Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

patrie

Secolul al XIX-lea reprezintă perioada marilor prefaceri ale societății românești, când aceasta se îndreaptă cu pași mari către civilizația occidentală și își stabilește fundamentele propriei culturi. Între cei care au contribuit la aceste realizări se numără numeroase personalități politice și culturale, dar și unii reprezentanți ai mediului ecleziastic, a căror memorie este astăzi din păcate lăsată în uitare: frații Neofit (1803/1808-1884) și Filaret Scriban (1811-1873).

 

Născuți în familia unui preot din satul Burdujeni, în județul Suceava, cei doi au rămas orfani de tineri, fiind nevoiți să-și câștige traiul prin propria muncă. Autodidacți convinși, au folosit orele rămase pentru a se dedica studiului, în condiții mai mult decât dificile, așa cum arăta unul dintre biografii lui Filaret Scriban, Constantin Erbiceanu: „învăța lecțiile nu ziua, căci era slugă, ci noaptea, şi nu la lumânare, căci nimeni nu îi da, ci suindu-se în spatele caselor mănăstirii pe niște stânjeni de lemn, la lumina lunii”.

 

Au primit numele Scriban datorită erudiției lor

Efortul și talentul lor pentru studiu nu au rămas nerăsplătite, cei doi fiind remarcați de către mitropolitul moldovean Veniamin Costachi (1803-1842), care i-a trimis să studieze, ca bursieri, la Gimnaziul Vasilian din Iași, devenit ulterior, din 1835, Academia Mihăileană, prima instituție de învățământ superior din Moldova. Aici își vor primi cei doi numele de Scriban, dat de un profesor impresionat de dragostea lor pentru carte, transpusă în vastele cunoștințe dobândite: amândoi vorbeau limbile franceză și rusă, cel mai mare cunoștea limba elină, mezinul latina, și niciuna dintre disciplinele umaniste și teologice nu le era străină.

Drumurile fraților s-au despărțit pentru o vreme la anul 1839, când Filaret a fost trimis de către mitropolitul Veniamin la Kiev, ca bursier al Academiei Duhovnicești înființate de ierarhul de origine română Petru Movilă, cea mai prestigioasă instituție de învățământ teologic superior a epocii. A absolvit cursurile acesteia în doar doi ani, devenind primul român care a obținut titlul de „magistru în teologie”. Tot aici a ales să intre în viața monahală, fiind călugărit chiar de către mitropolitul Kievului, Filaret Amfiteatrovici – a cărui apreciere pentru tânărul teolog român se oglindește în faptul că i-a dat numele său de călugărie. În această perioadă, Neofit Scriban, care se călugărise mai înainte, lua calea Bucureștilor, la îndemnul profesorului său, Eftimie Murgu, urmând cursuri la școala de la Sfântul Sava și revenind apoi la Iași, unde a fost numit predicator și catehet la Mitropolie.

 

„Educația este cauza progresului sau eşecului unui nații”

După întoarcerea în țară a lui Filaret, frații Scriban s-au implicat activ în reorganizarea învățământului din Moldova, fiind conștienți, așa cum spunea Neofit, că educația reprezintă principala cauză a „propășirii sau căderii unei nații”. Amândoi au activat ca profesori pentru mai multe discipline, directori de școli și rectori ai Seminarului înființat de către mitropolitul Veniamin la mănăstirea Socola. De asemenea, ei au elaborat noi regulamente, au editat manuale și traduceri, promovând la rându-le tineri merituoși, precum viitorul episcop de Roman, Melchisedec Ștefănescu, și punând astfel bazele învățământului teologic superior în Moldova, ce s-a concretizat, la anul 1860, prin înființarea Facultății de Teologie din Iași, prima din Principate, unde Filaret a fost profesor.

2

Spiritul constructiv și reformator al celor doi frați, deveniți arhierei-titulari de Stavropoleos, respectiv Edessa, le-a adus și numeroase neplăceri, aceștia fiind persecutați sub acuzațiile false de rusofilie – în cazul lui Filaret, iar în cazul lui Neofit de idei progresiste [precum citirea lui Voltaire sau (sic!) cântatul la vioară] – și obligați pentru o perioadă să părăsească Iașiul. Însă caracterul lor demn, constant, datorită căruia își câștigaseră numeroși prieteni printre personalitățile vremii, precum mitropolitul Sofronie Miclescu, domnitorul Grigore al V-lea Ghica, principele Alexandru Scarlat Sturdza sau Gheorghe Asachi, le-a permis să treacă și peste această perioadă de exil, cei doi revenind în viața publică ieșeană la momentul potrivit pentru a sprijini înfăptuirea celei mai importante realizări românești din secolul al XIX-lea: Unirea Principatelor.

