ţară

În pragul venerabilei vârste de 100 de ani, România ar trebui să se bucure de realizările fiilor ei, şi mai ales de cele ale nepoţilor şi strănepoţilor ei. În schimb, bătrâna noastră doamnă prezintă semnele unei senilităţi avansate. Însănătoşirea ei trebuie să fie misiunea noastră sfântă.

La fel cum o căsătorie nu poate dura, dacă se construieşte exclusiv pe pasiunea pentru botox, tot astfel relaţia cu Ţara ta nu se poate construi pe aparenţe, pe simulacru şi pe neimplicare. La 100 de ani de când s-a făcut mare, iar adversarii ei au scăzut, România nu merită micimea flagrantă a multora şi nici ipocrizia şi venalitatea cu care nenumăraţi oportunişti (neofiţi şi experimentaţi) o vor gratula, în toamna marilor bugete (cursa a început, de luni bune). Nu merită bătăi în piept şi peroraţii fără substanţă şi fără convingere, nu merită să fie agresată de incultură, nu merită ca istoria-i să se ducă pe apa Sâmbetei, erodată de Alzheimerul nihilismului individual.

România se senilizează când suntem autosuficienţi şi ne credem buricul pământului, căci filistinismul e boală insidioasă şi agresivă. România se senilizează când vechi metehne se întăresc în mod de viaţă, când impostorii devin “influenceri”, când romgleza ia locul unei limbi cristaline, care şi-a curăţat matca sute de ani, dar e-acum hiper-poluată de importuri găunoase, care ascund sub un ambalaj aurit apucături fetide.

La fel cum o căsătorie nu poate dura, dacă se construieşte exclusiv pe pasiunea pentru botox, tot astfel relaţia cu Ţara ta nu se poate construi pe aparenţe, pe simulacru şi pe neimplicare

România se senilizează pentru că uită cine a fost şi unde îi e casa, pentru că fiii ei, în loc s-o viziteze, se îndrăgostesc şi apoi se mută în alte ţări, îşi schimbă numele şi nu mai dau nici un semn – ba, mai mult, o vorbesc de rău. România se senilizează fiindcă nu mai e nimeni să o întrebe ce mai face, căci toţi şi-au găsit mame-surogat, pretextând convenabil, după ce i-au supt ţâţa vreo 30 de ani, că patria e acolo unde ţi-e bine. România se senilizează pentru că a suferit mult şi rănile-i sunt adânci. Dar mai ales pentru că un copac bătrân se usucă, dacă e tăiat, în loc să fie udat.

Să ne bucurăm că România face 100 de ani, sau să ne îngrijorăm că senilizarea-i e ireversibilă?

Cu cât vom fi mai senini faţă de starea României, cu atât ea va fi mai senilă. Şi, cu cât vom fi mai indignaţi faţă de senilizarea ei galopantă, cu cât vom lucra mai mult la recuperarea ei, cu atât bătrânica asta minunată ne va zâmbi mai mult, ca soarele dreptăţii pe câmpia de la Blaj.

România 100 ar trebui să fie despre seninătate, nu despre senilitate în forme avansate.

Foto deschidere: Bătrână la balcon, Drobeta-Turnu Severin

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

• Despre
• Ultimele Postari

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

Biblioteca românească din Freiburg, înfiinţată de Virgil Mihăilescu în 1949, este nu doar exponenţială, ci fundamentală pentru exilul românesc. Un gând despre Biblioteca de la Freiburg, semnat de Alex Filimon, la debutul pe Matricea Românească.

Doina este o formă de durere continuă, fără pauze și sincope. Ea are o putere tămăduitoare foarte mare pentru sufletele erodate de timp și de vicisitudinile Istoriei. Ce se uită de multe ori, sau se omite, este puterea doinei de a salva generațiile, de a vindeca trecutul în prezent, și prezentul în trecut. Tinerii sunt puși, astăzi, în fața unei istorii care nu vorbește pe limba lor și nici nu are încă intuiția de a inventa o doină. Biblioteca de la Freiburg este, poate, cel mai potrivit exemplu în acest sens.

