecte similare de pe glob, acesta presupune ca o serie de muzicieni de jazz să „îngrijească” un sezon de concerte, pe o temă propusă de către ei înșiși. Artiștii „în rezidență” devin curatori – dar și interpreţi – ai unor stagiuni ce aduc în fața publicului muzicieni români și internaționali, care susțin concerte aliniate la tema aleasă. Curatorul primei stagiuni (care se va încheia în luna iunie a acestui an) este pianistul și compozitorul de jazz Lucian Ban, iar tema propusă este „21st Century Jazz – de la tradiție la avangardă”.

Revenind la concertul de joi seară, grupul Iordache a prezentat pentru public «Suita Titan», o lucrare originală pentru sextet de jazz, inspirată de către cartierul bucureștean Titan, unde liderul formației a locuit.

Grupul a prezentat pentru public «Suita Titan», o lucrare originală inspirată de către cartierul bucureștean Titan, unde liderul formației a locuit

Concertul a durat aproximativ o oră și a scos bucureștenii din friguroasa monotonie citadină – ei au participat la un eveniment de calitate, o „radiografie muzicală” a copilăriei la bloc, în care cei mai mulţi dintre noi se vor regăsi. Primele mișcări ale bateristului Tavi Scurtu din debutul concertului au reprezentat pentru public un tonic mai puternic decât orice cafea neagră. Iar efervescenţa a continuat, întrucât băieții nu ne-au „slăbit” deloc: melodiile originale, „administrate” consecutiv, ne-au menținut conectați pe tot parcursul spectacolului, recompensat când era posibil cu rafale de aplauze. „Mannix pe Rebreanu”, „An-tan-tiri-mogodan” (pentru mine, „piesa de rezistenţă” a serii muzicale), „În Titan” sau „Nixon la Potcoava” sunt numai câteva dintre melodiile grupului Iordache pe care le-am putut audia în cadrul programului Artist in Residence.

Ce ne-au cucerit joi seara, la ARCUB? Originalitatea şi umorul protagoniștilor. Cântecul ce exprimă înviorarea de duminică dimineață pe care o realizează, prin strigăte, „reciclatorii profesioniști” de zeci de ani a fost numit – simplu și previzibil – „Dimineața de duminică”. Toate instrumentele s-au auzit impecabil, confirmând asigurarea iniţială a curatorului Lucian Ban că vom avea parte, grație acusticii sălii, de un sunet de excepție.

Melodia „An-tan-tiri-mogodan”, a grupului Iordache Sursa: Facebook ARCUB

În urma concertului grupului Iordache, ne vom raporta cu „alte urechi” – mai critice și mai educate – la melodiile jazz care ne vor veni în cale.

Grupul Iordache este format din muzicienii: Mihai Iordache (compoziții, saxofon alto și bariton, voce), Daniel Torres (saxofon tenor), Vlad Simon (trompetă, voce), Dan Mitrofan (chitară electrică), Adrian Stoenescu (claviaturi), Tavi Scurtu (baterie).

Un tânăr la mijlocul celei de-a treia decade de viaţă stă la o masă şi soarbe tacticos dintr-o cafea, în aşteptarea echipei Matricea Românească, în lobby-ul hotelului din Craiova în care ne-am dat întâlnire pentru interviu. Şi, chiar dacă episodul s-a petrecut cu mult înainte de intrarea în hibernare a urşilor, moment din care peste amândoi au mai căzut nişte zăpezi, inclusiv metaforice, mesajul Directorului – de atunci – al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, Vlad Drăgulescu, unul dintre cei mai inovatori manageri culturali ai României – recent devenit director artistic al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Bănie – rămâne: cultura nu e un moft!

Matricea Românească: Te rog să ne spui câteva cuvinte despre tine.

Vlad Drăgulescu: Activez în domeniul cultural de peste 12 ani – de profesie sunt actor, am făcut mai multe producții teatrale și în calitate de producător, și în calitate de regizor, am și jucat în unele dintre spectacolele realizate. Însă, ușor-ușor, pe parcurs m-am concentrat pe proiectele socio-culturale. Mi-am dat seama că există foarte mulți actori, foarte mulți regizori foarte buni și că totuși nu e nevoie de mine neapărat, să fiu cel mai bun regizor sau cel mai bun actor. M-am decis să fac niște proiecte sociale, mai ales în mediul rural, pentru categorii defavorizate șamd. Ușor-ușor, organizația pe care am condus-o o perioadă, pe lângă producțiile teatrale, a început să facă diverse proiecte în care am promovat teatrul în mediul rural și în zone defavorizate, proiecte socio-umanitare, culturale… Practic, tot timpul mi-a plăcut să combin, împreună cu colegii mei, părțile acestea – să facem și un spectacol, dar în același timp să existe, pe lângă beneficiarul direct, spectatorul, și beneficiari indirecți, strângând fonduri, materiale șamd.

Matricea Românească: Câtă nevoie este de cultură în spații precum cele din mediul rural?

Vlad Drăgulescu: Foarte multă.

Matricea Românească: Deci nu e un moft.

Vlad Drăgulescu: Nu e un moft, nu are cum. Nu a fost vreodată și nu va fi niciodată un moft cultura. Până la urmă, e forma de comunicare universală. Dacă ne uităm la un tablou… Sigur, acum vorbim de o artă neperformativă, o artă care nu ține de limbă. Un tablou e același în orice limbă, muzica e aceeași în orice limbă – sunt forme de cultură care transcend limbajele noastre și posibilitățile noastre de a ne înțelege unul cu altul dacă nu ne cunoaștem. În faţa unui tablou, vorbim aceeași “limbă”. Putem să ne cunoaștem, să găsim lucruri comune şi să facem parte din comunitatea aceea, a oamenilor care iubesc acel tablou. Vorbesc de comunități, pentru că am lucrat împreună cu colegi, cu parteneri în destul de multe proiecte de teatru comunitar, tot în ideea de a coagula și de a găsi și de a le explica oamenilor ce sunt comunitățile și cum se regăsesc în comunitățile respective. Cel mai important, din punctul meu de vedere, este să reliefăm faptul că nimeni nu aparține unei singure comunități. Şi tocmai de aici diversitatea, fiindcă vorbim despre Europa și despre ceea ce se întâmplă cu europenizarea, despre ce înseamnă să fim împreună prin diversitate.

Matricea Românească: Actul de cultură poate fi, din ceea ce spui tu, un element coagulant, un factor de coeziune.

Vlad Drăgulescu: Da. Sigur, noi ne aflăm pe un continent, ne aflăm într-o țară, însă el este coagulant la nivel mondial, la nivel global. Cred într-o societate umană, nu într-o societate a unei țări, a unui continent sau a unei constrângeri socio-politice și geografice.

Dacă sculpturile lui Brâncuşi nu ar fi ajuns la multe milioane de euro, probabil că astăzi nu am fi cumpărat Cumințenia Pământului. Eu nu am auzit un Guvern care să vină și să spună: „Domnule, ne pare rău, ne cerem scuze marelui Brâncuși”

Matricea Românească: Dacă ar fi să definești cultura, cum ai defini-o?

Vlad Drăgulescu: E tot cultura! E ce mâncăm, ce bem, cum dormim, cum trăim.

Matricea Românească: Nu este un apanaj elitist.

Vlad Drăgulescu: Nu, nicidecum. Cultură înseamnă tot ceea ce ne înconjoară și felul în care ne raportăm la ceea ce ne înconjoară.

Matricea Românească: Vorbeam cu un prieten din mediul academic, care spunea: „Domnule, este incredibil cum putem noi să creăm cultură din lucruri mici”. Reclama cu “littleșii”, exemplifica el, este un act cultural, în esență, pentru că a creat o întreagă emulație. Deci gesturi mici care produc efecte mari. În teatru și, mai departe, în muzică, cum producem astfel de efecte?

Vlad Drăgulescu: Este la fel. Teatrul și muzica pornesc din nevoia cuiva de a se exprima, de a spune ceva. Mozart așa a știut el să se exprime, făcând muzică, Shakespeare a știut să se exprime făcând versuri și piesele respective de teatru. Practic, orice poate să ajungă la nivel de artă, în momentul în care noi găsim exprimarea – nu perfectă, ci potrivită sufletului nostru sau forței noastre creatoare. Adică, un tâmplar poate să ajungă un artist în momentul în care știe să exprime cel mai bine, prin lemnul respectiv, ceea ce și-a imaginat și ceea ce a dorit el să transmită lumii. Sigur că poți să faci scaune funcționale, prin aceea că poţi să stai pe ele, dar dacă dorința ta este și de a transmite un mesaj lumii cu scaunul pe care tu îl faci, ea se ridică la nivel de artă. Existând, totuși, o diferență între artă și cultură, pe care n-aș putea eu să o definesc acum și să spun: „Domnule, asta este!”. Însă, există niște diferenţe.

Vlad Drăgulescu, director artistic Teatrul Naţional „Marin Sorescu” şi fost director al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Apropo de artă, am văzut că la Muzeul de Artă din Craiova se construiește un pavilion…

Vlad Drăgulescu: Da, e un Centru Cultural Brâncuși care, pentru început, va fi un loc pentru expoziții, pentru diverse conferințe…

Matricea Românească: De ce crezi că ne-a marcat atât de mult Brâncuși? Pentru că, la București, după cum știi, a fost toată discuția despre Cumințenia Pământului. E un arhetip?

Vlad Drăgulescu: Sigur că da, însă noi nu luăm de la Brâncuși tot ceea ce practic el a vrut să ne dea. Şi istoria ne arată lucrul acesta, că ne chinuim acum să cumpărăm Cumințenia Pământului, pe care am fi primit-o gratis, acum ceva zeci de ani. E o ironie că acum strângem foarte mulți bani ca să cumpărăm ceea ce ne fusese oferit. Dincolo de arta lui, noi trebuia să învățăm foarte multe de la el ca persoană și ca manifestare, ca artist. Din păcate, înțelegem de foarte multe ori forma, și nu fondul. Dacă sculpturile lui Brâncuşi nu ar fi ajuns la multe milioane de euro, probabil că astăzi nu am fi cumpărat Cumințenia Pământului. Pentru că, din păcate, acea comisie – nu mai țin minte din ce an – care l-a categorisit cum l-a categorisit ar fi rămas în picioare cu ceea ce a spus. Însă, istoria artei a arătat altceva, și atunci sigur că pentru noi înseamnă ceva.