 

Cum înțelegeau Scribanii sa fie patrioți

Din proprie inițiativă, frații Scriban au cerut să fie aleși deputați din partea clerului moldovean în Divanul ad-hoc (1857), unde au pledat constant pentru unire și independență. De asemenea, mica lor proprietate de lângă mănăstirea Socola a devenit locul întrunirilor secrete ale membrilor comitetului unionist, precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri ori Costache Negri. Pe lângă acestea, cei doi au sprijinit cauza Unirii prin mai multe articole și publicații, atât în țară cât și în străinătate, iar Neofit a fost cel care a înmânat protestul unioniștilor moldoveni membrilor Comisiei europene aflați la București. Tot lui i se datorează unul dintre primele articole dedicate Unirii: „Salutare României la 1859, ianuarie 24”, apărut în ziarul Steaua Dunării.

Patriotismul incontestabil al fraților Scriban s-a regăsit și în atașamentul lor neclintit față de Biserică, cei doi având o viziune clară a rolului acesteia în societatea românească și apărând-o, cu prețul propriei situații, în fața amestecurilor nejustificate ale puterii de stat, care dorea să se impună în alegerea episcopilor, în cadrul „luptei pentru canonicitate”, anticipând corect efectele nefaste ale secularizării.

Cei doi episcopi, care își dorm somnul de veci în biserica pe care au ctitorit-o în satul lor natal, Burdujeni, merită să fie amintiți ca modele de educație, de conștiință a datoriei și atașament față de propriile crezuri, ei reprezentând un aspect important al contribuției mediului ecleziastic la formarea națiunii române moderne.

Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de admitere la facultățile din nord-estul României, m-a surprins că numărul participanților a depășit recordul anilor anteriori: peste o mie de tineri au venit să înțeleagă cum pot contribui la realizarea unirii naționale, dorită cu ardoare cu fiecare an ce trece peste istoria țării. Tineri români din țară, din Basarabia și din străinătate s-au adunat în poiana împrejmuită de brazi, din zona Nemțișorului, ghidați de dor și de dragostea de patrie.

Pentru că tabăra are, în principal, caracter creștin-ortodox, am învățat că esențiala valoare care ține un neam unit este credința. Am fost încurajați să credem. Să credem în Dumnezeu, în noi, în ceilalți. Să credem din toată ființa că putem schimba lucrurile în bine și să luptăm pentru crezul nostru. Să ne stabilim idealul și să ne încredem în el, căci, așa cum spune și Anatole France, „pentru a realiza lucruri mari trebuie să și visăm. Trebuie să credem, nu numai să plănuim”. Cu acest crez ne-am rugat împreună, iar când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Seminarele s-au transformat ușor în reale lecții de istorie. Ni s-a vorbit de sacrificiul, suferința și curajul celor care, cu secole în urmă, au luptat până la ultima suflare pentru acest pământ. Din păcate, cărțile de istorie nu prezintă și acele scene în care țăranii se aruncau voluntar în goana războiului pentru a-și apăra glia, murind acoperiți de sângele dușmanului și cu zâmbetul pe buze că și-au împlinit datoria față de patrie, sau cele în care frontul devenea leagănul celor mai strânse prietenii, demonstrate în bătaia obuzelor. Când ni se povesteau astfel de lucruri, puteam vedea o lucire tainică, adâncă, în ochii celorlalți: scânteia unui imbold mut, a unei speranțe înnoite.

Când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Ne-am bucurat de prezența părintelui diacon Adrian Sorin Mihalache, licențiat în matematică și teologie, cu master în psihologie, filosofie, teologie și fizică teoretică, cel care ne-a invitat la o conferință pe baza temei propuse. De la dumnealui am învățat că nu poți uni un neam dacă tu însuți ești dezbinat lăuntric, că unirea trebuie să înceapă din interiorul fiecăruia dintre noi. Că ar trebui să ne unim în cadrul țării, iar după să primim alături teritoriile pierdute, și că fiecare persoană deține o putere extraordinară, pe care de multe ori nici nu o cunoaște, deci nici nu o valorifică. Suntem mulți și suntem puternici. Ce ne oprește să luptăm pentru ce ne dorim?