Inițial vă veți întreba ce legătură au tinerii de astăzi cu Biblioteca din Freiburg (o adevărată bijuterie a exilului românesc) în afară de clasica apropiere culturală. Aparent, răspunsul ar fi foarte simplu: identitate, cultură românească, spiritualitate, spirit românesc, românitate etc. Însă, pentru cei tineri, acest univers nobil este mai mult abstract, deoarece le lipseste suferința îndelungată, supliciul sufletesc de a fi înstrăinat nu doar de propria țară, ci de propria persoană în genere. Ei au nevoie de o poveste, de o doină a exilului românesc dincolo de o istorie oficială, unde predomină ușor sterilitatea, și de istorisiri disonante ale unor personaje înzestrate cu puțină culoare. Biblioteca nu este o proprietate privată, ci un bun public în sens tehnic. Pericolul intervine când această graniță este încălcată și, într-un sens metaforic, biblioteca se retrage într-un Olimp exclusivist, refuzând să-și ocupe locul în societatea actuală. Tinerii nu vor urca în acest tărâm. Pe ei nu îi reprezintă.

În general, tinerii sunt speriați de măreție, de ideal și vise înalte, dar caută necontenit epicul în viețile lor. Cuvinte precum spiritualitate, spirit anticomunist, pribegie îi sperie. De ce spun acest lucru? Generațiile din trecut nu au găsit cele mai frumoase povești pe care să le dea mai departe actualei generații. În schimb, s-au comportat ca și cum junii de astăzi sunt îndatorați în vreun fel să contribuie la conservarea unei lumi pe care au primit-o de-a gata. Aici apare o distanță ireconciliabilă, o prăpastie abruptă între cele două, o formă de neînțelegere care conduce către un conflict între ,,cei noi și cei vechi’’.

Tinerii au nevoie de o poveste, de o doină a exilului românesc dincolo de o istorie oficială, unde predomină ușor sterilitatea, și de istorisiri disonante ale unor personaje înzestrate cu puțină culoare

Am menționat de ireconciliere deoarece nici una dintre generații nu are unghiul de abordare potrivit. Pe de o parte, generațiile de aur se autoproclamă titanii, păstorii și pionii de sacrificiu ai lumii în care cu toți trăim, pe de altă parte generația tânără, cu o sensibilitate mai mult tehnologică decât culturală, nu îi înțelege. Sunt ferm convins că Biblioteca din Freiburg nu ar muri încet într-o obscuritate a opiniei publice dacă ar avea ceva – sau nișcai, cum spunea Alexandru Paleologu – activitate virtuală. Stiu că mulți interpretează această idee ca fiind un adevărat sacrilegiu. Ar fi frumos între timp să salveze și o bibliotecă românească aflată în spațiul intelectual german.

Orice bibliotecă are nevoie de o poveste. Ea supraviețuiește istoriei cu povești, cu oameni, și are o memorie proprie. Fără o doină a exilului românesc, Biblioteca de la Freiburg va pieri pe limba ei. Cuvintele în sine au o memorie proprie şi vie. Istoria se mai poate încurca în oralitatea evenimentelor, însă cuvintele trăiesc independent de fapte, oferind şi mai multă certitudine când istoria se îngălbenește printre rândurile vremii.

Domnule, fă o bibliotecă românească!

Biblioteca Românească din Freiburg este expresia granitică a forţei Cuvântului în istorie, Cuvânt ce se transformă în „slovă”, „slovă” ce se transformă în „carte” şi „carte” ce se tranformă în „tezaur”. Acest lanţ trofic îmbogăţeste povestea Bibliotecii Române din Freiburg, împământenind-o ca o mărturisire a exilului românesc care îşi reface universul cultural de acasă. Istoricul Matei Cazacu surprinde sorgintea acestui început de exil românesc mărturisind că „după război, venind în Freiburg [Virgil Mihăilescu n.a.] în zona de ocupaţie franceză, a întâlnit un ofiţer francez de origine română care i-a spus: Domnule, fă o bibliotecă românească! Ideea era să-i mai aduni pe români în jurul unei cărţi, a unei discuţii, mai o lacrimă despre ţară”. Virgil Mihăilescu, protagonistul acestei descrieri, după doi ani de pribegie prin Germania, hotărăşte împreună cu un grup de refugiaţi români să organizeze o bibliotecă românească, în spiritul dezideratului „unitate prin cultură”, în spiritul nevoii de refacere a universului românesc, şi sub semnul militării libere faţă de regimul de la Bucureşti.