De la Brâncuși, ar trebui să învățăm, în primul rând, să prețuim oamenii pe care îi avem, cât îi avem. Din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai mare lecție. Ar trebui să strângem bani să învățăm lucrul acesta, în primul rând. Dincolo de faptul că aceasta este opinia cuiva care crede că trebuie cumpărată Cumințenia Pământului, că dacă se va cumpăra este extraordinar. În primul rând, aceasta ar trebui să se spună în zilele acestea foarte mult, pe lângă povestea cu cumpăratul. Să se spună ce s-a întâmplat cu Brâncuși și cum a fost el izgonit și cum i s-a explicat că nu are voie. Dacă Guvernul ar face o astfel de campanie, atunci ar fi o campanie și de recunoaștere, o campanie de scuze pe care, practic, Statul român le datorează memoriei acestui om.

Eu, până în momentul de față, nu am auzit un Guvern care să vină și să spună: „Domnule, ne pare rău, în momentul de față. Eu, Ministerul Culturii sau Guvernul României, mă ridic în picioare şi cer scuze marelui Brâncuși”. E un gest simbolic, dar care trebuie făcut, e o restituție pe care trebuie să o facem.

Matricea Românească: Este absolut lăudabil că vor să redea poporului român o operă a unui mare artist. Numai că, la fel de meritoriu mi s-ar părea să investești în următorii Brâncuși, pentru că există în umbră niște oameni care au mare potențial creativ.

Vlad Drăgulescu: Exact. S-au făcut tot felul de proiecte – sigur, nu e nici unul de talia lui Brâncuși, deși este Adrian Ghenie. Poate că ar trebui să vedem aici un potențial, poate că ar trebui să existe o colecție a Statului român. Nu știu dacă Statul român a cumpărat vreun tablou al lui. Sigur că, atâta vreme cât trăiește, sunt foarte mulți care o să spună ba că a vândut acolo, ba că e într-un fel sau altul… E un lucru cât se poate de uman, până la urmă – sentimentele acestea de invidie sunt omenești, pentru că probabil că și la vremea respectivă, Brâncuși a fost invidiat de foarte mulți, dincolo de peretele comunist, care a impus pe linie de partid: „Faceți-l pe acela în toate felurile și nu luați nimic”. Poate că și acum se întâmplă aceleași lucruri, și de aceea sunt de acord cu tine în ceea ce spui, că ar trebui, totuși, să facem – pe lângă conservare – și niște achiziții pentru viitorul țării, de la artiștii care – unii dintre ei – deja au plecat departe, în lume.

Nu cred foarte tare într-o instituție publică în România, pentru că instituțiile publice de azi sunt închise. Sunt niște instituții care se găsesc în niște turnuri (…) Nu fac ceea ce trebuie să facă. Nu există viziune și nu există dorința de a avea un feedback de la oameni

Matricea Românească: Revenind la teatru, din teatrul românesc contemporan pe cine admiri? Pentru că, iată, și în Craiova avem un teatru respectabil.

Vlad Drăgulescu: Da, e un teatru vechi, e un teatru cu o istorie, dar care trebuie să aibă și un viitor. Acesta e un păcat, în România. De foarte multe ori, ne uităm la istorie și rămânem ca într-un muzeu, în niște instituții care nu ar trebui să fie muzee. Din păcate, foarte multe dintre instituțiile publice de cultură sunt muzee. Fie că e vorba de teatre, Filarmonici sau Opere. Găsești producții de anii ’60-’70 – nu că ar fi intenția lor de a face niște producții de acest gen, ci pentru că așa le iese. Și atunci, e trist când nu o faci în mod deliberat și îți iese o producție de anii ’80…

Matricea Românească: Te mai limitează și instrumentele pe care le ai la dispoziție, mediul în care te miști.

Vlad Drăgulescu: Sigur că da, însă acum mă uit la Teatrul Național din Craiova, care cred că este destul de bine echipat și din punct de vedere tehnologic. Au trecut niște „Rinoceri” pe aici, ai lui Robert Wilson, s-a mai echipat teatrul, și cred că are capacitatea de a produce la nivelul secolului nostru, ca să nu spunem chiar 2016. Măcar să ajungem undeva la anii 2010. Depinde acum de abordări și de viziuni.

Matricea Românească: Care este ultima piesă de teatru care te-a marcat?

Vlad Drăgulescu: Românească? Nu m-a marcat… nu m-a mai marcat nimic, de multă vreme. Nici nu pot să spun că am văzut toate producțiile care sunt, pe asta mi-o asum eu ca vină. Dar pot să spun că am fost impresionat de un spectacol al lui Thomas Ostermeier, pe care l-am văzut în Festivalul „Shakespeare” de aici, un „Richard al III-lea” demențial. E un teatru în care vezi prezentul, vezi niște conexiuni, vezi ceea ce înseamnă universal și atemporal la Shakespeare. Uneltele cu care se joacă te fac să nu te legi de un timp anume, ci pur și simplu să te legi de condiția umană, care trece prin istorie, rămânând fondul acela… Se schimbă forma, avem telefoane, avem alte lucruri, nu mai aruncăm cu porumbelul în aer ca să trimitem un mesaj, dar motivaţia umană, până la urmă, persistă… Există puncte comune între cea a oamenilor de pe vremea lui Shakespeare și cea a noastră, din ziua de astăzi. Thomas Ostermeier, desigur, nu are nevoie de nici un fel de prezentare din partea mea, însă este un om care reușește din plin să facă treaba aceasta.

Yukio Ninagawa (decedat în mai a.c., n.r.) a venit cu „Richard al II-lea” – de asemenea senzațional – în Festival. Este un teatru în care privim puterea ca pe un handicap, pentru că așa și este, până la urmă. Era o scenă cu oameni în cărucioare cu rotile, cu oameni vlăguiți, cu un Richard al II-lea care era foarte silfid și pe care abia îl vedeai în scenă, era ca o prezență, ca o stafie, la un moment dat, și care exprima foarte bine ce înseamnă puterea privită ca un handicap. Într-adevăr, dacă stai să te gândești, puterea e un handicap. Puterea te leagă de ceva anume, îți ia libertățile pe care le ai și devii sclavul acelei puteri.

Cu mic, cu mare, aşteptând porţia de cultură, la Craiova

Matricea Românească: Deși cultura modernității face apologia puterii. Spune că puterea e dezirabilă, dar iată că teatrul te face să meditezi.

Vlad Drăgulescu: Da, teatrul te face să meditezi. Sigur că modernitatea spune că puterea e dezirabilă, pentru că ai acces la bani, ai acces la niște decizii, ai acces la niște lucruri, dar în realitate nu ești un om liber. Nu poți să fii un om liber, pentru că toată acea libertate pe care ți-o dă puterea e condiționată de însăși puterea. Deci nu ești liber. Libertatea e dincolo de putere, dincolo de lucrurile acestea și, când ai putere, nu-ți mai aparții, ci aparții puterii respective. E un cerc vicios.

Matricea Românească: E și un pic faustian. O să trecem la subiectul Filarmonicii din Craiova, o instituție extrem de reputată pe plan cultural, la noi. Cum ai ajuns aici?

Vlad Drăgulescu: Cum spuneam la început, eu lucrez în mediul cultural de 12 ani. Fără să vreau, am ajuns între timp manager cultural. La începuturi, am creat această companie, pe nume “Teatrulescu”, din dorința de a ne da colegilor mei și mie ocazia să ne manifestăm, pentru că era clar că nu toți o să ajungem în teatre, nu toți o să putem să urcăm pe marile scene. Am dorit să creez un spațiu și, cu spațiul acesta, am reușit să fac până la urmă un teatru mic, pentru copii, de 60 de locuri. Compania are deja 8 ani de stagiune permanentă.

La un moment dat, cei de la Primărie m-au întrebat dacă aș fi interesat de acest post, care tocmai se eliberase, pe o perioadă de interimat, până se va scoate la concurs postul respectiv. Se întâmpla în 2012. Prima oară am spus „Nu”, după care m-am gândit puțin.

La noi îți dai cel mai repede seama de publicul nou, pentru că aplaudă între momentele unui concert. La teatru nu îți dai seama, la Operă nu-ți dai seama, dar la Filarmonică îți dai seama, pentru că oamenii (…) nu știu că e doar prima parte a unui concert

Matricea Românească: Ştiai cum e cu puterea…

Vlad Drăgulescu: (râde) Nu mi-am dorit niciodată să fiu director al vreunei instituții. Nici în momentul de față nu mă prezint niciodată ca director al instituției, pentru că nu asta mi se pare important. A fi director înseamnă că ești cel mai mare servitor al instituției respective. Am acceptat, iar în primele trei luni de zile, cât am stat acolo ca interimar, am cunoscut destul de rapid mediul, am cunoscut oamenii și am descoperit niște resurse fantastice, niște oameni care nu mai fuseseră „folosiți” așa cum trebuie, o instituție care nu pășea foarte concludent pe un drum anume, dar care avea resursele de a da un “restart” la tot ceea ce înseamnă mediu cultural craiovean.

Matricea Românească: Avea, deci, putere de regenerare.

Vlad Drăgulescu: Exact. Era într-un punct unde, dacă te apucai să tragi puțin de ațele respective, începea să meargă și să regenereze – și să regenereze, poate, chiar viața culturală craioveană. Ceea ce sper că s-a și întâmplat la un anumit nivel, de patru ani de zile, de când lucrez împreună cu ei. Apoi m-am hotărât și am participat la concursul de manager, l-am și luat și acum sunt de aproape patru ani acolo.

Matricea Românească: Pe ce perioadă este mandatul?