Am realizat poate una dintre cele mai mari hore din țară, am refăcut cursul istoric pe perioada unui mileniu și am fredonat împreună frumoasele cântece patriotice românești. Unul dintre cele mai profunde momente a fost acela al defilării voluntarilor cu un tricolor de mari dimensiuni (foto deschidere), care a trezit în noi conștiința că suntem români, că avem o patrie care ne strigă. Am văzut mulți tineri cu lacrimi în ochi, lacrimi care se amestecau cu ploaia ce începuse să cadă din ce în ce mai năvalnic, de parcă și cerul plângea pentru țară. În acele clipe, nu mai eram români veniți de pretutindeni, locuitori ai altor țări, eram doar români, trăind la fel bucuria revederii.

Din ce în ce mai mulți tineri, îndrumați de preoți și profesori, sunt implicați în evenimente similare, iar acesta este un lucru bun. Este un semn că se dorește din ce în ce mai ardent o îmbunătățire a situației generale și unitate. Încet, lucrurile se mișcă, se transformă, și poate dacă nu aș fi trăit o astfel de experiență, nu aș fi crezut că ne îndreptăm spre schimbare. Din spate vin forțe noi, bine informate și cu țeluri precise. Aparent, totul stagnează. În realitate, se apropie o furtună.

Matricea Românească a sărbătorit un 27 martie istoric pentru Ţară aproape de tinerii români basarabeni, dându-le în dar gânduri bune şi un crâmpei – tangibil – de speranţă.

Scriam zilele trecute despre riscul Centenarului, despre formula inedită a unui nou produs bun de vândut, și chiar mă apăsa această realitate, care se dovedește parțial a fi adevărată. De ce spun  parțial? Pentru că, astăzi, am avut o revelație, care aidoma unei guri proaspete de aer mi-a redat speranța.

Am pășit din nou pragul Liceului în care am învățat. Lăcaș de studiu în cele mai bune tradiții, Liceul Teoretic „Hyperion” este un loc în care revin mereu cu mult entuziasm și drag de oameni. De această dată mi-am îndeplinit, sper cu brio, misiunea de mesager, aducându-le unor adolescenți dornici de carte Revista inaugurală Matricea Românească, la fericita ocazie a Centenarului Unirii Basarabiei cu România (27 martie 1918 – 2018). Nu cred că am fi putut găsi un prilej mai prielnic, mai încărcat de simbolism.

Matricea Românească le-a făcut o surpriză de 27 martie elevilor basarabeni. Ascultă aici scrisoarea transmisă de către conducerea Asociaţiei tinerilor de la Liceul Teoretic „Hyperion” din Durleşti

Și pentru că venisem la alma mater-ul unde m-am format doisprezece ani, m-am pregătit ca la carte, însă am renunțat la discurs în favoarea unei discuții lejere cu copiii, care s-au dovedit a fi atât de curați, de simpli și de prietenoși încât, preț de câteva clipe, m-am mândrit de viitorul nostru. Am văzut în privirile lor niște scântei jucăușe, niște frânturi de optimism care cu siguranță va da roade pe un teren fertil.

Le-am vorbit copiilor despre pasiunea scrisului, despre importanța cărților, despre curajul strămoșilor și despre necesitatea acută de a cultiva elite, care vor reuși aidoma celor din Sfatul Țării să ridice țara din genunchi. M-au privit cu atenție, mi-au fixat ideile în caiete și au pus întrebări, de parcă le-aș fi adus o rețetă unică a succesului

Le-am vorbit despre pasiunea scrisului, despre importanța cărților, despre curajul strămoșilor și despre necesitatea acută de a cultiva elite, care vor reuși aidoma celor din Sfatul Țării să ridice țara din genunchi. M-au privit cu atenție, mi-au fixat ideile în caiete și au pus întrebări, de parcă le-aș fi adus o rețetă unică a succesului.

Știți de ce scriu aceste lucruri? Deoarece ele fac diferența, ele ne asigură un loc în posteritate. Nici banii, nici corporațiile, nici chiar promisiunea unui viitor asigurat nu aduc atâta satisfacție cât niște copii luminoși care vor realiza schimbarea, vor aduce viitorul și progresul la ei acasă. Sunt niște pui de români mândri, alimentați cu dragoste și multă credință, care vor revendica vreodată ceea ce ni se cuvine pe bună dreptate și vor purta în inimi însemnele demnității române, reîntregind o țară și dăruind speranță.

Corina Moisei

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Avem oare conștiință ca neam, căci de credință vedem la orice pas și sărbătoare că nu ducem lipsă? Conștiință față de strămoșii noștri, față de ce ne-au lăsat aceștia. Poate vă întrebați care este paralela și unde va duce aceasta.