O astfel de poveste trebuie împărtășită generațiilor tinere. Și nu trebuie să ne mire când vor ”share-ui” povestea Freiburgului pe Facebook. Atunci vom ști că am câştigat ceva ca societate și ca oameni. Până atunci, sper doar ca decalajul inter-generațional să nu se transforme într-o gaură neagră pentru cultura română!

Foto deschidere: europalibera.org

Când e românul mai năpăstuit pe astă lume, un singur cuvânt sfânt are pe buze, chiar de-ar fi necredincios: “Mamă!” Eminescu, în clipele lui de mizerie studenţească, de la Viena sau Berlin, avea o singură vorbă mai grea, unica pe care o ştia de la tată-su: “…tu-i mama nevoii”.

Românul se întoarce la mamă, spiritual şi fizic, când îi e rău şi, uneori, când îi e bine. Lingvistica mirării la români conţine şi exclamaţia: “Mamă!”, şi strigarea “Mama mea!”. Când duşmanul e ante portas, reale sau alegorice, românul, înţelept, fie zice, lapidar, “mama lor!”, fie îmbrăţişează vicisitudinea şi plonjează temerar în vâltoarea vieţii, ghidat de un principiu sănătos şi deloc fatalist: “Decât să plângă mama mea, mai bine plângă mama lor!” Pentru mamă şi pentru familie, românul, neutralizat de multe izuri ale Istoriei, devine om de acţiune, dispus să se arunce, cum zice un cântec al tribunelor, “pe ei, pe mama lor”.

E în strigarea noastră “Mamă!”, mereu rostită cu nerv, chiar şi când e spusă cu sfială, un amestec de grozăvie cu adoraţie, ca într-o pietà. La mamă ne plângem şi ne rugăm, pentru că ştim că ea poartă într-însa rezolvarea miraculoasă a tuturor grijilor noastre. E incitantă şi frumoasă uneori viaţa între străini, dar luminile Occidentului n-au făcut niciodată cât luminile abia pâlpâinde din ochii stinşi ai unei mame bătrâne.

E incitantă şi frumoasă uneori viaţa între străini, dar luminile Occidentului n-au făcut niciodată cât luminile abia pâlpâinde din ochii stinşi ai unei mame bătrâne

Nu există, pentru un om, decât o mamă şi o ţară. A o trăda pe una este a o trăda pe cealaltă. În nervurile din palmele muncite ale mamei, cine va privi cu atenţie va vedea striaţiile pământului sfânt care ne-a crescut, de mici, din colbul copilăriei. Există multe lucruri importante într-o viaţă de om, dar nici unul atât de sfânt precum mama.

Mama în limba – mamă

Românul e vai de mama lui când e trist şi copleşit de necazuri, petrece de mama focului când e vesel, detestă a merge la mama dracului pentru că primul lui gând e să rămână acasă, lângă mamă şi familie, se plânge că nu i-a mai mers aşa rău de când mama m-a făcut, îi trage cui îl antagonizează o mamă de bătaie, se fereşte de mama soacră ca de Muma-Pădurii, zice despre lacom şi arivist că ar vinde-o şi pe mamă-sa, îl dispreţuieşte pe asupritorul lui, care n-are nici mamă, nici tată.

“Vino mamă să mă vezi / la spitalul de obezi”, cânta un om de litere fiu al Moldovei, şi e în chemarea lui tragi-comică un adevăr adânc: prin întoarcerea la mamă ne verificăm întreaga fiinţă, în momentele de cumpănă şi de graţie. Mama este farul nostru moral.

Şi mai e ceva Mama: o realitate şi un ideal cărora le suntem tributari o viaţă de om. Mult după ce mama noastră nu va mai fi să ne arate cum stăm, vom reveni cu gândul şi cu sufletul la figura ei duioasă, pentru că întoarcerea la mamă nu e altceva decât întoarcerea la Matrice.

Ilustraţie deschidere: montaj după clipart-library.com

Dacă sunteţi ca mine, aveţi probabil puţin peste 30 de ani – şi vă întrebaţi ce să faceţi cu viitorul vostru. Lumea vă oferă, în aparenţă, o sumedenie de posibilităţi. Încă o bursă peste hotare, poate încă un master sau un doctorat. O carieră într-o corporaţie multinaţională, sau – dacă sunteţi temerari – una pe cont propriu. Poate o stabilire peste hotare, departe de dezamăgirea numită România. Viitorul e încă deschis dezbaterii, şi asta – dincolo de a vă speria – vă provoacă o plăcere absolută. Pentru că despre asta e libertatea, nu-i aşa? Despre drepturi, despre posibilităţi şi despre uşi deschise pe termen nedefinit.

Dar mai e despre ceva libertatea: despre responsabilităţi asumate. Or, asumarea de responsabilităţi, dragi colegi de generaţie, e un capitol la care mai aveţi de lucrat. În primul rând, începeţi prin a vă asuma ceea ce sunteţi: sunteţi români. Nu englezi, nu americani, nici măcar occidentali. Sunteţi români, adică o frumoasă ciudăţenie şi mixtură a istoriei, dar şi – esenţialmente – ţărani cu rădăcini adânci. Asta chiar dacă aveţi meeting-uri, training-uri, task-uri şi challenge-uri on a daily basis, toate menite să vă ţină sclavii no-questions-asked ai ciclului birou – pat – birou. Glia strămoşească, pentru care cei dinaintea noastră au murit şi s-au luptat să o apere mii de ani, nu e ruşine şi nici bagatelă. Trebuie să ştii ce eşti pentru a deveni mai mult, sau mai bine. Şi mai trebuie să îţi pese de ceea ce eşti.

Asumaţi-vă, apoi, prezentul, şi construiţi-vă viitorul. Veţi spune că nu aveţi pârghii. Dimpotrivă, le aveţi. Competenţa, deci atingerea unui nivel de excelenţă prin acumulare rodnică de cunoaştere, şi munca onestă vă vor scoate la suprafaţă – într-o societate românească a leneviei, a compromisului şi a scurtăturii. E, evident, mai facil să nu vă puneţi probleme: dacă sunteţi millennials tipici, încă staţi acasă, amânându-vă contribuţia la istorie. Se vorbeşte despre schimbarea pe care o va aduce cu ea noua generaţie din România. Or, nu-şi va schimba ţara cel care nu e capabil să îşi schimbe propria condiţie, propria optică despre viaţă. E uşor să înjuri Mioriţa ca piatra de moară ce ne-a tras în jos secole, reînnodând profeţia autoîmplinitoare a defetismului. Însă Mioriţa nu e despre un om resemnat, ci despre un om pregătit să se despartă de viaţă fiindcă e împăcat cu el însuşi, cu ceea ce lasă moştenire.

Veţi spune, sigur, că nimic nu se poate într-un sistem trucat, în care zarurile au fost aruncate. Faceţi abstracţie de politică! Voi sunteţi mai importanţi decât politicienii. Ei vor trece. Voi, nu, prin ceea ce lăsaţi în urmă. Fiţi obsedaţi de ceea ce lăsaţi după voi.

Voi, cei care încă nu aveţi copii (pentru că vă temeţi să vă asumaţi riscul, sau pentru că sunteţi de părere că n-are sens efortul), sunteţi – vă place sau nu – viitorii părinţi ai României. Sigur că familia nu e obligatorie – nici pe departe. Însă ea este crucială. “Familia este patria cea mică. Patria este familia cea mare”, spunea Caragiale. Este greu să îţi iubeşti ţara când nu ţi-ai lămurit încă sensul familiei, al comunităţii – mici sau mari – la care ai datoria morală să contribui, sensul abnegaţiei, al dăruirii dezinteresate.

Vreau să vă mai spun încă trei lucruri. Primul: acolo unde nu răzbiţi, unde simţiţi că rezolvarea proximei probleme e dincolo de eforturile voastre, nu uitaţi să vă rugaţi pentru o rezolvare. Viaţa e plină de lucruri care depăşesc puterea noastră de înţelegere, de izbăviri miraculoase. Rugăciunea este decantarea sufletului de mizeriile cotidiene. Nici un contract din lume, nici o tehnologie nu face cât o umilă rugăciune.

Al doilea: divertismentul pe care îl aveţi la degetul mic este – prin definiţie – distractiv şi facil. Dar o viaţă nu se construieşte exclusiv pe divertisment (în schimb, se poate dărâma). Veţi înţelege asta – sper – cu timpul. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Nu în ultimul rând, gândiţi-vă de trei ori când vreţi să vă părăsiţi ţara. Pe termen lung, mai rău decât să trăieşti printre conaţionalii tăi nu e decât un lucru: să fii înmormântat printre străini.

Foto deschidere: montaj după Leopold Adler, Însurăţei români, Wikimedia Commons