Vlad Drăgulescu: Am avut, prima oară, unul pe trei ani, acum am încă unul de cinci ani, până în 2020 (n.r. Vlad Drăgulescu a devenit, recent, directorul artistic al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova).

Matricea Românească: Felicitări și la multe rezultate!

Vlad Drăgulescu: Mulţumesc. Am început, ușor-ușor, să analizăm care sunt punctele slabe ale instituției, de ce merg lucrurile așa, câtă lume ne cunoaște. Practic, niște studii cum se fac în mod normal, când vrei să cunoști care este poziția ta pe piață. Ca un fel de audit. Am constatat că publicul nostru era într-o îmbătrânire continuă, și media noastră de vârstă urca de la an la an, din ce am mai văzut și din ce am mai întrebat. Pentru unele date, nu am avut niște statistici din urmă, pe care să pot să le verific, ci pur și simplu, am mers din vorbă-n vorbă, întrebând lumea: „Ce vă aduceți aminte? Câți oameni? Cam cum arată? Ce vârstă?”. Am căutat abonaţii care erau…

Cultura are puterea de a aduna o comunitate, crede Vlad Drăgulescu. Studiu de caz: cetatea Băniei

Ecouri în noapte: Filarmonica „Oltenia” din Craiova

Am hotărât că trebuie să facem niște pași ca Filarmonica să devină o instituție modernă. Nu cred foarte tare într-o instituție publică în România, pentru că instituțiile publice sunt închise, în momentul de față. Sunt niște instituții care se găsesc în niște turnuri – ei stau acolo şi gândesc: “luăm banii de la Primărie, facem ce am zis noi că facem, stăm la noi și totul e liniștit”. Nu se uită nimeni la rezultate. Singurele rezultate ale instituțiilor publice sunt, în general: „Ne-am luat banii, gata!”. Nu fac ceea ce trebuie să facă. Nu există viziune și nu există dorința de a avea un feedback de la oameni. Adică, o instituție publică, așa cum este Filarmonica din Oltenia, este plătită de toți oamenii care locuiesc în Craiova, pentru că suntem plătiți de la Consiliul Local. Atunci, înseamnă că toți acești oameni, la un anumit nivel, trebuie să aibă un beneficiu de pe urma noastră.

Matricea Românească: Există o responsabilitate față de ei.

Vlad Drăgulescu: Exact. Și atunci, am început să facem tot felul de proiecte. De pildă, pentru copii. Am mers în școli – “Filarmonica merge la școală”, am ieșit pe străzi. Chiar azi (n.r. interviul a avut loc la mijlocul anului) începe “Turneu în oraș”, care e la a IV-a ediție și în care mergem în cinci cartiere, cu scenă, le cântăm, oamenii vin, ascultă… De la an la an, am avut public nou, și asta se vede într-o sală de Filarmonică – la noi îți dai cel mai repede seama de publicul nou, pentru că aplaudă între momentele unui concert. La teatru nu îți dai seama, la Operă nu-ți dai seama, dar la Filarmonică îți dai seama, pentru că oamenii care vin pentru prima oară, când aud că s-a oprit muzica, încep să aplaude, nu știu că e doar prima parte a unui concert. Din fericire, s-a aplaudat din ce în ce mai des la noi între momente.

Treptat, în acești patru ani, oamenii au început să-și asume foarte multe dintre lucrurile pe care, la început, le considerau nebunești și să le facă din proprie inițiativă

Matricea Românească: Ați văzut partea plină a paharului.

Vlad Drăgulescu: Bineînțeles! Nu există parte goală a paharului.

Matricea Românească: Îmbătrânirea publicului se resimte şi la Bucureşti.

Vlad Drăgulescu: Asta e foarte grav. Sigur, în București sunt multe orchestre: a Sălii Radio, a Operei, Enescu, plus cele private – care întrebuinţează cam aceiaşi oameni. E un cerc foarte strâns. Dar trebuie făcute astfel de campanii. Nu-ți imagina că a fost ușor – ne-am luat multe înjurături. Multă lume a zis: „Domnule, avem un director nebun. Să vedem ce a mai visat Drăgulescu azi-noapte!”. Tot felul de discuții de felul acesta. Însă, treptat, în acești patru ani, oamenii au început să-și asume foarte multe dintre lucrurile pe care, la început, le considerau nebunești și să le facă din proprie inițiativă, să-și găsească singuri energia de a se motiva în sensul acesta. Și sper ca, și după ce eu nu voi mai fi manager, să rămână pe un drum pe care și-l aleg ei. Nu trebuie să fie drumul pe care l-am deschis eu. Dar să fie pe un drum, asta e cel mai important. Nu să fii pe toate drumurile, și pe nici unul!

Directorul care nu şi-a dorit să fie director: „Puterea este, în realitate, cea mai mare sclavie”

Va urma

Poposind, pentru câteva zile, în „Cealaltă Capitală” a României, Alba Iulia, cea care „mustește de istorie”, am avut ocazia să participăm la un eveniment inedit al unui artist sebeșean ce, spre plăcuta noastră surprindere, îmbină magistral pictura cu muzica – ambele, pasiuni din copilărie. Născut în primăvara anului 1964, Eugen Măcinic „pictează cu notele muzicale sau cântă în culori”, acordeonul și penelul fiind instrumentele cu care imortalizează frumosul din natură, sursa de inspirație ce „îl cheamă”. Lucru punctat, în cadrul expoziției, și de către Alexandru Nicolae Ispas, președintele Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Alba, care a subliniat că „pitorescul și candoarea” lui Măcinic reușesc, prin tehnica acuarelei (deloc simplu de abordat) să rețină privirea publicului și să producă bucurii, plăceri și satisfacții vizuale rar întâlnite. La final, am stat de vorbă cu protagonistul despre locul pe care Sebeşul şi Alba, cu creativitatea şi sensibilitatea lor particulară, le ocupă în „matricea românească”.

Matricea Românească: Felicitări pentru expoziție! Cum s-a născut ea?

Eugen Măcinic: Expoziția s-a născut demult în interiorul meu. Pictura este pasiunea mea din copilărie, ca și muzica, de altfel. A venit momentul să expun într-un loc istoric precum Cetatea Alba Iulia. Pentru mine, este o onoare și cred că se creează o imagine bună și pentru turiștii care vor trece pe aici.

Eugen Măcinic, un pictor muzician Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Pentru că suntem la Alba Iulia, o să vă întreb ce oferă orașul culturii românești?

Eugen Măcinic: Oferă multe, prin măreția cetății, unică în România. Avem și o zonă foarte frumoasă, pitorească – nu departe se află Râpa Roșie, aproape de locul de unde provin eu, Sebeș, Lancrăm – satul lui Blaga. Acestea sunt locuri încărcate de istorie și de tradiție.

Matricea Românească: Locurile pe care le aminteați sunt veritabile laitmotive în creațiile Dvs. .

Eugen Măcinic: Este firesc. Frumosul, cum îl văd eu, este lângă noi și trebuie doar să-l descoperim. Dar fiind artist, vreau să-l și imortalizez.

Matricea Românească: Cât de important este pentru Dvs. acest mediu creativ și faptul că ați prins rădăcini în niște locuri de unde vă extrageți inspirația?

Eugen Măcinic: Tablourile mele, peisajele pe care le reprezint sunt seva care vine din rădăcinile locurilor natale, dar și din munca mea de mic.

Eugen Măcinic, „Toledo”

Matricea Românească: Am remarcat, în egală măsură, și creații care ilustrează peisaje din Spania sau din alte țări. Ele cum s-au născut?

Eugen Măcinic: În urma unor călătorii. Au fost deplasări ce au născut amintiri frumoase pentru mine, pe care le păstrez și le expun ori de câte ori am ocazia, pentru că se leagă de tematica de față.

Matricea Românească: Care este rolul picturii, în opinia Dvs.?

Eugen Măcinic: După părerea mea, rolul picturii este acela de a înnobila omul, de a-l face mai bun, mai sensibil la frumos, de a-l schimba în bine.

Matricea Românească: Fiindcă aminteaţi despre Blaga, există o sensibilitate specifică oamenilor zonei?

Eugen Măcinic: Cred că cei din altă parte a țării observă asta mult mai ușor. Pentru noi, totul este „de-al casei”, cunoaștem mai bine tradiția și sentimentul locului. Cei din afară cred că este o efervescență creatoare din provincie. Există, fără îndoială, o «matrice» a zonei.

Matricea Românească: Pentru că vorbeam despre faptul că este posibil să deschideți o școală de pictură unde să predați tehnica acuarelei, cât de important este pentru Dvs. să transmiteți ceea ce v-a dăruit Dumnezeu, dar și munca Dvs.?

Eugen Măcinic: Eu nu sunt egoist, sunt și părinte. Nu a sosit timpul, nu a venit momentul, dar e bine să predai ștafeta. Vedem, în istorie, că sunt școli unde s-a păstrat o tradiție și cred că ar fi bine să se continue și tradiția acuarelei. De ce nu? Noi, românii, abordăm mai puţin maniera, tehnica aceasta a acuarelei.

Eugen Măcinic, „Peisaj la Vințu de Jos II”

Matricea Românească: Ce pictori admirați, ce pictori v-au format?

Eugen Măcinic: Fiind copil, am plecat cu Nicolae Grigorescu, pictorul național, cel aproape de țăran, de sufletul țărănesc. Dar, încet-încet, trebuie să lucrezi după cum simți şi să îţi dezvolţi propriul stil. Ceea ce, cred eu, am reuşit.

„Mulți se temeau că decizia noastră de a nu mai apărea în emisiuni radio-tv ne va distruge cariera. Le arătăm, cu respect, contrariul”, notau băieţii de la Bosquito într-o postare pe social media de acum două luni. Este, prin urmare, cu atât mai onorant că una dintre cele mai originale şi mai creative trupe autohtone a acceptat să stea de vorbă cu Matricea Românească despre „întunericul în culori” de la noi, prin vocea liderului său, Radu Almăşan.

Matricea Românească: Radu şi prieteni de la Bosquito, poate suntem noi cei cu “lampa arsă” – vorbim despre cultură, ba chiar naţională, în 2016. E un demers don quijotic, ce credeţi? Suntem mulţi români care n-avem toate „ţiglele pe casă”, care ne lepădăm de ce ne predică “omul de la TV” în favoarea vocii interioare?

Radu Almăşan: Poate că noi suntem cei cărora ne filează lampa sau poate că cei care nu mai vorbesc despre cultură națională sunt niște catatonici care pun, de multe ori fără știința sau consimțământul lor, umărul la sinuciderea sufletului nostru colectiv. Încă nu m-am hotărât.

Poate că este un lucru firesc că mica noastră “mare nostrum” culturală să fie înglobată într-un ocean mai mare și să-și piardă identitatea. S-a întâmplat de nenumărate ori în istorie chiar și fără aportul “omului de la TV”. Poate este ceva natural.

Pe de altă parte, poate că ar trebui să luptăm pentru o identitate care, cu bune și cu rele, a rezistat totuși atâta amar de vreme. Se zice că de 2000 de ani. O fi mai mult? O fi mai puțin? Nu se știe exact.

Dar cu siguranță nu cred că scopul acestei reziliențe îndelungate la ciocanele istoriei a fost ca să ajungem, în secolul 21, o masă de manevră și un teatru de experimente pentru câteva corporații internaționale, pentru niscaiva interese militare (tot internaționale) și pentru delapidatorii de serviciu români (de la politicieni, la tartorii administrației, la moguli de mass media etc.) ce reprezintă tamponul dintre noi și organismele mai sus menționate.

Aceștia din urmă sunt prostituatele care (spre deosebire de cele “clasice”) nu sunt apreciate din niciun punct de vedere de către nimeni. Nu sunt primiți cu adevărat nici la masa bogaților și sunt disprețuiți și de către noi, plebeii. Sunt cățeii care se gudură pentru firmiturile și afecțiunea stăpânului dar care urinează pe haita de unde se trag.

În ei își pun eronat speranța 17 milioane de români. Se schimbă între ei la alegeri, își dau funcții unul altuia, delapidează împreună și se bat pe spate încurajându-se că, dacă tot au ajuns niște Iude sinistre, măcar au făcut-o pentru familiile lor, pentru copiii lor.

De parcă dacă îți construiești un Taj Mahal în mijlocul latrinei pe care ai creat-o, nu tot a rahat miroase când ieși din casă. De parcă copiii tăi nu vor fi la fel de circumscriși, ca și restul copiilor, acestui cerc vicios de subcultură chiar dacă-i plimbi pe la universități din “afară”

De parcă dacă îți construiești un Taj Mahal în mijlocul latrinei pe care ai creat-o, nu tot a rahat miroase când ieși din casă. De parcă copiii tăi nu vor fi la fel de circumscriși, ca și restul copiilor, acestui cerc vicios de subcultură chiar dacă-i plimbi pe la universități din “afară”.

Am vești proaste: tot niște idioți vor ajunge. Idioți creați de părinții lor. Părinții lor fără moralitate și fără de repere care ne-au vândut pe toți pentru “familie”. Cică.

Cam asta este Marea Moară de Vânt: România. Trebuie să fii un Don Quijote ca să ții sus lancea culturii și să-i împungi palele? Nu cred.

Cred că trebuie să o faci din egoism. La fel cum vor să facă Iudele arginți pentru familie (sper că rezultatele noastre să fie mai puțin eronate) așa ar trebui și noi să ținem cu dinții de cultură ca un crocodil care nu poate să-și mai descleșteze fălcile. Pentru familie. Pentru prieteni. Pentru fanii noștri (în cazul nostru). Pentru noi înșine.

Radu Almăşan, artist şi om de cultură român Sursa foto: arhiva personală

După cum știți, Cavalerul Tristei Figuri al lui Cervantes reprezenta niște idealuri morale înalte: Altruism. Noblețe. Spirit de sacrificiu. Rozeta de însușiri nobile ale cavalerismului medieval romanticizat. Eu unul nu mă simt atât de evoluat. Mă ocup de frumos și de cultură (pe cât sunt capabil să le identific și să le apreciez eu) pentru mine și pentru ai mei. Egoism.

Sunt mulți români care aud sau urmează o voce interioară? Nu. Sunt puțini. Dar o schimbare poate pleca și de la un singur om. Cine știe?

Matricea Românească: Ne place de voi pentru că ne arătaţi, cu fiecare concert, cu fiecare album, că se poate face muzică românească de calitate. Indiferent de limba în care cântaţi. De unde vă (mai) extrageţi inspiraţia şi cum se naşte o melodie Bosquito? Purtaţi-ne, vă rog, prin procesul vostru creativ.

Radu Almăşan: Ne bucurăm că simțiți calitate în ceea ce facem. Arta fiind un tărâm foarte subiectiv, încercăm să rămânem deschiși la critici pe cât încercăm să savurăm fiecare apreciere. E dificil ca, după atâția ani, să nu ajungi să iei o laudă ca pe ceva ce ți se cuvine automat și criticile ca pe ceva ce nu te interesează.

Dacă simţim onestitate în oricare dintre situații, avem tendința să ținem cont.

Când simt că îmi pocnește pieptul și nu mai pot ține energia respectivă înăuntru atunci pun mâna pe instrument. Până atunci nu fac absolut nimic. Sunt ca o bunicuță care așteaptă zilnic vizita nepoților dar care nu-i sună să-i întrebe când vin că să nu-i deranjeze

Despre procesul creativ habar n-am ce să zic. Eu nu scriu după rețetă. Când vine inspirația scriu. Când nu… nu. Și ea vine cam când vrea ea și cam cum vrea ea. Oricât de surprinzător și de interesant ar fi acest proces, în loc să-l disec în ideea de a găsi vreun soi de algoritm, eu stau cuminte și îl aștept să mă viziteze.

Când simt că îmi pocnește pieptul și nu mai pot ține energia respectivă înăuntru atunci pun mâna pe instrument. Până atunci nu fac absolut nimic.

Sunt ca o bunicuță care așteaptă zilnic vizita nepoților dar care nu-i sună să-i întrebe când vin că să nu-i deranjeze. Și eu și ea, atâta timp cât primim vizitele așteptate, suntem fericiți.

Matricea Românească: Ce e, pentru voi, Babylon-ul, oraşul cu suflete de carton, care dă şi numele albumului vostru omonim? Şi, e acest Babylon fundamental în opoziţie cu “matricea românească”, cu sufletul românesc?

Radu Almăşan: Babylon este un concept de bază în cultura rastafariană, preluat de mulți scriitori, poeți, muzicieni. Aceștia din urmă (pentru că despre ei cunosc mai multe) l-au infiltrat în stiluri de muzică ce includ (fără să se limiteze la) punk, ska, raggae, folk etc.

Babylon reprezintă elementul decadent, luciferian al umanității. Unii îl asociază cu Vestul, Capitalismul, Imperialismul, Neo-Sclavagismul – mă rog, ați prins ideea…

Este juxtapus cu Zion (Sion). Partea luminoasă a omenirii. Paradisul. Scânteia celestă.

Pentru mine, personal, reprezintă o mămăligă neagră dintre părțile întunecate ale Statelor Unite și ale României.

Sunt cele două țări în care am trăit și consider de bun-simț să mă limitez la ceea ce cunosc mai bine.

În acest sens vă răspund că eu nu simt o diferență majoră, vreo opoziție fundamentală între acest Babylon și “matricea românească”. Babylon nu e un loc fizic. E o stare de spirit. Există în România? Uită-te în jur. Poți să-ți dai răspunsul singur.

Unica diferență ar fi că această stare de spirit nu a fost inițiată aici. Noi doar am acceptat-o. Și acum apare veșnica dilemă: din punct de vedere moral ești mai om dacă ești rău sau dacă ești prost? Dar mai fericit? Ignoranții lui Dante vs. săracii cu duhul ai lui Iisus. Meciul meciurilor.

Matricea Românească: Sunteţi o trupă “veterană” în peisajul nostru muzical. Privind înapoi, cum credeţi că aţi evoluat în timp – şi care a fost catalizatorul creşterii voastre în ceea ce sunteţi azi?

Radu Almăşan: Fără falsă modestie aș identifica câteva elemente importante pentru creșterea noastră: curiozitatea; dragostea sinceră pentru muzică; autocritica onestă, eficientă și la timpul ei; dorința de a lăsa ceva în urmă care să fie relevant pentru cât mai mulți oameni și pentru cât mai mult timp; dependența față de procesul de creație; camaraderia dintre noi și urmărirea cu obstinație a intuiției chiar și atunci când toate elementele raționale îți spun: „Stop! Teren minat!”.

Matricea Românească: În “Bucureşti”, cântaţi: “Hei, fiecare sfânt are un trecut, aşa cum are / Orice păcătos un viitor şi-un loc sub soare”. Vă place să aruncaţi astfel de mici diamante în versurile voastre?

Radu Almăşan: Citatul respectiv e o prafrazare din Oscar Wilde. Este unul din favoriții noștri.

După ce citești, după ce călătorești, după ce interacționezi cu oameni care clatină ceva în tine, te trezești câteodată cu mici nestemate lirice în mânecă. Dacă melodia permite, ne face plăcere s-o ornamentăm.

Matricea Românească: Babylon-ul pe care îl aminteam e – în opinia mea – unul dintre cele mai lirice albume ale voastre. Spuneți acolo: “Puiule de om, tu când visezi / lumea ne-o rearanjezi”. Tot dintr-un vis de copil să se nască și o Românie ceva mai bună?

Radu Almăşan: Un vis de copil transformat în realitate de către niște adulți mai puțin virusați.

Sunt de părere că nimic nu este mai important decât educația.

Da Vinci spunea că nu poți să iubești ceva ce nu cunoști. Deci dacă nu cunoști nu iubești. Iar implementatorii acestui sistem social exact aici lovesc intenționat: educația.

Chiar credeți că la radio, tv, publicații scrise, internet sunt promovate toate porcăriile din întâmplare?

Copiii fără acces la cunoaștere nu dezvoltă empatie pentru nimic. Trăiesc în violență, frică și în totală obediență față de “stăpâni”. Din nou cerc vicios: nu-ți educi copiii, nici tu n-ai viitor.

Prin urmare România nu se schimbă până nu umblăm la educație. Dar aceasta, momentan, este complet indezirabilă.

Bosquito, o trupă care face cinste României

Matricea Românească: La fiecare concert, vă profesaţi dragostea pentru origini – pentru Braşov, pentru România şamd. Ce luaţi din aceste locuri de suflet, atunci când urcaţi pe scenă?

Radu Almăşan: Rădăcinile. Dacă uiți de unde ai plecat este dificil să te identifici cu tinerii care sunt acum unde erai tu acum 20 de ani. Am observat unii artiști care își privesc publicul de sus.

După 17 ani de Bosquito avem un fanbase foarte puternic tocmai pentru că nu am făcut niciodată asta.

Există și reversul medaliei: ne apropiem de fani și îi lăsăm să ne vadă așa cum suntem ca oameni. Câteodată asta se întoarce împotriva noastră pentru că nu putem corespunde cu imaginea idealizată pe care și-o creionaseră despre noi înainte să ne cunoască. Se mai întâmplă să se sfarme piedestale, să se taie în bucăți icoane odată ce realizează că suntem diferiți față de ceea ce și-au imaginat.

Dacă uiți de unde ai plecat este dificil să te identifici cu tinerii care sunt acum unde erai tu acum 20 de ani

Dar asta este. Ne asumăm și aceste situații pentru că ne este imposibil să ne mai schimbăm iar totuși, în majoritatea situațiilor, contactul direct cu fanii noștri ne îmbogățește și pe noi și sper că și pe ei.

Matricea Românească: Vorbeşte-mi puțin despre colaborarea cu Ovidiu Lipan Ţăndărică. Cum e să-l aveți alături de voi, pe scenă?

Radu Almăşan: E un vulcan de energie și un talent colosal. Omul acesta nu va îmbătrâni niciodată. Și eu și Dorin ne-am dorit de mici această colaborare. Oricine își dorește să cânte pe scenă cu idolii săi. Cu Țăndărică am avut noroc.

Colaborarea continuă, de fapt, în weekendul ce urmează (n.r., weekendul recent încheiat) vom concerta împreună la sadovenianul Han al Ancuței.

Matricea Românească: Austin Jesse Mitchell, cu aerul lui de Yelawolf (mărturisesc că așa mi l-am reprezentat când l-am văzut la Hard Rock Cafe), e o completare extrem de originală și mai ales de fericită la Bosquito. Ce l-a ajutat să se integreze atât de bine?

Radu Almăşan: Austin este extrem de inteligent. A avut de la început respect pentru România. Nu s-a comportat ca un turist american naiv și gălăgios care nu ia seama la subtilitățile culturii noastre.

A ascultat mult. A învățat limbă română. A pus multe întrebări și și-a însușit paltonul nostru cultural de parcă era al lui de când lumea dar în același timp își păstrează stilul propriu (de la personalitate la vestimentație) indiferent de conjunctură.

Cred că a vrut cu adevărat să trăiască aici. Proabil că a simțit ceva special. Dar despre asta trebuie să vorbiți cu el.

Austin Jesse Mitchell, membru Bosquito, un american „sensibil la subtilităţile culturii româneşti”

Matricea Românească: Concertele Bosquito au o atmosferă unică, pe care am experimentat-o direct. V-a impresionat ceva în mod special în turneul pe care îl susțineți în aceste zile prin ţară?

Radu Almăşan: M-am gândit mult la potențialele cauze ale atmosferei de la concertele Bosquito. Cred că vine de la fani.

Noi nu ne subscriem vreunui stil major de muzică. Nu cântăm strict latin-american, rock, punk, balcano etc. Le-am sintetizat pe toate într-un stil propriu.

Din acest motiv consider, fără să vreau să supăr pe nimeni, că fanii noștri sunt capabili să aprecieze sincretismul acesta fără prejudecăți.

Nu toți oamenii sunt în stare de asta. Există destui care ascultă exclusiv un singur stil muzical și dacă orice altceva le gâdilă plăcut urechile e trecut automat la “guilty pleasures”.

De multe ori nici nu vor să recunoască atunci când le place și alt gen ca nu cumva să se facă de râs în fața prietenilor care, culmea, și aceștia au sertarul plin de “plăceri vinovate”. Chestie de anturaj, de educație, și extrem de contraproductivă pentru artă.

Ni se întâmplă să întâlnim persoane care ne abordează cu replici de genul “Parcă te cunosc de undeva. Ahhhh Bosquito, nu? Acum nu mai ascult dar ascultam și eu când eram mic/ă” (de parcă s-a vindecat de vreo boală a copilăriei) “Mai existați? Ați mai scos ceva? “ iar după câteva pahare începe spună cât de mult a plâns pe “Când îngerii pleacă” și ce mult i-a plăcut ”Întuneric în culori” (adică piesele noastre mai noi). Sincer nu știu de ce inițial se prefac dar chiar e o situație amuzantă cu care ne întâlnim des.

Fanii noștri, în schimb, ne-au iubit de la început pentru că au ascultat cu inima deschisă.

Ne apreciază pentru stilul propriu și când vin la concerte ne inundă cu dragoste.

Vă rog să mă credeți ca ne iubim unii pe alții total. Și dezinteresat. Noi știm că ei ar putea oricând să asculte și să susțină muzica altcuiva. Ei știu că noi nu ținem neapărat la statusul acesta social de artiști și că am putea foarte bine să facem și altceva cu viețile noastre așa că nu suntem dependenți unii de alții.

Ne iubim doar pentru că vrem.

Matricea Românească: Cântați despre iubire, despre prietenie, despre copilărie, despre oameni paiaţă şi despre bărbaţi. Ce urmează pentru Bosquito? Ce vă preocupă în aceste zile?

Radu Almăşan: Urmează un concert foarte frumos la Arenele Romane. Trebuia să aibă loc pe 11 noiembrie, dar din pricina unei probleme de sănătate, ce nu suferă amânare, a unuia dintre colegi, l-am reprogramat pe 13 ianuarie.

Deocamdată așteptăm să se refacă după care vom relua concertele.

Cam asta ne preocupă în această perioadă: sănătatea. Știu că sună foarte clișeistic dar dacă de sănătate se ocupă Dumnezeu, de restul ne ocupăm noi.

Bosquito: o poveste frumoasă care merge mai departe

Credința în Dumnezeu reprezintă, fără tăgadă, motorul care pune în mișcare daimonul creației aflat înlăuntrul artiștilor, iar cei mai cunoscuți români care ne-au făcut cinste prin lucrările lor și-au declarat, în memorii și în interviuri, dragostea pentru Creatorul suprem. Un exemplu mai mult decât elocvent îl reprezintă compozitorul George Enescu (19 august 1881 – 4 mai 1955), un mare român, care L-a iubit pe Dumnezeu, și-a iubit țara, și-a iubit soția, iar dovadă simțămintelor puternice care-l mânau în focul creației stau compozițiile de excepție, pentru care este apreciat în întreaga lume. „Nu mi-am servit țara decât cu armele mele: condeiul, vioara și bagheta”, a declarat cu înflăcărare Enescu.

George Enescu, sau micul Jurjac – așa cum îl alinta familia -, s-a născut în satul Liveni-Vîrnav, din Botoșani, iar copilul-minune știa încă de la vârsta de 5 ani că vrea să devină compozitor. Geniul românului ni s-a înfățișat cu mult mai mult: a fost, pe lângă un compozitor desăvârșit, un virtuoz al viorii, pianist, dirijor și pedagog apreciat.

Deprinderile privind cinstirea lui Dumnezeu i-au fost însuflate micului Jurjac încă din fragedă copilărie, întrucât în sânul familiei existau oameni ai Domnului: bunicul său, Gheorghe Enescu, a fost un preot dedicat, care avea o voce de înger, potrivit mărturiilor vremii. Atât credința în Creatorul văzutelor și nevăzutelor, cât și talentul muzical au fost moștenite de micul Enescu. De asemenea, însuși tatăl său a fost înzestrat cu aptitudini muzicale notabile, el fiind trimis de către părinți la Seminarul de la Socola (pe unde a trecut și scriitorul Ion Creangă). Însă, tatăl lui George Enescu a constatat că straiele bisericești nu sunt în consonanță cu personalitatea sa și a decis să devină învățător, după care a preluat funcția de administrator de moșie. Însă, talentul lui George avea să depășească barierele instaurate de ceilalți membri ai familiei sale.

Enescu, românul care a schimbat faţa muzicii universale Foto: newsic.fr

Copilăria, definitorie pentru micul Enescu

Copilăria micului geniu a fost una destul de „încorsetată”, în lumina faptului că bucuria venirii sale pe lume s-a „războit” cu teama părinților de a-l pierde și pe el (toți cei unsprezece frați ai săi au murit fie la naștere, fie în primii ani din viață). Acest «glob de cristal» în care se va afla până la vârsta adolescenței a contribuit la conturarea, în spiritul lui Enescu, a unei sensibilități mai rar întâlnite: se ferea de jocurile prea brutale, joaca i se părea o pierdere de timp în detrimentul studiului muzicii, ura vulgaritatea și gălăgia și simțea „un fel de spaimă înnăscută în fața vieții”.

“Dacă aș îndrăzni să mă plâng, aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat până la exces, până la sufocare. (…) Când mă gândesc la copilărie, simt încă în jurul meu vigilența înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă și tensionată, m-am maturizat prea repede. Și, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea”, avea să i se confeseze compozitorul lui Bernard Gavoty (critic muzical și jurnalist de radio).

George Enescu, un spirit nemuritor Foto: Mihai Vladu

Mai mult, cuprinsă de spaima de a-l pierde și pe Jurjac, mama acestuia, Maria, a devenit din ce în ce mai credincioasă și a efectuat toate ritualurile, dar și obiceiurile „băbești”. Înainte de nașterea pruncului, ea a trecut pe sub altarul Bisericii toate hăinuțele cu care avea să-l îmbrace pe micuț și, după ce acesta a venit pe lume, prevăzătoarea mamă nu a dat voie nimănui să se apropie de el, rudele cunoscând bebelușul de afară, prin fereastră. De asemenea, primii ani din viață ai singurului copil al familiei au fost vitregiți de orice tovarăși de joacă. “Mama m-a îngrijit cu idolatrie. Cea mai mică indispoziție a mea o prăbușea de durere și spaimă”, a mai rememorat compozitorul.

Toată munca zilnică a familiei Enescu a fost guvernată de credința în Dumnezeu, lucru pe care îl simțeau și cei din jur. Consătenii îi iubeau foarte mult pe tatăl lui George, Costache fiind o fire generoasă: de sărbătorile religioase le oferea mese gratuite sărmanilor, trimitea ajutoare spitalelor și închisorilor, iar la strânsul grânelor, după măcinare, arendașul le asigura tuturor o masă îmbelșugată. La toate aceste dovezi de mărinimie compozitorul a fost martor, drept pentru care, personalitatea sa a fost influențată de gesturile familiei.

Un copil cu talente uimitoare

Copilul George Enescu a fost înzestrat de către Dumnezeu cu abilități remarcabile, în acest context, supranumele de copil-geniu fiindu-i atribuit pe bună dreptate. Astfel, Jurjac avea un auz uimitor, o memorie uluitoare (era suficient să audă o singură dată o melodie, pentru a o putea reproduce cu ușurință și, la maturitate, putea dirija întreaga operă a compozitorului Richard Wagner și cânta pe dinafară nu mai puțin de 62 de volume de Bach), deținea o excelentă memorie vizuală (imediat ce vedea o partitură , o „îndosaria” în minte). Mai mult, Enescu știa să citească, să scrie și să socotească încă de la vârsta de 4 ani, cunoștea notele muzicale la 5 ani, realiza tablouri și desene la 6 ani și vorbea engleza, franceza și germana la 9 ani (!).

Părinții compozitorului au observat înclinația răsfățatului familiei pentru muzică și i-au dăruit o mică vioară cu trei coarde. Cu o luciditate admirabilă specifică omului care știe care îi este menirea, viitorul creator al Rapsodiei Române, supărat că părinții nu l-au luat în serios și că nu a primit o vioară adevărată, a aruncat jucăria în foc! Din momentul în care micuțul a primit prima vioară adevărată, lumea întreagă a stat la picioarele acestui om genial, criticii vienezi numindu-l un Mozart român – la nu mai mult de 11 ani, George Enescu a urcat pe scena sălii Bösendorfer din Viena, moment în care a demonstrat cât de bine stăpânește vioara și pianul.

De-a lungul anilor, succesele au încununat activitatea lui George Enescu, firea lui sensibilă și simțămintele nobile insuflate de către familia sa influențându-i tot parcursul vieții.

Marele compozitor român şi-a întâlnit Creatorul în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, după ce vreme de un an a suferit, la Paris, din cauza unei congestii cerebrale, urmate de paralizia parțială.

Îşi poartă cu mândrie rădăcinile bucovinene prin capitala României. Este una dintre cele mai apreciate tinere voci din peisajul muzicii autohtone şi încearcă, prin arta ei, să valorifice într-un context modern moştenirea noastră spirituală. Este Ana-Cristina Leonte, într-un interviu pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Când auzi “Matricea Românească”, ce înțelegi sau prin ce o definești?

Ana-Cristina Leonte: Când vorbeşti despre Matrice, vorbești despre un şablon, despre un arhetip și asta te duce cu gândul la ce înseamnă un simbol românesc, care sunt simbolurile autohtone, ce reprezintă spiritul românesc. La asta mă gândesc auzind sintagma care dă numele platformei Dvs. culturale – la tradiție și la firul pe care evoluează ea.

Matricea Românească: Cum ai descrie România în câteva cuvinte?

Ana-Cristina Leonte: Nu vreau să dau o notă posomorâtă întrebării, răspunsului sau interviului general. România e o țară cu mulți oameni, foarte valoroși, care nu sunt puși în lumină. E o țară cu un potențial extraordinar, care nu este suficient valorificat.

Matricea Românească: Tu de ce cânți?

Ana-Cristina Leonte: (râde) Nici nu mai știu! Am început să cânt când nici măcar nu eram conștientă că exist. Doi ani cred că aveam când cântam imnul României de la televizor. Nu erau așa de multe lucruri pe care le auzeam. Și cred că, mai târziu, ceva colinde. La 4 ani am urcat prima oară pe scenă. Deci, aproape că nici nu mai știu de ce cânt. Face parte din mine, e ceea ce sunt. Am stat de multe ori să mă gândesc și mi-ar plăcea ca, pe lângă muzică, să mai fac altceva. Mă gândeam ce, și efectiv nu găsesc alternativa. Pentru asta m-am pregătit toată viața. Asta îmi place să fac și prin asta îmi place să mă exprim.

România e o țară cu mulți oameni, foarte valoroși, care nu sunt puși în lumină. E o țară cu un potențial extraordinar, care nu este suficient valorificat

Matricea Românească: Există o tendinţă a artiştilor români de a cânta în engleză, desigur pentru o expunere mai mare. Tu ce limbă preferi?

Ana-Cristina Leonte: Depinde de proiect. Am multe compoziții și în engleză. Româna este, în cântec, mult mai «capricioasă» decât engleza. Unele chestiuni, care poate «sună bine» în engleză, nu se verifică în română. Limba română mi se pare o limbă foarte «sensibilă», foarte poetică. Cumva, atunci când îmi vine să cânt în română, textul trebuie să fie mai «poetic» decât atunci când scriu în engleză. Nu știu de ce.

Ana-Cristina Leonte, fotografiată de Adi Bulboacă

Matricea Românească: Consideri că porți și valorile zonei din care provii – Bucovina – în cântecul tău?

Ana-Cristina Leonte: Singura influență muzicală din familie sau singurul membru al familiei care mai cântă este bunica mea – și cântă extraordinar de frumos. Dar nu a făcut niciodată carieră. Este, efectiv, femeia de la țară, din mediul rural, care cântă pe prispă, pentru familie sau pur și simplu. Mereu mi-a plăcut această muzică, dar recunosc că nu m-am gândit de multe ori să cânt folclor. Chestiunea aceasta a venit mai târziu. Cred că ţine şi de maturitate să-ți dai seama că lucrurile autentice, tradiționale, sunt extrem de valoroase. De chestiunea aceasta mi-am dat seama mai târziu.

Contactul cel mai intens cu muzica autentică românească… Îmi place să-i spun autentică, pentru că, de multe ori se poate confunda cu etno, cu lucrurile care sunt la televizor, cu felul cum se promovează muzica. Multe lucruri nu sunt atât de valoroase ca muzica aceasta autentică, ce chiar este culeasă «de la rădăcini». E foarte interesant: o culegere de Constantin Brăiloiu [celebru etnomuzicolog român, n.r.] chiar aşa se numeşte: Rădăcini.

Am intrat în contact cu muzica aceasta prin intermediul unui prieten foarte drag din Sfântu Gheorghe, de origine secuiască. El este un mare iubitor de etnografie, în general, nu doar de muzică. De asemenea, cântă la foarte multe instrumente de suflat tradiționale, de mai multe feluri – unele sunt românești, unele nu. Altele chiar sunt împrumutate din alte culturi.

Îmi amintesc o poveste foarte drăguță, de când am cântat noi în Ungaria la un festival, și acolo mai era un grup de asiatici, dintr-o subcultură asiatică. Ei bine, unul dintre ei a făcut schimb de niște instrumente de suflat tradiționale cu prietenul meu din Sfântu Gheorghe! Asiaticul i-a dat instrumentul lui și prietenul meu i-a dat instrumentul său. A fost foarte drăguță chestiunea aceasta. Bineînțeles, instrumentele populare, în general, au multe lucruri în comun, pentru că funcționează după aceleași principii. Dar mi s-a părut foarte frumos gestul de schimb între artişti. Chiar învățau, pe loc, să cânte fiecare la instrumentul celuilalt. Tehnicile la instrumentele de suflat sunt, oricum, comune.

Revenind, prietenul amintit m-a adus în contact cu muzica aceasta, mi-a propus acest proiect și așa m-am apropiat și așa am ajuns să cânt cântecele românești de care m-am îndrăgostit. Şi nu doar de cele pe care le cânt. Sunt o mulțime și ar trebui, într-un fel sau altul, să fie mult mai popularizate decât sunt.

E un pic ciudat să spui asta, nu? Faci parte dintr-o țară și muzica ți se pare inedită, atunci când auzi pe cineva cântând-o

Matricea Românească: Oamenii de la oraș cum simt muzica asta? E o extravaganță, e ceva ce sună bine sau chiar o înțeleg?

Ana-Cristina Leonte: Cred că, într-un fel, e ceva un pic chiar exotic pentru ei. E un pic ciudat să spui asta, nu? Faci parte dintr-o țară și muzica ți se pare inedită, atunci când auzi pe cineva cântând-o. Dar da, mulți români nu au contact cu rădăcinile lor. Cred că în asta rezidă noutatea: pui muzica în lumină, într-un «ambalaj» un pic mai actual.

Matricea Românească: În străinătate, când oamenii află că ești româncă, cum te percep?

Ana-Cristina Leonte: În Ungaria, cred că proiectul acesta chiar a avut mai mult succes decât aici! (râde) Oamenii erau absolut încântați de proiect și, în afară de el, am participat la niște ateliere, în cadrul un proiect european care includea trei țări principale – Italia, Ungaria și România. Eu am reprezentat România. Am inclus, în proiectul respectiv – care presupunea colaborarea dintre muzicieni de origine romă și muzicieni de origine neromă și crearea unui proiect muzical – și piese românești. Trebuie să recunosc că eram vedeta spectacolului, pentru că oamenii chiar apreciau foarte mult cântecele cu care veneam eu. Am învățat de asemenea să cânt în ungurește. Mai stâlcit, dar am făcut lucrul acesta, iar efortul meu a fost foarte apreciat.

Matricea Românească: E un purtător de identitate, pentru români, cântecul?

Ana-Cristina Leonte: Sigur că da! Cântecele s-au transmis din generație în generație, dar s-au și transformat. La nivel de contur melodic, sunt multe piese inspirate unele din altele. Totodată, textele se transmit, dar se și modifică. De exemplu, unele tematici, care la început erau mioritice, de păstorit, de dor. De exemplu, acum câțiva ani am rugat-o pe bunica mea să îmi cânte ceva – și am auzit multe cântece legate de mersul în armată. Oamenii chiar cântau despre experiențele lor iar asta e ceva foarte real, e ceva adevărat, pe care îl poți simți. E ceva care transmite o stare – nu e o poveste, nu e o fabulație.

Matricea Românească: Artiștii români tineri care cântă cum se pot remarca? Ce crezi că ar trebui făcut mai mult pentru ei?

Ana-Cristina Leonte: Cred că e o chestiune care pornește un pic mai de departe. Într-un fel, degradarea aceasta, pe care eu o simt că se întâmplă, vine și din educație, din ce se întâmplă în școli. Trăim într-o epocă în care copiii sunt bombardați din toate direcțiile cu informație și nu cred că cineva trebuie să le spună ce să facă. Nu cred în chestiunea asta, nu cred în genul acesta de abordare, dar cineva trebuie să îi ghideze, să le arate și să îi ajute să trieze informația, să o folosească în avantajul lor. Nu știu dacă asta se întâmplă.

Dacă s-ar produce chestiunea aceasta, și populația ar răspunde mult mai ușor la actele culturale. Da, artiștii de astăzi trebuie să fie ajutați să se ridice deasupra acestui amalgam de informații. Te lupți cu o presă care nu e corectă, care manipulează într-o direcție sau alta. Te lupți cu monopolul unor case de discuri sau al unor radiouri care merg pe o singură linie și nu ai cum să intri în lumea lor.

Matricea Românească: Face parte cântecul din Matricea Românească?

Ana-Cristina Leonte: Cântecul popular se transmite, este o moştenire, dar în același timp nu văd matricea ca fiind ceva foarte rigid. Cred că matricea – dacă vorbim despre matricea românească, și o matrice în general, reprezentanta unei societăți, a unui popor – trebuie să fie elastică. Ea împrumută și se unduiește după cum evoluează și după ce pun în ea oamenii care vor să o ducă mai departe.

Te lupți cu monopolul unor case de discuri sau al unor radiouri care merg pe o singură linie și nu ai cum să intri în lumea lor

Matricea Românească: Pentru tine, ce înseamnă un bun român? Ce calități ar trebui să aibă?

Ana-Cristina Leonte: Suntem, totuși, în 2016 și nu cred într-un patriotism orb. Trebuie să fii, în primul rând, om şi, dacă trăiești într-o societate, să încerci să faci ceva pentru ea, ceva bun pentru oamenii care te înconjoară. Asta, până la urmă, înseamnă să fii om. Pe mine mă întristează și mă doare că ne îndepărtăm de esența noastră umană, și asta nu ajută la nimic. Trăim pe pământul acesta ca români, trăim într-un spațiu în care, atunci când moștenim ceva, nu trebuie să-l abandonăm. Ar fi frumos să valorificăm ce primim și să ducem mai departe.

Matricea Românească: Ce te-a făcut să rămâi în România?

Ana-Cristina Leonte: Nu știu, n-am avut niciodată suficient curaj sau tragere de inimă și am construit niște lucruri aici pe care nu vreau să le las în paragină. Mi se pare important, în momentul acesta, să rămân. În același timp, mi-ar plăcea foarte mult să cânt în străinătate. Dar, trăim într-o epocă în care e atât de simplu să călătorești. Mi-ar plăcea, desigur, să am o activitate în străinătate mai intensă decât am în momentul acesta. Dar nu vreau să plec nicăieri.

Matricea Românească: Ce cântec românesc te-a impresionat cel mai mult? Sau, unul despre care crezi că ar cuprinde cel mai bine sufletul nostru.

Ana-Cristina Leonte: Toate cântecele pe care le-am ales pentru proiectul de muzică românească îmi sunt foarte dragi. Toate au niște texte absolut superbe. Unul dintre preferatele mele este Dorul meu pe unde umblă, pe care îl și cânt, care are o lirică absolut răvășitoare și întruchipează frumusețea simplității. Cred că aceasta este una dintre calitățile principale ale sufletului românesc. Zice aşa cântecul: „Dorul meu pe unde umblă / Nu-i pasăre să-l ajungă”. În același timp, are o construcție melodică în oglindă, cu niște motive foarte simple, despre care pot spune că ar fi un fel de matrice pentru o parte din folclorul românesc.

Am ascultat-o cântând în franceză și în engleză, dar melodiile românești au fost cele care mi-au produs fiorii – care apar din ce în ce mai rar, din păcate – specifici întâlnirii cu muzica de calitate. A spune că tulceanca Luiza Zan este una dintre cele mai reprezentative voci de muzică jazz din România constituie o banalitate, întrucât oricine apreciază – într-o formă sau alta – acest gen, știe deja că artista reprezintă un nume consacrat. Recunosc că melodia „Călare”, de pe ultimul album al Luizei, „Heritage”, (o îmbinare perfectă între muzica jazz, elemente folclorice și, desigur, versuri izvorâte din sufletul artistei) pe care am ascultat-o de zeci de ori m-a îndemnat să o invit să realizăm un interviu. În cadrul unei discuții cu Matricea Românească, Luiza a vorbit cu franchețe despre muzica sa, dar și despre moștenirea pe care vrea să o lase posterității.

Matricea Românească: Cum ai descrie relația românilor cu jazz-ul? Sunt compatibili?

Luiza Zan: În măsura în care sunt compatibili cu muzica de nișă, da. Românul care apreciază, în general, trendul de masă, nu va aprecia un concert de jazz. A fost o vreme când „masa” era formată din oameni mai sensibili, mai curioși. Acea masă de români era perfect compatibilă cu muzica asta libertină.

Luiza Zan, una dintre cele mai bune cântărețe de muzică jazz din România Foto: arhiva personală

Matricea Românească: Îmi spuneai, într-o discuție, că pe tine te ascultă toată lumea – cei cu studii, cei fără studii, chiar și copiii de trei ani. De ce crezi că le place muzica ta? De ce arta ta rezonează cu o mare categorie de oameni?

Luiza Zan: Să nu extindem discuția dincolo de ceea ce am spus. Eu m-am referit la mine, nu neapărat la arta mea. Lăsând gluma la o parte, e adevărat că artistul, ca prezență fizică, poate decide în mare măsură dacă va fi iubit sau gonit. Evident, referindu-ne la acele arte care îl cer pe artist în întrevederea cu publicul. Dacă eu stau față în față cu un copil de trei ani, felul cum îl privesc va decide dacă mă va plăcea sau nu. Apoi, dacă mă privește în continuare atent, chiar și după cinci minute de stat plantată pe scenă, contează foarte mult cum îi cânt, cum duc către inima lui cuvintele care – presupunem că – poartă cu ele un mesaj.

Sunt un om normal, cu defecte, probleme, nevroze, melancolii, stări de liniște interioară

Matricea Românească: Ultimul tău album, Heritage, este despre familia ta. Ce moștenire îți dorești să lași în urmă? Cum ai vrea să te știe lumea peste ani?

Luiza Zan: Îmi doresc să scriu mai mult. Mai mult și mai bine. Să rămână cât mai mult din mine după. Din ideile și din poezia mea. Cred că fiecare om își dorește să fie ținut minte frumos, să se spună doar lucruri bune despre el… Chestia este că, pe măsură ce devii mai cunoscut, lumea are și cuvinte urâte de spus despre tine. Unii vorbesc urât așa, într-o doară, sub impresia unei cafele proaste sau a unui conflict personal, independent de omul pe care îl ponegrește. Mă liniștește gândul că nu sunt chiar atât de cunoscută. Încă.

Matricea Românească: Pe scenă vedem un artist cald, cu un zâmbet luminos și o voce-panaceu. Dar cum este Luiza Zan în viața de familie?

Luiza Zan: Vocea e prezentă uneori și în casă. Aia «panaceu». Îmi place să cred că nu sunt foarte diferită de omul de pe scenă. În ultima vreme, mă identific tot mai mult cu mine cea care cântă. În general, sunt un om foarte activ, în viața de zi cu zi. Petrec mult timp cu familia mea, mă tot documentez vis-à-vis de îmbunătățirile pe care aș mai putea să le aduc mamei și soției care urcă și coboară de pe scenă… Desigur, sunt un om normal, cu defecte, probleme, nevroze, melancolii, stări de liniște interioară etc. Mai normal, chiar, decât majoritatea. (râde)

Matricea Românească: Dar în postura de profesor de jazz și de canto?

Luiza Zan: Asta ar trebui să povestească elevii mei. Aș zice că sunt un profesor cool. Nu fac altceva decât să predau ce mi s-a predat. Plus câteva secrete învățate prin turnee, concerte, întâlniri, discuții, interviuri.

Eu nu văd muzica de film sau de teatru ca pe un element de decor, ci ca pe un personaj. Eu mă consider responsabilă cu acele cuvinte care nu se pot spune

Matricea Românească: De unde îți iei inspirația să compui și muzica pentru film și pentru teatru?