Azi, 26 iunie, sărbătorim Ziua Drapelului Național al României. Întrebarea pe care mi-o tot pun aproape în fiecare an când se apropie această zi este aceea dacă iar doar vom atârna câte un steag pe ici, pe colo, pe bulevardele orașelor. Aparent acest răspuns l-am primit, printr-o simplă observație, în fiecare an.

Revenind la paralela făcută mai sus, observăm cu orice prilej că suntem un popor credincios, că ne închinăm la icoane și că păstrăm toate obiceiurile creștinești cu sfințenie, revoltându-ne că se dorește scoaterea materiei Religie din școli. Când vine vorba însă alte lucruri, cum ar fi conștiința noastră ca neam, etică, principii, corectitudine, suntem ușor pasivi și nu punem accentul pe ele, iar dacă noi poate nu am fost educați în acest sens și conștientizăm că este o problemă, măcar cu cei care reprezintă viitorul să o facem.

Drapelul țării noastre, deși o să vi se pară poate ușor exagerat, dar poate astfel îi vom înțelege importanța, îl putem compara cu o icoană. Spun asta, deoarece aşa cum persoana remarcabilă dintr-o icoană poate reprezenta o ființă care a făcut un sacrificiu suprem sau gesturi nemărginite de bunătate față de semeni și multe altele, la fel și drapelul unei țări, nu doar al nostru, reprezintă sângele vărsat pentru poporul acesteia, sacrificul făcut de strămoși pentru țara lor, din dragostea nemărginită purtată ei și poporului.

Drapelul țării noastre îl putem compara cu o icoană

O altă întrebare pe care mi-o tot pun cu privire la acest subiect este dacă știm – sau câți dintre noi știm – ce reprezintă culorile drapelului nostru. Răspunsul, în mod evident, mi-l ofer tot singură și voi spune că probabil foarte puțini, cu riscul de a generaliza. Culoarea roșie a fost aleasă pentru a sugera sângele înaintaşilor noştri vărsat pe pământul românesc de-a lungul veacurilor. El îndeamnă ca dragostea faţă de neam şi de ţară să fie la fel de aprinsă ca focul roşu din steag. Galbenul reprezintă grandoarea ţării, prestigiul şi virtutea. Culoarea de un albastru cobalt semnifică seninul cerului, al cugetului şi gândirii neamului românesc, credinţa şi puterea cu care suntem legaţi de pământul patriei. Aceste trei culori se regăsesc în istoria neamului nostru încă din secolul al XV-lea, iar în mod oficial din anul 1834.

Când simțim câtă greutate istorică și însemnătate atârnă de aceste trei culori și ajungem să conștientizăm importanța drapelului, parcă ne este greu să mai fim indiferenți și pasivi față de el. Atitudinea cu care este tratat sau mai simplu spus, indiferența cu care este tratat, ne mişcă. Lipsa unei educații istorice și a unui respect față de neamul nostru și faţă de strămoșii noștri, lucru care pleacă din școală, faptul că puțini suntem cei care  știm când are loc Ziua Drapelului Național îmi evocă o blazare excepțional redată într-un film, care spune: „Lasă-i să moară proști!”.

 

Foto: Pavilion al Marinei Militare române, în Muzeul Marinei din Constanţa

patrie

Frații Neofit şi Filaret Scriban: doi autodidacți care au ajuns mari cărturari și reformatori ai învățământului. „Învăța lecțiile nu ziua, căci era slugă, ci noaptea, şi nu la lumânare, căci nimeni nu îi da"

25 septembrie 2019 |
Secolul al XIX-lea reprezintă perioada marilor prefaceri ale societății românești, când aceasta se îndreaptă cu pași mari către civilizația occidentală și își stabilește fundamentele propriei culturi. Între cei care au contribuit la aceste realizări...

Suntem mulți și suntem puternici

8 august 2018 |
Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de...

Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric

27 martie 2018 |
Matricea Românească a sărbătorit un 27 martie istoric pentru Ţară aproape de tinerii români basarabeni, dându-le în dar gânduri bune şi un crâmpei - tangibil - de speranţă. Scriam zilele trecute despre riscul Centenarului, despre formula inedită a unui...

Indiferență sau Credință?

26 iunie 2017 |
Avem oare conștiință ca neam, căci de credință vedem la orice pas și sărbătoare că nu ducem lipsă? Conștiință față de strămoșii noștri, față de ce ne-au lăsat aceștia. Poate vă întrebați care este paralela și unde va duce aceasta. Azi, 26...

 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează