Carpeta cu „Răpirea din Serai”, peștii colorați de pe televizor, mileurile croșetate și bibelourile lucioase. Vă este dor de aceste obiecte, dar nu le mai regăsiți decât în casele bătrânești? Ei bine, le puteți revedea într-un muzeu situat în Centrul Vechi al Bucureștiului. Vă vine să credeți sau nu, la începutul lunii mai s-a deschis, pe strada Covaci numărul 6, Muzeul Kitsch-ului Românesc. Vizitatorii pășesc pe covorul roșu înainte de a ajunge în locul unde icoanele cu luminițe, bibelourile, vitrinele cu farfurii cu model, florile din plastic, tablourile colorate și multe alte obiecte pe care cu toții le-am avut – sau încă le avem – în case au devenit exponate prețioase. Cristian Lica este proprietarul acestui inedit Muzeu, care a fost, încă de la deschiderea oficială, extrem de bine primit de către publicul românesc, dar și de către cel străin.

După ce a călătorit în peste 100 de țări și a vizitat peste 500 de muzee din lume, Cristian a vrut să le ofere românilor o experiență care să îi amuze, dar și îi facă să plece acasă fascinaţi de România. Matricea Românească a discutat cu Cristian despre kitsch-ul românesc, despre evoluția sa, dar și despre ce şi-a propus cu Muzeul lui.

Matricea Românească: Cum ai descrie kitsch-ul românesc?

Cristian Lica: Este creativ și ridicol, în același timp. De multe ori, este și ostentativ. Toată povestea aceasta, a înapoierii României, este reală. România, în raport cu lumea vestică, este înapoiată, din perspectivă istorică. Asta nu înseamnă că e ceva rău, ci înseamnă doar că lucrurile se întâmplă mai încet sau că suntem în urma dezvoltării altor state. Deci această înapoiere nu mai este discutabilă, ci este concretă, există. Toți istoricii români, cumva, acceptă lucrul acesta. Consecințele sunt diverse, și kitsch-urile sunt o consecință a acestei înapoieri, în sensul că ajungi să fii kitschos în momentul în care sari prea multe trepte deodată.

Peștele din sticlă, așezat pe mileu sau pe televizor, o constantă în copilăria multora dintre români

Tu evoluezi, dar evoluezi în trepte foarte mari, netrăind experiența fiecărei trepte în sine. Evoluția nu se poate întâmpla, pur și simplu. Chiar și acum, în această epocă a tehnologiei, când aparent toată ajunge să fie la același nivel, o să vedem, la aceste societăți înapoiate, rămâneri în urmă. În Europa este foarte evident, pentru că noi avem vecinii vestici – cei la care ne raportăm noi – înaintea noastră. Acesta este modelul pe care noi îl urmăm. Există mai multe linii principale de modele în lume. Există cultura vestică, ce este condusă de Statele Unite. Deși putem să luăm și Elveția sau Norvegia ca fiind un model. Însă noi, când vorbim despre cultura vestică, „ne uităm” la Statele Unite. Avem și cultură chinezească, indiană, chiar și africană – poate nu atât de consistente.

Sărăcia materială nu este producător de kitsch, ci doar propagator. Kitsch-ul se propagă unde există sărăcie materială, dar este produs de sărăcia intelectuală

Datorită poziției geografice a acestui popor, noi ne-am înscris pe direcția de a urma Vestul. În raport cu Vestul, noi suntem foarte kitschoși. Sigur, dacă ne-am compara cu chinezii – deși ei se raportează la valori culturale destul de diferite față de ale noastre – atunci, cu siguranță, noi am putea fi considerați mai elitiști decât ei, și ei, mai kitschoși decât noi. Dar, încă o dată, comparația nu se poate face, pentru că modelul pe care-l urmăm este cel din Vest. Înapoierea vine „la pachet” cu o mulțime de dezavantaje. Unul dintre ele este sărăcia. Sărăcia materială, din păcate – sau din fericire – nu este producător de kitsch, ci doar propagator. Deci kitsch-ul se propagă foarte eficient în medii unde există sărăcie materială, dar este produs de sărăcia intelectuală.

Bibelourile, nelipsite în camerele de zi din România

Eu fac foarte clar diferența între sărăcia materială și cea intelectuală. Cel care produce kitsch-ul, cel care face alăturările nepotrivite – pune peștele pe televizor, considerând că sticla se asortează cu sticla – produce un kitsch creativ. El e creativ în acel moment. Ulterior, pentru că acela este un model de design interior acceptat de către cei care-l văd, alții îl preiau, pentru că este ieftin. Dar eu nu cred că ajungi să faci kitsch-uri doar pentru că te zgârcești, ci pentru că ești inspirat de modele similare care l-au creat. Creatorii de kitsch sunt diferiți de milioanele de propagatori de kitsch-uri. Însă kitsch-ul nu este o știință, cum nici arta nu este o știință. Totul este subiectiv.

Matricea Românească: O putem numi cultură?

 Cristian Lica: Este o formă de cultură. Putem spune că este subcultură, dacă folosim termenul american subculture, pentru că este o cultură pe care elita intelectuală nu o acceptă. Dar este o formă de cultură. Kitsch-ul este o formă de exprimare, nu se referă numai la artă, ci se referă la orice.

Matricea Românească: Chiar și la comportament?

 Cristian Lica: Sigur. Și la ținută. Între noi, poate să fie un dialog kitschos. Termenii pe care eu îi folosesc pot fi kitschoși, în sensul că pot fi nepotriviți în contextul și ideea pe care eu încerc să o comunic. În opinia noastră, kitsch-ul este foarte „larg”, de aceea, în Muzeu avem o paletă foarte mare de obiecte. Considerăm că limbajul de lemn este kitsch, dar și ideea cu aplauzele la aterizarea cu avionul. Sunt manifestări kitschoase. Un specialist – deși nu prea mai e vremea specialiștilor – o să pornească o polemică pe chestiunea aceasta, spunând că kitsch-ul este o formă de artă sau o formă de cultură foarte subțire și toate celelalte sunt doar niște manifestări.

De exemplu, bogăția preoților este sau nu este kitsch? Eu zic că da. Însă, există niște intelectuali cu care am discutat, care susțin că aceasta nu este o formă de kitsch. Desigur, ei susțin că este revoltător, dar nu este o formă de kitsch, așa că o încadrază la manifestări revoltătoare. Eu nu cred că definițiile de pe Wikipedia, de pe Webster sau de pe orice enciclopedie sunt atât de specifice. Ele spun că kitsch-urile sunt forme de prost-gust, gustate de către o populație foarte mare. Despre asta este vorba.

Matricea Românească: Par a fi incluse sub o umbrelă mare.

Cristian Lica: Exact. Și exemplul care îmi place cel mai mult este orașul Las Vegas. Acest oraș este considerat de către toată lumea ca fiind un mare kitsch, cu toate acestea, oamenii se simt foarte bine acolo. Eu nu știu pe nimeni care să spună: „Am fost la Las Vegas, nu mi-a plăcut pentru că este foarte kitschos”. Senzațiile pe care le trăiești acolo sunt încântătoare, vii bucuros în urma experienței trăite în mijlocul kitsch-ului. Concluzia este că oamenii se simt foarte bine în mijlocul kitsch-ului. Așa cred eu.

Oamenii care folosesc goblenuri, fructe din plastic, flori din plastic consideră că ele aduc valoare decorului respectiv sau ținutei respective. Ei nu vor să fie ridicoli

Mai am un argument în direcția aceasta. În momentul în care ne uităm la niște bibelouri, putem vedea tot felul de forme înfiorătoare de animale sălbatice, lei, tigri, câini violenți etc. Însă, când ele sunt bibelouri, se îmblânzesc. Sunt simpatice. Până și furia unui animal sălbatic poate fi îndulcită un pic, ca să fie acceptabilă. Kitsch-urile sunt frumoase. Oamenii care folosesc goblenuri, fructe din plastic, flori din plastic consideră că ele aduc valoare decorului respectiv sau ținutei respective. Ei nu vor să fie ridicoli. Însă, ei sunt definiți ca ridicoli de către noi, cei care suntem atât de elitiști încât ne permitem să punem etichete și să zicem: „Asta este artă, asta este kitsch”. Dar lucrurile sunt atât de subiective, încât fiecare le percepe diferit.

Matricea Românească: Vedem la tine în Muzeu lucruri pe care le-am avut cu toţii, sau încă le avem, în casa părintească. Pe atunci, păreau ceva frumos, o normalitate. Acum, nu mai sunt așa. Însă, în România anului 2017, vrem să credem că avem bun-gust. Dar și atunci credeam că avem bun-gust. Cum vezi evoluția aceasta?

Cristian Lica: Este vorba despre aceste trenduri, pe care le știm cu toții, care se schimbă. Până acum se schimbau o dată pe generație, acum se schimbă de mai multe ori pe generație. Cel mai bun exemplu pe care-l am, ca să înțelegi mai bine viziunea mea: Turnul Eiffel a fost un kitsch în momentul construcției lui – era un turn de fier în mijlocul unui oraș. Sunt niște elemente care confirmă lucrul acesta, respectiv percepția contemporanilor culți din perioada aceea, care au fost revoltați. Inclusiv inginerul Gustave Eiffel a fost reticent în fața proiectului.

Cristian Lica și-a propus ca, prin Muzeul Kitsch-ului, să le ofere românilor o experiență inedită, dar și educativă Foto: Arhiva personală

Proiectul i-a fost propus de către niște subingineri din firma lui. La început, el n-a vrut să și-l asume, dar, ulterior, când și-a dat seama de succesul pe care putea să-l aibă, și l-a asumat. Primarul a dat o autorizație de construcție provizorie, de doar 20 de ani. Ceea ce înseamnă că oamenii nu prea știau cum e cu turnul acesta: „Îl facem, și ce o să zică lumea…”. L-au construit, și a fost cel mai mare edificiu din lume pentru vreo 40 de ani, până când s-a construit Chrysler Building din New York. Generația următoare s-a născut cu el și l-a acceptat. Nu s-a mai luptat cu el, ci pur și simplu era acolo. Iar acum, sunt 200 de milioane de vizitatori, și este simbolul Franței. Dar și al Europei – când te gândești la imagini din Europa, ai și Turnul Eiffel. Ceva ce la bază a fost un kitsch. Pe toate criteriile de valori, și acum ar fi. Este nepotrivit acolo.

Aceste amestecuri: peștele de sticlă pe televizor, Dracula și Vlad Țepeș, Ceaușescu cu sceptrul, sunt amestecuri nepotrivite, care devin ridicole, dacă nu sunt gustate de o populație foarte mare

Când noi am încercat să teoretizăm pentru Muzeu, să avem viziunea noastră asupra ideii de kitsch, am ajuns la concluzia că sunt două categorii mari de kitsch-uri – unele care ne plac și unele care nu ne plac atât de mult. Cele care ne plac au neapărat o doză de creativitate, iar creativitatea, cred eu, este o calitate care se manifestă atât de rar, încât ea trebuie susținută și aplaudată în orice manifestare a ei. Rezultatele nu sunt întotdeauna spectaculoase, dar motivul apariției unui lucru creativ trebuie aplaudat. Aici intră kitsch-urile pe care noi le numim de tip curry, acesta fiind un amestec de condimente indian – nu există ca atare în natură. Acest amestec, privit într-o rețetă, pur teoretic, poate părea ciudat, poate să nu te inspire. Însă, după amestecarea ingredientelor, gustul poate să placă. Deci și aceste amestecuri: peștele de sticlă pe televizor, Dracula și Vlad Țepeș, Ceaușescu cu sceptrul, sunt amestecuri nepotrivite, care devin ridicole, dacă nu sunt gustate de o populație foarte mare.

Ulterior apariției lor, multe au fost preluate și copiate excesiv. Toate reproducerile, lucrurile care au avut scop comercial mai mult decât scop creativ sunt kitsch-uri repetitive. Așa le numim. De exemplu, toate Răpirile din Serai de pe pereți, reproducerile după David și Gioconda etc. Atunci când n-ai un mesaj artistic pe care vrei să-l comunici, ci pur și simplu vrei să beneficiezi de succesul pe care l-au avut Leonardo da Vinci sau Michelangelo, îți folosești calitățile artistice nu pentru transferarea unui mesaj nou și creativ, ci pentru a obține venituri materiale din reproducerile unor lucruri celebre. Acestea nu ne plac.

Matricea Românească: Când tinerii vin la tine în Muzeu, se amuză: „Din asta avea bunica!” sau „Și acum, mama are așa ceva acasă!”. Dar care ar fi kitsch-urile tineretului de astăzi?

 Cristian Lica: Sunt o grămadă! Din păcate, nu sunt atât de bine ancorat în fenomenul acesta al millennials, încât să pot, în calitate de curator al Muzeului, să aduc kitsch-uri moderne. Un kitsch poate fi și limbajul lor: excesele de „k”, în loc de „c”, sau modalitatea lor de a scrie, precum „iuby”. Apoi este și ținuta lor, vestimentația, sau chiar lucrurile la care dau like. Mie mi se pare că există foarte mult kitsch în lumea digitală! Sunt mulți interpreți kitschoși care au o popularitate foarte mare. Eu consider că manelele sunt un kitsch, cu toate astea, cel mai căutat termen pe Google România, în 2015, a fost Florin Salam. Deși avem un Muzeu în care expunem aceste kitsch-uri, nu înseamnă că le disprețuim, ci înseamnă că le acceptăm și le arătăm oamenilor: „Uite, ăștia suntem!”.

„Răpirea din Serai”, cea mai populară carpetă. Jos, îi face concurență o pernă cu Dinamo

Matricea Românească: Din categoria kitsch-uri veșnice, ce crezi că nu o să dispară din casele românilor?

 Cristian Lica: Majoritatea nu mai sunt în casele românilor, deși nu avem de unde să știm cu siguranță. Dacă vorbim despre decorul interior, kitsch-urile pe care le-am expus și care sunt aferente secolului XX, sunt pe cale de dispariție, dar în locul lor apar altele. De exemplu, noi nu am pus pisicuța chinezează, pentru că este de import. Însă pisicuța asta acum se găsește peste tot, ceea ce înseamnă că se vinde și că se găsește în case. Peste 20 de ani, pisicuța va fi noul kitsch. De asemenea, tapetul era considerat un kitsch, dar acum cunoaște un reviriment. La fel și barba băieților, a hipsterilor – ea va fi demodată, la un moment dat.

Deși avem un Muzeu în care expunem kitsch-uri, nu înseamnă că le disprețuim, ci înseamnă că le acceptăm și le arătăm oamenilor: „Uite, ăștia suntem!”

Matricea Românească: Ce fel de Românie oglindesc obiectele din Muzeul tău?

 Cristian Lica: În primul rând, e o Românie majoritară, cea care votează, care cumpără, și care apare în toate statisticile. Nu vrem ca experiența în Muzeu să creeze sentimentul: „Băi, ce nasoală e România!”. Nu. Ea așa este, și trebuie acceptată ca atare. Vreau să se spună, la final: „Băi, ce mișto e România!”.

Muzeul Kitsch-ului Românesc, un experiment sociologic unic

Matricea Românească: Ce imagine își fac străinii despre țara noastră, după ce îți vizitează muzeul?

Cristian Lica: Potrivit TripAdvisor (cunoscut site de turism, n.r.), suntem al cincilea muzeu din București și, implicit, din România, ca popularitate, respectiv al 25-lea obiectiv din București. Suntem încântați că cei care dau rating sunt străinii, ei au obiceiul acesta. Nu vrem prin asta să zicem că suntem un Muzeu mai „tare” decât Muzeul Colecțiilor de Artă, ci că profilul consumatorului care dorește să vadă Muzeul Kitsch-ului Românesc ajunge să fie – numeric – mai mare decât cel care dorește să vadă Muzeului Colecțiilor de Artă.

Matricea Românească: Care este scopul Muzeului tău?

 Cristian Lica: Muzeul e azi o afacere. Dar nu m-am gândit inițial la asta, ci la un mijloc amuzant de a atrage oamenii într-o experiență inedită. Însă, există un alt scop, la care m-am gândit mai târziu – acela de acceptare a kitsch-ului. Acest muzeu nu este un „tribunal” în care stabilești că obiectele expuse sunt lucruri rele și că trebuie să fii pornit împotriva lor. A te lupta cu kitsch-ul mi se pare că este o întreprindere eșuată, de la început. Nu poți să te lupți cu kitsch-ul. Singura variantă este să te împrietenești cu el, să-l educi și prin asta să-l integrezi. Nu poți să-l interzici.

Documentarul Ultimul căldărar începe cum nu se poate mai expresiv: auzim bătăi metalice, în timp ce privirea ne este captată de prim-planul cu mâna ridată și durdulie – cu oja roșie, pe alocuri ciupită de pe ungiile late -, ce ține de marginea unui vas mare din metal neșlefuit. Mâna bătrânei este ajutată de o altă mână, bărbătească, vizibil brăzdată de anii de muncă, dar mai înnegrită de funinginea cărbunilor. Toate acestea, acompaniate de barosul care face mișcări neîncetate de du-te-vino pe metalul greu.

„Meseria asta nu se poata salva, dacă oamenii nu mai vor să mai cumpere lucruri de la noi. Oamenii, românii, nu mai caută oalele noastre, cazanele noastre. Oamenii le cumpără din magazin, smălțuite, din alea, făcute de fabrică.” Declarația îi aparține lui Geo și exprimă, în marea sa simplitate, adevărul limpede ca apa râului despre soarta meșteșugurilor românești, inclusiv a celor practicate de către minorități.

Acest film, semnat de către jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, urmărește povestea lui Geo Stănescu, un tânăr căldărar din satul Corcova (județul Mehedinți), care nu își mai poate întreține familia, pentru că nu nimeni nu îi mai cumpără oalele. Astfel, el se vede nevoit să se alăture miilor de români care au luat calea străinătății, și să plece în Franța, la cules de mere.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”

Pe lângă caracterul aproape exotic al peliculei filmate în sânul unei familii de romi căldărari – pentru că ne este oferită o frescă din lumea și obiceiurile acesteia -, povestea este de fapt una care ridică un văl de pe ochii privitorilor: meșteșugurile noastre, prezente pe pământul românesc din vremuri îndepărtate, pier pe zi ce trece.

Însă producătorii au „bătut fierul” și pe obiceiul de la care familiile tradiționale de romi nu se abat sub nicio formă: căsătoriile între copii. Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”.

Aflăm, urmărind cele 59 de minute de film, că Geo s-a căsătorit cu Marina atunci când cei doi aveau 12, respectiv 13 ani. Ei se amuză și acum, când povestesc, în fața camerei de filmat, cât de stângaci și de speriați au fost în noaptea nunții lor. „La 12, ani ce să știi?”, întreabă ei, retoric.

„Hai, Marină, că ne omoară ăștia!”, rememorează Geo spaima și jena momentului intim, ajuns la paroxism după ce au realizat că rudele așteptau lângă ușă ca proaspătul cuplu să-și consume căsătoria.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”. Așa că a învățat, la rândul său, să facă oale și cazane. Însă îndeletnicirea, pe care o stăpânește cu o măiestrie lăudată de către bătrâni, este inutilă, fără clienți. Așa că tânărul își întreține familia mergând la cules de mere în Franța.

Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț surprind, în Ultimul căldărar, momentele de dinaintea plecării cuplului și a copilului lor în „Hexagon”. Ei știu că îi așteaptă muncă grea și un „trai rău și mizerabil”, printre „gunoaie, barăci și șobolani”, dar nu au de ales. În țară nu este de lucru.

Pe parcursul documentarului, care a avut premiera în cadrul Docuart Fest 2016, când a luat premiu pentru cea mai bună imagine, privitorul este amuzat, intrigat, dar nu poate să nu fie încercat de o sinceră mâhnire atunci când se întoarce la adevăratul motiv al plecării familiei de căldărari în Franța: oamenii nu mai apreciază obiectele născute din meșteșug, ci preferă produsele din fabrici. Câteva cadre, precum fetița îmbrăcată în alb de pe uliță și veselia romilor, acompaniată de nelipsitele manele, nu pot să nu îți genereze zâmbete și empatie.

Ultimul căldărar a obținut premiul pentru debut, în cadrul Transilvania International Film Festival (TIFF) 2017.

Foto deschidere: captură Ultimul căldărar

Trailer „Ultimul căldărar”

La spectacolul regizorului Leta Popescu se merge fără inhibiții, doar pregătiți de adevăruri inconfortabile. Open este un spectacol prezentat de către Asociația Reciproca din Cluj-Napoca, în care actorul George Albert Costea întră în pielea mai multor personaje simbolice pentru modul în care societatea contemporană tinde să caute dragostea.

Într-o vreme când romantismul a căpătat alte conotații sau chiar a devenit desuet în viața de cuplu, Open face curajosul demers de a aduce pe scenă o oglindă a modului în care este căutată tandrețea. Nu o să vă ascund faptul că sexualitatea este des pomenită în acest spectacol, tocmai pentru a evidenția faptul că lumea de astăzi este una diferită de cea a bunicilor noștri și că oamenii apelează la alte mijloace pentru a întâlni pe cineva, precum aplicațiile de întâlniri.

După spectacolul Open, pus în scenă la Timișoara, în cadrul Festivalului Dramaturgiei Românești, am vorbit cu actorul George Albert Costea despre ce înseamnă dragostea în secolul XXI, cel al vitezei și al vieții transpuse în mediul virtual, dar și despre cât de important este ca teatrul să nu rămână în clasicism, și să aducă și „felii” din contemporan.

„Open” este un spectacol despre adevăruri incomode şi despre cum căutăm dragostea Foto: Facebook Teatrul Național Timișoara

„Nu știu dacă dragostea este diferită astăzi sau dacă este diferită de la un an la altul, ori de la o vârstă la alta. Bineînțeles că subiectul este destul de vast, dar în contextul spectacolului nostru am arătat că oamenii se pot iubi și că ei caută tandrețe, intimitate în diverse modalități. Poate aspectele care înainte erau tabu acum se pot trata altfel. Societatea contemporană și mijloacele de comunicare, aplicațiile de dating au diversificat felul în care noi putem să ne căutăm un eventual partener”, a explicat George pentru Matricea Românească.

Cred că cel mai important mesaj pe care am vrut să-l transmitem a fost acela de a nu îi judeca pe ceilalți

El a continuat prin a spune că exact pe această idee s-a construit spectacolul Open: „Ne-am întrebat, pentru spectacol, cum ar putea să influențeze lucrurile acestea viața unui cuplu. Cred că am vrut să arătăm și ceva ce știm cu toții – că aceste lucruri există, sunt printre noi, sunt posibile. Și cred că cel mai important mesaj pe care și regizoarea Leta Popescu, și eu, și dramaturgul Ana Cucu Popescu am vrut să-l transmitem a fost acela de a nu îi judeca pe ceilalți”.

Proiectele independente, organism în creștere

Regizorul Ada Lupu Hausvater, directorul Teatrului Naţional din Timișoara, a subliniat într-un interviu pentru Matricea Românească faptul că este important ca dramaturgia să țină pasul cu schimbările prin care trece societatea, pentru că cetățenii – spectatorii, de fapt – trăiesc în „România de astăzi”. Dat fiind că spectacolul în care George evoluează este creaţia „noului val” teatral ce aduce contemporanul pe scenă, nu am putut să nu îl întrebăm cum vede această chestiune.

Actorul George Albert Costea, surprinzător în spectacolul regizorului Leta Popescu, o mostră de teatru românesc independent

„Teatrul nu are cum să nu fie ancorat în realitate”, a răspuns el. „Dar depinde de fiecare regizor, de fiecare colectiv de creație ce consideră a fi real și actual în respectivul proiect. Într-adevăr, astăzi, gusturile sunt diversificate, unele texte clasice se reactualizează, se reinterpretează, se aduc în contemporan. Acest lucru a apărut datorită faptului că în România s-a diversificat oferta alternativă, aceea a teatrului independent.

Sunt creatori tineri care au absolvit și care nu au putut să fie «absorbiți» de sistemul de stat, care poate fi privit ca ceva conservator – însă, nu neapărat, pentru că și acolo sunt foarte multe nuanțe. Dar tinerii au început să caute alternative prin prisma mijloacelor de producție, întrucât bugetele au fost foarte mici la proiectele independente. Asta a făcut ca acești tineri creatori să încerce să scrie texte noi, să încerce să adapteze spectacolele la resursele pe care le aveau.

Tinerii au început să caute alternative de producție, să adapteze spectacolele la resursele pe care le au la dispoziţie

Noi am construit acest spectacol pe metoda devised theatre, în sensul în care rolurile nu au mai fost atât de bine stabilite ca, de exemplu, într-un proiect clasic, tradițional, în care regizorul vine și propune întreaga viziune regizorală asupra colectivului, ci fiecare a venit cu câte o temă, cu câte o idee. Apoi, s-a creat un spectacol, unul original ce nu avea un text scris înainte. Asta face ca de fapt, într-adevăr, teatrul să fie foarte viu, foarte actual, pentru că noi am pornit de la ceva ce ne interesa și am vrut să aflăm sub ce formă putem să punem aceste întrebări.”

Deși proiectele teatrale independente sunt din ce în ce mai multe și ideile inovatoare sunt încurajate, asta nu înseamnă că piesele dramaturgilor clasici sunt așezate în cutia cu vechituri. George a încheiat subliniind că spectacolele de Shakespeare, Molière sau Caragiale încă sunt extraordinare „pentru că ele trăiesc, au o valoare. Dar de la piesă la spectacol este un drum foarte lung, ce suportă multe nuanțe”.

Actorul Andrei Huţuleac şi omul de cultură András László Kósa au vorbit, la o dezbatere Matricea Românească, despre etica în mass media şi programele de divertisment pe care le „consumă” românii şi nu numai.

Peste 80% dintre românii care au un televizor în sufragerie îl deschid zilnic și urmăresc cu interes în special știri, sport, filme și programe locale de divertisment, potrivit studiilor de specialitate. Reprezentanții celor mai accesate posturi TV ce concurează pentru atenţia noastră ştiu că România este formată din cetățeni „teledependenți”. Ce rol ocupă, însă, cultura în paleta de interese a conaţionalilor noştri? Ei bine, se pare că noi, românii, considerăm că mersul la mall sau la biserică este echivalent cu participarea la un act de cultură, conform altor studii de profil.

Matricea Românească a dezbătut, în cadrul unei serate culturale organizate la finele lunii mai, împreună cu doi oameni de cultură, fenomenul contemporan al „spălării rufelor murdare de familie” în văzul tuturor, la televizor.

Dezbaterea a avut loc după vizionarea peliculei maghiare „Czukor Show” (2010), regizate de către Dömötör Tamás, aflat la filmul său de debut. Pelicula este o tragi-comedie ce prezintă, în paralel, două povești dramatice pe care le regăsim cu ușurință în realitatea oricărei societăţi: un triunghi amoros (la baza poveștii se află piesa de teatru „Nefericiții” a lui Füst Milán) și drama unei familii ce devine un „suculent” produs comercial pentru producătorii unui show de divertisment. În linii mari, publicul este, de fapt, martorul unei „povestiri în ramă”, întrucât conflictul de familie este prezent și exploatat din plin pe platourile de filmare.

Unde se află linia care nu trebuie depășită și cât de multă cultură este oferită în prezent de grila de programe românești, dar și de către instituțiile de profil? Invitații Matricei Românești care au încercat să răspundă la această întrebare au fost actorul și realizatorul matinalului Fără Nume de la Smart FM, Andrei Huțuleac, și directorul Institutului Balassi din Bucureşti, András László Kósa.

Actorul Andrei Huțuleac (stânga) și directorul Institutului Balassi, András László Kósa, au vorbit la o dezbatere Matricea Românească despre „divertismentul” de calitate îndoielnică oferit de mass media

Andrei a subliniat că, înainte de a ne îndrepta spre telecomandă, ar trebui să avem în vedere faptul că „atunci când suntem spectatori, ne aflăm într-un pericol mai mare de a fi manipulați, pentru că ficțiunea manipulează prin emoție și nu prin argumente”.

Arta de a fi persoană publică

Ficțiunea vinde, dar adevărul vinde și mai bine, mai ales dacă este parte a unor vieți personale. Fiind, la rândul său, o persoană pe care publicul fie o vede pe scenă, fie o ascultă dimineața la radio, Huțuleac face o distincție „clară” între viața privată și cea profesională. Lucru devenit rara avis în spațiul public.

„Într-o anumită măsură – într-un mod echilibrat, desigur, – nu-mi aparțin, așa cum își aparține un om normal. Trebuie să accept că meseria pe care o fac presupune un soi de exprimare. Există un anumit fel de a fi, care aparține acestei profesii, și care trebuie să devină comod, într-o măsura sau alta.

Atunci când suntem spectatori, ne aflăm într-un pericol mai mare de a fi manipulați, pentru că ficțiunea manipulează prin emoție

(…) În trecut, a avea viață privată era o formă de demnitate. În percepția publică, un bărbat care nu devoala numele femeilor cu care se culcase – fie ele 3 sau 200 – era un gentleman. Acum, în percepția publică, un bărbat care nu devoalează numele femeilor cu care s-a culcat este un fraier. Pentru că, de ce să n-o faci, dacă poți? Pe bune! Totul se cuantifică. «Sunt 200, am și adresele. Majoritatea stau în Titan, e un cartier bun – sunt un bărbat adevărat!» (…) Mare parte din motivul pentru care nu mai poți să ții secrete multe lucruri este și pentru că ești privit cu scepticism dacă o faci. Orice om care are ceva de ascuns nu e interpretat drept unul ce vrea să le țină pentru el – cum e normal să fie -, ci ca unul duplicitar, care vrea să ascundă ceva cu orice preț.”

Andrei Huțuleac (centru), declarat recent, în cadrul Galei UNITER 2017, cel mai bun actor în rol principal, pentru interpretarea lui Wolfgang Amadeus Mozart din spectacolul „Amadeus”

Acuzațiile potrivit căreia „poporul este prostit cu televizorul” sunt lansate frecvent, iar producătorii și publicul se „apără” invocând vechile motive: „îi dăm telespectatorului ce vrea să vadă”, respectiv „la asta ne uităm, pentru că asta ni se dă”. Cine are dreptate? De fapt, încercarea de a găsi adevărul într-o astfel de dilemă este sinonimă cu tentativa de a te echilibra pe nisipuri mișcătoare.

Pe de altă parte, schimbarea bruscă are metehnele sale. O „culturalizare” forţată a grilei de la televizor nu va fi privită cu ochi buni – la propriu -, iar privitorilor de acasă nu li se pot oferi pe sticlă doar programe cu oameni de cultură.

Noi suntem aici, ne dăm cu părerea despre lucruri, vorbim, suntem intelectuali sau pseudointelectuali, și apoi ne simțim bine că am vorbit lucruri deștepte. Dar, cel care a ieșit în stradă și a săpat o groapă de dimineață chiar a muncit

Andrei a explicat și de ce: „Pentru că oamenii de cultură nu produc. Ei sunt niște paraziți suportați de o societate care muncește. Și așa e normal să fie. Noi suntem aici, ne dăm cu părerea despre lucruri, vorbim, suntem intelectuali sau pseudointelectuali, și apoi bem un pahar de vin, ne simțim bine că am vorbit lucruri deștepte și că am fost ascultați. Dar, cel care a ieșit în stradă și a săpat o groapă de dimineață chiar a muncit”.

Educarea publicului, imperioasă

În calitatea sa de producător al unor produse culturale pentru publicul larg, directorul Institutului Balassi, András László Kósa, a demontat ideea potrivit căreia publicul este singurul care poartă vina slabei calități a divertismentului. Kósa crede că schimbarea gusturilor vine prin educaţie, una perfect realizabilă.

„Dacă noi, la Institut, am prezenta numai ce cere publicul, gastronomia maghiară ar însemna numai gulaș și kürtöskalács, muzica ar însemna numai Bartók Béla, filmul maghiar ar însemna numai Jancsó Miklós și Szabó István, literatura, numai Esterházy Péter. Ar fi niște lucruri foarte bine puse la punct: «Haideți la noi, că este gulaș. Haideți la noi, că ascultăm Bartók», și cu asta am încheiat. Dar, uneori, trebuie să faci niște lucruri care s-ar putea să nu «prindă» la public din prima. Oamenii vin la noi tocmai pentru că avem curajul de a le oferi alternative.”

Dacă am prezenta numai ce cere publicul, gastronomia maghiară ar însemna numai gulaș și kürtöskalács, muzica ar însemna numai Bartók Béla

Cei de la Institutul Maghiar, aşadar, și-au propus să se alinieze ideii de educare a publicului lor și au riscat, oferind un produs cultural pe care acesta nu l-a cerut. Faptul că „noutatea” a avut un succes răsunător confirmă, faptul că „este loc” de educație.

András László Kósa a explicat de ce e important să educăm publicul și să nu îi dăm doar ceea ce ne cere

„Organizăm în fiecare lună un eveniment care se numește Ozosep. Dacă l-am traduce, ar însemna «cel mai frumos». Prima oară când au venit, oamenii au cerut numai și numai gulaș. Însă, ulterior, am ajuns la un lucru inventat, desigur: hot dog secuiesc. A fost organizat un târg, iar cel care vindea hot dog secuiesc a spus că au fost două zile minunate, pentru că au venit foarte mulți oameni care au mâncat hot dog. L-am întrebat și pe cel care a făcut gulaș și a spus: «A fost o săptămână în care mi-a mers foarte prost».

Am inventat hot dog-ul secuiesc. Câteodată, trebuie să-i propui publicului lucruri cu care nu este obişnuit

Câteodată, poți educa publicul, deși nu știm dacă e mai bine să vorbim despre hot dog secuiesc, decât să vorbim despre gulaș, pentru că amândouă sunt lucruri interesante. Dar, uneori, trebuie să mergi dincolo de niște granițe”.

Producătorii de divertisment au, totuși, la dispoziție, diferite barometre care să le arate ce dorește – sau către ce se înclină – publicul lor. Directorul Institutului Maghiar a explicat că experiența sa în Capitală i-a arătat că oamenilor le plac filmele de calitate.

„În București există multe festivaluri la care sălile sunt arhipline. Noi organizăm Săptămâna Filmului Maghiar, la proiecțiile căreia vin foarte mulți spectatori. Deci oamenii «accesează» cultura, merg la film, la teatru, la concerte atunci când aceste evenimente sunt «puse» într-un cadru mai interesant. Acest termen de «interesant» nu înseamnă neapărat: «Tudor Chirilă vine la Institutul Maghiar, deci venim și noi»”, a conchis Kósa.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Unii o numesc „Ioana D’Arc a României”. Curajul unei tinere care a fost nevoită să cunoască viața, sacrificiul și, în cele din urmă, jertfa supremă în Primul Război Mondial, este rar întâlnit până și la cei mai vânjoși dintre bărbații din Armata Română. Ecaterina Teodoroiu (1894-1917) a fost o fată cu un caracter cum puține vezi, într-o vreme când femeia era – în mentalul colectiv – sinonimă cu slăbiciunea.

Pe numele ei Cătălina Toderiu, mai târziu Ecaterina Teodoroiu, tânăra româncă ce ar fi putut deveni o profesoară dedicată, a ales frontul după ce și-a pierdut întreaga familie în Primul Război Mondial, conflagraţie care și-a luat un tribut uriaș de sânge de la națiunea română.

Din dragoste pentru patria sa, dar și mânată de dorinţa de a-și ajuta conaționalii, Ecaterina Teodoroiu a îmbrăcat, inițial, haina albă a infirmieriei, după care s-a alăturat soldaților în bătălie. Cunoscută drept „eroina de la Jiu”, ea a pierit, eroic, în timpul luptei de la Mărășești, îndemnând ostașii prin vorbele: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine! Răzbunați-mă!”.

De la căpătâiul răniților, în tranșee

Născută la 14 ianuarie 1894, în statul Vădeni din județul Gorj, într-o familie mare de țărani (era a treia dintre cei opt copii), ea a fost încă de mică interesată de carte, metoda ideală, în epocă, pentru a scăpa de sărăcie. Ajutată fiind de către mama sa, care se mândrea cu faptul că are o fiică ce iubește învățătura, Ecaterina a terminat liceul la București, în 1916. Însă primul ei contact cu viața militară a avut loc mai devreme de atât, în 1913, când s-a înscris în asociația cercetașilor Cohorta „Domnul Tudor”.

Infirmiera era femeie prin excelență – o ființă curajoasă și altruistă care îngrijea zi și noapte bolnavii, care ajungea aproape de linia frontului, punându-și viața în pericol

Istoricii spun că războiul a fost motivul ce a declanșat răsturnarea de situație în privința percepției femeii în societatea vremii.

„Emanciparea femeilor începuse de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, atunci când tot mai multe fete urmau școala, când au apărut primele femei cu studii universitare (e adevărat că la Paris sau în alte capitale europene), dar Primul Război Mondial a schimbat mentalitățile multor veacuri de patriarhat. (…) Infirmiera era femeie prin excelență – o ființă curajoasă și altruistă care îngrijea zi și noapte bolnavii, care ajungea aproape de linia frontului, punându-și viața în pericol, și care era expusă la îmbolnăviri cauzate de condițiile precare din spitale, mai ales din spitalele de campanie; iar apoi, la pandemiile războiului precum tifosul exantematic”, a explicat, pentru Matricea Românească, doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR).

Deși războiul i-a dat și ei, ca atâtor milioane de români, viața peste cap, Ecaterina nu a stat deoparte. Încă din momentul în care țara noastră a intrat în război, în 1916, tânăra (la acea vreme, de doar 22 de ani) a fost în permanență prezentă la spitalul din Târgu Jiu, ca infirmieră-voluntar, pentru a îngriji victimele, printre care s-a aflat și fratele său, Nicolae. Însă clipa când patru frați ai săi și-au pierdut viața pe front – inclusiv cel menționat anterior – a fost și declanșatorul sentimentului rece și dur că războiul reprezintă scena pentru jertfa supremă. Astfel, ea a vrut să răzbune moartea fraților săi și să lupte împotriva inamicului. Rămasă aproape singură pe lume, Ecaterina a făcut, din dorința de a-și apăra țara de dușmanul care i-a decimat familia, o veritabilă misiune.

Tânăra Ecaterina Teodoroiu nu a renunțat până nu i s-a aprobat participarea în Primul Război Mondial Foto: ancerm.ro

„Fiind voluntară, Toderoiu ajuta la ducerea răniților și a acționat în bătăliile de pe Jiu (august 1916); a înaintat odată cu Armata Română ajungând până la Vulcan, a asistat la luptele Armatei de Nord condusă de generalul Prezan, în munții Oboroca. Ea și-a dorit să lupte în septembrie 1916 în Compania a VI-a alături de fratele său, dar nu a fost acceptată. Apoi tânăra a urmat frontul, îngrijind răniții și aducând mâncare soldaților în tranșee în toamna anului 1916. Moartea fratelui său la 1/14 noiembrie 1916 a determinat-o să lupte în prima linie, în contextul în care armatele române erau înfrânte și în retragere, iar o parte din țară era ocupată de trupele germano-austro-ungare”, a completat istoricul MNIR.

Neîmblânzită, tânăra a solicitat în repetate rânduri – fiind refuzată de mai multe ori de către comandanți – să participe la război ca soldat activ. Refuzurile superiorilor erau însoțite de sfatul de a-și oferi ajutorul printre paturile de spital, nu pe câmpul de bătălie. În cele din urmă, încăpățânarea sa a avut sorți de izbândă, Ecaterina Teodoroiu fiind primită să lupte alături de ostași. Ea a fost prima femeie din Armata Română care a luptat, ca militar înrolat, în linia întâi.

Dăruirea fetei, apreciată de către familia regală

În 14 octombrie 1916, ea a luat parte, alături de civili și de cercetași, la luptele de la Podul Jiului, pentru a respinge atacul unei companii bavareze inamice. Implicarea sa îi va aduce numele, în memoria neamului, de „eroina de la Jiu”.

Contextul istoric de la acea vreme presupunea, potrivit lui Păiușan-Nuică, rezistența în fața „tăvălugului german care înainta pe teritoriul României și amenința să ocupe întreaga țară în lunile noiembrie-decembrie 1916. Ecaterina a intrat în luptă la Dănești, la Brătuia și a căzut prizonieră în luptele de la Rășina-Peșteana-Tunși (3/16 – 4/17 noiembrie 1916). Ea a evadat rapid și a fost rănită grav în luptele de la Filiași. Apoi tânăra fost transportată la spitalul din Craiova și, înainte de căderea Craiovei, la București.

Fiind evacuată odată cu ceilalți răniți, ea a ajuns în spitalul din Iași, deoarece întreaga țară era, în acele momente, Moldova. Curajul și înflăcărarea tinerei au ridicat moralul camarazilor de arme, atât pe front cât și în spital, apoi în momentele grele ale retragerii în Moldova. A fost apoi decorată de Regele Ferdinand, a primit gradul de sublocotenent și permisiunea de a lupta în Armata Română. Regina Maria a încercat să o convingă să se întoarcă la Crucea Roșie pentru a o proteja. A refuzat, dorind cu ardoare să lupte în linia întâi”. Văzând această perseverență, Regina Maria a recompensat fata cu o soldă de 400 lei lunar, iar Regele Ferdinand i-a oferit decoraţia „Virtutea Militară” .

Curajul și înflăcărarea tinerei au ridicat moralul camarazilor de arme, atât pe front cât și în spital, apoi în momentele grele ale retragerii în Moldova

Prezența Ecaterinei pe front era, pentru România de la începutul secolului XX, ceva extrem de rar întâlnit, mai ales prin prisma regulamentului interior al cătăniei. Într-o carte apărută recent și dedicată contribuției femeilor românce în Primul Război Mondial, istoricul Alin Ciupală explică această chestiune, subliniind totodată că ținuta de soldat era „interzisă categoric femeilor”.

Desen ce ilustrează imaginea eroinei în război (simbolizate de Ecaterina Teodoroiu), publicat în revista „Amintiri din copilărie. Revista copiilor isteți” Foto: cartea „Bătălia lor – Femeile din România în Primul Război Mondial”, Alin Ciupală, 2017

„Regulamentele militare nu permiteau înrolarea unui ofițer femeie, după cum nicio femeie nu putea urma cursurile vreunei școli de ofițeri. Altfel spus, uniforma militară era interzisă categoric femeilor. De altfel, funcția pe care eroina a ocupat-o era una onorifică, nu una efectivă de comandă. Ofițerul comandant al plutonului în care ea fusese repartizată era sublocotenentul Gheorghe Mănoiu (se spune că el ar fi fost iubitul ei, n.r.). Probabil că acceptarea ei s-a datorat intervenției principelui moștenitor Carol pe lângă Regele Ferdinand, în virtutea faptului că tânărul principe era sensibil față de destinul special al unei foste cercetașe, în calitatea sa de fost comandant general al cercetașilor din România”, arată Ciupală în Bătălia lor – Femeile din România în Primul Război Mondial (Polirom, 2017, 367 pagini).

Ecaterina și plutonul mânat de ea în luptă au făcut parte, în 1917, din mișcarea amplă a Armatei Române, pe linia Varnița-Muncelu, menită să oprească atacul trupelor germano-austro-ungare. La 22 august, îmbărbătându-și oamenii, sublocotenentul Teodoroiu s-a avântat în bătaia gloanțelor, fiind lovită în piept – după unele surse – sau în cap, după alte surse.

Ecaterina Teodoroiu devenea mai puțin femeie și mai mult erou-eroină, unul care trebuia respectat și glorificat fiindcă se jertfise pentru patrie și pentru idealul național

Sublocotenentul Teodoroiu a fost „o femeie-soldat curajoasă care a luptat pe front și a murit în bătălia de la Mărășești – un simbol și un standard folosit pentru a încuraja Armata Română în vara anului 1917, dar și un mijloc de propagandă folosit de către istoriografie și cinematografie în perioada comunistă; o figură luminoasă a istoriei românilor care își merită locul în Panteonul național și care acum, după 100 de ani de la moarte, trebuie prezentată și publicului tânăr”, potrivit cercetătorului MNIR.

Ideea este întărită și în volumul menționat anterior, în paginile căruia istoricul Ciupală afirmă că, prin faptele sale, dar mai ales prin moartea sa pe front, „Ecaterina Teodoroiu devenea mai puțin femeie și mai mult erou-eroină, unul care trebuia respectat și glorificat fiindcă se jertfise pentru patrie și pentru idealul național. De altfel, imediat după aflarea veștii sacrificiului său, propaganda oficială nu a întârziat să utilizeze momentul pentru a mobiliza trupele, cu atât mai mult cu cât campania din 1917, victorioasă la final pentru români, era în plină desfășurare”.

Un simbol demn de onorat, la 100 de ani de România

Ne așteptăm ca îndârjirea și curajul fetei să reprezinte învățături pentru contemporaneitate. Din păcate, aceste idealuri strecurate des în discuții mai mult sau mai puțin demagogice sunt, din păcate, privite drept „apanaje ale trecutului”. Însă nimeni nu poate contesta faptul că numele Ecaterina Teodoroiu este echivalent cu rezistența în fața momentelor critice pentru atât pentru poporul român, cât și pentru „Armata Română, ce se confrunta cu dezertări, cu o cruntă dezorganizare și cu tifosul exantematic. Este un simbol ce a ajuns la noi și pe care cred că ar trebui să-l revalorizăm acum, după 100 de ani”.

Eroii sunt cei care și-au înțeles rolul în acele epoci și care și-au apărat familia, satul, orașul, regiunea, țara

„Cred că cinstirea eroilor în 2017 ar trebui să fie o rememorare a unei istorii în general știute, dar temeinic ignorate în fapt: monumente și cimitire în paragină, istorii nespuse pentru că puțini sunt cei dispuși să le spună fără partizanat, evitând false mitificări, să și adapteze discursul pentru fiecare generație – preșcolari, școlari, liceeni, populația țării; să transforme eroii naționali în personalități luminoase sau cool, dacă e nevoie, și să le promoveze ca atare.  Ecaterina Teodoroiu a fost și este femeia-soldat care a înțeles că soarta României se leagă de curajul soldaților săi și a devenit acel soldat de care România anilor 1916-1917 avea mare nevoie. Ea și-a pierdut viața nu dintr-o dorință teribilistă, ci pentru stăvilirea înaintării armatelor inamice și existența în continuare a acelei bucăți libere din statul român – cinstirea ei este legată de a spune istoria ei”, a mai punctat istoricul de la MNIR.

Afișul filmului „Ecaterina Teodoroiu” (1978), povestea războinicei din Armata Română, regizat de Dinu Cocea. Rolurile principale au prins viață prin actorii Stela Furcovici, Ion Lupu, Mihai Mereuță, Ion Caramitru, Amza Pellea și Ilarion Ciobanu Foto: wikipedia.org

Generația Centenarului, datorie morală față de eroi

Anul 2018 este unul special pentru România, pentru că marchează 100 de ani de la Marea Unire. Contează, la acest moment unic, sacrificiul eroilor care și-au vrut țara reîntregită? Răspunde Cristina Păiușan-Nuică: „Războaiele și statele independente au la bază sacrificiile voluntare sau involuntare ale unor generații prinse în vâltoarea unor epoci tulburi și belicoase. Eroii sunt cei care și-au înțeles rolul în acele epoci și care și-au apărat familia, satul, orașul, regiunea, țara.

Sacrificiile lor timp de generații ne-au adus pe noi, generația Centenarului, în fața datoriei de a-i cinsti și de a prețui o țară care împlinește 100 de ani de la unificarea tuturor regiunilor locuite de români și care acum, cu ocazia Centenarului, ar trebui să-și folosească inteligența și creativitatea pentru a-l transforma într-o sărbătoare a tuturor generațiilor, o emblemă a unei evoluții și a unei maturizări a României noastre”.

Foto deschidere: radiocraiova.ro

Una dintre cărămizile de bază ale ideologiei comuniste a fost cea a uniformizării maselor. Mai exact, se dorea ca niciun individ să nu aibă mai mult decât vecinul său. Acest „pat al lui Procust” cu mai multe brațe a fost „aplicat” în diferite domenii, unul dintre ele fiind și cel care viza mobilitatea românilor. Așa s-a născut mașina Dacia, un vehicul – singurul – pentru fiecare român, ce avea să devină simbol naţional.

Deși unii iau în derizoriu Epoca de Aur și se bucură deplin de oportunitățile de astăzi, există câteva elemente „zămislite” în perioada de glorie a comunismului pentru care românii încă poartă o sinceră simpatie. Cea care exprimă – prin simpla sa prezență pe străzile prăfuite – loialitate, identitate, încredere și tradiție nu este alta decât „bătrâna” Dacie, mașina care a motorizat și a pus în mișcare România, încă de la sfârșitul anilor `60.

Automobilul din familia Daciei (denumire aleasă pentru a sugera un arc peste timp şi istoria noastră de 2000 de ani) a luat ființă în 1968, iar primul model ce a ieșit pe poarta uzinei avea titlul de cadou pentru Nicolae Ceaușescu. Era vorba despre o berlină cu tracțiune și motor pe spate, sub licența Renault R8. Decizia ca mașinile românilor de rând să fie construite sub licența Renault a fost adoptată în urma vizitei în România a președintelui francez Charles de Gaulle, din 1966. Contractul de atunci stipula faptul că Renault furniza componentele, iar uzina Dacia din județul Argeș le asambla. Primul model asamblat a fost 1100, după care au urmat 1300, 1300 (de la „lux”), 1300LS („lux super”, pentru membrii Partidului), modelul break, 1302 (așa-numitul „papuc”), 1310 și multe altele.

Prima Dacie a fost asamblată în urmă cu aproape 50 de ani Foto: arhiva personală

Astăzi, încă vedem vechile Dacii așteptând la semafoare, dar observăm, desigur, și unele foarte noi, strălucind maiestuoase și arătându-ne că imaginea ideală a mașinii de familie nu a pierit odată cu celelalte produse „culturale” ale comunismului.

Dacia, încă printre preferate

Asta încearcă să ne demonstreze și un tânăr în vârstă de nici 30 de ani, care caută prin București Daciile vechi și află poveștile din spatele „primului strat de vopsea”. Albert Adrian Vrăbiuță, originar din Brăila, fotografiază, de aproape un an de zile, „automobilul românului”, iar rezultatul muncii sale va lua forma – deși nu se va opri aici – unui fotoalbum documentar menit să demonstreze că mașina Dacia, un simbol național, nu a murit.

Fotograful Albert Adrian Vrăbiuță intenționează să își cumpere o Dacie pe care să o recondiționeze în timpul liber Foto: Cristian Bassa

„Ai mei nu au avut niciodată Dacie, dar întotdeauna mi-a plăcut, deși nu am avut o afinitate pentru mașini. Pentru mine, Dacia a însemnat ceva. Îmi aduc aminte și acum de momentele când eram la țară și ne jucam în mașina unui vecin. Câțiva ani mai târziu, sora mea s-a căsătorit, iar cumnatul meu și-a cumpărat o Dacia 1300 – vorbim de începutul anilor 2000. De fiecare dată, el avea câte ceva de «chițibușat» la ea. Venea la țară, în Gropeni, unde locuiam în perioada respectivă, și îi mai schimba câte ceva – ba era carburatorul, ba era alta. Iar la fiecare sunet, știa: «Ah, asta e bucșa aceea, care face nu știu ce!».

Dacia este un brand de țară, un simbol național foarte puternic. Sunt foarte puține lucruri despre care putem spune că au aceeași rezonanță

Îmi aduc aminte că am plecat de la Gropeni spre Brăila, era o distanță de 30 kilometri. La un moment dat, ne-a prins o furtună cumplită, iar cumnatul meu, ca să vadă pe unde merge, a setat ștergătoarele la maximum – cred că erau două trepte. Dar, după 5 minute, a căzut ștergătorul! Ploua atât de tare! Numai cât a coborât să prindă la loc ștergătorul și să se întoarcă, era ud fleașcă. Mi se pare foarte amuzant, privind în urmă. Dar Dacia era de bază, și cred că acesta este farmecul ei”, a povestit Albert Adrian Vrăbiuță primele sale amintiri cu cel mai cunoscut automobil din România.

Multe dintre Daciile de pe domeniul public au fost neglijate de către proprietari

Tânărul are imagini cu peste 100 de automobile (doar modelele 1100, 1300 și 1310) întâlnite în Capitală, iar documentarea i-a dezvăluit faptul că ultimii ani au creat nișe: sunt șoferi care folosesc Dacia drept mașină de povară, cea cu care transporți orice, oriunde, dar și șoferi care iubesc acest vehicul, îl lustruiesc constant și îl păstrează la loc de cinste în garaj. Iar comunitatea românilor din a doua categorie este din ce în ce mai mare.

Să discuți despre Dacie este un subiect universal, care poate fi abordat cu oricine

„Dacia este un brand de țară, un simbol național foarte puternic. Sunt foarte puține lucruri despre care putem spune că au aceeași rezonanță ca și Dacia. Sau să fi dăinuit cumva. Mai sunt lucruri, dar odată cu trecerea timpului, s-au pierdut pe drum. În schimb, Dacia a fost prezentă în viața noastră din 1969, și încă mai este. (…) Când fotografiam mașinile, întrebam posesorii lor câte ceva despre ele. Să discuți despre Dacie este un subiect universal, care poate fi abordat cu oricine. Oamenii sunt mai reticenți când apari în proximitatea lor, în spațiul lor intim, dar când vine vorba despre un obiect atât de valoros din punct de vedere sentimental și care poartă atâtea amintiri…

Interiorul unei Dacii reflectă personalitatea proprietarului

Pentru ei, Dacia era ca un membru al familiei. Îmi spunea cineva: «Dacia pe care o am este de o vârstă cu fiul meu. Am cărat cu ea și cartofi, și cărămizi, am făcut și casă». Când mi-am dat seama ce înseamnă universul Dacia, m-am gândit să creez o comunitate a iubitorilor de mașini, pe Facebook. Acolo, sunt adunați oamenii care au amintiri legate de aceste automobile. E copleșitor să vezi ce a ajuns să însemne Dacia. De aceea, caut oameni care să îmi spună ce anume îi face să vibreze atunci când vine vorba de acest brand.”

Încrederea, câștigată în zeci de ani

Pe parcursul periplului său pe străzile bucureștene în căutarea acestor bijuterii pe patru roți, Albert Adrian Vrăbiuță a întâlnit oameni speciali, care i-au demonstrat că amintirile încă sunt importante pentru români. Chiar dacă, de multe ori, această mașină de familie se strica pe drumul spre munte sau spre mare, ea nu era pretențioasă, ci chiar iertătoare, pentru că putea fi reparată „cu o sârmă, cu ce aveai la îndemână, după aia te ducea la destinație”.

Însă calitatea sa de bază al acestui simbol național, pe care i-o recunoaștem și astăzi, este fiabilitatea: „Știi că te poți bizui pe ea. Odată cu lipsa dotărilor sale, s-a creat un univers a ceea ce reprezintă Dacia pentru români.

Momentul în care se cumpăra mașina era un eveniment foarte important în familie. Era o bucurie generală

Acesta a fost automobilul care a motorizat România, așa cum mi-a spus un domn. Deci a fost o revoluție din punctul de vedere al mobilității. Fiindcă resursele ei erau limitate, oamenii au reușit să se bucure mai mult de experiențe. Pe atunci, abia așteptai să îți iei carnetul și să conduci mașina părinților, să poți să mergi la mare cu prietenii. Câștigai independență, libertate de mișcare. Când lumea își cumpăra o Dacie, știa că avea să fie mașina lor pentru următorii 20 de ani. Lucru ce nu se mai poate spune în momentul de față despre niciun alt obiect personal.”

Șoferii își protejează Daciile în diferite moduri

Era o vreme când familiile din România considerau că a avea Dacie era un lucru mai mult decât firesc. Astăzi, putem să ne alegem mașina personală dintr-o multitudine de opțiuni ale diferiților producători, însă nu se poate crea conexiunea ce trece bariera utilității.

„Apar atât de multe modele de mașini, cu atât de multe îmbunătățiri, dar nu sunt decât niște vehicule frumoase, cu diferite dotări. Sunt doar obiecte, pe când Dacia este opusul, chiar și prin prisma faptului că se găsea atât de rar și procesul de a ajunge să o ai era atât de dificil. Îmi povesteau posesorii că, în momentul în care îți comandai o Dacie, selectai degeaba detaliile: «Vreau să fie culoarea roșie, să aibă nu știu ce». Așteptai 4-5 ani, puneai banii la CEC, și primeai o Dacie aleatorie: «Asta este la rând, pe asta o folosești». Însă momentul achiziţiei era un eveniment atât de important în familie, era efectiv o bucurie generală, ceea ce mi se pare extraordinar.”

Dacia „tovarășului” se află în București

Fotograful a avut șansa să „cunoască” și Dacii celebre – și chiar să se plimbe cu una dintre ele. Este vorba despre mașina „Tovarășa”, Dacia 2000 care i-a aparținut lui Nicolae Ceaușescu. Automobilul face parte, în prezent, din colecția unui bucureștean. „Tovarășa”, produsă în urmă cu mai bine de 30 de ani exclusiv pentru persoanele de vază, are un motor de 2200 centimetri cubi, pilot automat pe volan, aer condiționat, 115 cai putere și poate atinge viteza de 175 kilometri pe oră. Albert a cunoscut colecționarul la un eveniment de profil din Brașov.

„Am fost la întâlnirea Dacia de la Brașov, ca să iau legătura cu posesorii și cu restauratorii, cei care vor să țină brandul în viață. Este o comunitate foarte frumoasă. La un moment dat, acolo a început ploaia și mi-am dat seama că nu am nicio șansă să fac fotografii. Așa că am căutat mașinile cu numere de București, ca să mă întâlnesc cu posesorii după eveniment, pentru fotografii. Mi-a atras atenția un domn care avea o Dacie break 1300, culoarea oului de rață. A fost foarte înțelegător. Surpriza mea a fost că, atunci când ne-am văzut în București, m-a dus în parcarea de la Intercontinental, să îmi arate și Dacia lui Ceaușescu. Ne-am și plimbat cu ea. Este Dacia 2000. Domnul are o colecție mai mare de mașini”, a rememorat tânărul momentul unic – poate – în viața sa.

Sunt tineri de 26 de ani care și-au dorit de mult să își cumpere o astfel de mașină – și-au vândut telefonul mobil sau un sistem audio, au cumpărat o Dacie, au reparat-o și au plecat la mare

Ce înseamnă Dacia astăzi? Răspunsul lui Albert nu este foarte îmbucurător. Multe dintre mașinile întâlnite de el pe domeniul public se află într-o „stare deplorabilă, în paragină”, iar o mare parte dintre posesori au renunțat la ele, accesând programul Rabla.

Dacia, un simbol naţional al României

„Nu trebuie să lăsăm Dacia să moară, pentru că face parte din identitatea noastră și ne arată ce a însemnat automobilul pentru noi, ca țară. Toți avem tendința de a glorifica trecutul, dar Dacia nu înseamnă doar asta, e o emoție. Mi s-a părut uimitor să îmi spună tineri de 26 de ani că și-au dorit de mult să își cumpere o astfel de mașină – și-au vândut telefonul mobil sau un sistem audio, au cumpărat o Dacie, au reparat-o și au plecat la mare cu ea. S-a creat o comunitate care «pulsează» și reacționează la orice le trezește sentimentul de nostalgie”, a încheiat tânărul fotograf, pentru Matricea Românească.

Albert Adrian Vrăbiuță previzionează lansarea albumului pentru finele acestui an, pentru că este conștient că un produs de calitate are nevoie de timp de lucru. El colaborează cu Cristina Irian (care îl ajută la documentare) și cu fotograful Cristian Bassa (concept, parte vizuală), echipa fiind încrezătoare că există mult mai multe Dacii de fotografiat și povești de spus ale automobilului-emblemă al românilor.

O veche expresie spune că noi mâncăm ca să trăim, și nu invers. Însă știința, care s-a strecurat și în bucătărie, a inversat piramida și a reușit și să ridice mâncarea la rang de artă, zăpăcind papilele gustative. Iar cum fiecare comunitate funcționează după propriile reguli interioare, și cratița a căpătat o identitate specifică. Astfel se face că multe preparate tradiționale autohtone au căpătat o viață a lor, copleșindu-i pe români, ca și pe străini, cu gusturile lor inconfundabile. Mai jos, vorbim despre un simbol culinar al nostru, o adevărată tradiție românească în gastronomie: cârnații de Pleșcoi (zona Buzău).

Chiar dacă țara noastră se mândrește cu o mână de preparate tradiționale ce au traversat hotarele și au cucerit străinii, cele pe care le avem ne fac cinste la fiecare înghițitură. România are, în prezent, patru preparate recunoscute și protejate la nivel european: Salamul de Sibiu, Telemeaua de Ibănești, novacul afumat din Țara Bârsei și Magiunul de prune Topoloveni. Însă, pe lista autorităților se mai află multe produse alimentare pentru care se fac demersuri similare – printre ele, scrumbia de Dunăre afumată.

Gustul faimos al cârnaților de Pleșcoi este dat de rețeta veche de mai bine de 200 de ani. Aceștia sunt preparați din carne și seu de oaie, carnea fiind inițial tocată cu barda

Un alt exemplu care-și merită din plin statutul de preparat neaoș este cârnatul de Pleșcoi, ce provine din regiunea subcarpatică buzoiană. Pentru cârnații de Pleșcoi, localnicii se zbat să obțină titlulatura de produs cu denumire de origine controlată. Un prim pas în acest demers a fost realizat în anul 2008, când a fost organizată prima ediție a Sărbătorii cârnaților de Pleșcoi, organizatorii explicând atunci că, prin eveniment, doresc să atragă atenția asupra originalității produsului, dar și a pericolului care-l înconjoară (multe preparate poartă eticheta specifică, însă rețeta nu are nicio legătură cu locul). Localnicii afirmă că rețeta originală o știu puțini, și o respectă și mai puțini.

Cârnații, ca modalitate de preparare a cărnii, nu au apărut pe pământul românesc, ei fiind prezenți pe teritoriul european de mii de ani, din negura istoriei, până la greci și romani. Cei din urmă i-au atribuit cuvântul carnacius, care semnifica un produs din carne. Gurmanzi la rândul lor, turcii au catalogat cârnații drept o gustare (meze) – de unde termenul mezel, folosit de noi. Evoluția terminologiei ne duce și la cuvântul mizilic, ce reprezintă o gustare fugitivă. Și numele orașului Mizil are legătură cu acest concept, adevărat precursor al fast food-ului: vechii vizitii se opreau aici pentru a mânca ceva repede, după care își continuau drumul.

Carnea de oaie, ingredientul minune al cârnaților

Pe teritoriul țării noastre, cârnații sunt preparați din carne tocată (de porc, vită sau oaie), care este condimentată și introdusă într-un intestin de animal sau artificial. Proporția tipurilor de carne, condimentele adăugate și modul de preparare diferă de la o regiune istorică la alta, fiecare mândrindu-se, evident, că ai ei sunt mai gustoși.

Cârnații de Pleșcoi, adevărați purtători de identitate pentru România Foto: observatorulbuzoian.ro

Gustul faimos al cârnaților de Pleșcoi este dat de rețeta veche de mai bine de 200 de ani. Aceștia sunt preparați din carne și seu de oaie, carnea fiind inițial tocată cu barda (!), condimentată cu usturoi, cimbru, busuioc și sare, după care introdusă în intestine de oaie. Cârnații sunt apoi afumați cu lemn de fag, la final putând fi mâncați ca atare sau prăjiți. De-a lungul timpului, rețeta originală a fost puțin modificată pentru că, alături de carnea de oaie mai aflăm și un mic procent de carne de vită, mai ales dacă cea dintâi este prea grasă. Afumarea trebuie să fie realizată cu lemn de fag uscat, datorită compușilor aromatici specifici, care oferă cârnaților culoarea și gustul inconfundabil.

Satul Pleșcoi a fost menționat, pentru prima oară, într-un document al voievodului Vlad Călugărul, la finalul secolului XV. Localnicii se mândresc cu rețeta de cârnați care i-a pus pe hartă, pentru că istoria de sute de ani din spatele ei nu dă greș. După secolul XVII, cârnații sunt produși exclusiv în satul Pleșcoi, care le-a și dat titulatura.

Cârnații de Pleșcoi reprezintă și o mărturie a prezenței slavilor (bulgari și sârbi) care s-au refugiat în zona Buzăului în timpul războaielor ruso-turce de la finalul secolului al XVIII-lea, potrivit Micii Enciclopedii a României pentru Copii. Aceștia erau nemulțumiți de gustul fad al mâncării din regiune, care era diferit de cel de la ei de acasă. Astfel stând lucrurile, ei au modificat rețeta buzoienilor, adăugând multe condimente (în special ardei roșu iute) și afumând cârnații până au ajuns la o consistență mult superioară.

Tot în regiunea Buzău se mai remarcă și babicul, un preparat autentic, situat între cârnat și salam.

Foto deschidere: bacanie.com

„Interviul cu doamna director este mâine, la ora 13:30. Să nu întârzii”, au fost cuvintele Mirelei Sandu, responsabilul relației cu presa, atunci când mi-a comunicat ora și ziua discuției cu managerul Ada Lupu Hausvater, de la Teatrul Național din Timișoara. Dacă, atunci când am pornit spre Teatru, mă așteptam să întâlnesc un artist obișnuit care-mi va lansa declarații clișeice despre dramaturgie, mărturisesc că încă de la prima strângere de mână, totul s-a „dizolvat”. Regizorul Ada Lupu Hausvater este un om în fața căruia nu poți fi altfel decât tu însuți, pentru că seninătatea și bunătatea distinsei doamne nu îți inspiră altceva.

Am discutat cu un artist desăvârșit, dar și cu imaginea ideală a conducătorului unei instituții de cultură. Spectacolul „O scrisoare pierdută” (regizat de către Ada Lupu Hausvater), pe care l-am văzut recent pe scena Teatrului Național Timișoara, în contextul prezenței Matricei Românești la Festivalul European al Spectacolului din Timișoara – Festivalul Dramaturgiei Românești (FEST-FDR), mi-a arătat „un altfel de Caragiale”, unul ancorat în realitate. Cunoscătorii știu că în privința abordării contemporane a unui clasic, linia dintre eșec și succes este extrem de fină. Dar, sub îndrumările regizorului și cu o distribuție ce mustește de talent, interpretarea celebrei piese a lui Caragiale a cunoscut succesul.

Matricea Românească: Unde se află dramaturgia românească în prezent? Mai au dramaturgii inspirație?

Ada Lupu Hausvater: O, cred că au și inspirație, și cred că au și foarte multe subiecte. Vedem, zi de zi, o explozie de subiecte: de la povești reale, până la poveștile ireale, de la absurdul care invadează realitatea zi de zi, până la un misticism (și el dezorientat), toate în același timp. Vedem în Festival foarte multe spectacole a căror temă este identitatea. Până la urmă, cred că este o problemă de identitate să definești cine ești, ce ești, către ce mergi și ce alegi. Facem alegeri în fiecare secundă din viața noastră și, ca să putem face aceste alegeri – cele mai bune, cele mai corecte -, se presupune că am avut timp să ne educăm liberul arbitru.

Matricea Românească: De ce a fost aleasă, ca temă a Festivalului, Identitate?

Ada Lupu Hausvater: Exact din cauza asta. Anul trecut, când am decis tema, am discutat cu echipa care lucrează la Festival, și ne-am întrebat: cine suntem noi – ca individ, ca națiune integrată în această zonă geografică, în această nouă Europă, care este identitatea noastră la nivel cultural, care este identitatea noastră la nivel social, economic? Cine suntem noi, de fapt? Pare o întrebare simplă, dar nu e. În același timp, identitatea de grup atrage după sine un destin individual. Este o responsabilitate mare pentru ambele părți.

Identitatea de grup atrage după sine un destin individual. Este o responsabilitate mare pentru ambele părți

Matricea Românească: Care este provocarea pe care o lansați spectatorului ce va urmări piesele încadrate în această temă?

Ada Lupu Hausvater: Provocăm spectatorul să-și pună întrebări. Simt nevoia – ca adult, ca artist, ca om – să îmi asum propria existență. Cred că trebuie să ne asumăm, să învățăm să ne întrebăm: „Oare ce ține de fiecare dintre noi? Ce am putea face noi? Ce aș putea face eu? Cum pot eu să fac lucrurile mai bune?”. Toată lumea are soluții pentru alții. Nu funcționează, deci probabil că din altă parte ar trebui să începem: am putea începe de la ce poate face fiecare dintre noi. Fără doar și poate, o să ajungem și în momentul în care, odată ce fiecare va face cu reală credință ce are de făcut, vom învăța să creăm relații corecte, vom învăța să comunicăm cu adevărat. Știți cum se spune: ceea ce suntem este o expresie a ceea ce facem, a acțiunilor noastre. Noi nu ne prezentăm prin modul cum arătăm sau prin vârsta pe care o avem, ci prin ceea ce facem. Faptele ne identifică și ne definesc. În felul acesta, vorbim despre identitate. În acest context, revenind la FEST-FDR, trebuie să vă mărturisesc că avem niște spectatori minunați. Sunt parteneri de dialog. Am încredere că lucrurile vor sta cu timpul din ce în ce mai bine în societatea noastră și datorită lor.

Ada Lupu Hausvater este, în calitate de director al Teatrului Național din Timișoara, la al treilea mandat Foto: arhiva personală

Văd în fiecare zi oameni care luptă să-și construiască o viață normală. Nu vorbim despre marile vise, despre cucerirea planetei Marte, ci despre a învăța să fim normali, să avem o viață normală, să ne bucurăm zi de zi de familia noastră, de meseria noastră. De aceea, provocarea noastră pentru public este acest drum pe care îl invităm să pornim împreună, și ne propunem să devenim cât mai constructivi cu putință. Întrebarea privind identitatea are un răspuns pe care ni-l dăm fiecare dintre noi în sala de spectacol. Trebuie să alegi. Avem, fiecare dintre noi, o responsabilitate față de Univers. Se spune că nu se face primăvară cu o floare. Ba da, o floare aduce primăvara.

Matricea Românească: Românii mai știu ce înseamnă identitatea lor?

Ada Lupu Hausvater: Cred că mulți români știu ce înseamnă identitate, și cred că sunt mulți oameni, profesioniști care lucrează, sunt foarte buni în ceea ce fac și nu visează funcții politice. Cred că sunt mulți români foarte buni, profesioniști. Ca dovadă, vedem succesul real pe care mulți copii îl au la școală. De asemenea, sunt profesori foarte buni, sunt doctori foarte buni. Sunt oameni buni în toate categoriile, iar societatea ar trebui să promoveze mai mult competențele, profesionalismul. Trebuie să văd criterii de evaluare reale și să am încredere că cel mai bun a câștigat – nu prin faptul că a avut o imunitate mai puternică față de celălalt, ci pentru că a fost mult mai bine pregătit.

Publicul din sală este unul care trăiește astăzi, noi le vorbim oamenilor de astăzi. Chiar dacă jucăm „Hamlet”, sau „Iulius Cezar”, sau o piesă de Caragiale, totul este astăzi

Matricea Românească: Cum poate fi conservată această identitate prin teatru?

Ada Hausvater: Teatrul are o responsabilitate foarte mare, iar un Teatru Național, cu atât mai mult. Subiectele pe care le abordăm au legătură cu tot ce se întâmplă astăzi. Publicul din sală este unul care trăiește astăzi, noi le vorbim oamenilor actuali. Chiar dacă jucăm „Hamlet”, sau „Iulius Cezar”, sau o piesă de Caragiale, totul este astăzi. Într-un fel sau altul, se referă la oamenii de astăzi. Te întrebi: „De ce vreau să montez textul ăsta? Dacă vreau să merg la muzeu, merg la muzeu sau deschid un album de altădată și văd ce se întâmpla”. Mă interesează în ce măsură am putea schimba ceva, am putea trezi conștiința. În fond, teatrul cu asta se ocupă. Momentul de catharsis este cel care ne face să învățăm ceva, să mergem mai departe și să descoperim acel unic adevăr.

Matricea Românească: Prin ce se deosebește dramaturgia românească de producțiile altor națiuni?

Ada Lupu Hausvater: Noua dramaturgie românească este foarte implicată social, atentă la abaterile de la normalitate. Cred că este foarte important să dai șansa oamenilor să se exprime. Asta este esențial, mi se pare obligatoriu. Sunt voci care își doresc foarte mult să se exprime, să fie văzute, apreciate și să-și găsească un drum. Ar trebui să existe mult mai multe companii de teatru și să existe formule prin care să fie finanțate. Sau să se creeze teatre. Suntem o țară mare, avem o populație mare – ar trebui să apară multe teatre. Fără cultură, fără educație și fără sănătate, este puțin probabil ca un popor, o națiune să poată avea coloană vertebrală. Așadar, sunt trei direcții în care este esențial să sădești sămânța bună, pentru a avea un „organism” sănătos.

Actorii Cătălin Ursu (stânga), Victor Manovici (centru) și Călin Stanciu Jr., magistrali în piesa „O scrisoare pierdută”, regizată de către Ada Lupu Hausvater Foto: Adrian Pîclișan

Cred că ar trebui finanțate multe companii – nu neapărat de stat, ci și private. Teatre independente. Ar trebui să funcționeze un sistem în care acestea să se poată exprima și la care publicul să se raporteze. Este, cred, un mecanism care ia timp. Evident, există foarte mulți artiști independenți foarte buni, care trebuie să aibă unde să meargă. Nu cred că vreunul dintre ei își dorește să fie angajat pe o perioadă nedeterminată. Am auzit de foarte multe ori: „Tinerii renunță”. Dar tinerii renunță pentru că nu au unde să lucreze și pentru că trebuie să trăiască. Așa că, decât să stea într-o profesie, să se supere și să-și amărască viața, mulți dintre ei probabil se îndreaptă către altceva.

Matricea Românească: Cum stă Timișoara la capitolul „suflu nou” în teatru: producții, actori tineri, număr de spectatori?

Ada Lupu Hausvater: Teatrul Național stă foarte bine. Eu sunt regizor, originară din București. În 1 octombrie 2005 am avut prima mea zi de mandat în Timișoara în calitate de manager. Acesta este al treilea mandat. Mi-a fost clar de la început: „Trebuie să fac acest proiect. Am hotărât că asta voi face în acest proiect”. Nu am venit cu ideea: „Bună ziua, o să stau și eu pe aici”. Am pornit, în 2005, de la 6-7000 de spectatori pe an – aveam doar Sala Mare, pe care o împărțim cu Opera. Anul trecut au fost 46.000 de spectatori. E o distanță mare. Desigur, acum avem și Sala 2, și Studio „Uțu”, o sală de 50 de locuri. Am învățat să facem spectacole importante pentru public, am învățat cum să lucrăm. Se montează și se demontează decoruri foarte mult, avem peste 20 de reprezentații pe lună. Avem un public constant, care vine pentru actorii Teatrului Național – sunt actori tineri de 20-30 de ani, și sunt și actori maturi.

Au trecut aproape 12 ani, ne-am maturizat. E ceva. E important pentru noi ca Teatrul să fie identificat prin actorii lui, prin creațiile sale, prin felul în care spectacolele noastre sunt conectate la realitate. De exemplu, „Anna Karenina” nu e un spectacol uitat în timp, despre drama femeii, ci este un spectacol despre prezent. E un simbol important, într-o societate care renunță foarte ușor, ceea ce nu cred că e normal. Totul se bazează pe relații umane, pe capacitatea de a rămâne consecvent, constant, pozitiv, pe capacitatea de a juca cinstit.

Publicul vine în căutarea actorilor Teatrului Național din Timișoara, și asta mă bucură foarte mult

Iată, se joacă în Sala Mare, cu sala plină. La fel, în Sala 2 și la Studio „Uțu”. Sunt lucruri extraordinare. Mai mult decât atât, publicul vine în căutarea actorilor Teatrului Național din Timișoara, și asta mă bucură foarte mult. De asemenea, am reușit să construim atelierele de producție de decoruri ale Teatrului Național, „Fabrica de decoruri”. Atunci când am venit la Teatrul Național, demersul de construi „Fabrica” a fost parte din primul meu proiect. Decorurile se sudau afară, în curte, și am spus că mi se pare anormal: „Cum să sudezi, dacă plouă?” Primăria Timișoara ne-a concesionat un hectar de pământ, pe care noi am construit, finanțați de Ministerul Culturii, ateliere de producție. Avem niște ateliere superbe. Acum, ne trebuie bani pentru dotare, dar e primul amplasament perfect pentru o linie de producție: cu ateliere în stânga și în dreapta, cu depozitele alături. Putem lucra profesionist în Teatrul Național, în condiții civilizate. Decorurile se scot de aici și se transportă la săli, la depozite.

„O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, în „straie noi” pe scena Teatrului Național din Timișoara Foto: Adrian Pîclișan

E un rulaj continuu: aduci, duci, iar aduci și duci. E normal să fie așa. Nu e normal să stea toate aici, și nici nu cred că este bine cum fac unele teatre, care externalizează producția și renunță la atelierele de teatru. Cred că teatrul se bazează pe un tip de meșteșug. În primul proiect asta am scris, că eu cred mult în meșteșugarul de teatru. Același lucru se întâmplă și în spatele scenei: avem costumiera noastră, care e genială, este aici de ani de zile și este de neînlocuit. Are această iubire față de actor, față de fiecare costum pe care îl pune pe omul acela. Nu trebuie să îi spună nimeni nimic: ea și le face, le pregătește, le calcă, le coase, le spală. Pantofarul de teatru este, la rândul lui, specializat pe un tip de utilizare. Sau tâmplăria de teatru – pentru că noi folosim anumite materiale care trebuie să pară, nu să fie, reale.

Teatrul Național din Timișoara a cunoscut, sub conducerea Adei Lupu Hausvater, revirimentul

N-aș vrea să omit Sinagoga (foto jos) desacralizată din cartierul Fabric. Așteptăm o finanțare cu care vom construi acolo o sală de spectacole. Sinagoga este în zona Fabric, la marginea unui parc, într-un cartier cu clădiri Art Nouveau. Este un cartier în care nu există teatru. Întorcându-te în aceste cartiere, încet-încet, întorci oamenii către cultură. Este foarte important. Și nu numai atât: așa, vor înțelege de ce trebuie să aibă grijă de stucaturile care pică de pe clădirile în care locuiesc. Dacă nu au grijă, este și pentru că nu își dau seama cât de valoroase sunt.

Sinagoga este în zona Fabric, la marginea unui parc, într-un cartier cu clădiri Art Nouveau. Este un cartier în care nu există teatru. Întorcându-te în aceste cartiere, încet-încet, întorci oamenii către cultură

Toate acestea – de unde am plecat și unde am ajuns – ne-au demonstrat că Naționalul din Timișoara poate să fie un centru teatral. Asta îmi doream, să creez un centru. Pe de o parte, ne păstrăm specialitatea, specificul – avem decoruri, ateliere. Firește, anumite lucruri le comandăm – motoare, obiecte, instalații pe care nu le putem face aici. Dar cum le integrăm? Asta este foarte important. Pentru asta e nevoie de oameni care știu ce înseamnă scena de teatru. E valabil pentru toate spectacolele noastre – de la cele pe care le facem în Sala Mare, titluri clasice, musical-uri, până la spectacolele experimentale de la Sala 2 sau Studio „Uțu” .

Anul acesta, am făcut primul spectacol cu o vedetă de teatru – este mai mult decât o vedetă -, Florin Piersic Jr. El a montat la noi „Frați”, de Dave Williams, în care și joacă. Tot el a tradus și textul în limba română. Este un actor complex, un artist total. Spectacolul experimentează teatrul american de astăzi și, de asemenea, o temă destul de sensibilă. E foarte important să explorăm zone mai puțin evidente, zone marginale – dacă tot vorbeam despre ideea de centru. E foarte important să ne adresăm tuturor. Publicul trebuie să aibă pentru ce să vină la teatru, trebuie să îi facă plăcere să revină.

Sângele a sute de mii de soldați români a curs și a înroșit fronturile în războaiele secolelor trecute. Ostașii aceia și-au luat ranița în spate și au pornit cu nădejea în Dumnezeu, în lupta pentru țara lor. Azi, România e schimbată, preocupările sunt altele, dar recunoștința față de sacrificiu a rămas, în acest sens, comemorările fiind puse la loc de cinste în calendar. Calendarul de joi ne arată o dublă sărbătoare – pentru creștinism, dar și pentru istoria țării noastre: Ziua Eroilor și Înălțarea Domnului.

„Ziua Eroilor va fi marcată, în acest an, pe data de 25 mai, potrivit programului manifestărilor dedicate acestei sărbători, adoptat printr-o Hotărâre a Guvernului. Zilei Eroilor i s-a conferit prin lege statutul de «sărbătoare națională» și s-a stabilit să fie marcată în cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paști, Ziua Înălțării, potrivit tradiției românești”. Iată câteva rânduri, compuse în limbajul oficial al autorităților, extrase dintr-un articol postat în data de 11 mai pe site-ul oficial al Guvernului României, ce anunța ziua închinată acestei importante sărbători naționale.

25 mai, prin urmare, marchează atât Înălțarea Domnului, cât și Ziua Eroilor. În cea dintâi sărbătorim ridicarea la ceruri a Mântuitorului, după patruzeci de zile de la Înviere, iar cea din urmă presupune pomenirea și cinstirea tuturor celor care și-au dat viața pe front, pentru integritatea neamului românesc și a credinței ortodoxe.

În urmă cu aproape 100 de ani, s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie marcată simultan cu Înălțarea, ca urmare a semnării Tratatului de pace de la Versailles (1919), prin care țările beligerante s-au angajat la întreținerea mormintelor ostașilor îngropați pe pământul lor. Cu acest prilej, România a devenit primul stat ce i-a asimilat pe eroii străini celor naționali.

Mausoleul de la Mărășești, poate cel mai reprezentativ monument ridicat în cinstea eroilor români din Primul Război Mondial

În timpul comunismului, printr-un ordin dat în 1948, Ziua Eroilor a fost stabilită pe 9 mai, atunci fiind abrogate prevederile anterioare. După Revoluția din 1989, în urma demersurilor Ministerului Apărării Naționale, sărbătoarea nu a mai fost marcată în 9 mai, ci în ziua Înălțării, iar în mai 1995, Parlamentul României a adoptat legea care unea în mod oficial cele două sărbători într-o singură zi.

Ţara noastră a pierdut secolul trecut aproape un milion de soldați și de civili ce au servit forțele armate, jertfă comparabilă cu martiriul creştin

În această zi de joi, toate bisericile din țară, dar și din străinătate, pomenesc eroii români care s-au sacrificat, de-a rândul veacurilor, pe front. Pentru a le aduce un omagiu, pe tot teritoriul României se află amplasate monumente care comemorează ostașii români căzuți la datorie.

În luptele de apărare a României, din cursul secolului trecut, țara noastră a pierdut aproape un milion de soldați și de civili ce au servit forțele armate, prin aceasta, jertfa lor nefiind cu mult diferită de martiriul creștin. Emblematic pentru români este Mormântul Ostașului Necunoscut, amplasat în prezent în Parcul Carol I din București. Pe piatra mormântului se poate citi următorul epitaf: „Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite. 1916-1919″. Dar cum a ajuns Ostaşul Necunoscut să-şi doarmă somnul de veci în Capitală?

Steagul regal al României, la loc de cinste în Mausoleul din Vrancea

„În semn de veşnică cinstire, în anul 1923, conducerea statului român a decis ca simbolul sacrificiului celor mulţi, căzuţi pentru reîntregirea patriei, să fie evocat de osemintele unuia dintre ostaşii anonimi, morţi în luptele din Primul Război Mondial. Deshumarea şi ridicarea acestor rămăşiţe pământeşti a fost urmată de aşezarea lor în zece sicrie de stejar, căptuşite cu tablă de zinc şi depuse în Biserica «Adormirea Maicii Domnului» de la Mărăşeşti, în ziua de 13 mai 1923. Alegerea sicriului cu osemintele Ostaşului Necunoscut (trimise la Bucureşti, restrămutate în taină la Mărăşeşti de către comunişti în 1958, finalmente revenite în Parcul Carol după 1989) a aparţinut elevului Amilcar C. Săndulescu (de la Liceul Militar «Dimitrie A. Sturdza», premiant şi orfan de război) care, în faţa celui de-al patrulea sicriu, a îngenuncheat şi a rostit cuvintele celebre: «Acesta este tatăl meu». După desemnarea Eroului Necunoscut, celelalte nouă sicrie au fost duse, la loc de aleasă cinstire, în Cimitirul Eroilor din Mărăşeşti şi îngropate cu onoruri militare în ziua de 14 mai 1923”, se arată pe pagina Oficiului Național pentru Cultul Eroilor.

Această sărbătoare nu este ignorată de către autoritățile române, care organizează diferite manifestări de cinstire a eroilor, dar nici de către școlile care îi evocă – sau ar trebui – la orele de curs pe cei cărora le datorăm libertatea de astăzi.

Cinste celor care au făcut „România dodoloață”

„Poporul român este unul credincios și, pe lângă faptul că sărbătorește Înălțarea Domnului, inima și mintea îi sunt și la eroii care s-au jertfit pentru apărarea pământului străbun și pentru pacea populației, pentru liniștea ei, sacrificându-și viața pe câmpul de luptă. În credința sa, poporul a dedicat această zi și eroilor, prin ideea că sufletul lor se înalță către ceruri.

Acesta este un moment în care se aduc omagii tuturor celor care s-au jertfit pentru țară, mai ales cei care s-au jertfit într-un «timp» apropiat. Vorbim despre cei căzuți în Războiul de Independență din 1877, despre cei căzuți în Primul Război Mondial, în cel de întregire a țării – cei care, prin jertfa lor, au făcut România dodoloață, România Mare – și nu în ultimul rând, despre cei căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial”, a explicat Marius Mitrof, consilier al Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu din Galați.

Istoricul a subliniat că este important să nu uităm niciodată această zi și să le transmitem generațiilor ce vin aceeași evlavie și recunoștință pentru înaintașii lor.

„E important să îi pomenim și să îi avem veșnic în memorie pe care care s-au jertfit pentru țară. Ei reprezintă o pildă pentru cei care sunt acum, dar și pentru cei care vor veni, a modului în care au datoria să-și apere, la nevoie, țara”.

Bam, bam, bam! Bam, bam, bam! Grijile despre cum va decurge interviul, despre frigul înțepător de afară sau chiar despre ce o să gătesc atunci când voi ajunge acasă au dispărut instantaneu, imediat ce am început să lovesc toba mică din piele – cunoscută drept djembe -, conform instrucțiunilor lui Mark, unul dintre maeștrii africani ai acestui instrument. Am fost atentă la ritm și la mișcările mâinilor, am uitat de problemele cotidiene și m-am înveselit odată cu ceilalți cursanți îndrăgostiți de cultura africană, cu care păstram cadența.

Într-o răcoroasă seară de miercuri am trăit, pentru câteva ore, o experiență unică ce m-a propulsat, ritm după ritm, în universul efervescent al toridei Africi. Ceea ce se credea a fi un interviu în jurul unei mese pe care să „troneze” reportofonul, s-a transformat într-o seară deloc obișnuită, încărcată cu bună dispoziție.

Matricea Românească a luat parte la cursul celor de la Ikhaya Drum, un grup de trei africani care le dezvăluie românilor – și nu numai – „triluri” din cultura lor, prin intermediul tobelor tradiționale, djembe. O căutare simplă, pentru a traduce denumirea instrumentului, mi-a arătat că etimologia cuvântului djembe trimite la unirea oamenilor, într-o permanentă pace („dje” înseamnă „adunare” și „be” înseamnă „pace”). Explicație plină de sens, dacă ne gândim că voioșia și gândurile pozitive sunt inevitabile atunci când se cântă la aceste tobe. De fapt, simpla lor prezență în cameră conferă mediului o notă exotică.

Noi suntem diferiți, suntem africani și ne comportăm diferit, iar felul cum arătăm este deja un adaos în peisajul românesc – aducem cultura noastră aici

Vincent Calissa, Lolo Noukpetor și Mark Oostendorp, muzicieni originari din Africa, sunt maeștri percuționiști, ale căror mâini spun povești la fiecare bătaie de djembe. Aceasta este o tobă în formă de pocal, acoperită cu piele de animal – de capră, de cele mai multe ori – și la care se cântă cu „mâinile goale”.

Frumusețea instrumentului „djembe” este aceea că se folosesc mâinile goale, pentru o experiență inedită

„Nu ne lăsăm oamenii în urmă, ci ne oprim, pentru a porni din nou, împreună”, a spus Mark, oprind grupul, după ce a observat cu coada ochiului că am încurcat mișcările mâinilor și că eram dezorientată.

Cei prieteni trei le oferă, din 2009, cursanților o oază de relaxare, pentru că muzica tobelor africane este mai eficientă decât orice terapie. Pe lângă aceasta, ei explică, la fiecare pauză dintre exerciții, ce exprimă fiecare ritm în parte, când și de ce îl redau, dar și popularizează elemente ale culturii țărilor natale.

Cultura africană, cunoscută prin ritmuri de tobe

„Mai mult decât atât, prezența noastră spune totul. Noi suntem diferiți, suntem africani și ne comportăm diferit, iar felul cum arătăm este deja un adaos în peisajul românesc – aducem cultura noastră aici. Fiecare țară are o cultură diferită, dar se aseamănă, pe undeva. De exemplu, dacă unul dintre cei doi începe să cânte ceva, eu imediat înțeleg ce vrea să cânte și «intru» în ritm. Deci nu trebuie să îmi spună: «Faci așa sau faci așa!».

Și, în afară de asta, cu prietenii români, felul în care noi vorbim româna e o chestiune diferită pe care o aducem, în afară de muzica noastră, de cursul pe care îl facem. De aceea, la fiecare ritm pe care îl redăm, încercăm să explicăm, să spunem de ce cântăm asta, ce înseamnă la noi, de unde vine, pentru ce cântăm? Asta înseamnă să aducem un plus pentru oamenii care nu au auzit de Africa sau de cultura africană. E ceva foarte interesant”, ne-a explicat Vincent Calissa, din Rwanda.

Cursanții sunt așezați în cerc, pentru o comunicare cât mai bună

El a insistat să discute cu noi în limba română, pentru că îi place, dar și pentru că a reușit să o învețe în cei peste 15 ani de când se află la noi în țară. A venit – la fel ca mulți alți străini – pentru a studia Politehnica, iar după absolvire a lucrat în domeniul informaticii. Ulterior, Vincent a renunțat la această slujbă pe care o considera seacă, pentru că „mi-au plăcut mai mult cultura, muzica, arta. M-am întâlnit din întâmplare cu Mark la un concert. Eu aveam o trupă atunci, cântam muzică africană. El se gândea la ce mă gândeam și eu, adică să avem o școală unde să învățăm oamenii să cânte după tehnica africană, la djembe. Am vrut să povestim despre Africa, despre cultura africană prin ceea ce facem noi, adică prin cursuri”.

Vincent Calissa este un bun vorbitor de limba română

Mark, originar din Africa de Sud, a subliniat, drept continuare la spusele colegului său, că mulți oameni asociază – pe bună dreptate – tobele cu Africa.

„Culturile noastre se întrepătrund, în acest fel. Tot ceea ce vreau este ca oamenii care vin aici să simtă lirismul Africii. În afara faptului că îi învățăm pe oameni să cânte la tobe, îi ajutăm să înțeleagă poveștile care se învârt în acest gen de muzică, dar și de ce există această muzică. Iar noi trei știm să folosim mult mai multe instrumente – djembe, clopoței tradiționali, dudumba (alt model de tobă tradițională).”

Culturile noastre se întrepătrund. Tot ceea ce vreau este ca oamenii care vin aici să simtă lirismul Africii

La rândul său, Lolo, din Togo, este cel mai tânăr din grupul maeștrilor, dar și „cel mai bătrân dintre noi, în ceea ce privește vechimea în muzică. El a studiat muzica timp de 25 de ani și nu are decât 27”, s-a amuzat Mark.

Lolo ne-a povestit, cu timiditate, că a învățat să cânte alături de fratele său, acasă. El se află de aproape trei ani în România.

Africa se dezvăluie prin muzică

Muzica este parte esențială din universul Africii, are o veche istorie în spate și reprezintă limbajul perfect de a exprima cultura acestui fermecător continent. Dar, pentru a ne întări convingerile, Vincent a ținut să sublinieze că „muzica înseamnă, pentru mine, tot”.

„Am lucrat în IT, dar am lăsat tot ca să fac muzică. Pot să spun că, prin muzică, eu respir. Când cânt, am impresia… Unii o să spună că e un job. Pentru mine nu e un job, e distracție, în același timp. Am familie aici, dar am făcut un sacrificiu, în sensul că a trebuit să las ceea ce făceam eu, ceea ce aducea mai mulți bani în casă, pentru a arăta cultura africană prin muzică.”

România este pașnică, este sigură. Oricine poate să se plimbe oriunde și la orice oră din zi sau din noapte. De asemenea, este plină de resurse și de apă

Dar cum i-au primit românii pe cei trei africani ce doreau să le aducă, în țară și în suflet, o cultură străină lor? Vincent a explicat că „la început, era foarte greu să fim acceptați. Oamenii erau foarte reticenți, dar acum au început să se deschidă și să accepte alte culturi. Ați văzut că majoritatea celor care vin la cursuri sunt români, deci înseamnă că oamenii au început să înțeleagă că e bine să învețe de la ceilalți. Inițial, ei se întreabă: «Oare o să reușesc să cânt?». Dar îi ajută faptul că fac parte dintr-un grup, și le este mult mai ușor să se integreze, pentru că se uită unul la celălalt, văd cum cântă. În acest fel este mult mai ușor să te eliberezi și să treci de poziția asta, de reținere. Oamenilor le place”.

Însă cei de la Ikhaya Drum nu dezvăluie frumusețile Africii doar într-o cameră ticsită de tobe dispuse în cerc, ci ies în aer liber, pentru a le arăta românilor valorile și muzica țărilor din care provin.

Mark Oostendorp ne-a demonstrat că veselia este o stare de spirit permanentă în grupul celor de la Ikhaya Drum

„Am avut, din 2009 și până în prezent, mii de cursanți. Participăm și la festivaluri, am fost și prin parcuri la diferite evenimente. De exemplu, în Parcul Herăstrău am cântat la tobe în fiecare săptămână. Oamenii care ne vedeau ne zâmbeau și erau fericiți, pentru că este o experiență inedită pentru ei să vadă așa ceva”, ne-a explicat Mark. Un eveniment pentru care băieții s-au pregătit din plin și la care îi așteaptă pe toți cei interesați este Festivalul Zilele Africii, care se va desfășura în perioada 25-28 mai, la Clubul Kran din București. Matricea Românească este partener al evenimentului.

Trei africani care au făcut, din România, acasă

Într-o vreme în care țara noastră se confruntă cu un exod masiv, în special al „creierelor”, când mulți condamnă modul în care diverse sisteme își desfășoară activitatea, străinii par să nu le înțeleagă motivele celor care părăsesc România. Cei trei au decis să se stabilească în țara noastră și să își întemeieze familii aici pentru că „iubim România”.

Mark Oostendorp spune despre țara adoptivă că „este pașnică, este sigură. Oricine poate să se plimbe oriunde și la orice oră din zi sau din noapte. De asemenea, este plină de resurse și de apă”.

La rândul său, mezinul grupului, Lolo, spune că România este căminul său acum: „Aici mă simt ca acasă. Este o țară care are potențial”.

Lolo Noukpetor este cel mai tânăr dintre cei trei muzicieni

Vincent, cel care este cel mai vechi dintre cei trei «expați» africani, a spus că primii ani petrecuți pe pământul românesc nu au fost deloc ușori.

„Românii sunt primitori, dar când am venit nu au fost așa. Acum, lucrurile sunt mai bune, din punctul meu de vedere. La început, oamenii spuneau: «Uite un negru!». Dar odată cu schimbările, cu faptul că se poate călători în Uniunea Europeană foarte ușor, mulți oameni au putut să meargă în Vest. Africani sunt peste tot. Dacă mergi în Franța, îi vezi peste tot. Acum 15 ani era ceva uimitor: «O, uite!». Acum lucrurile sunt foarte OK. Era o curiozitate. Și în Africa există o curiozitate, în funcție de țară, pentru albi. Eu am înțeles asta, deci este același lucru. Dacă te duci în Africa, oamenii din anumite țări o să se uite la tine cu uimire, pentru că ești alb”, a mărturisit Vincent.

Muzicienilor le place România, dar menționarea unui singur cuvânt i-a făcut pe cei trei să se crispeze simultan și să își strângă mâinile pe lângă corp: frigul.

„Noi nu avem iarnă deloc. Iarna e frumoasă, dar din casă. Când ieși afară, nu mai este. Nu mi-a venit să cred cât poate fi de frig”, a mai spus Vincent. Pe lângă asta, Mark a adăugat că mâncarea românească i se pare seacă, fără gust, pentru că noi nu adăugăm multe condimente.

Dacă vorbim despre similitudinile dintre cele două culturi, cea românească și cea africană, interlocutorii noștri cred că există ritmuri muzicale care seamănă foarte mult. Dar ei au observat și asemănări în ceea ce privește modul de organizare a familiei.

„La noi, tații sunt la fel ca aici. Dar și femeia în casă e la fel: ea se ocupă de copii, de gospodărie. Poate noua generație o să se schimbe, dar așa am văzut eu. Mama le face pe toate. Însă există și diferențe. De exemplu, dacă eu ies cu o fată aici în oraș, fiecare plătește. În Africa, dacă tu inviți o fată în oraș, tu plătești. La noi, fata nu scoate banii. Aici e foarte bine. Câteodată, vrea în parc”, a glumit Vincent, în încheiere.

Festivalul Zilele Africii se desfășoară în perioada 25-28 mai, la Clubul Kran din București (bulevardul Ion C. Brătianu, numărul 29-33, etaj 5).

Cred că este cel mai prietenos om pe care l-am cunoscut. Regizorul Crista Bilciu emană căldură și vorbește oricând, cu plăcere, despre teatru și despre frumosul pe care-l aduce această artă. Matricea Românească a luat parte recent la Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești (desfășurat în perioada 14-25 mai și organizat de Teatrul Național din Timișoara), unde Crista a participat cu piesa de teatru Pe jumătate cântec, pe care a scris-o și a regizat-o.

Titlul nici că nu putea fi ales mai bine, pentru că viața personajului principal, Francesca, prezentată în diferite tablouri ale vieții sale (de la 5 la 33 de ani), s-a derulat în fața ochilor spectatorilor precum o compoziție muzicală. Pe jumătate cântec redă povestea emoționantă a Francescăi (Anda Saltelechi), o fată cu un suflet curat, ce ne oferă o lecție despre ratare și despre lipsa curajului în a-ți urma visele. După spectacol, regizoarea a vorbit pentru Matricea Românească despre cum i-a venit ideea piesei, care au fost greutățile întâmpinate, dar și despre rolul artei în viețile noastre, așa cum îl înțelege ea.

Matricea Românească: Care este povestea spectacolului tău, Pe jumătate cântec?

Crista Bilciu: Totul a început într-o perioadă de-a mea de criză când, după mult teatru independent și după multe bătăi la uși care nu s-au deschis, am fost foarte dezamăgită. Astfel, pentru prima oară în viața mea am zis că renunț la teatru și mă mut acasă, la Târgu Mureș, după 10 ani de locuit în București. Am strâns tot ce aveam de strâns într-un camion, am ajuns acasă, am stat sub plapumă o lună și am început să scriu. Am zis că o să scriu un text pentru actrița Anda Saltelechi, care rămăsese în București, fiind angajată la Teatrul Odeon – dar juca roluri mici. Am vrut să scriu un text pentru ea, deși nici măcar ea nu credea că o să-l scriu, pentru că nu mai scrisesem teatru. Am pornit de la niște experiențe ale mele, dar în text este puțin din mine. Ce este din mine este frica de ratare.

Actrița Anda Saltelechi, minunată în rolul principal Foto: arhiva personală

Am luat mici povești de-ale mele pe care le-am transformat. În perioada aceea, citeam și scrisorile lui Cehov, și el spunea că nu poți să scrii decât ceea ce ai trăit. Deci eram în dilemă. Apoi mi-am dat seama că nu era vorba chiar despre viața mea, ci și despre povești ale unor oameni din jurul meu, care m-au „atins” – nu neapărat viața biografică, ci cea emoțională. A fost foarte interesant pentru mine să scriu textul acesta, pentru că m-am luptat cu gândul: „Cât la sută trebuie să fiu eu, cât la sută să nu fie povestea mea, ca să mă pot detașa de ea, ca să o pot scrie?”.

Am strâns tot ce aveam de strâns într-un camion, am ajuns acasă, am stat sub plapumă o lună și am început să scriu

O parte avem biografia mea, o parte conține povești ale unor prieteni, dar am și o parte de muncă de cercetare. Când am descris nașterea, de exemplu – nici eu, nici Anda nu am născut -, m-am simțit ca o impostoare. Și acum mă simt așa, atunci când văd spectacolul și mă întreb: „Oare lumea o să se prindă că nu știu despre ce vorbesc acolo?”. Dar am vorbit cu multe femei care au avut această experiență. Mai vin la mine femei, după spectacol, și spun: „Vai, ce bine ai descris! Cum ai știut?”. Eu mă bucur. Și la povestea cu cancerul m-am documentat. De fapt, am pornit de la povestea surorii mele, care a avut cancer acum doi ani, și s-a vindecat, e în regulă acum. Doar că m-a afectat foarte mult pe mine. Eram la Craiova, făceam parte din proiectul regizorului Bob Wilson, „Rinocerii”. Era o nebunie acolo, și între timp, sora mea plângea la telefon și spunea că moare. Avea 35 de ani atunci, și un copil de doi ani. Am plecat de la ideea cuiva care stă în fața unei posibile morți și își retrăiește viața.

În spatele poveștii spectacolului Cristei se află multă muncă de cercetare

Anda Saltelechi, actrița din rolul Francescăi, este una dintre cele mai talentate tinere actrițe pe care le cunosc și mă simt foarte norocoasă că am descoperit-o, ba chiar „smuls-o” dintr-un destin de profesoară de română de undeva din Sângeorgiu de Pădure (județul Mureș, n.r.). Lucrăm împreună de 15 ani și, practic, am crescut și ne-am format împreună. Avem foarte multă încredere una în cealaltă și experiențele comune, pe scenă sau din sală, ca spectatori, ne-au făcut să avem aceleași gusturi teatrale, dar asta nu înseamnă că nu ne-am luptat atunci când am creat-o pe Francesca.

Am vrut să ofer o poveste. Pe mine mă preocupă ratarea, am vrut să scriu povestea unei femei puternice și simt că am ratat. Pe măsură ce scriam povestea, aș fi vrut ca la final ea să fie o învingătoare

La un moment dat, știu că mi-a rupt textul în bucăți și l-a aruncat pe fereastră, strigându-mi că e o porcărie. Eu cred mult în confruntarea dintre actor și regizor, nu îmi plac actorii comozi, care se supun și nu vor să fie parteneri egali în creație. Am lucrat la spectacol un an de zile și acum, când mă uit la filmările primelor repetiții, nu-mi vine să cred. Acum Francesca există și este altcineva, nici eu, nici Anda. Nu știu de unde a apărut, pe nesimțite, din căutările noastre, dintr-o dată a început să aibă o voce și o înfățișare și un fel de a fi și noi, actriță și regizor, nu am mai avut decât să ne supunem. Îmi place să spun povești.

Matricea Românească: Cât de implicat în piesă trebuie să fie regizorul? Sau ar trebui, mai degrabă, să fie detașat?

Crista Bilciu: Mi-a fost teamă să regizez textul acesta pentru că, scriind eu textul, nu simțeam lungimile, ritmul și nu puteam să tai din text. Până la urmă, am tăiat. Mi-era teamă că n-o să simt când trebuie să tai. La Shakespeare, la Cehov, nu am nicio treabă, tai fără grijă. Eu am scris poezie înainte, nu am mai scris dramaturgie. Scriind poezie, eram îndrăgostită de cuvinte și când scriu, simt că textul atinge forma ideală, de aceea nu mai poți schimba niciun cuvânt. De aceea m-am „luptat” cu actrița, pentru că ea voia să schimbe ordinea cuvintelor, să dea sinonime sau să lege două propoziții ca să le transforme în frază. Eu explicam: „Nu, nu! Uite, ritmul vine așa!”.

Toți spectatorii prezenți la Teatrul Național Timișoara au îndrăgit-o pe Francesca

Nu știu știu dacă a fost bine, dar am tăiat din text până la urmă: un moment în care Francesca avea primul ei contact cu moartea – murea câinele lui Borzi (prietenă din copilărie a personajului principal, n.r.), călcat de o mașină. Prima experiență a morții mi s-a părut interesantă, pentru că mereu ne marchează. Am mai tăiat momentul în care ea afla cum fac oamenii sex: în clasa I, îi spunea premianta clasei cum se fac copiii. Am tăiat și discursul cu cancerul, pentru că finalul era prea lung și mi se părea prea didactic.

Matricea Românească: Ce lecție ne oferă Francesca?

Crista Bilciu: Am vrut să ofer o poveste. Pe mine mă preocupă ratarea, am vrut să scriu povestea unei femei puternice, dar simt că am ratat. Pe măsură ce scriam povestea, aș fi vrut ca la final ea să fie o învingătoare, dar am ajuns la un punct în care simțeam că ea nu poate fi o învingătoare. Am vorbit cu o prietenă psiholog pe care am întrebat-o despre Francesca, pentru că personajul devenise deja un om real: „Fata asta – era deja ca și fiica mea – crezi că poate să ajungă o femeie puternică și învingătoare?” Am fost foarte dezamăgită când psihologul a spus că nu crede.

Matricea Românească: Un personaj devine real atunci când te atașezi de el.

Crista Bilciu: Da. Până la un punct, am construit-o, și apoi „m-a condus” ea, și am simțit că nu pot s-o duc în altă parte, pentru că deja are destinul ei. A fost foarte interesant. Nu mi s-a mai întâmplat până acum.

Matricea Românească: Am văzut că sinceritatea este calitatea Francescăi. Oamenii mai sunt sinceri astăzi?

Crista Bilciu: Mie mi s-a părut că, în loc ca ea să fie o învingătoare, forța a fost aceea care a făcut-o să reziste. Și n-aș fi vrut asta, ci să fie un personaj activ, să lupte.

Eu cred în arta foarte sinceră. Cred că teatrul și arta, în general, păstrează ce avem noi mai uman, mai cald, mai sincer și mai adevărat în noi. Oamenii vin la teatru și regăsesc în ei ceva ce în viața de zi cu zi pierd, pentru că se apără și își pun măști

Matricea Românească: Am văzut că ea a trecut peste toate greutățile.

Crista Bilciu: Nu mi-a plăcut că, în loc să facă ceva, ei i se întâmplau lucruri. Foarte bine că rămânea în picioare, în urma lor, și că era puternică în sensul acesta. Dar nu mi se părea că ea este cea care își conduce viața. Referitor la sinceritate, eu nu văd cum ai putea să exiști fără să fii sincer și cu tine, și în artă, și în lume. Printre oameni, avem tot felul de măști, dar în artă nu ai cum să nu fii sincer. Eu cred în arta foarte sinceră. Cred că teatrul și arta, în general, păstrează ce avem noi mai uman, mai cald, mai sincer și mai adevărat în noi. Oamenii vin la teatru și regăsesc, grație lui, ceva ce în viața de zi cu zi pierd, pentru că se apără și își pun măști.

Matricea Românească: Teatrul poate îndruma firul vieții unui spectator?

Crista Bilciu: Sigur că da, asta ni se întâmplă și când aflăm ceva despre destinul unei persoane reale, nu neapărat una fictivă, precum Francesca. Întotdeauna te gândești: „Alții au trecut prin asta și au mers mai departe, deci pot și eu să trec prin asta”. Eu cred că un spectacol de teatru, dacă este bun, trăiește în tine după ce ieși din sală. Mi s-a părut extraordinar că a venit la mine unul dintre tehnicienii de la teatru și m-a întrebat: „A scăpat Francesca?”.

Matricea Românească: Teatrul de astăzi cuprinde altfel de lecții de viață, spre deosebire de teatrul de altădată?

Crista Bilciu: Nu cred. Rolul artei a fost dintotdeauna același, să ne păstreze umani. E ca un seif unde depui ce ai mai valoros ca om și ceva universal, la care toată lumea are acces. Cred că dintotdeauna acesta a fost rostul teatrului, al picturii, al muzicii, al poeziei, al literaturii. E ca și cum ți-ai conserva sufletul, ca să nu se piardă.

Se spune, cu mult curaj, că oamenii „normali” sunt mediocri, iar cei cu adevărat originali sunt nebunii. Ei bine, joi seară, la Teatrul Național din Timișoara am pătruns într-un sanatoriu, am cunoscut mai mulți nebuni și tot atâtea universuri. Această nouă lume ne-a fost prezentată prin spectacolul „Iată femeia pe care o iubesc”, de Camil Petrescu și regizat de către Mihaela Lichiardopol. Piesa, din repertoriul Teatrului din Timișoara, a fost pusă în scenă în cadrul Festivalului European al Spectacolului – Festival al Dramaturgiei Românești (14-25 mai), dar în afara evenimentului. Matricea Românească a fost invitată să ia parte la Festival și a luat pulsul evenimentelor din cadrul acestuia.

În linii mari, în spectacolul „Iată femeia pe care o iubesc”, avem „Casa Snagov”, o un sanatoriu „cu o poziție magnifică” pe malul lacului omonim, care își desfășoară activitatea în condiții „normale” – termen ilar, în condițiile de față – până în momentul în care este internat un tânăr arhitect. El a încercat să se sinucidă de câteva ori, din cauza unei „matracuci”, așa cum o numește bunica băiatului pe femeia care i-a refuzat și păcălit nepotul. Tânărul a ajuns în această situație pentru că, așa cum experiența i-a demonstrat bătrânei, „toți bărbații sunt niște tâmpiți”.

Însă, diagnosticul lui Mihai Stănculescu, pronunțat de către doctorul Omu, a fost „stare gravă de prostrație” (dispoziție patologică de indiferență totală față de mediul înconjurător, cauzată de slăbirea extremă a fizicului și a psihicului). Proaspătul pacient nu voia decât să „sufere prin Bella și numai prin Bella”.

Tânărul a ajuns în această situație pentru că, așa cum experiența i-a demonstrat bătrânei, „toți bărbații sunt niște tâmpiți”

Bella, o fermecătoare cântăreață de cabaret este cea care l-a adus în pragul nebuniei pe Mihai, bărbatul care o aștepta cu orele după spectacol și care a pierdut un an de facultate și un concurs important. Bella e o femeie care le are pe toate, însă îi lipsește moralitatea. Sau conștiința, deși o poartă în permanență la ea – câteva rânduri scrise pe o fițuică. Astfel, Bella și-a „consultat conștiința și l-a trimis pe Mihai la plimbare”.

Câți nebuni, atâtea universuri Foto: tntimisoara.com

Momentul când aflăm că în sanatoriu lucrează, în calitate de medic respectabil, sora geamănă a Bellei, Ana, este cel care declanșează complicațiil, și, „dintr-un nebun, medicii au făcut doi”, grație unui experiment îndrăzneț. Deznodămândul lasă spectatorii cu gura căscată.

„Iată femeia pe care o iubesc”, o dramă cu multe momente comice – doar este vorba despre nebuni – a scos în evidență talente care evoluează pe scena Teatrului Național din Timișoara, demonstrându-ne încă o dată că Banatul mustește de cultură de calitate. Călin Stanciu Jr., Cătălin Ursu (minunat, în rolul mucalitului administrator Gurău), Silviu Văcărescu și Claudia Ieremia sunt numai câteva nume care au strălucit pe scenă și care au ridicat nebunia la rang de artă. Schimbarea de personalitate tratată în spectacol se înscrie cu succes în tema festivalului, „Identitate”.

Camil Petrescu (1894-1957) a publicat această piesă în anul 1943, iar premiera a avut loc un an mai târziu, pe scena Teatrului Național București. „Iată femeia pe care o iubesc” a avut premiera, pe scena Teatrului Național Timișoara, în 2011.

Unde: Teatrul Național Timișoara

Durata: 1h 40min

Regia: Mihaela Lichiardopol

Distribuţia: Silviu Văcărescu, Claudia Ieremia, Călin Stanciu Jr., Cătălin Ursu, Bogdan Spiridon, Ana-Maria Munteanu, Irene Flamann Cătălina, Paula Maria Frunzetti, Claudiu Dogaru, Adrian Jivan, Cristian Szekeres, Iuliana Crăescu, Luminița Tulgara, Roberta Popa-Ionescu, Mălina Manovici, Ionuț Pîrvulescu, Nicolae Pârvulescu, Dianna Praskot, Raul Bastean, Allan Vartolomei

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Foto deschidere: Judith Reinhardt

Atunci când Matricea Românească i-a propus lui Bogdan-Mihai Simion, cel mai tânăr cobzar din țara noastră, să le vorbească unor elevi de liceu despre începuturile poeziei româneşti, singurele întrebări pe care muzicianul și le-a pus au vizat adaptarea informației astfel încât auditoriul să o înțeleagă și să nu se plictisească. Însă, tânărul artist a găsit formula perfectă de a „ajunge” la copiii de liceu, susţinerile şi momentele sale de virtuozitate fiind răsplătite cu ropote de aplauze.

L-am invitat pe Bogdan să ia parte la ediția a doua a Întâlnirilor Matricei, un proiect de fertilizare culturală a tinerei generaţii sub egida Asociaţiei Culturale Matricea Românească, de data aceasta caravana poposind marţi, 16 mai, la Târgoviște, la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”. Conferința, intitulată mai mult decât sugestiv Poezie, boierie! Începuturile poeziei lirice în Ţările Române, și-a propus să aducă în fața tinerilor, informații despre epoca, versurile și personalitatea boierului-poet Ienăchiță Văcărescu, figura care domină instituția în care ei sunt modelaţi ca oameni. Astfel s-a făcut că sala de festivități a entităţii formatoare a fost ticsită de elevi curioși și interesați de evenimentul inedit ce avea să se desfășoare la ei în liceu. Bogdan și-a propus să alterneze informațiile cu momentele muzicale specifice evului, iar recitalul lui a produs emoții cum numai cobzarul nostru poate trezi. Astfel, tinerii au fost ajutaţi să înțeleagă mai bine „o epocă, prin asociere cu muzica”.

Ienăchiță Văcărescu, printre primii poeți ai noștri

Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) a fost o figură proeminentă a culturii din Ţara Românească, în secolul XVIII. Provenit dintr-o veche familie de boieri, Ienăchiţă a fost mare dregător domnesc, dar s-a remarcat şi prin erudiţia sa, fiind vorbitor al mai multor limbi străine şi poet. Din păcate, personalitatea acestui om de cultură este mai puțin cunoscută în rândul românilor, el fiind al doilea conaţional – după Dimitrie Cantemir – care a scris o istorie a Imperiului Otoman, precum și autorul primei gramatici românești tipărite.

După ce Bogdan a salutat auditoriul cu o melodie cântată la cobză (doina „Vară, vară, primăvară”), el și-a început prelegerea spunându-le celor prezenți că „Ienăchiță Văcărescu a fost printre primii poeți din Țările Române, printre primii versificatori. El este un personaj din a doua jumătate a secolului XVIII. Pe atunci, reperul cultural al Țărilor Române era altul decât cel din prezent. Sunt convins că, azi, o bună parte dintre voi – dacă nu chiar toți – sunteți concentrați pe modele culturale pe care le preluați conștient, sau mai puțin conștient, din Europa Occidentală sau din Statele Unite ale Americii. Îmi imaginez că pentru voi, ca și pentru mine – pentru că suntem aceeași generație – reperele vin de la Londra, Paris sau de la New York. Dacă vă veți analiza obiceiurile, filmele la care mergeți, muzica pe care o ascultaţi, veți vedea că o bună parte din aceste produse culturale vine din SUA. Modelul cultural după care activa Ienăchiță Văcărescu era Istanbulul”.

Bogdan-Mihai Simion a interpretat, la cobză, cântece specifice epocii lui Ienăchiță Văcărescu

Pictând un tablou al epocii, Bogdan a subliniat că fanarioții erau de fapt cei care conduceau Țările Române, însă pe lângă ei se aflau și „aristocrații locali, adică boierii români”, care nu erau legați de o tradiție culturală acaparantă.

La 1770 Orientul musulman, care constituise etalonul cultural pentru Ţările Române, devenise deja stagnant şi anacronic

„Boierii greci aveau acest argument: «De 2000 de ani, de la Platon încoace, noi producem cultură pentru Europa». Când spui «grec», te gândești la Grecia Antică, dar și la cea Medievală și la Imperiul Bizantin. Pentru români, ecuația aceasta era mai complicată. Deși pare a constitui un dezavantaj, a constituit și un avantaj, pentru că ei nefiind legați de un trecut foarte strălucitor din punct de vedere cultural, și în același timp având o «fibră morală elastică», au reușit să se adapteze foarte repede noilor cerințe, odată cu începutul occidentalizării. În același timp, în epocă apar primele instincte naționale. Pe atunci, acest lucru însemna încercarea de a crea și de a consolida un stat. (…) Boierii români au început să caute sprijin și protecție în afara Orientului musulman, despre care spuneam că – deși devenise un motor civilizator pentru Țările Române la 1600 – deja la 1770, devenise anacronic, stagnant. Nu mai putea constitui un reper, iar boierii români au sesizat chestiunea aceasta instantaneu.”

View this post on Instagram

Urmaşilor mei Văcăreşti! Las vouă moştenire: Creşterea limbei româneşti Ş-a patriei cinstire. „Testament literar”, Ienăchiță Văcărescu, poet român (1740-1797) #IenachitaVacarescu #mostenire #limbaromana #patria #identitate #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Apr 15, 2017 at 12:42pm PDT

Contextul istoric prezentat a ajutat tinerii să înțeleagă mai bine ce însemna, în urmă cu câteva sute de ani, viața culturală în Țările Române, risipind totodată „nebuloasa” în care ei – probabil – se aflau, privind începuturile poeziei pe meleagurile noastre. Amfitrionul evenimentului organizat de Asociația Culturală Matricea Românească a dezvăluit că unul dintre cei mai importanți pioni în acest proces cultural a fost reprezentat de către creatorii artistici, care nu erau alții decât membrii clasei de mijloc. Astfel, deși inițial creațiile artistice erau culte, ulterior, ele au pătruns în sferele mai puţin rarefiate, în speţă în lumea lăutarilor. Cum?

Poezia cultă a secolului XVIII, pe acordurile robilor

„Acești lăutari erau robi pe domeniile boierilor despre care vorbeam. Ei produceau muzici, iar boierii produceau versuri. Nu e foarte greu să ne imaginăm atmosfera unui salon de la sfârșitul secolului XVIII, în care un grup de aristocrați își recită, unul celuilalt, versuri compuse de niște oameni cu școală. De exemplu, Ienăchiță Văcărescu era cult, vorbea mai multe limbi. Aristocraţii creau poezii ce se numeau creații culte, pentru că erau create de către oamenii învăţaţi, culți.

Putem ajunge la un tip de întâlnire cu străbunicii noștri, prin aceste muzici. Este cea mai simplă cale

Lăutarii auzeau aceste versuri. Astfel, ei, stând lângă boieri în picioare, la masă, adaptau de multe ori aceste texte pe care le auzeau recitate de către boierii respectivi, pe muzicile pe care le produceau”, a explicat tânărul cobzar, după care a continuat prin a expune modul romantic de „socializare” al tinerilor anilor 1700.

„Aristocrații de la începutul secolului XVIII şi ceva mai târziu, dintr-un areal geografic imens, care începea prin Georgia și se termina pe linia Carpaților, scriau poezii și le recitau în saloane, ele fiind preluate de lăutari și cântate. Apoi, ei le scriau în niște caiete, pe care le semnau uneori, alteori nu – de cele mai multe ori, nu.

Bogdan-Mihai Simion a fost protagonistul celei de-a doua ediții a Întâlnirilor Matricei, la un liceu din Târgovişte

De regulă, copistul semna aceste caiete, pentru că nu exista, pe atunci, conceptul de «drepturi de autor». Aceste caiete porneau din Fanar (Istanbul) și circulau de la o famile aristocratică la alta, din mână în mână: din Istanbul până în Grecia, treceau și prin Țările Române. Era cam cum funcționează astăzi Instagram și Facebook. Imaginați-vă niște tineri, nu cu mult mai mari decât voi, care scriau niște texte, dedicându-i-le unui neam îndepărtat, unei verișoare îndepărtate, care locuiește în Georgia de azi. Caietele de versuri au reprezentat posibilitatea de socializare pentru o serie de popoare balcanice și, în egală măsură, posibilitatea de a trăi sub semnul unei culturi care nu rămăsese în totalitate orală, dar nu era nici scrisă. Sfârșitul secolului XVII, aș zice, e momentul unde se «separă apele» și se poate vorbi despre cultura română ca fiind nici orală, nici scrisă”.

Matricea Românească încearcă să răspundă la probleme şi întrebări fundamentale, precum dacă națiunea română mai are nevoie de suflet sau nu?

Curiozitatea elevilor a fost stârnită, imaginația lor a lucrat neîncetat pe timpul conferinței, iar întrebările pentru Bogdan nu au întârziat să apară. Ei au vrut să afle cum a învățat artistul să cânte la cobză, de ce are această pasiune, dar și dacă este dificil să o urmezi, în România zilelor noastre. Răspunsul lui Bogdan a fost, pe cât de sincer, pe atât de dătător de speranţă.

Elevii, veniți în număr mare la conferință, au fost captivați de cântecele și de cuvintele invitatului

„Nu este greu să-ți urmezi pasiunea în România, dar există o multitudine de obstacole pe care le întâlnești. Cel mai important este să nu renunți la pasiunea ta, chiar dacă ai momente – care se pot tranforma în ani – în care faci altceva. Am avut multe locuri de muncă, multe dintre ele fără legătură cu ce fac astăzi, dar nu am renunțat niciodată la cobză și nici la «surorile» ei, pentru că am opt acasă. (…) Muzica exprimă societatea, și nu invers. Dacă nu vă place un gen de muzică, nu interziceți muzica, ci încercați să schimbați societatea. Muzica nu e nimic altceva decât un produs al societății și al frământărilor prin care ea trece. Am învățat că putem ajunge la un tip de întâlnire cu străbunicii noștri, prin aceste muzici. Este cea mai simplă cale.”

Asociaţia Culturală Matricea Românească este la al doilea astfel de eveniment cu profil educaţional și promite că nu se va opri aici, pentru că scopul muncii noastre este, așa cum a explicat la Târgoviște inițiatorul proiectului – avocatul Adrian-Cătălin Bulboacă, Managing Partner al „Bulboacă și Asociații SCA” – acela de a „răspunde la întrebări fundamentale, precum dacă națiunea română mai are nevoie de suflet sau nu? Sunteți la o vârstă foarte frumoasă, cele mai frumoase amintiri ale mele sunt din liceu. (…) Voi sunteți viitorul imediat al națiunii române. Și poate o să vă puneți peste ani întrebarea: de ce este nevoie de Bogdan, comparativ cu – să zicem – 50 Cent sau alţii? (…)

Adrian -Cătălin Bulboacă, inițiatorul proiectului Matricea Românească

Matricea Românească încearcă să aducă, în atenția fiecăruia dintre noi, mesajul că fără suflet nu putem fi oameni. Fără suflet, fără să ne amintim de unde am plecat, vom fi morți, ca națiune. Dacă veți pleca, după ce terminați liceul sau facultatea, oriunde în lume – în Italia, în Germania, în Spania sau în America – nu veți putea scăpa de o realitate simplă: v-ați născut în România, sunteți români. N-o să puteți niciodată renunța la această identificare. Aveți două variante: fie vă asumați cu responsabilitate această identitate, fie vă ascundeți cu rușine de ea”.

9 mai 1877, ziua în care a fost proclamată Independența României, rămâne pentru noi – alături de 1 decembrie 1918 – o clipă de aur în istorie. Matricea Românească dedică evenimentului un material special.  

Se spune că doar cei care cred în victorie pot învinge, iar istoria ne arată că încrederea este o calitate pe care înaintașii noștri o aveau din plin. O dovadă a încrederii în forțele proprii, dar și a ingeniozității liderilor românilor de la acea vreme o reprezintă proclamarea independenței de Stat a României la 9 mai 1877, însoțită de celebra declarație – primită cu urale – a lui Mihail Kogălniceanu: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!”.

Dar ce s-a întâmplat, de fapt, în 1877? Istoricii consultați de către Matricea Românească spun că drumul spre independență a început odată cu Unirea Principatelor Române, întrucât până la momentul 1859, Țara Românească și Moldova au reprezentat „teatru de război în războaiele ruso-turce și austro-ruso-turce, fiind supuse rechizițiilor și jafurilor armatelor ce treceau pe aici, lovite de epidemii și de foamete în perioadele de război și după acesta”.

Circa două decenii mai târziu, contextul proclamării suveranității Statului român s-a creat în 1875, odată cu declanșarea crizei orientale, ceea ce a oferit țării noastre „portița” ideală pentru obținerea independenței. Răscoalele din Bosnia și Herțegovina (1875), din Bulgaria (1876), dar și izbucnirea ostilităților din Serbia și Muntenegru și Turcia au creat climatul geopolitic mai mult decât „ideal” pentru intervenția Rusiei, hotărâtă să își recupereze pierderile survenite în urma Tratatului  de la Paris din 1856.

Decizia României de a profita de acest context pentru a-și dobândi independența a fost determinată și de adoptarea noii Constituții otomane din decembrie 1876, ce încadra țara noastră drept „provincie privilegiată”. La conferința puterilor europene de la Constantinopol, ținută cu acest prilej, Parlamentul român a protestat față de atitudinea jignitoare a Porții, care a sporit dorința românilor de a rupe legăturile cu otomanii.

Jos diplomația, sus armele

În primă instanță, românii au adoptat calea diplomatică. Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe, a adresat în 1876, Turciei și Puterilor garante, o notă prin care solicita să fie recunoscute de către Europa individualitatea țării, numele de România și integritatea teritoriului acesteia. Omul de stat a introdus în nota redactată o vastă argumentare privind relevanța drepturilor cerute. Însă diplomația nu a fost un limbaj pe care otomanii să-l înțeleagă, întrucât Kogălniceanu a fost refuzat și nici nu a atras sprijin internațional.

În condițiile în care argumentările solide și limbajul diplomatic nu au avut sorți de izbândă, prezența pe front pentru a obține independența a devenit inevitabilă. În același timp, Rusia se pregătea să înceapă războiul împotriva Turciei, fapt ce a creat pentru România șansa unei alianțe. În urma negocierilor desfășurate în preambulul războiului (dintre care cea mai notabilă a avut loc în 1876 la reședința de vară a țarului Alexandru al II-lea, la Livadia, în Crimeea), principele Carol I și Ion C. Brătianu, premierul României de la acea vreme, au pus accentul pe încheierea unei convenții generale care să acopere cheltuielile militare, să asigure recunoașterea independenței țării și să garanteze integritatea teritorială a acesteia. Deși rușii s-au arătat ostili față de cerințele românilor, dorindu-și un tratat limitat, ei au cedat în momentul în care războiul cu turcii a fost iminent.

Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent

Astfel, la 4/16 aprilie 1877, a fost semnată la București, de către ministrul de externe Kogălniceanu și diplomatul rus baronul Dimitrie Stuart, Convenția româno-rusă ce prevedea tranzitul trupelor țariste spre Balcani, prin România. Rușii se obligau să mențină și să apere integritatea teritorială a țării și să respecte legile interne și drepturile statului nostru.

Armata română dispunea de 120.000 de oameni, dintre care 58.000 reprezentau forța operativă, unitățile militare fiind dispuse în Sud, pentru a le opri turcilor accesul peste Dunăre, până la sosirea rușilor. Turcii au bombardat localitățile Calafat, Bechet, Islaz, Corabia și Giurgiu, iar românii au ripostat, atacând Vidinul și Turtucaia.

Doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a MNIR

„Armata română a fost mobilizată la începutul lunii aprilie 1877 pentru a-și apăra teritoriile, reglementându-se și trecerea armatelor țariste și pregătindu-se de o posibilă invazie a trupelor otomane. Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent. (…) Domnitorul Carol Hohenzollern-Sigmaringen – devenit ulterior, în 1881, primul rege al Regatului român – a înțeles că era momentul să facă acest pas”, a explicat, pentru Matricea Românească, doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR).

După ce, la 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Porții și a început trecerea Prutului, la 29 aprilie/11 mai, și Adunarea Deputaților români a adoptat moțiunea prin care se declara starea de război cu Înalta Poartă. Câteva zile mai târziu, la 9/21 mai, la dorința cetățenilor, a armatei, a grupurilor politice și a Guvernului, Parlamentul a proclamat independența României.

View this post on Instagram

"Suntem independenţi: suntem naţiune de sine stătătoare". La mulţi ani, România! #9mai #independenţă #România #istorie #evenimentepocal #libertate #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on May 9, 2017 at 2:21am PDT

Într-un discurs memorabil, Mihail Kogălniceanu a subliniat că, dată fiind starea de război, legăturile cu puterea suzerană au fost rupte: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”.

Mihail Kogălniceanu: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”

„La 10 mai 1877, Carol I a luat act de proclamarea independenței, și a participat la război, contribuind la această mare realizare militară și diplomatică a românilor, poporul său. Reacțiile românilor au înfuriat Imperiul Otoman, ce privea Principatele Unite ca pe un stat vasal, astfel că a suspendat diplomații români de la Constantinopol, a confiscat vasele românești cu mărfuri aflate în porturile turcești, a început bombardarea orașelor de coastă – Brăila fiind cea mai afectată; a atacat frontiera română.

Era începutul unui sângeros război ce ne-a adus independența, recunoscută de către Marile Puteri la Congresul de la Berlin (iunie-iulie 1878), și aducând Dobrogea la noua Românie independentă”, a mai precizat cercetătorul MNIR.

Ziua Independenței, marcată prin Ziua Regelui

Evoluțiile perioadei au reprezentat o bornă decisivă în istoria țării noastre, întrucât, așa cum a explicat pentru Matricea Românească profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova, „momentul proclamării independenței de Stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie. Este momentul în care România, așa cum s-a constituit ea la 1859, a reușit să-și dobândească independența, pe care, după aceea, a consacrat-o și pe câmpul de luptă”.

Profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova

Potrivit lui Damean, declarația a căpătat și mai multă putere prin semnarea actului decisiv, de către principele Carol I. Guvernul a decis încetarea plății tributului, suma fiind adăugată la bugetul armatei române. Tot atunci, a fost instituit ordinul național Steaua României.

Momentul proclamării independenței de stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie

„Este adevărat că la 9 mai 1877 s-a proclamat independența în Camera Deputaților și Senat, însă consacrarea oficială a independenței va avea loc pe 10 mai 1877, momentul în care Carol I împlinea 11 ani de la sosirea în România și depunerea jurământului în calitate de principe al României. Intenția oamenilor politici a fost ca să proclame independența României sau ea să capete o consacrare oficială pe data de 10 mai, pentru a demonstra că 10 mai 1866, momentul sosirii lui Carol I în România, însemna de fapt și motivul pentru care fusese ales ca domnitor al României, ca la momentul oportun, țara să-și poată dobândi independența”, a mai adăugat Damean.

România independentă, visul a generații întregi de români

Gestul curajos al luării destinului în propriile mâini nu a fost văzut cu ochi buni de către celelalte puteri europene, mai ales de către Poartă, care a declarat că își păstrează „drepturile intacte” asupra țării și se va folosi de ele. Multe dintre puteri s-au abținut de la recunoașterea „neatârnării” României. Italia însă, țara noastră-soră, a aprobat independența României.

O Românie independentă era visul a generații de români din cele trei principate, întrucât, conform istoricului de la MNIR, „la 9 mai 1877, Principatele Române își proclamau independența și vor lupta pentru aceasta, devenind un stat cu propria politică externă, un stat suveran și liber să-și dezvolte economia și comerțul, propriile alianțe și propria structură, fără a ține cont de ingerințele vreunei Mari Puteri. (…) Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul), nici existența României de astăzi”.

Conferința de pace de la Berlin din 1878, ce a urmat Războiului pentru Independență, a fost după cum a menționat și Păiușan-Nuică, prilejul cu care s-a decis ca Rusia să recunoască independența României, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării. În schimb, Rusia a preluat județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad). Deși Carol I s-a arătat extrem de nemulțumit de evoluția nevaforabilă a negocierilor, intervenția omului de stat german Otto von Bismarck l-a făcut să accepte acest scenariu, care îi oferea României oportunități din punct de vedere economic, grație accesului la Marea Neagră și a controlului traficului pe Dunăre.

A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină

Pentru românul obișnuit de la acea vreme, independența a fost salutară și întâmpinată cu optimism. Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, a subliniat pentru Matricea Românească faptul că în România s-a produs o mobilizare generală, după proclamarea mult așteptată: „La un moment dat, s-a făcut apel la chete, la contribuții. Nu am văzut analize cu privire la chetele strânse de la români, dar au contribuit și oameni cu o poziție socială foarte scăzută, nu neapărat cei din lumea bună – inclusiv profesorii de la sate. A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină. (…) Victoriile de la Plevna, Grivița și de la Smârdan au devenit elemente simbolice, introduse într-un calendar festiv ad-hoc și temporar. Apoi, ele nu s-au mai păstrat”.

9-10 mai, în secolul XXI

Anii care s-au scurs de la ieșirea României de sub suzeranitatea străină nu au îngropat acest eveniment epocal, care rămâne, peste timp ,o dovadă a dorinței de libertate a precursorilor noștri, atât pentru ei, cât și pentru noi.

„În cei 140 de ani trecuți de la Independență am avut un reper și atunci când părți din teritoriul național au căzut sub ocupație străină: în Primul Război Mondial,  mare parte a României cu excepția Moldovei; apoi, în anul 1940, Basarabia și Bucovina și o parte a Transilvaniei. În aceste momente critice, românii s-au raportat constant la momentul câștigării independenței și a recunoașterii internaționale a acesteia și au năzuit la repararea prin diplomație și luptă armată a acelor nedreptăți făcute de Marile Puteri. În perioada comunistă, mai ales în primii ani – cei în care de facto independența României era știrbită de ocupația și totalul control sovietic – independența a rămas un reper permanent ce s-a alăturat speranței că într-o zi toate acestea vor deveni istorie, și vom redeveni un stat independent”, a mai precizat Cristina Păiușan-Nuică.

De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice

În contemporan, Războiul de Independență reprezintă un capitol în manualul de Istorie, însă din păcate, ziua de 9 mai nu mai este demult marcată la adevărata sa importanță, ea fiind „translatată” în 10 mai și aniversarea Zilei Regelui.

„10 mai devenise Ziua Regelui, care era sărbătoare națională prin excelență, până la instaurarea comuniștilor. De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice: de la slujbe de pomenire pentru toți cei care au murit, până la parade, discuții sau serbări școlare. Lucruri care până acum nu au mai fost văzute. Încă mai avem de studiat. La ora actuală, exceptând ceea ce se face la orele de istorie, poate mai fac ceva profesorii care își duc copiii la muzeu, și le mai arată acolo unele lucruri. Dar, exceptând muzeele noastre care au secțiuni dedicate Războiului de Independență și organizează expoziții tematice, în rest «recuzita» de 9 mai nu e foarte bogată”, a mai adăugat istoricul Nicolae Mihai.

Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova

Chiar și așa, deși poate părea clișeic sau desuet, nimic nu îi împiedică pe românii de azi să le cinstească memoria celor care le-au asigurat independența. Ideea de individualitate statală este, în viziunea lui Păiușan-Nuică, „mult mai nuanțată – suntem un stat independent angrenat într-o alianță politico-militară, NATO, care ne garantează independența și integritatea, și într-o uniune politico-economică, anume Uniunea Europeană, ce ne ridică economic, fără a ne știrbi independența. În deceniile trecute de la prăbușirea regimului comunist, am evoluat spre această realitate de care ar trebui să ne bucurăm astăzi.

Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza

Conduita românului de astăzi ar trebui legată de prețuirea trecutului istoric, de conștientizarea echilibrului și stabilității politico-militare de care noi beneficiem și care a lipsit multor generații forțate să lupte pentru o îndepărtată și mult dorită independență. Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza”.

Declarația istoricului MNIR se poate completa cu succes cu cea a profesorului universitar Sorin Liviu Damean, care este de părere că „în primul rând, trebuie să avem responsabilitatea necesară față de un asemenea act care a stat la baza României. Fără independență, un stat nu există pe harta Europei sau pe harta lumii. De aceea, independența națională a unui stat e poate data cea mai semnificativă din întreaga istorie a nației respective”.

Mii de români și-au pierdut viața pe front, în Războiul de Independență, pentru că ei au crezut în libertate, în individualitatea noastră ca națiune și în integritatea noastră teritorială. Așa cum, în fiecare an, împodobim bradul de Crăciun sau ciocnim ouă de Paște, și Ziua Independenței națiunii române ar trebui onorată cu recunoștință pe 9 mai, pentru că, fără ea, viața noastră nu ar fi fost așa cum este astăzi.

Foto deschidere: tabloul „Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)”, de Nicolae Grigorescu (1838-1907)

Satul românesc, îndeosebi cel ardelean, a fost rareori mai bine descris în literatură decât în operele lui Ioan Slavici, scriitorul care ne-a dat Moara cu noroc sau Mara. În binecunoscutele sale opere, el creează, din cuvinte magistral alese, tablouri fidele ale vieții de la țară, descriind comportamentul oamenilor, credinţa lor, îmbrăcămintea sau gesturile. Atenția pentru aceste importante detalii a fost remarcată, bineînțeles, de către George Călinescu, ce spunea că Slavici este un „instrument de observație excelent” al mediului rural. Ioan Slavici (1848-1925) s-a născut în satul Șiria din Arad și a fost scriitor, jurnalist și pedagog desăvârșit, activități pe care le-a „slujit” cu pasiunea ce-i este cunoscută posterității.

Deși a fost un copil firav, firea năvalnică a scriitorului nu l-a „ținut locului”, el fiind maestru al năzdrăvăniilor, la fel ca și Ion Creangă: spărgea ferestrele vecinilor, arunca pietre în cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la garduri, se urca pe caii altora, fura fructe din curțile oamenilor (deși nu ducea lipsă de ele acasă) sau dispărea cu zilele, fără veste, înnoptând pe la rude sau stând în jurul focului cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Tatăl său nu îl pedepsea, dar mama îl ținea din scurt, pentru a face din el „om între oameni”.

Pe parcursul vieții sale de licean, Slavici a fost nevoit să se angajeze drept preceptor și să ofere meditații copiilor repetenți ai aristocraților, pentru a se întreține.

„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi, jucam cărți ori biliard, ieșeam – după sezon – la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate dansante”, a notat scriitorul despre acea perioadă a existenţei sale. Însă, el a fost și un om care a călătorit mult și care a avut grijă să aibă în permanență în jurul său intelectuali, pe care îi observa neîncetat.

Prietenia cu Eminescu, definitorie

Şi cum cine se aseamănă se adună, autorul Morii cu noroc a legat o prietenie strânsă cu Mihai Eminescu, vizibilă atât la nivel sufletesc, cât și la nivel literar. Între ei nu au existat niciodată dispute generate de orgoliul scriitoricesc, cât o emulaţie extrem de fructuoasă pentru cultura autohtonă. Cei doi „titani” ai literaturii române s-au cunoscut la Viena în 1869, când Slavici l-a remarcat pe Eminescu – la acea vreme, poetul lucra la traducerea operei lui Kant – la un curs de economie națională, crezând despre el că este un albanez sau un persan „copt înainte de vreme”.

„Un om de o veselie copilăroasă care râdea din toată inima, încât ochii tuturor se îndreptau asupra lui. În clipa următoare se încrunta, se strâmba or îşi îndrepta capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere îl irita, muzica de cele mai multe ori îl supăra, şuirătura-l făcea să se cutremure, ori şi ce scârţâietură îl scotea din sărite”, a scris Slavici despre Eminescu, în cartea Amintiri.

De nu mai puțin de cinci ori, scriitorul a fost închis pentru conținutul articolelor sale, iar experiența este consemnată în lucrarea „Închisorile mele”

Reveniţi în spaţiul românesc, cei doi au locuit o vreme împreună la București, dar modul de viață al poetului era mult diferit de cel al prietenului său: „Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”.

Jurnalism asumat, chiar și din spatele gratiilor

Ioan Slavici a fost și un jurnalist reputat, el ocupând multă vreme – precum Eminescu – funcţia de redactor la ziarul Timpul din Bucureşti, după care a fondat la Sibiu ziarul Tribuna. Activitatea sa jurnalistică, incomodă pentru autorităţile timpului, i-a produs lui Slavici multe neplăceri: în România, el a fost închis pentru că s-a crezut că este spion austro-ungar, iar în Austro-Ungaria a fost închis sub pretext că ar fi fost naționalist român. De nu mai puțin cinci ori, scriitorul a fost închis pentru conținutul articolelor sale, iar experiența este consemnată în lucrarea Închisorile mele, publicată cu cinci ani înainte de moartea sa.

Familia este cheagul social şi simţământul familial este obârşia celui patriotic

Chiar dacă a fost dedicat trup şi suflet muncii sale, Ioan Slavici a fost un om care a pus, întotdeauna, familia la loc de cinste în viața sa.

„Familia este cheagul social şi simţământul familial este obârşia celui patriotic. De când trăiesc oamenii pe faţa pământului, totdeauna şi pretutindeni s-au bucurat de obşteasca iubire şi de încredere cei ce ca fii, ca soţi, ca părinţi şi ca fraţi au fost oameni cumsecade – şi dispreţuiţi, urgisiţi, osândiţi cu toată asprimea au fost cei ce şi-au nedreptăţit părinţii, soţia, copiii, ori fraţii, i-au minţit, i-au amăgit, i-au înşelat, ori i-au asuprit în orişice fel“, a mai scris el în Amintiri.

Acasă, Ioan Slavici și-a creat un obicei din a curăța ridichile de coajă și de a le mânca cu sare și ulei de măsline și, la fel ca mulți alți scriitori pe care contemporaneitatea îi apreciază, fuma foarte mult. Slavici nu a renunțat nici pe patul de moarte, în 1925, la acest viciu, rugându-și soția să-i aprindă o țigară. La scurt timp după ce țigara s-a stins, a murit și scriitorul. El a dorit să fie îngropat în orașul Panciu, unde locuia fiica sa, refuzând cimitirul Bellu din București, unde odihnesc mulți scriitori români.

Ioan Slavici este, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă, unul dintre marii clasici ai României. Scriitorul a lăsat moștenire romane, comedii, nuvele, povești pentru copii, care oglindesc dragostea sa pentru țară și pentru literatură, dar sunt şi expresia unei înalte moralităţi. Romanul Mara a fost cel care i-a adus recunoașterea ca romancier, dar și nuvelele Popa Tanda, Pădureanca, Budulea Taichii sau Moara cu noroc i-au adus laurii meritați.

A spune că străinii consideră că românii sunt prietenoși și foarte competenți nu mai este demult o noutate. Însă, atunci când remarca vine din partea unui profesor universitar dintr-una dintre cele mai dezvoltate țări ale Europei, ea capătă un cu totul alt contur și devine una demnă de luat în seamă. Cel mai nou muzeu al României, Museikon din Alba Iulia, dedicat icoanei și cărții bisericești, a fost înființat cu sprijin european, iar Henrik von Achen, directorul Muzeului Universității din Bergen (Norvegia), s-a implicat activ în concretizarea proiectului.

Prezentă la Alba Iulia, la inaugurarea Museikon, Matricea Românească a discutat cu Henrik von Achen, care și-a exprimat părerea sinceră despre poporul român, formată după ce ne-a cunoscut la noi acasă.

Matricea Românească: Ce v-a făcut să credeți, încă de la început, în proiectul Museikon?

Henrik von Achen: Am vizitat oamenii din Alba Iulia și am știut, după ce i-am cunoscut, după ce am vorbit cu ei și am discutat proiectul, că au competența și dorința necesare, dar și știu ceea ce fac. Pentru că, fiind în Norvegia și dorind să derulezi un parteneriat, trebuie să cunoști oamenii cu care lucrezi. Îți pui, firesc, întrebarea: „Este posibil, este o idee bună?” Așa că am văzut clădirea, am văzut icoanele, l-am cunoscut pe arhiepiscop, pe președinte, pe dr. Dumitran. Combinându-le pe toate acestea, am spus: „Da, acest lucru poate fi făcut”. Ceea ce este important este și faptul că s-au întâmplat foarte multe în România după 1989. Este o lume cu totul diferită.

De aceea, pentru mulți, mai ales pentru tânăra generație, trebuie să creăm un muzeu. Și aceasta este contribuția noastră: un muzeu care nu doar prezintă icoane pe un perete. Un muzeu modern trebuie să creeze o relație și trebuie să combine cunoașterea cu experiența. Dacă vrei să te asiguri că noua generație din România, dar și cele care vor veni, au acces la propria istorie a culturii și la propria moștenire culturală, atunci trebuie să o faci acum, pentru că, altminteri, va fi uitată și se va spune: „Icoana este ceva pentru bunici, nu este ceva pentru mine”.

S-au întâmplat foarte multe în România după 1989. Este o lume cu totul diferită

Matricea Românească: Ce vă place la poporul român?

Henrik von Achen: Am văzut că sunt foarte prietenoși. În Scandinavia, sunt mulți români, dar de cele mai multe ori, ei cerșesc pe străzi. De aceea, a fost foarte frumos pentru noi să venim în România și să cunoaștem românii la ei în țară. Oamenii au fost foarte prietenoși, dar și foarte competenți. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am crezut în acest proiect, pentru că știam că există competență. Altminteri, nu poți rămâne în Bergen și dirija, de departe, ceva. Am văzut că românii sunt drăguți, prietenoși, dar și competenți.

Matricea Românească: Ce părere aveți despre cultura românească? Găsiți similitudini între culturile celor două țări, România și Norvegia?

Henrik von Achen: Viața țăranului este la fel peste tot. La țară, ești dependent de forțe peste puterile tale, cum ar fi ploaia sau soarele. De aceea, când vine primăvara, este primăvară pentru toată lumea. Deci sunt similitudini. Când ești conștient că depinzi de forțe pe care nu le poți controla, vine momentul când te gândești că Dumnezeu te-ar putea ajuta. Acest lucru este important, deoarece, ca fermier, nu poți spune: „Vreau ploaie!”, dar te poți ruga pentru ploaie. Dar sunt și diferențe, de asemenea.

Matricea Românească: Care este cea mai evidentă?

Henrik von Achen: Cred că cea mai evidentă diferență, în ziua de astăzi, pentru că vorbim despre anul 2017, lăsând la o parte economia, este modul în care în România, religia este prezentă în viața cotidiană. Încă este un punct focal, încă mai influențează oamenii. Acesta este un lucru care a dispărut în țările scandinave încă din momentul secularizării lor. Eu sunt catolic, deci înțeleg sensul icoanei.

Noi mai înțelegem ceva – este o tradiție catolică și ortodoxă – credința necesită practică. Trebuie să îți structurezi și să îți articulezi viața de zi cu zi cu acest ingredient. Iar acest lucru este posibil nu prin ideile abstracte, ci atunci când în cotidian, religia are un loc aparte, concretizat în practică. Aceasta este o diferență majoră între țările noastre, lăsând la o parte bunăstarea economică, ce este evidentă.