Luiza Zan: Asta e foarte simplu de răspuns. Din film, din teatru. Nu mă bag în proiecte care nu mă inspiră. Am mare, mare noroc, să fiu cooptată în echipă alături de actori fantastici, de regizori minunați. Să lucrez cu trend-setteri, precum genialul Radu Afrim, care, la rândul lui, stoarce geniul din fiecare artist cu care lucrează – și care e dispus să fie stors -, sau Claudiu Mitcu, un regizor de documentare grele, greu de înghițit, greu de privit, greu de rămas indiferent la sfârșitul proiecției…

Eu nu văd muzica de film sau de teatru ca pe un element de decor, ci ca pe un personaj. Eu mă consider responsabilă cu acele cuvinte care nu se pot spune. Dacă vrei, eu scriu în limbajul pe care îl cunosc: emoția scenelor. Sunt un om norocos. Sunt onorată când îmi văd numele scris pe același afiș cu al lui Radu Afrim, Emilian Oprea, Marius Manole, Crina Semciuc, Mihai Călin, Sebastian Marina, Alexandrina Ioana Costea, Elena Popa, Bogdan Nechifor, Marius Popa, WeAreBasca, Claudiu Mitcu. Sau HBO. (zâmbește)

Matricea Românească: Ce stare sufletească îi poate fi atribuită jazz-ului și de ce? Ce efect are jazz-ul asupra subconștientului tău, de exemplu?

Luiza Zan: Depinde de jazz. Eu prefer swing-ul. Perioada anilor 1935-1945. Cred că pot spune, fără urmă de îndoială, că fost cea mai melancolică și mai romantică etapă din scriitura jazz-istică.

Matricea Românească: Dă-ne, te rog, câteva repere pe care nu trebuie să le ratăm în peisajul jazz-ului autohton.

Luiza Zan: Mircea Tiberian este nu doar cel mai important muzician de jazz român, ci și unul din cei mai importanți promotori ai jazz-ului românesc peste hotare. Am să fac o înșiruire aleatorie a numelor de jazz care mie mi se par a fi cele mai sonore. Alex Man, Sorin Romanescu, Liviu Butoi, Nicolas Simion – un alt român ambasador al muzicii românești afară -, Elena Mîndru, Maria Răducanu, Jazzappella, Blue Noise, Mihai Iordache, Lucian Ban, Arcuș Trio, mai sunt o grămadă. Just Google it. Începeți cu „Luiza Zan”.

Matricea românească e acea origine de care, încercând să scăpăm, ne apropiem mai mult, cerșind-o înapoi în momente de maximă fericire, precum și în momente de deznădejde. Nu poți fi cu adevărat român fără să fii cu adevărat dornic

Matricea Românească: Definește, în câteva cuvinte, România / „matricea românească”. De ce faci parte din ea?

Luiza Zan: Romanian matrix is the one… A, în românește. Matricea românească e acea origine de care, încercând să scăpăm, ne apropiem mai mult, cerșind-o înapoi în momente de maximă fericire, precum și în momente de deznădejde. Nu poți fi cu adevărat român fără să fii cu adevărat dornic. Vorba ceea: „Ieși rău din pârău, că-i mai rău făr‘ de rău”.

„Povestea mea este povestea unei femei care cântă. Acesta este rostul meu”. Așa ni s-a recomandat Doina Lavric Parghel, o distinsă doamnă, care aduce în fața publicului autohton şi nu numai muzica tradițională românească. Pe Lavric Parghel am cunoscut-o la Curtea de Argeș, acolo unde a interpretat câteva melodii uimitoare, cu prilejul unui vernisaj al unor artiști, între care s-a numărat și soțul ei, Virgil Parghel.

Blândețea Doinei Lavric Parghel ne-a atras instantaneu și nu am avut nicio putinţă de scăpare, pentru că ne comportam precum fluturii care caută lumina în ceasul negru al nopții. Într-un mediu haotic, populat de oameni care consideră că spiritul nu are nevoie de panaceu, discuția cu interpreta ne-a înseninat ziua și ne-a oferit momente care nu vor fi uitate prea curând.

Matricea Românească a avut privilegiul de a întâlni un om pasionat, transfigurat atunci când interpretează un cântec tradițional. Doina Lavric Parghel „apelează” la o singură „armă” atunci când se află pe scenă, dar care s-a dovedit a fi cea mai eficientă: sufletul.

„Nu mă îmbrac în portul popular pentru că, atunci când te recomanzi drept cântăreț de muzică populară, costumul te ajută foarte mult, te recomandă. Costumul acesta îți dă credibilitate. Ești mai mult sau mai puțin convingător. Când ești fără costum, atunci să te văd că tu convingi, că exprimi o spiritualitate a locului, că ești de acolo! Am zis: «Ia să văd, sunt de acolo? Oamenii mă cred pe cuvânt? Pot să produc o stare? Sunt capabilă să fac asta?»”, a explicat artista, exclusiv pentru Matricea Românească.

Cântece cu povești rostite

Interpreta iubește doinele – numele parcă i-a fost predestinat -, de aceea, repertoriul său cuprinde foarte multe astfel de piese, iar cântecele nu sunt cântate oricum, ci sunt însoțite de scurte povești, rostite de vocea care încălzește inima ascultătorului. Ca o confirmare a valorii sale artistice, Doina Parghel a împărţit scena şi cu binecunoscutul interpret de muzică tradițională Grigore Leșe.

Doina Lavric Parghel, cântând la un vernisaj de la Curtea de Argeș Foto: Mihai Vladu

„Îmi plac cântecele «pe gol», și așa le cânt, dar și acompaniindu-mă de cobză. Numai de cobză. Mă mai și opresc și rostesc câte ceva. Comunic cu publicul. Îi spun mereu că și cu dragostea asta, îți trebuie minte-n cap, ca s-o poți purta. Și apoi cânt melodii de dragoste. Sau spun o poveste. De exemplu, despre o fată, care s-a măritat, săraca, deși avea 20 de ani. Sau, altă poveste, despre un împărat și-o împărăteasă, care aveau o singură fată foarte frumoasă, dar cam leneșă. Și nici n-avea chef de treabă. Atunci, au chemat pe toți înțelepții împărăției: «Ce să facem cu fata asta?». Înțelepții s-au sfătuit trei zile și trei nopți. Și au spus așa: «Înălțate împărate și înălțată împărăteasă, ne-am sfătuit noi și am gândit așa – ce vă spunem noi, să nu vă fie cu supărare – fata, când nu-i bună de nimic, e bună de măritat!»”.

Publicului îi cânți cântecul de jale, care vorbește despre dispariția celui drag, despre durerea ta adâncă, de te doare și ultimul fir de păr din cap

Doina Lavric a dezvăluit, pentru Matricea Românească, izvorul inspirației celor mai frumoase și mai înduioșătoare cântece tradiționale românești: durerea. De la ea am aflat că omul îndurerat este cel care cântă cu atâta patos, încât învăluie în suferință și ascultătorul, pentru care numai lacrimile pot vorbi. Este de prisos să mai menționăm că, atunci când cântă, și interpreta noastră simte de multe ori cum lacrimile vor să se arate, dar „le stăpânesc. Ele vin, dar te oprești, pentru că e omenesc. Respiri, te oprești, și lumea te înțelege”.

Copiii, fascinați de cântecele Doinei Parghel

„Omul cântă când are nevoie să-i fie sufletul oblojit. Nu când este deja oblojit, nu când e reparat, nu când este perfect. Atunci, nu ai nevoie de nimic, nu ai nevoie de doftor. Dar când ți-e sufletul amărât… «Cine nu-i mâncat de rele / Nu știe a cânta de jele». Inspirația vine din suferință. Lucian Blaga spunea: «Nicio suferință nu-i atât de mare, să nu se preschimbe-n cântare». Cântecul trebuie să fie cântare. Laşi lacrimile acasă, nu te smiorcăi. Apoi, transfigurezi. De aceea, cântecul e minunat. De ce e trist cântecul? De aia e trist, pentru că de acolo vine, din tristețe. Publicului îi cânți cântecul de jale, care vorbește despre dispariția celui drag, despre durerea ta adâncă, de te doare și ultimul fir de păr din cap. Vorbești despre război, despre lucruri strașnice, și totuși nu te poți abține să asculți. Vrei să asculți o dată, și înc-o dată. Ai nevoie de durerea aceea, ca să te vindeci și pe tine”.

Muzica tradițională aduce „un ban mai puțin, sau deloc”

De ce muzică tradițională și nu populară? La această întrebare, Doina Parghel a răspuns cu eleganță, subliniind că a ales-o pe cea dintâi, pentru că „este ceea ce pătrunde în spiritualitatea noastră și rămâne și peste 2-300 de ani”, drept pentru care a rezistat tentației de a alege să interpreteze muzică populară, cea care se cântă într-un anumit moment, asumându-şi să câștige „un ban mai puțin, sau deloc”. „Acum e populară maneaua, care a intrat și în folclor, în muzica populară țărănească – s-au întrepătruns și sunt ceea ce se cântă acum. Unora le place, unora nu”.

Lumea e atrasă de muzica tradițională. E fals să spunem: «Nu le dăm asta, pentru că ei au nevoie de altceva. Nu se cere»

Artista își apără repertoriul care îi place și pe care-l prețuiește și este mulțumită deoarece, de-a lungul anilor, s-a bucurat de aprecierile românilor, ea punctând că niciodată nu i-a fost respinsă munca.

„Lumea e atrasă de muzica tradițională. E fals să spunem: «Nu le dăm asta, pentru că ei au nevoie de altceva. Nu se cere». Aceasta este justificarea noastră meschină, pentru că ne e lene, pentru că nu știm, pentru că vrem succesul facil, pentru că vrem banii câștigați ușor. Nu mi s-a întâmplat să fiu respinsă – nu eu, ci ceea ce fac – niciodată. În public se află țărani, intelectuali, muncitori, oameni de mâna a treia sau a șaptea, ce contează?”.

Datorită Doinei Lavric Parghel, un artist de suflet, mândru purtător al rădăcinilor sale, am înţeles mai bine frumusețea muzicii tradiționale românești. Ascultând-o, ne-am întristat, am zâmbit, apoi ne-am înseninat – semn că muzica ei şi-a împlinit menirea.