La ora la care citiţi aceste rânduri, Corina e într-o maşină, în drum spre casă – undeva, aproape de Chişinău. Dar întoarcerea ei peste Prut, după aproape cinci luni petrecute în echipa Matricei Româneşti, nu e un eşec, cum s-ar părea la prima vedere. E o victorie, ba chiar un triumf. În urma ei, tânăra româncă lasă un oraş care nu va mai fi niciodată acelaşi, fără această floare curată care i-a parfumat aleile. Poate că Bucureştiul n-a ştiut să o preţuiască, dar ea a iubit Bucureştiul şi România.
O basarabeancă de 25 de ani venită să cucerească Bucureştiul. Dar, şi aici e marea surpriză, nu pentru a face videochat – aşa cum v-aţi fi aşteptat, desigur, conduşi de stereotipurile despre basarabeni, ci pentru a lucra în cultură, şi pentru a pune direct şi indirect umărul la o reapropiere poate iluzorie, alteori atât de tangibilă, dar mereu dorită de cei care înţeleg cu adevărat istoria României şi simt româneşte.
Despre basarabeni, se cred şi se spun multe în societatea românească, dovadă a ignoranţei cu care am fost condiţionaţi (ca-n Minunata lume nouă), dar şi a auto-păcălirii flagrante în care psihicul nostru colectiv se află nu atât faţă de noi înşine, cât faţă de Istoria noastră. Sigur, suntem campioni mondiali la eludat procesele (de conştiinţă): românul nu e antisemit, dar îi măscăreşte pe evrei în discuţii private, nu e rasist, căci bancurile maligne cu unguri şi ţiganinu se numără şi nu contravin moralei creştin-ortodoxe cu care ne mândrim atât, nu e dezbinat, deşi prejudecăţile faţă de olteni, moldoveni, basarabeni şamd proliferează.
Corina era “la zi” cu tot ce se crede despre basarabeni, şi asta o afecta, însă nu atât de mult încât să o debusoleze. La scepticismul celor care i-au cântat din prima zi prohodul, prevăzând că “Marele Oraş”, sau megalopolis-ul bucureştean. cum îi plăcea ei să-i spună, o va “mânca de vie” în numai trei luni, ea a opus o formulă infailibilă: muncă – onestitate – smerenie. A strâns din dinţi, departe de casă, departe de mumă, de iubire, din dorinţa de a-şi urma visul şi de a contribui, în anul de graţie 2018, prin Cuvânt. Pe care nu doar şi l-a urmat – şi l-a împlinit.
Copilă bună a unei Moldove sărace, dar mai pure şi mai umane în multe privinţe decât Patria Mamă, străină de luptele noastre meschine pentru interese, funcţii şi laudele Boierului, ea nu putea pricepe, uneori, de ce viaţa de aici e “nebună” pentru nimic, de ce toată această goană falsă în care ne învârteam, mânaţi de exigenţele nenaturale ale habitatului din sticle şi betoane. Am înţeles-o, şi n-am putut să nu o apreciez.
[pullquote]Însuşi numele Basarabia ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor (…) Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al XIV-lea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.
(Mihai Eminescu în ziarul Timpul, 1 martie 1878)[/pullquote]
Acolo unde dădea de greu, mai tânărul meu discipol se ambiţiona şi răzbea – lucru pe care nu l-am mai văzut aici de ani de zile – arătându-şi zi după zi, pas cu pas, etica, valoarea, conştiinciozitatea. Dovadă supremă de umilinţă, în marele frig al Albei Carolina, acest copil a împărţit pliante timp de două ore, înaintea lansării Revistei Matricea Românească nr. 1 în capitala noastră de suflet. Lucru pe care elitiştii de la Bucureşti şi de aiurea nu l-ar fi făcut niciodată. Cel ce vrea să muncească îşi suflecă mâinile şi o face. Leneşul spune: este un leu în drum.
Învăţam de la ea expresii frumoase – şi o învăţam la rândul meu unele neaoşe, regăţene dar nu numai, râdeam când o auzeam spunând că şi-a plătit comunalele, a se citi utilităţile, când auzeam că Matricea Românească e o Asociaţie Obştească, iar apartamentele au odăi, sau când îmi explica echivalentul rusesc al vreunei expresii.
La plecare, Corina mi-a spus un lucru esenţial: pentru ea, Centenarul nu e onorat prin expoziţii şi vernisaje sforăitoare, făcute pentru a “pune bifă” şi a ne „peria” unii pe alţii, ci se reflectă în starea de spirit a oamenilor. Câţi români simt la fel ca ea, în 2018?
Bunătatea şi românitatea nu sunt apanajul unei majorităţi “alese”, nici al unei etnii sau confesiuni. Dacă vom descoperi şi vom cultiva mai mulţi oameni de calitatea Corinei, unirea sufletească a tuturor românilor va fi, ca la 1918, premisa cea mai sigură a unirii geografice. La Matricea Românească, ne mişcă să ştim că pe locul doi în topul vizitelor pe matricea.ro se află Republica Moldova. În sine, statistica înseamnă că sângele românesc apă nu se face, iar sufletul românesc vibrează la fel peste tot, indiferent de (şi faţă de) hotare vremelnice.
Ne vom mai uita, deci, că cineva e basarabean sau greco-catolic, atunci când e bun român? Ce contează finalmente în balanţa Istoriei, în ochii lui Dumnezeu? Citiţi Pilda Bunului Samaritean – şi veţi înţelege.
Încă un lucru: basarabenii nu ne „iau” locurile de muncă. Să ni le ia, până la urmă, dacă ni le fac mai bine, neîntinaţi de capitalismul fără suflet ai cărui hoheri devenim tot mai mult.
Până nu va seca Prutul, legăturile dintre noi nu vor seca. Iar când vom seca fluviul secular, în emoţia de a-l trece mai repede, ca odinioară Milcovul în poezie, atunci legăturile noastre de sânge şi de lacrimi se vor împlini.
Limba noastră aur poartă, dar noi plătim tribut voluntar englezei. Într-un material amintind de Ambrose Bierce şi al său dicţionar satiric, Matricea Românească elogiază limba română, lovind nemilos în ceea ce se cheamă romgleză: o modă lingvistică dintre cele mai nefaste, ce ne sapă identitatea prin abuzul de englezisme.
CEO, Manager şamd = Ispravnic
Numit aşa pentru că poate isprăvi cu tine înainte să apuci să spui “bine, boss!”, ispravnicul e – uneori – băiat (sau fată) de ispravă, dovadă că româna are, prin conversiune, şi un adjectiv ispravnic, care înseamnă “de ispravă, harnic”. Mai aşteptaţi însă mult şi bine până ce veţi urma ateliere de Isprăvnicie 3.0 – pentru moment, toată lumea vrea să ajungă manager de top, nimeni nu vrea să fie ispravnic. Deşi, isprăvi-s-ar odată cu şefia, toţi CEO-ii mioritici asta sunt, în fapt.
Project Manager = Pierde-vară
Nimeni nu pare să ştie, în România, cu ce se ocupă un project manager, dar există un sentiment unanim acceptat în corporaţii că project manager-ul nu se ocupă, în realitate, cu nimic, rol ce le revine lefegiilor harnici de sub el. Adică, în 4 cazuri din 5, PM-ul e un pierde-vară cu o titulatură care îi maschează nepriceperea. Altfel spus, project manager-ul nu e, cel mai adesea, de nici o ispravă (vezi punctul anterior). E chiar indicat, însă, să ai câţiva project manageri în echipă, altfel afacerea nu pare serioasă.
Catering = Fripturism
Fripturismul neaoş („la plăcinte, înainte!”) nu şi-a ieşit niciodată din drepturi, dar e ruşinos să spui că ţi-e foame şi vrei să mănânci gratis, pe banii altora. Aşa că nu e nici o ruşine să te înfrupţi din catering, cât timp salvezi aparenţele. The best of both worlds – nu ştim cum se traduce în limba română. IOHO.
Makes sense! ≠ face sens, dar = are noimă!
În limba română, o limbă bogată în multe înţelesuri, lucrurile nu “fac sens”, cum ne e dat adesea să auzim, ci au noimă. OMG. Să auzi şi să nu crezi!
Fee = Tarif
Pentru a nu confunda artele cu cea mai veche meserie din lume, deşi cele două domenii au avut şi au în continuare, din păcate, interferenţe, pseudo-artiştii noştri, anglo-americanizaţi, nu mai au tarife, ci fee-uri. Românii, însă, au fii şi fiice, iar familia e nepreţuită.
Sistemul comunist a murit, capitalismul să trăiască! Pentru a fi politically correct şi a părea profesionişti, nu mai avem pile-cunoştinţe-relaţii, ci acum facem networking. Alexei Mateevici se răsuceşte în mormânt.
Mă “focusez” (eventual, pe accederea în carieră) = Mă concentrez
E tot mai dificil să rămâi concentrat, într-o ţară cu atâţia oameni focusaţi. De regulă, să calce pe cadavre pentru bani şi poziţie socială, vezi modus operandi-ul lui Dinu Păturică în 2018.
A targeta = A ţinti, a urmări
Nu mai avem idealuri, avem însă target-uri anuale şi “targetăm” obsesiv succese efemere, pe care la începutul anului le însemnăm în bucket list. Ferească Dumnezeu. Sau God forbid, cum se zice mai nou în romgleză.
Know-how = Pricepere, expertiză
Ai know-how, ai parte! Ai carte, rămâi cu visele deşarte! Dacă ai numai pricepere, dar nu foloseşti cuvintele potrivite, ca alţii, rişti să rămâi jobless şi, în cazurile extreme, homeless. Dovadă că, azi, e mai puţin important ce ştii, cât ce dai iluzia că ştii. Lingvistica e prietena voastră, bossulicilor!
Ilustraţie deschidere: montaj după sevilla.abc.es
În cele mai grele momente ale istoriei, umorul ne-a salvat de la implozie. Căci, dacă n-ar fi această constatare a absurdului în care trăim şi care ne şicanează adesea viaţa, în sine o expresie a credinţei în Dumnezeu şi în reversibilitatea situaţiei, ce ne-ar mai rămâne? Această atitudine superioară a românului îngenuncheat de Destin şi de Istorie a ieşit la iveală şi pe 28 iunie 1940, când s-a produs anexarea Basarabiei de către URSS.
Episodul a făcut obiectul unei evocări a istoricului Anatol Ţăranu, în cadrul unei conferinţe desfăşurate zilele trecute, la Facultatea de Litere din Bucureşti.
“După anexarea Basarabiei, la 28 iunie 1940, ruşii nu puteau crede câtă varietate de produse exista în Basarabia românească, faţă de ascetismul de la ei. Era o altă lume. (…)
Atunci a avut loc un episod pe cât de ilar, pe atât de sugestiv. Nevestele ofiţerilor ruşi au împânzit Chişinăul şi, văzând în vitrine cămăşi de noapte bogat ţesute, în contrast cu stilul cazon bolşevic, le-au luat de rochii de zi.
A doua zi, toate nevestele ofiţerilor ruşi se plimbau în cămaşă de noapte pe Bulevardul Central din Chişinău. Au râs basarabencele şi toţi românii cu lacrimi…”
Deşi sună azi ca o anecdotă, episodul este unul veridic, consemnat în analele istoriografice de peste Prut, a confirmat şi membra de origine basarabeană a echipei Matricea Românească, Corina Moisei.
[pullquote]S-au convins după câteva zile, cei care aşteptau ruşii, cât de prieteni le-au fost![/pullquote]
„Prietenii” bolşevici au trimis imediat grânele românilor peste Nistru
Cercetătorul Anatol Ţăranu a mai spus că, în pofida primirii entuziaste pe care unii locuitori basarabeni le-au făcut-o ruşilor, adevăratele sentimente ale „eliberatorilor” s-au văzut rapid:
“S-au convins după câteva zile, cei care aşteptau ruşii, cât de prieteni le-au fost!”
Prezent la rândul său la eveniment, istoricul şi diplomatul Vadim Guzun, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti, a subliniat că abundenţa din Basarabia, la mijlocul anului 1940, i-a frapat pe ruşi, care au golit repede “cornul abundenţei” româneşti:
“După anexarea din 1940, una dintre primele măsuri ale ruşilor a fost să strângă şi să ducă cerealele peste Nistru”, a precizat Guzun.
Subiectul e crud, cu atât mai mult pentru un material de sfârșit de săptămână, moment dedicat relaxării. Dar, nu doar foametea, ci și confortul și uitarea ucid. Este deci clipa perfectă să ne amintim de acei români basarabeni și nu numai, uciși în anii imediat postbelici de o politică forțată de deznaționalizare și de sovietizare, după cum a afirmat istoricul Anatol Țăranu, în cadrul conferinței de prezentare a cărților “Foametea în Moldova sovietică, 1946-1947” și “Rädda Barnen și Securitatea”, de miercuri, 21 februarie, de la Facultatea de Litere.
Istoria are două fețe, ca Ianus: azi, când nu ne lipsește nimic, suntem dezromânizați dacă nu prin îmbuibare, cel puțin prin supraexpunere. În trecutul nu foarte îndepărtat, același proces avea loc sub alte auspicii, uzând de o forță la fel de letală, deși antinomică: foametea forțată și pauperizarea. “Foametea din 1946-47 a fost declanșată în Basarabia pentru ca ea să devină rusească, iar identitatea românească din Basarabia a fost ucisă prin înfometare”, a declarat istoricul Anatol Țăranu la capătul a două decenii de muncă documentară, concretizată în volumul “Foametea în Moldova sovietică, 1946-1947” (Editura Litera, 2017).
Mai jos, Matricea Românească vă prezintă o primă parte din discursul cercetătorului, susținut la mijlocul săptămânii la Facultatea de Litere din București.
Dragii mei consângeni,
A fost nevoie de o muncă de 20 de ani pentru ca aceste documente-mărturii despre foametea postbelică să iasă la lumină în limba română.
Basarabia de azi este o Românie la nivelul conștiinței naționale de pe timpul lui Tudor Vladimirescu. Asta ca să înțelegeți, aproximativ, ce înseamnă Basarabia de astăzi ca și conștiință națională, ca românism.
Noi, această parte a românimii, am avut o istorie extrem de complicată, de tragică, și documentele adunate între coperțile acestei cărți elucidează doar o pagină din această istorie dureroasă prin care au trecut românii basarabeni.
Basarabia de azi este o Românie la nivelul conștiinței naționale de pe timpul lui Tudor Vladimirescu. La acest nivel de românism este. Avem nevoie de timp și de ajutor frățesc
De fapt, motivul principal pentru care regimul sovietic a declanșat foametea din 1946-47, chiar dacă au existat și condițiile de timp pentru ca în Basarabia să existe o penurie alimentară, a fost sovietizarea rapidă a acesteia, nimicirea rapidă și fără urme a ceea ce se numește identitatea românească a acestui ținut. Într-un fel, regimului, acest lucru i-a reușit. Basarabia a fost epurată de elite, a fost epurată din punct de vedere etnic și social în primul rând. Această „curățire” s-a produs cu condiția ca Basarabia să fie încorporată într-o entitate statală străină românilor. S-a făcut tot posibilul ca Basarabia să nu fie România. Iar foametea declanșată de regimul sovietic a fost orientată în primul rând spre nimicirea caracterului românesc al Basarabiei.
În Uniunea Sovietică, între 1946 – 1947, în plină desfășurare a foametei, în rezervele de Stat erau 10 milioane de tone de cereale. Jumătate din ele erau suficiente pentru a acoperi toate trebuințele populației înfometate. Stalin nu a făcut acest lucru
Ce s-a întâmplat, totuși, în Basarabia în 1946-47? Cum de s-a întâmplat de, într-o perioadă atât de scurtă de timp, 6-8 luni, au murit oameni numeric mai mult decât în orice alt episod al istoriei milenare a Basarabiei? Niciodată, repet, în istoria Basarabiei nu a murit un număr atât de mare de oameni: e vorba de aproximativ 200.000 de oameni, morți de o moarte chinuitoare, de foamete. Acesta a fost “tributul” pe care l-a plătit Basarabia pentru dubiosul privilegiu de a deveni cetățeni sovietici.
Cel mai scump preț… Sovietizarea Basarabiei a fost făcută forțat, prin foametea din 1946-47 și moartea subsecventă a sute de mii de oameni
Este bine documentat că a fost o secetă mare în acei ani în Uniunea Sovietică, în toată Moldova românească, și dincolo de Prut, în Ucraina, în Siberia. 100 de milioane de oameni au suferit de foame, din care 2 milioane au murit. Un foarte cunoscut istoric rus, Veniamin Zima, a demonstrat acest lucru. În Basarabia au murit circa 200.000, a zecea parte. În comparație cu alte regiuni din URSS, ponderea morților a fost cea mai mare. De ce?
În istoria noastră de secole au fost o sumedenie de secete, au fost o mulțime de ravagii înainte, în război și după război, dar niciodată mortalitatea populației nu a atins aceste cote tragice. Regimul sovietic a venit și a nimicit un sistem de gospodărire cu care românii basarabeni s-au deprins de secole. Era imposibil ca țăranul basarabean să se aștepte că va veni cineva, de la județ, să intre la el în casă și să îi ia produsele alimentare, și acelea puține. Cu toate pretinsele abuzuri ale administrației române, cum scria istoriografia sovietică despre exploatarea de către capitaliștii și moșierii români, niciodată așa ceva nu era posibil. Pe când pe timpul Uniunii Sovietice, acest lucru era ca și de la sine înțeles. În fiecare raion era un împuternicit, care venea de la organul sovietic, și avea în custodia sa 20 de gospodării. În acestea, el trebuia să asigure ridicarea impozitului agricol – cu orice preț, cu orice abuz, cu orice încălcare. Și el făcea acest lucru.
E vorba de aproximativ 200.000 de români, morți de o moarte chinuitoare, de foamete. Acesta a fost “tributul” pe care l-a plătit Basarabia pentru dubiosul privilegiu de a deveni cetățeni sovietici
În Basarabia se vorbea despre „măturarea podurilor” (caselor, unde se depozitau grânele, n.r.). Acest lucru nu este o metaforă. Este un lucru care trebuie înțeles direct. Intrau în casa ta și îți luau totul, fără nici o lege. Nici nu se gândeau la bocetele femeilor, la plânsul copiilor, la suferințele bărbaților. Familiile rămâneau fără produse agricole, “planul” trebuia să fie îndeplinit.
Trebuie să vă spun că, în Uniunea Sovietică, din 1946 până la 1 ianuarie 1947, în plină desfășurare a foametei, în rezervele de Stat erau acumulate 10 milioane de tone de cereale. 10 milioane de tone! Cu un milion de tone mai mult decât în 1940, la începutul războiului. Aceste rezerve erau suficiente pentru a acoperi toate necesitățile, toate trebuințele populației înfometate. Jumătate din aceste rezerve erau suficiente.
Stalin nu a făcut acest lucru. Mai mult, între 1946-48, URSS a exportat 6 milioane de tone de cereale, inclusiv în România, cu 2 milioane de tone mai mult decât în 3 ani antebelici. Spuneți-mi, cum poate fi numită această politică a Statului sovietic, decât declanșarea conștientă a foametei, și nimicirea conștientă a oamenilor?
Foametea din 1946-47 s-a resimțit și pe malul drept al Prutului, unde doar misiunea societății suedeze „Salvați copiii” a redus tragedia. Sursa foto: „Rädda Barnen și Securitatea: Documente româno-suedeze, 1946-1949”, editor Vadim Guzun
Marea întrebare care apare: de ce Stalin a făcut acest lucru, de ce regimul a făcut acest lucru? Bun. Cu românii moldoveni din Basarabia era clar. Trebuia să fie scoasă dintr-înșii identitatea românească, să uite cine sunt ei, și să devină oameni sovietici. Cu aceștia este clar. Dar cu ceilalți până la 2 milioane, de ce? Explicația, iarăși, este la suprafață: așa funcționează un regim totalitar.
Stalin se temea de moarte, se temea de acei soldați biruitori care s-au întors din tranșeele celui de-al Doilea Război Mondial. Acești oameni au văzut Europa, acești oameni au văzut un cu totul alt mod de viață decât acela care exista în URSS. Și acest parfum al libertății, pe care abia-abia l-au mirosit acești soldați, trebuia scos dintr-înșii doar cu prețul fricii. Frica trebuia băgată din nou în mintea omului sovietic, el trebuia să se teamă de moarte, de regim. Și atunci, iarăși a fost declanșat mecanismul foametei.
Anatol Țăranu (centru), un istoric care a studiat timp de două decenii problema marii foamete din 1946-47
(…)
Eu provin din satul Tașlîc, din Transnistria. La mine în cimitir, este un ungheraș. Acolo sunt înhumate victimele marii foamete din 1933 din Transnistria. Nu există, la cimitir, loc unde au fost înhumate victimele foametei din 1946-47. Știți de ce?
Transnistria a evitat pierderile umane în proporția în care le-a trăit Basarabia. Eu, mult timp, nu puteam să înțeleg de ce în aceeași Republică, cu aceeași politică, a fost diferit. Ca mai pe urmă să îmi dau seama, după ce am răsfoit mai multe documente și am înțeles.
Țăranii din Transnistria, care au trăit „școala sovietică”, erau adaptați la sistem. Știau cum să-l ocolească, știau la ce trebuie să se aștepte. Știau unde trebuie să îngroape în gropi produsele alimentare care să nu fie găsite de activiștii satului. Țăranii basarabeni nu au avut această experiență
Pur și simplu, țăranii din Transnistria, care au trăit „școala sovietică”, erau adaptați la sistemul sovietic. Știau cum să-l ocolească, știau la ce trebuie să se aștepte. Știau unde trebuie să îngroape în gropi produsele alimentare care să nu fie găsite de activiștii satului. Țăranii basarabeni nu aveau această experiență. Ei erau, pur și simplu, niște victime inocente în fața acelora care au venit să-i înfometeze prin politici bine puse la punct. Prin asta se explică faptul că la mine în sat, sat transnistrean, memoria foametei din 46-47 este mai ștearsă decât memoria satelor basarabene.
(…)
Avem nevoie de timp și de ajutor frățesc. Azi, în Basarabia, se duce un război identitar, între ce este și ce va fi Basarabia – ori rusească, ori românească.
va urma
Foto deschidere: Copil înfometat din România, circa 1946-47, arhivele Rädda Barnen
Am mai spus-o în paginile foii noastre de cultură, şi o vom mai spune: 2018, anul Centenarului, e anul în care e cel mai la modă să fii român. E, deşi n-ar trebui să fie, clipa de aur a ipocriziei în toate câmpurile vieţii sociale, momentul potrivit pentru oamenii cei mai nepotriviţi. De aici marele, uriaşul pericol al imposturii: vedem zilele acestea luând naştere diverse „mişcări” tip „Salvatore della Patria” dintre cele mai eterogene, de integritatea unei brânze şvaiţer, haite de lupi bătrâni în haine de oi, predicând cu glas de miei, în fapt mişeleşte, orice le poate aduce capital de imagine: adevăr, credinţă, Dumnezeu, dragostea de neam şi de ţară, iubirea de istoria, cultura şi simbolurile naţionale.
Unde vor fi fost aceşti „patrioţi” timp de 30 de ani, când generaţia lor a vândut, la remat, România pe care tot ei ni se lăudau că au construit-o în comunism? Sau, acolo unde n-au vândut-o, ne-au închiriat-o nouă, generaţiei tinere, la suprapreţ? Unde vor fi fost când milioane de români luau, disperaţi, calea străinătăţii, când Şcoala şi Sănătatea românească fuseră aduse în genunchi?
Azi, patrioţii de ocazie, prosperi proprietari de sclavi în căutare de noi plantaţii pe care să le secătuiască, adoratori şi apostaţi ai tuturor credinţelor, români de nevoie şi cosmopoliţi oricând trebuie, de cele mai multe ori una contra alteia, se bat cu pumnu-n piept, Păturici moderni declamându-şi dragostea neţărmurită de România.
[pullquote]Patriotismul care urmăreşte ceva pentru sine, oricât de mic, nu e patriotism. Patriotismul se arată cu sufletul, nu cu portavocea şi nici cu pixul, calculând profituri posibile[/pullquote]
Aceste manifestări maimuţăreşti ne fac să râdem din toată inima. Revoluţiile nu se fac la 55-60 de ani, cât e media de vârstă a stimabililor, ci la 30 de ani, când idealismul n-a fost mâncat de molia cinismului şi-a interesului venal, când tinereţea poate, vrea şi e capabilă de sacrificiu în beneficiul scopului celui mai înalt, numit România. Asta nu înseamnă că nu poate exista idealism la 50 sau 70 de ani. Ci că nu bătrânii fac revoluţiile, ci tinerii – fie că e vorba de revoluţie în cultură, în economie, în politică, în societate în înţelesul ei larg. Alexandru, Iisus, Napoleon au cucerit lumea, fiecare prin metodele lui, la vârsta de aur a unui om: 30 de ani.
Patriotismul „cu beneficii” afişat pe toate gardurile fizice şi zidurile virtuale, în aceste zile, patriotismul pe care-l simulezi doar pentru a specula un context şi a obţine sinecuri şi pensii grase, după care îl lepezi la prima ocazie, e mai mult decât un păcat. E o crimă morală. Să fie o coincidenţă că marile noastre izbucniri de „patriotism” şi „moralitate” post-1989 sunt, ca un făcut, mereu înaintea alegerilor?
Patriotismul care urmăreşte ceva pentru sine, oricât de mic, nu e patriotism. Patriotismul se arată cu sufletul, nu cu portavocea şi nici cu pixul, calculând profituri posibile.
Eminescu, citim la Ştefanelli, avea o vorbă preferată cu care, student la Viena fiind, saluta pe toţi: „Trăiască naţia”! Când era el însuşi salutat astfel, răspundea: „Sus cu dânsa!”
Sus cu dânsa, şi jos cu dânşii care vor s-o aducă la nivelul lor de micime, zicem şi noi.
Continuăm aclamata serie de autor Nae Ionescu printr-o binevenită pastilă de spiritualitate: Ce e Predania, articol despre Biserica Ortodoxă Română şi tradiţia ei, scris la 1937.
Una din cele mai mari primejdii care amenință ortodoxia românească – și cu ea însăș așezarea spirituală a poporului nostru în structura lui intimă – este nevoia de „înoire” pe care o simt din ce în ce mai stăruitor anumite cercuri teologice de la noi. Dacă această nevoie s’ar face simțită numai în unele personagii ridicule, scăpate în bălăriile teologiei rumânești, cari s’ar simți dezonorate dacă nu ar fi în stare să valorifice pe Fouillée sau chiar pe Ernst Haeckel pentru învățătura dumnezeiască, chestiunea nu ar fi tocmai așa de gravă. Se întâmplă însă că o problemă a „înoirii” există realmente în orice viață religioasă. Astfel încât o cercetare atentă a situației, obligată a se ține deopotrivă departe atât de „științificitatea” inovatorilor, cât și de „ortodoxia” habotnicilor, e datoare să stabilească cu precisie sensul și limitele acestei înoiri.
Îmi îngădui să cred că, în ciuda frecvenței și gravității excepționale a erorilor în cari a căzut neliniștea reformatorilor, există un îndreptar sigur, aș zice: infailibil, în problema „actualizării” bisericii; și că numai ignorarea acestui îndreptar a făcut, aiurea și la noi, posibile toate greșelile pe cari le-am trăit sau le ispășim. Acest îndreptar este PREDANIA. Adică sfânta tradiție a Bisericii.
1. Orice învățătură religioasă, deci și învățătura lui Christos, este trăită de oameni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spațială și timporală, constitue într’un fel viața însăș a învățăturii. Căci învățătura nu este un adevăr oarecare, pe care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi într’o tablă de aramă și l-a pus undeva sub sticlă, ca să se uite lumea la el – sau chiar să i se închine. Ci e mai degrabă ca o sămânță; care e pusă în pământ, încolțește și dă roadă. La învățătura lui Christos se adaugă, deci, într’un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învățătură pur și simplu, ci învățătura care a rodit în noi, învățătură rodită.
Astfel fiind însă, învățătura este un fapt, cu o istorie a lui, cu diverse momente cari se înscriu pe o curbă. Curba aceasta e însăș legea de desfășurare a posibilităților cuprinse în învățătură. Iar înscrierea la conștient, formularea diverselor momente, e ceia ce numim noi PREDANIE sau TRADIȚIE.
2. Dacă însă orice așezare religioasă se definește prin învățătura inițială plus formula de identificare a creșterii ei, două primejdii amenință, permanent, o asemenea definiție: a) se poate ca o învățătură să crească strâmb; b) se poate ca o învățătură, chiar normal crescută, să fie fals formulată. Există oare garanții împotriva unor asemenea primejdii, și cari ar fi ele?
Răspundem: în creștinătatea ortodoxă ele există. Și anume, iată-le: adevărurile religiei creștine ortodoxe nu sunt adevăruri individuale. Viața lor se desfășoară într’o comunitate, – și anume în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcționează normal, este exclus ca creșterea învățăturii să fie strâmbă.
Asta despre creștere. Dar formularea? Formularea se face, la noi, în sinoade, de către sinoade, plecându-se de la principiul absolut just că adevărul creștin, chiar atunci când e vorba de înțelegerea cuvântului lui Christos e de natură conciliară, și nu rațională – rațiunea individuală neavând nimic de spus într’o asemenea problemă. Cum însă un sinod funcționând normal nu poate da formulări eronate, și cum în biserica noastră există indicațiuni precise în privința condițiilor în cari trebue să funcționeze un sinod, însemnează că noi putem ști care formulare e justă și care nu.
[pullquote]Creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. (…) Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație[/pullquote]
Garanția creșterii drepte a învățăturii și a formulării juste a acestei creșteri stă, deci, în normalitatea funcționării comunității de iubire și a sinodului, normalitate care este suficient indicată în ortodoxie. Iar dacă, prin imposibil, asta nu e încă deajuns, atunci mai există încă o garanție.
În adevăr: spuneam că viața, creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. Curba aceasta, chiar dacă nu poate fi calculată, poate fi în orice caz desemnată, cel puțin pentru ceea ce se leagă cu trecutul. Fiecare moment al ei trebue să stea, structural, într’un raport organic cu toate celelalte, să se integreze în unitatea organică a curbei. Nu e locul să stăruim aci asupra chestiunii. Cine a făcut însă morfologie istorică sau mecanică, își dă seama cât de ușor e să stabilești dacă un moment oarecare se integrează organic într’o curbă sau nu. Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație.
Cu alte cuvinte: garanția valabilității creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșteri stă în organicitatea ei, – adică în concordanța ei cu tradiția.
3. Inaderența structurală a unui neam sau unei culturi la o formulă de viață religioasă sfârșește, mai curând sau mai târziu, prin desprinderea acelui neam sau acelei culturi de religia respectivă. Ea poate lua însă, provizoriu, și alte forme, cum ar fi de pildă încercarea de a reface învățătura. Așa au făcut, de pildă, protestanții, – cari au luat drumul întoarcerii la origine.
Întoarcerea la origine este, însă, o operație imposibilă pentrucă ea însemnează pur și simplu înlăturarea predaniei, adică ignorarea caracterului viu și deci a creșterii învățăturii. E ca și cum, punând în pământ un bob de grâu și părânduți-se ție că a crescut rău, ai vrea să anulezi creșterea și… să te întorci la bobul neîncolțit. Încercând întoarcerea la origine protestanții ignorează faptul elementar că învățătura lui Christos nu mai este astăzi ceea ce stă scris în Evanghelie, ci această Evanghelie așa cum este ea înfățișată de Biserică, adică de sfinții părinți, de sinoadele ecumenice, – cu alte cuvinte: Evanghelia trăită și crescută normal în comunitatea de iubire a Bisericii.
4. Acum știm însă ce e înoire: înoire nu poate să însemneze schimbare pur și simplu, ci creștere firească. Introducerea luminii electrice o fi înoire, – dar creșterea firească nu e. Pentru că lumânarea care arde în biserică nu este un instrument de luminare (altfel nu ar arde și ziua!), ci o jertfă omagială. Și nici retipărirea bibliei, ca promovare a religiozității, nu e creștere firească, – pentru că nu biblia ne mântuiește, ci Biserica.
Știm, deci, acum ce e înoire firească, pentru că știm ce e predania, măsura ori cărei înoiri, legea de creștere a învățăturii creștine.
1 Martie 1937
În episodul următor: “Muntenia care unifică” (1928)
Sursa: Nae Ionescu, “Ce e Predania”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990
Sunt bucureştean, aşa că – asemeni lui Catullus, mai precis Catullus 85 – odi et amo în acelaşi timp oraşul care m-a crescut. Ar fi nenatural altfel, pentru că Bucureşti e tot ce-are mai bun şi mai rău lumea: e târg murdar şi capitală strălucitoare, oraşul singurătăţii deprimante şi-al adunărilor sociale zumzăitoare, creuzetul ipocriziei şi vatra nobleţei sufleteşti. Din cartierele lui mărginaşe până în cartierele lui mărginaşe pentru miliardari, Bucureştiul e destin, şi în aceasta stă forţa lui de atracţie. Bucureştiul e oraşul care face şi ucide poeţi, e totodată spaţiul unde mojicii sunt la ei acasă şi nu mai eliberează locul.
Când aud “străinii”, provinciali sau expaţi paraşutaţi aici de cine ştie ce nevoi ale vieţii, vorbind urât despre Bucureşti, mă încrunt, şi-mi vine a le spune câte ceva. Dacă e o critică justificată, nu ezit a le-o confirma. Dacă însă e o critică prin care alogenul scuipă în farfuria din care mănâncă, a se citi aruncă noroi peste locul care, de bine, de rău, l-a primit, fac ceea ce ar face oricine ţine la casa lui: îl apăr. Bucureştiul, ca România, merită toate criticile din lume, atâta timp cât sunt constructive: când ele sunt criticate doar de dragul criticii, à la CTP, trebuie să le apărăm, căci sunt ale noastre. Cine vorbeşte urât despre mama lui, despre oraşul lui, despre ţara lui, merită pus la stâlpul infamiei.
S-a spus, pe bună dreptate, că nu există bucureşteni get-beget: confirm, nu există. Dacă s-ar face o anchetă de genealogie a populaţiei, ne-am trezi cu-o babilonie fantastică, pentru că fiecare dintre cei născuţi aici are câte un bunic sau străbunic venit din altă parte, aciuat pe valurile istoriei. Există doar bucureşteni la prima, a doua sau a treia generaţie. M-aş mira să existe bucureşteni “mai vechi”, dar, dacă sunt, ei sunt excepţii. În rest, bucureştenii se fac, nu se nasc, asta e regula vieţii în Babilon.
[pullquote]E frumos Bucureştiul, dar mai e ceva: e visul teribil al României, sinteza perfectă a mediocrităţii noastre. El n-are nimic înălţător, nici la propriu, nici la figurat[/pullquote]
S-a mai spus că trebuie să fii un anumit tip de om ca să rezişti în Bucureşti. Din nou, confirm: ardelenii, molcomi şi mai buni, se-ngrozesc de furnicarul de aici, deşi Clujul se bucureştenizează şi el în ritm alert; în schimb, moldovenii sunt aici la ei acasă, agitaţia din capul lor face casă bună cu haosul de pe străzile marelui oraş. E ceva în psihologia moldoveanului care îmbrăţişează cosmopolitismul şi mâncătoria bucureşteană, falsa lui strălucire şi ruleta vieţii aici, care te poate face – subit – din nimeni, omul zilei. O glumă bună spune că diferenţa dintre Iaşi şi Bucureşti este că în Iaşi sunt mai puţini moldoveni decât în Capitală. Unde mai pui că ne-au ocupat toate locurile de parcare. Dar, şovinismul nu e bun, cum ar zice Nae Ionescu. Îi iubim şi pe moldoveni, sunt şi ei români – dar, permisă ne fie gluma, sunt chiar mai mult bucureşteni.
Trebuie să fii un anumit gen de fiinţă ca să devii bucureştean. Un animal imun la poluare, la zgomote gratuite, la haos, la pierdut viaţa într-un trafic care nu se mai termină. Un căutător de plăceri, pentru că pustnicii nu stau la Bucureşti, se mută în munţi şi li se pierde urma. Un vânător de glorie, pentru că cine vrea asceză şi filosofie, nu ulcer, merge la Păltiniş. Un jucător care vrea să ia potul cel mare şi fata, la finele serii. Un om cu un obraz atât de gros, încât să navigheze netulburat printr-un ocean de insulte, intrigi şi de mizerie umană plutind la tot pasul.
E frumos Bucureştiul, dar mai e ceva: e visul teribil al României, sinteza perfectă a mediocrităţii noastre. El n-are nimic înălţător, nici la propriu, nici la figurat. E purgatoriul urban din care românii, atavici, evadează după ispăşirea pedepsei pentru a se muta “la ţară”, adecă la liniştea paradisiacă. Vorba unui un poet urban: “Dacă ăsta e micul Paris, nu vreau să-l văd pe-ăla mare!”
Bosquito – Bucureşti
Foto deschidere: bn24.ro
De câteva zile, pe posturile româneşti de televiziune îşi face veacul (cea mai potrivită expresie!) o publicitate având ca obiect “100 de ani de România”. Sub pretextul românismului, în realitate unul de ocazie, un mare lanţ de magazine – nici măcar românesc, pe deasupra – îşi face reclamă, nu mascată ci directă („Celebrăm centenarul în toate prăvăliile P….”), comercializând egoist un eveniment care e despre orice – numai despre cumpărături nu.
Oricât de mistificant ar fi marketing-ul, România Mare nu s-a făcut pornind de la o coadă mare la cumpărături, de la milioane de români care s-au îngrămădit “la rând” într-un supermarket din Alba Iulia, până s-au unit cu Ţara. Dacă de asta vrea să ne „convingă” subliminal reclama cu pricina, una ce trece în revistă aspecte ale devenirii vieţii şi gastronomiei româneşti din ultimii 100 de ani, purtând bătrânei prin magazinele respectivei entităţi, greşeşte şi ne jigneşte inteligenţa. Sigur, filmarea e la cele mai înalte cote, decorurile şi costumele la fel: dar motivul mercantil e străveziu.
La văzul respectivei publicităţi, mi-a venit în minte, instinctiv, declaraţia recentă a liderului (oficial) al comunităţii maghiare din România, Kelemen Hunor, care a spus: “Dacă anul 2018 va fi redus la folclor, la mâncat fasole şi la cântat şi dansat în piaţa publică, îmi pare rău. Din punctul meu de vedere, ar fi o greşeală”.
Gura conaţionalului ungur adevăr grăieşte! Căci Centenarul României reunite nu e vreo trufanda pe care o cumperi la reducere. Nu despre mania cumpărăturilor, despre excese nestăpânite, şi nici despre fineţuri culinare e acest an cu totul şi cu totul special pentru români. 2018 e an de bilanţ pentru un stat tânăr, dar o naţiune veche. E – sau ar trebui să fie – o clipă de răgaz, de analiză, de reaşezare, de redefinire a priorităţilor, de conturat planul de viaţă comună, de echilibrare. Ne vom regăsi echilibrul nu în magazine, oricât de atractivă ar fi propunerea sau reducerea, ci în agora românească, în şcoli şi în biserici, capete ale aceluiaşi trident naţional.
[pullquote]Suntem neam de păstori, nu de cumpărători, neam de creatori, nu de consumatori[/pullquote]
E an de Post Mare pentru România, şi acest an de post se termină abia la 1 decembrie. Când ne vom bucura împreună, dar nu de carnea micilor şi de şorici, oricât de “Mitici” am fi, ci de acea carne care nu se strică: de pământul nostru etern roditor – de mituri şi de genii.
Prin urmare, nu căutaţi România Mare în magazine – mare ţi-e raionul, Doamne! N-o s-o găsiţi la 99,99 de bani. Dacă daţi însă doi bani – nu mai mult – pe România, veţi înţelege că facem 100 de ani, şi vă veţi feri de lucruri superflue, fără nici o legătură cu esenţa noastră.
Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia evurilor trecute şi prezente din România, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne aminteşte câtă suferinţă, câtă frustrare, şi câtă furie amestecată cu geniul prea răbdător al Românului se ascunde în spatele unui simbol naţional fundamental: Tricolorul.
Câţi dintre noi mai simt un foc la inimă atunci când văd stindardul albastru-galben-roşu fluturând în bătaia vântului? Sunt mulţi, vorba unui celebru caz de proprietate intelectuală, cărora „li se fâlfâie” la auzul imnului naţional, la văzul steagului nostru pătat cu sânge. Prostiţi de aproape un secol, ne-am săturat de apeluri la „deşteptare” (trăiască geniul limbii române, care permite astfel de polisemantisme!), înecându-ne în apatie, încercând furibund să negăm cine suntem. Vorba istoricului Ioan-Aurel Pop: un individ care îşi pierde memoria suferă o catastrofă personală şi riscă să ajungă „la nebuni”. Ce se va alege de poporul care face asta?
O poezie bună e ca un vin de soi, care în timp îşi îmbogăţeşte buchetul. Tricolorul lui George Coşbuc, scris la 1896, e la fel de aplicabil şi azi, când doar formele s-au schimbat.
Tripticul suferinţei româneşti, aşa cum l-a pictat George Coşbuc
Marele nostru poet transilvan alcătuieşte aici un triptic al suferinţei istorice a Românului, pictând o Sfântă Treime aparte şi viu colorată în nuanţele durerii. Lecţia de patriotism începe calm: „Albastru, române, ți-e steagul, / Dar știi tu de ce? Să te-nvăț”, pentru a căpăta dramatism: „Albastru-nsemnează ciocoii, / Și tot ce-ți aduni tu cu boii / Din mila căldurii și-a ploii / Al lor e, și-acum și de-a pururi, / Și-al tău, cerșetorule,-un băț.” Pronia divină e singura care ajută Românului, pare a sugera Poetul, în vreme ce Păturicii secolelor îşi ascund rapacitatea pretextând – truc mai vechi decât lumea – că poartă de grijă oilor pe care le jupoaie şi-al căror destin îl păstoresc. Ironia şi comentariul social merg mână-n mână şi sunt evidente: „Dar rabdă, c-o fac din iubire: / Să tem că te duce-n pierire / Belșugul prin trai cu răsfăț.” Exploatare din iubire: nu suferă românul o zi bună, el e creştin pentru că-i place să se chinuie spre mântuire! Iar boierii ştiu asta atât de bine! La fel de bine cum ştiu că luxul şi rafinamentul sunt monopolul „elitelor”. Adică al lor.
[pullquote]Un individ care îşi pierde memoria suferă o catastrofă personală şi riscă să ajungă „la nebuni”. Ce se va alege de poporul care face asta?[/pullquote]
Dacă belşugul nu e de nasul românului, trebuie că e munca! Şi munceşte, românul, munceşte galben de foame pe „plantaţiile” stăpânilor, de sute de ani, umilit şi rău plătit. „Iar galbenul spune de voi, / De cei de la pluguri, țăranii, / Voi galbeni de foame sărmanii, / De boale purtate cu anii / La scară, și dracul vă ducă!” Din tifosul lui Gheorghe şi Ion, ajunşi azi junior project manager şi altele asemenea, se plătesc toate extravaganţele „stăpânilor”: va banque, adică jocuri de societate cu mize uriaşe, mese copioase şi mai ales amantlâcuri scumpe: „Stăpânii au scumpe nevoi: / Va banque și dineuri și păsuri / Și-amante cu cai și mătăsuri, / Și toată nădejdea-i la voi!”
Se simte, în dureroasele cuvinte ale lui Coşbuc, revolta din Noi vrem pământ („Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoși să fiți, nu veți scăpa / Nici în mormânt!”), care nu întâmplător face parte din acelaşi volum magistral.
Vibrează, române, la ultima strofă a poeziei lui Coşbuc, căci Tricolorul nu e despre o bucată de pânză, despre o bucată de mătase, ci despre tine: ţi-e roşu steagul şi e în geniul neamului tău s-o ştii de ce. E roşu şi de sângele tău şi-al duşmanilor, ca în Dumbrava Roşie, dar parcă mai roşu e de sângele rău pe care ni l-am făcut noi contra noastră: „E roșu de-o tristă rușine, / Că vremea-ndreptării nu vine, / Că tot mai cu multe mânii / Ne-ajunge voitul dezastru;”.
Poate că acest Satan despre care vorbeşte Coşbuc nu vine din afară, ci dinlăuntrul nostru, trăind şi prosperând tocmai în „abisu-ntre galben şi albastru” al existenţei româneşti. E un lucru la care merită să medităm.
Tricolorul
Albastru, române, ți-e steagul,
Dar știi tu de ce? Să te-nvăț.
Albastru-nsemnează ciocoii,
Și tot ce-ți aduni tu cu boii
Din mila căldurii și-a ploii
Al lor e, și-acum și de-a pururi,
Și-al tău, cerșetorule,-un băț.
Dar rabdă, c-o fac din iubire:
Să tem că te duce-n pierire
Belșugul prin trai cu răsfăț.
Și galben, române, ți-e steagul.
Iar galbenul spune de voi,
De cei de la pluguri, țăranii,
Voi galbeni de foame sărmanii,
De boale purtate cu anii
La scară, și dracul vă ducă!
Stăpânii au scumpe nevoi:
«Va banque» și dineuri și păsuri
Și-amante cu cai și mătăsuri,
Și toată nădejdea-i la voi!
Și roșu, române, ți-e steagul.
Și-un geniu e tâlcul, s-o știi.
Al neamului geniu, vezi-bine:
E roșu de-o tristă rușine,
Că vremea-ndreptării nu vine,
Că tot mai cu multe mânii
Ne-ajunge voitul dezastru;
Abisu-ntre galben și-albastru
Satano, de unde ne vii?
(Fire de Tort, 1896)
Ilustraţie deschidere: Constantin Daniel Rosenthal, România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii
O cunoştinţă, numele căreia n-are rost să îl rostesc aici, e încântată de minunile Vienei şi îi laudă, cu mai orice ocazie când ne întâlnim, senzaţionala Grădină Zoologică. E o naivitate poate scuzabilă pentru un postmodern, dar denotă o severă necunoaştere a istoriei: orice român cu minime cunoştinţe în materie se înfrigurează când se gândeşte la puşcăriile în care au fost aruncaţi, de la Viena, fruntaşii Mişcării Memorandiste, şi face piele de găină când trece, pe Prinz Eugen-“Strasse” 27, pe lângă Palatul Belvedere, unde la 30 august 1940 se împlânta un pumnal în inima României, prin infamul Dictat de la Viena.
Desigur, chiar dacă „soarele, pentru toţi românii, la Bucureşti răsare” şi, de multe ori în istorie, ni s-a stins lumina de pe malurile Dunării, asta nu însemnează că românii, austriecii şi ungurii lui 2018 nu pot fi prieteni, cum nici americanii şi japonezii nu-şi vor purta pică la nesfârşit pentru Hiroshima şi Nagasaki. Şovinismul, ne-a învăţat Nae Ionescu, e rău. Rău şi letal e însă şi să uiţi: a nu uita este nu atât o promisiune a revanşei, cât o garanţie a nemaicreării de iluzii, o platoşă pentru pragmatism mult mai sigură decât garanţiile franco-britanice din 1939, unele de hârtie.
De fiecare dată când ajung – nu la Viena, ci – la Braşov, mica şi săltăreaţa inimă a României Mari, îmi vin în minte vorbele disperate ale Ministrului nostru de Externe de la 1940, Mihail Manoilescu:
Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul … Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămâne la noi.
Astfel, ori de câte ori destinul mă mai poartă o dată la Braşov, încerc mai mult decât simpla bucurie a turistului în căutare de plăceri montane. Ceea ce este pentru unii Kronstadt, pentru alţii Brassó, iar pentru vreunii a fost – şi poate continuă să fie – Stalin, va rămâne pentru noi eternul Braşov: oraşul marelui păzitor de limbă Coresi, oraşul care ne-a dat imnul României, oraşul care a aruncat în 1987 scânteia Revoluţiei române de doi ani mai târziu.
Cum să nu iubeşti, ca român, Braşovul? Acesta e oraşul care s-a-ncăpăţânat, ca un berbec la porţile istoriei, să rămâie românesc. Şi poate că odată, până la bicentenar, România îi va recunoaşte meritele, mutându-şi Capitala acolo unde logica istorică, geografică şi sentimentală, dar şi cea economică, i-o cere demult.
La Braşov, centrul de echilibru al României, vorba lui Grigore Vieru
“e o tăcere atât de afundă, că se aud Carpații spre seară cum, aplecându-se, aștern umbra pe masă, curată și răcoroasă”
Iubiţi Braşovul, căci şi el mult ne-a iubit şi ne iubeşte pe noi, românii!
Foto deschidere: pxhere.com
Nae Ionescu (1890-1940) rămâne unul dintre cei mai înzestraţi, dar şi cei mai controversaţi, gânditori originali români. Omul care observa “meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui, decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni” ne învaţă azi, într-un articol privind revizionismul revanşard maghiar al perioadei interbelice, despre pericolele pe care le prezintă şovinismul, profesându-şi admiraţia faţă de vecinii noştri unguri până la un punct: acela în care arată că Ardealul nu ne-a fost dăruit de Occident, ci este parte milenară a întregului numit România.
Am scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre externe. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât structura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau… de ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.
Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui “Nemzeti Ujsàg”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul “Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.
[pullquote]Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi[/pullquote]
Citez: “Cele scrise de ziarul «Cuvântul» sunt foarte instructive; şi de natură a tempera entusiasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.
Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dar cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – şi ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.
Cu “democraţia apuseană” şi cu “Europa occidentală” avem noi, de sigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.
Dar confratele “Nemzeti Ujsàg” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii ăştia nu sunt decât nişte… orientali; şi Dvs. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.
Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit niciodată că a nu fi occidental e o… ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară!! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica apuseană.
Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, de sigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsàg”; care ştiţi ce însemnează: Gazeta Poporului.
[pullquote class=”left”]A nu fi occidental nu e o ruşine. Pentru că nu există civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care un popor e capabil, în virtutea componentelor lui istorice.[/pullquote]
În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă autentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.
Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra slugă proastă la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, şi ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuasia! Vai!
Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite nici o dată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii. Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să se ferească de acest cel mai greu păcat al unei rasse.
21 martie 1930
În episodul următor: “Ce e Predania?” (1937)
Sursa: Nae Ionescu, “De ce nu e bun şovinismul”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990
Eminescu mort la 39 de ani. Veronica, urmându-l curând, la aceeaşi vârstă. Vasile Cârlova, deschizătorul de drumuri, “furat” dintre noi la 22 de ani. Nicolae Labiş, trecut la cele veşnice la 21 de ani. Şt. O. Iosif, decedat în plinătatea forţei creatoare, la doar 37 de ani. Ilarie Voronca, răpus de depresie la numai 43 de ani. Nichita Stănescu, încheindu-şi «răfuiala» cu viaţa la 50 de ani. George Topîrceanu, cu doar un an mai norocos, nemaiprinzând “toamna gri” pe care a cântat-o în baladele lui: 51 de ani. De ce mor aşa de tineri poeţii români?
Un specific al existenţei în cultura românească e că poeţii ne mor tineri. Să privim partea plină a paharului: avem o poezie pe care, precum o floare, Dumnezeu o culege în culmea parfumului său. Desigur, e un specific cu oglindiri în cultura mai mare, universală: Rimbaud s-a stins la 37 de ani, Sylvia Plath la 30, Lord Byron la trei decenii şi jumătate de viaţă, Alfred de Musset la 46 de ani. Aparent, nimic special până acum: se moare, vorba lui Mazilu, şi la Paris cum se moare la Bucureşti sau la Iaşi. “Costul muzei”, cum l-a numit cineva, e ridicat peste tot. Apoi, de murit se moare oriunde – ce-i drept, nu din aceleaşi cauze. Poetul român moare din cauze naturale, şi ce naturalitate mai mare decât obârşia lui?
Iată deci, o primă cauză a decesului prematur al poeţilor noştri, vechi şi noi: România, această tunică a lui Nessus care, în cutele hainei sale călduroase ca nici o alta, în laptele ei hrănitor ca nici un altul, ascunde veninul ce îţi scurtează viaţa pe care tot ea ţi-a dat-o. Se trăieşte şi se moare de la a fi român. Iar Poetul, primul născut al Patriei sale, e concomitent primul destinat la succesiune, dar şi primul condamnat la a fi înlăturat de patosul existenţei mioritice. Acela dăruit dintre români care îmbrăţişează poezia îmbrăţişează viaţa, semnându-şi tot atunci condamnarea la moarte şi – în cazul fericit – “condamnarea” la nemurire. Cât de ironic că poezia românească încă trăieşte şi respiră viaţă prin poeţii săi care au murit tineri!
[pullquote]Cât de ironic că poezia românească încă trăieşte şi respiră viaţă prin poeţii săi care au murit tineri![/pullquote]
Mai moare poetul român pentru că fişa «postului» presupune, implicit, auto-distrugere creatoare. Un studiu ce va fi inclus autori decedaţi din Europa estică arată că poeţii mor, în medie, mai devreme decât romancierii, dramaturgii şi alţi scriitori de ficţiune sau de non-ficţiune. O viaţă personală dezordonată, în care energia se canalizează pe creaţie, şi nu pe delicii casnice, e «adjuvantă»: se cunosc puţine cazuri de poeţi români cu o viaţă de familie fericită. Tudor Arghezi e o excepţie notabilă, Ion Minulescu asemenea. Cei mai mulţi au dus o existenţă încrucişată cu haosul şi cu ghinionul personal: Eminescu e cazul cel mai reprezentativ. Să-i “mulţumim” lui Eminescu că n-a avut copii, căci poezia nu face casă bună cu fericirea? Nefericirea individului e, cel mai adesea, condiţia prolificităţii creatorului.
Poetul român – specie pe cale de dispariţie în 2018 – e logodit cu stresul, el aleargă azi ca şi acum 150 de ani după o măruntă colaborare lucrativă, umilindu-se adesea între edituri şi redacţii sceptice la a-l publica, aşteptând umil o “însărcinare” intelectuală menită să-l pună în valoare. Nu veţi mai întâlni, ca-n Belle Époque-ul românesc, poeţi la Capşa, cât la Argentin, în tavernele murdare ale Centrului Vechi bucureştean. Poetul român nu mai e personaj de protipendadă, cum va fi fost un Macedonski, el îşi face veacul în cercul strâmt al intelectualilor semi-pauperi şi adesea filistini din învăţământul pre-universitar şi universitar, sau – când are “succes” – dobândeşte câte o colaborare cu vreun milionar oportunist, dornic să-şi asocieze cu poezia meschinăria şi parvenitismul ocupaţiilor sale.
[pullquote class=”left”]Se cunosc puţine cazuri de poeţi români cu o viaţă de familie fericită[/pullquote]
Poetul român moare tânăr şi pentru că raţiunea lui de-a fi n-a rezistat niciodată istoriei, chiar când “aedul” a părut să aibă utilitate. El e copilul nedorit al societăţii, exilatul care a dobândit succesul doar în afara alor lui, pentru ca apoi să fie idolatrizat tocmai în societăţile care l-au sacrificat ceremonial, cum, bunăoară, explică Frazer cazul regilor crescuţi special pentru a fi, la momentul oportun, ucişi. Ignoraţi sau blamaţi în timpul existenţei lor cel mai adesea scurte şi mizere, poeţii români – precum toţi artiştii – ajung să fie, post-mortem, trofee de vânătoare şi icoane ale laudei de sine în colecţiile miliardarilor care, în timpul vieţii, i-au ţinut la uşă precum bogatul nemilostiv pe Lazăr.
Nu se va construi o societate românească mai bună doar cu informaticieni, precum, pe vremuri, nu s-a construit nici o societate multilateral dezvoltată doar cu ingineri. România îşi va regăsi idealismul când îşi va recunoaşte poeţii – şi le va prelungi viaţa. Parafrazând o celebră zicală românească, deşi statistica ar sugera altfel: nu mor poeţii când vor corporat(r)iştii.
De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. Dacă port cu usurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.
(Mihai Eminescu – Scrisoarea a II-a)
Nichita Stănescu aparţine unei lumi în care ne iubeam prin scrisori şi ne împărtăşeam sufletele cu vin sfinţit în taverne, o lume în care poezia ne era psalm, într-o viaţă fără poezie. Pe el îl elogiază Matricea Românească în materialul auto-referenţial de mai jos. Căci ce prezentare mai bună decât propriile cuvinte îi trebuie Poetului?
Cel mai în viaţă şi cei mai în viaţă sunt poeţii. Nu oricând. Ci atunci când nasc din ei cuvintele ca ouăle de păsări.
CUVÂNT
Cuvântul este singurul lucru fără de lucru, care este.
LACRIMA „LUCEAFĂRULUI”
Lacrima lui Mihai Eminescu a spălat nu numai trupul Veronicăi, ci şi toate trupurile femeilor iubite din această ţară.
ACEA DISCUŢIE CU ARHITECŢII
Nu te poţi scula de pe un pat decât dacă el merge în timp ce viaţa ta curge. Dragii noştri arhitecţi, cum ni se lungeşte viaţa, să ni se lungească şi casa.
MIMETISMUL ESENŢIAL
Luaţi-vă şi voi după ceea ce există. Harnică e creanga şi lăsătoare de raze este steaua!
Nichita Stănescu (1933 – 1983): „Renunţând la coroana falsă de rege al vieţii, omul se poate reintegra în cosmos, regăsindu-şi sensul pierdut.”
LITERATURĂ VS. ŞTIINŢĂ
După opinia mea în societatea contemporană rolul literaturii este la fel de important ca şi rolul ştiinţei.
CEA MAI FRUMOASĂ NEBUNIE
Nu se poate să vezi zâne, dacă nu eşti zânatic!
CUM PUTEM RECÂŞTIGA PARADISUL
Renunţând la coroana falsă de rege al vieţii, omul se poate reintegra în cosmos, regăsindu-şi sensul pierdut.
LIMITELE INTELIGENŢEI UMANE
Inteligenţa umană nu mai este suficientă umanităţii. Inteligenţa umană resimte în efectul ei asupra umanităţii un din ce în ce mai mare handicap etic.
OM ŞI MATERIE
Când materia vrea să se distrugă îşi inventează omul său.
Când omul vrea să se distrugă, îşi inventează materia sa.
Primul fenomen se numeşte conştiinţă de sine. Al doilea fenomen se numeşte sinea singură.
Sursa: volumul „Amintiri din prezent”, îngrijit de către Gheorghe Tomozei, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1985, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.
Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia românească a evurilor trecute şi prezente, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne-a învăţat că o familie nu se vinde nici înaintea feţelor împărăteşti. “Cântec” este o perlă a creaţiei sale poetice, dar şi o expresie a dragostei părinteşti: cu doar un an înainte, autorului i se năştea singurul copil, Alexandru.
George Coşbuc este «responsabil» pentru, probabil, unele dintre cele mai recognoscibile începuturi de poezie din literatura română, ceea ce nu face decât să îi sporească mitul. “A venit un lup din crâng” e tocmai asta: una dintre cele mai cunoscute introduceri în lumea candoarei şi-a iubirii părinteşti, în pofida aparenţelor: un lup, fioros ca toţi lupii, iese “din crâng” – doar foamea îl scoate pe lup din pădure! – şi caută în sat “copiii care plâng”. Nota bene, suntem în era de dinainte de Monsters, Inc., când copiii încă se speriau natural, şi nu «ajutaţi» de o regie elaborată în studiouri de animaţie.
Lumea lui Coşbuc nu e despre efecte speciale, ci despre oameni speciali, fără efecte. Când lupul poposeşte la poarta lui, părintele îşi apără odrasla cu o verticalitate propriu românească, şi cu umorul care ne-a luminat, în istorie, cele mai întunecate momente: “Lup flămând cu trei cojoace / Hai la maica să te joace”. Invitaţia la papară e, cum altfel, declinată de musafirul nepoftit (“Eu chemam pe lup încoace / El fugea-ncotro vedea.”). Lupul nu trebuie privit aici în forma lui animală: el poate fi, conotativ, orice – de la un om, la o autoritate. Reacţia părintelui român, intrepid până la moarte pentru ai lui, va fi, de-a pururi, aceeaşi.
[pullquote]Lumea lui Coşbuc nu e despre efecte speciale, ci despre oameni speciali, fără efecte[/pullquote]
Istoria nu ne-a lăsat pe noi, românii, niciodată să ne tragem sufletul, instanţă manifestă şi-n micro-universul lui Coşbuc, unde pericolul la adresa familiei se repetă. Un om sărac, dornic poate de ajutoare, pune întrebări despre copiii netrebuincioşi, în speranţa unei afaceri neaşteptate („Poartă-se copiii bine? / Dacă nu, să-i vâr în sac!”). Din nou, dragostea de tată şi de mamă îşi află replica, într-unul dintre cele mai faimoase schimburi din poezia românească („Puiul meu e bun și tace / Nu ți-l dau, și du-te-n pace! / Ești sărac dar n-am ce-ți face! / Du-te, du-te!” și s-a dus.”).
Acolo unde natura şi sărăcia n-au răzbit, trebuie că vor răzbi banii, suprema forţă a universului făurit de oameni, cea care face şi desface vieţi. La poarta părinţilor soseşte, deci, ca-n apogeul Ispitirilor lui Iisus, “un negustor / Plin de bani, cu vâlvă mare”, care cumpără copiii nedoriţi, neiubiţi. Calmă în faţa sălbăticiei şi-a neghiobiei, iubirea izbucneşte în faţa cinismului: “Și-am ieșit și l-am certat: / —«N-ai nici tu, nici împăratul / Bani să-mi cumpere băiatul! / Pleacă-n sat, că-i mare satul, / Pleacă, pleacă!» și-a plecat”.
Nu se pot da sfaturi viitorilor or proaspeţilor părinţi despre ce înseamnă să fii părinte, iar cursurile de parenting, importate din culturi străine, n-au nici un efect, ca toate scamatoriile inventate să escamoteze banii naivilor. Însă “Cântecul” lui George Coşbuc, nepreţuit deşi nu costă nimic, se poate da, şi-ar fi cel mai minunat cadou. De gheaţă de-ai fi, dintr-însul “înveţi” să iubeşti, dacă asta ar fi posibil. Şi este: e una dintre minunile poeziei.
Câtă iubire părintească e cuprinsă în aceste versuri minunate:
A venit un lup din crâng Și-alerga prin sat să fure Și să ducă în pădure Pe copiii care plâng. Și-a venit la noi la poartă Și-am ieșit eu c-o nuia: „Lup flămând cu trei cojoace, Hai la maica să te joace” — Eu chemam pe lup încoace, El fugea-ncotro vedea.
Ieri pe drum un om sărac Întreba pe la vecine: —”Poartă-se copiii bine? Dacă nu, să-i vâr în sac!” Și-a venit la noi la poartă Și-am ieșit eu și i-am spus: —”Puiul meu e bun și tace Nu ți-l dau, și du-te-n pace! Ești sărac dar n-am ce-ți face! Du-te, du-te!” și s-a dus.
Și-a venit un negustor Plin de bani, cu vâlvă mare, Cumpăra copii pe care Nu-i iubește mama lor. Și-a venit la noi la poartă Și-am ieșit și l-am certat: —”N-ai nici tu, nici împăratul Bani să-mi cumpere băiatul! Pleacă-n sat, că-i mare satul, Pleacă, pleacă!” și-a plecat.
(Fire de tort, 1896)
Legionarismul – incontestabil pentru unii, dubitabil pentru alţii – lui Mircea Eliade şi relaţia lui „ideologică” avută cu Corneliu Zelea Codreanu planează ca un nor dens de îndoială asupra carierei ilustrului istoric român al religiilor. Matricea Românească a discutat, spre lămurire, cu autoarea unei cărţi fundamentale pentru înţelegerea rătăcirilor şi regăsirilor marelui intelectual: Ramona Tănase, doctor în filologie cu o teză despre Mircea Eliade, cristalizată în volumul “Politicile lui Mircea Eliade: de la tinereţea legionară la maturitatea exilului” (Editura Tracus Arte, 2017).
Matricea Românească: Am vorbit despre faptul că legionarismul a fost, de la incepţie, un vector de şovinism, de xenofobie. Cum se împacă ortodoxia mișcării cu şovinismul ei?
Ramona Tănase: Nu se prea împacă. Se împacă, în ideea în care evreii sunt cei care l-au ucis pe Iisus. Oricum, doctrina legionară sau aplicarea ei prezintă multe paradoxuri. Şi asta, deoarece Corneliu Zelea Codreanu nu a căutat să aibă o idee care să fie continuă și să nu se contrazică.
Căpitanul nu avea un plan de lungă durată, nu urmărea să nu se contrazică. Revenind la ura de rasă şi la crimele legionarilor: a omorî un om, fie că este evreu sau non-evreu, contravine fundamental religiei ortodoxe. Legionarismul promova religia ortodoxă doar cu numele, fiindcă legionarii nu se prea ghidau după cele Zece Porunci!
Matricea Românească: Hannah Arendt are o teză controversată, pe care tu o evoci, ce spune că, înainte de Primul Război Mondial, România era cea mai antisemită ţară din Europa. O să te întreb două lucruri: e o exagerare? Apoi, exista ceva specific în antisemitismul românesc, față de antisemitismul altor popoare?
Ramona Tănase: Nu știu dacă este o exagerare, pentru că personal nu am cercetat chestiunea.
Matricea Românească: Până la urmă, cum cuantifici antisemitismul?
Ramona Tănase: Greu de spus. Necercetând eu personal zona, și nenumărând oamenii care erau sau nu erau rasiști, dacă asta ar fi posibil… Dar, sunt semne de antisemitism de înainte, de pe la 1880 și ceva. În 1923, A.C. Cuza şi Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului, fondau Liga Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.), care se baza strict pe ideologia antisemită.
Matricea Românească: Existau și puternice rațiuni economice pentru antisemitism.
Ramona Tănase: Economia a fost, după mine, factorul principal. Şi asta fiindcă marii afaceriști, persoanele înstărite în societate, erau evreii. Aceştia veneau cu capital – extern sau nu -, investeau, şi aveau o gândire care la noi românii lipsea, noi fiind lucrători ai pământului. Nu ai cum să ai o viziune capitalistă, când tu ai făcut agricultură timp de 1000 de ani. Exagerez. Dar și asta deranja foarte mult, pentru că evreul din societatea respectivă nu stătea să cultive el mărul, îl cumpăra de la românul care l-a cultivat și îl vindea mai scump, ceea ce îi deranja foarte mult pe români.
Pe cale de consecinţă, țăranul român, care producea tot, se considera asuprit. Dar asta e viziunea unor persoane care nu au trăit într-o societate capitalistă până atunci, este aversiunea față de ceva nou ce se întâmplă și îți schimbă perspectiva asupra vieţii.
Evreii investeau, aveau o gândire care la noi românii lipsea, noi fiind lucrători ai pământului. Nu ai cum să ai o viziune capitalistă, când tu ai făcut agricultură timp de 1000 de ani
Matricea Românească: Iată că sunt şi explicații sociologice, nu doar economice.
Ramona Tănase: E o frustrare istorică, dacă vreţi. Dacă nu ești capabil să faci ceva, mai bine să îl omori pe cel care e capabil – exagerând, și ducând prea departe comparația.
Matricea Românească: Vorbești la un moment dat despre „tineri educați și autoeducați în spiritul universalist și nicidecum extremist şi xenofob”, care au devenit antisemiți, și au ajuns să scrie, ca Eliade, articole de legitimare a Mişcării Legionare. Ce însemna acest spirit universalist? Pentru că se vorbește și azi despre universalismul românesc – și mulți se declară adepții acestuia.
Ramona Tănase:Universalismul profesat de acei tineri însemna credința că fiecare popor, inclusiv România, face parte dintr-o cultură mondială universală – și că ar trebui să își găsească locul său. Doar că tinerii noștri universaliști credeau că locul nostru nu este unul minor sau periferic, ci ar trebui să fie mult mai mare, având în vedere argumentele pe care le invocau ei.
Matricea Românească: Între acest tip de universalism și excepționalismul românesc, cât de fină e linia?
Ramona Tănase: Tinerii despre care vorbim voiau să promoveze partea excepțională a României – că era vorba de o invenție, că era vorba de o persoană care făcuse ceva notabil…
Matricea Românească: Ceea ce mai târziu a ajuns să fie protocronismul.
Ramona Tănase: Da, în alt context ideologic, cu alte mize şi alte exagerări. În perioada interbelică, se urmărea mai degrabă o ridicare a nivelului la care noi ne situam în ochii comunităţii internaţionale.
Matricea Românească: A se vedea Schimbarea la față a României.
Ramona Tănase: Da. Apropo, o lucrare pe care Emil Cioran oricum a renegat-o după aceea.
Matricea Românească: Era o preocupare majoră, această transfigurare.
Ramona Tănase: Era – ea venind din frustrarea tânărului intelectual român, care nu-și găsește locul în societatea românească. Pentru că tinerii intelectuali ca Eliade, ca Cioran şamd au terminat facultățile, doctoratele, stagiile, bursele, și nu aveau un loc de muncă. Pentru că Unirea, pentru că sistemul, pentru că, pentru că, pentru că… Și simțeau că pot să facă multe lucruri, dar nu aveau spațiul necesar, infrastructura.
Dacă rugăciunea şi revolverul se împacă în legionarism? Nici măcar nu cred că s-au certat vreodată!
Matricea Românească: Și legionarismul venea și le spunea că…
Ramona Tănase: Legionarismul îi mințea că le-ar fi dat.
Matricea Românească: Că e momentul lor și că ei pot aduce schimbarea.
Ramona Tănase: Exact. Că ei sunt tinerii, că bătrânii trebuie omorâți, simbolic vorbind, sau la propriu. Depinde. (râde) Și că a venit momentul ca tinerii să ia în stăpânire țara, și să facă ce vor cu ea.
Matricea Românească: Mitul esențial al poporului român este moartea, ceea ce explică succesul cultului morții în legionarism. Te-aș întreba pentru ce moare românul și pentru ce mureau legionarii? Era doar idealism sau era mai mult?
Ramona Tănase: Legionarii mureau și din idealism, mureau și din prostie, mureau din diverse motive. Fascinaţia noastră pentru moarte merge înapoi până la “Mioriţa”. Legionarii au speculat-o: dacă ai o credință, ești dispus să îți dai viața pentru ea. Că ajută, că n-ajută la ceva! Așa îşi pregăteau recruţii mai ușor de moarte. Fiindcă, inevitabil, se ajungea și la confruntări fizice între adepții legionarismului și adepții altui curent. Legionarii se pregăteau pentru un eventual război, pentru o eventuală Revoluție.
Una e să știi că pleci la război cu sufletul împăcat, să ştii că moartea ta o să ajute propășirea neamului, alta e să simți că te duci acolo să fii sacrificat. Una e să simți că mori erou, alta e să simți că mori victimă.
Matricea Românească: Îmi povesteai de figura pe care și-o cultiva Corneliu Zelea Codreanu: bărbatul călare pe un cal alb, care vine și rezolvă problemele într-o comunitate. Asta, apropo de intervențiile pe care le mai aveau prin sate legionarii, de munca pe care o depuneau. Totul, regizat. Știi că Tatiana Niculescu Bran a scris o carte numită „Mistica rugăciunii și a revolverului”. Or, din ce ne-ai spus tu, rugăciunea se împacă cu revolverul, în filosofia legionară.
Ramona Tănase: Cu siguranţă… Nici măcar nu cred că se împacă, fiindcă nu cred că s-au certat vreodată. Nu a stat nimeni să se gândească dacă sunt sau nu compatibile. Era o situaţie de viaţă.
Matricea Românească: E legionarismul o pervertire a credinței ortodoxe?
Ramona Tănase: Judecând cu mintea de acum momentul respectiv – da. Dar nu știu cum se simțea la acel moment. Teoretic, ar fi trebuit să fie o pervertire. Religia ortodoxă a fost aceeași secole la rând, nu s-a schimbat nimic. Nu s-au schimbat regulile în ultimii cincizeci sau o sută de ani.
Matricea Românească: După moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, după asasinarea lui mai bine zis, au fost inclusiv mulți preoți care au scris articole extrem de elogioase la adresa lui, în care îl percepeau, negru pe alb scris, ca pe un Arhanghel care a fost eliminat și care trebuia să aducă România la salvare. Cum crezi că a reușit să îi cucerească până și pe preoți?
Ramona Tănase: Prin aceeași retorică, prin aceleași promisiuni ca pe intelectuali. Discursul lui era același, dar în funcție de grupul căruia i se adresa, potența latura religioasă, potența latura financiar – intelectuală…
Un discurs al lui Corneliu Zelea Codreanu
Matricea Românească: Să ne oprim puţin asupra lui Nae Ionescu, cel pe care Marta Petreu, în controversata sa carte Diavolul și ucenicul său, îl evocă. Ce influență a avut el asupra operei lui Eliade?
Ramona Tănase: Imensă, asupra operei lui Eliade și asupra lui Eliade ca om. Asupra generației lui Eliade, deoarece nu este el singurul care a căzut în cultul lui Nae Ionescu. Era Profesorul lor.
Matricea Românească: I s-a spus „Socrate al României interbelice”.
Ramona Tănase: Era o personalitate puternică, o personalitate care avea un discurs foarte convingător, o personalitate care a reușit să îi ajute, în diverse moduri, pe cei din jurul lui. A fost principala figură a intelectualității românești, zic eu, în perioada interbelică. În jurul lui s-au coagulat și s-au dezvoltat foarte mulți gânditori, foarte multe elite.
Legionarismul le-a indus tinerilor intelectuali din interbelic ideea că bătrânii trebuie omorâți – simbolic vorbind, sau la propriu. Că a venit momentul ca tinerii să ia în stăpânire țara, și să facă ce vor cu ea
Matricea Românească: A fost, oarecum, o verigă între intelectualitate și Mișcarea Legionară.
Ramona Tănase: Nae Ionescu era tot atât de oportunist ca și discipolii săi. Să nu uităm că el a fost cel care l-a adus pe Carol al II-lea înapoi. Deci, dacă am sta să ne gândim din acest punct de vedere, nu era un legionar. Era legionar când trebuia să fie legionar, era regalist când trebuia să fie regalist… Liniile nu sunt foarte clar delimitate. Dacă stai să te uiți la contextul acelei generații, inclusiv Nae Ionescu, ei nu au de la început până la sfârșit un traiect clar. Nu sunt ghidați de o filosofie, în afară de filosofia Binelui și a României, și a intelectualității, și a universalismului. Nu sunt ghidați politic. Nu sunt mânați în luptă de principii liberale, democrate, de stânga, de dreapta, de centru, rasiste sau nu. Au fost prinși de valul acela, și au făcut câțiva ani ce au făcut, după care au început să-și dea seama de eroarea lor. S-au retras, au negat, nu au negat. A fost un episod. Nu cred că Nae Ionescu a murit în “vila din Băneasa” simţindu-se legionar.
Matricea Românească: Şi totuși, posteritatea îl ține minte ca pe un ideolog al Mişcării Legionare.
Ramona Tănase: A fost acolo, a contribuit. Cum posteritatea îl ține minte şi ca pe cel care l-a adus pe Carol al II-lea înapoi în România.
Nae Ionescu era tot atât de oportunist ca și discipolii săi. Era legionar când trebuia să fie legionar, era regalist când trebuia să fie regalist
Matricea Românească: Dacă nu ar fi fost ideologii «de ocazie», mai mult sau mai puțin oportuniști – așa cum au fost Nae Ionescu, Eliade, Cioran pe alocuri – ar mai fi putut atinge legionarismul culmile pe care le-a atins? Ar fi izbutit fără oamenii de cultură?
Ramona Tănase: Nu, nu cred. Fără vizibilitatea dată de oamenii de cultură, nu. Oricum, chiar și cu popularitatea sa crescută, Mişcarea Legionară nu a luat niciodată locul I la alegeri. Deci, nu poți să spui că legionarii au convins întreaga societate. Mişcarea Legionară a avut impact la nivel spiritual, pe alocuri şi politic, dar în statistici nu a fost niciodată o mișcare unanim susţinută. Nu a fost Hitler. Nu a fost Mussolini. A fost pe locul III în alegerile din 1937. Niciodată majoritatea nu a ales Legionarismul, ceea ce e un lucru bun.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Sunt ani de când îmi ești unul dintre cele mai simpatice personaje, nu doar din literatura, ci din societatea românească.
Te văd în fiecare dimineață grăbind către birou, cum se numește azi casa boierească a stăpânilor tăi. Suporți cu stoicism înghesuielile din carele publice ale condamnaților, fie ele metrouri, autobuze sau tramvaie. Ești silitor, Dinule: primul la birou și ultimul plecat, pentru că știi importanța aparențelor. Știi că e mai puțin important ce faci, ci ce se crede că faci. Achită-te cu slugărnicie de sarcinile înjositoare care ți se dau, fă temenele peste temenele, și într-o fereastră rezonabilă de timp vei avansa. Asta nu înseamnă că vei depăși vreodată poziția de slugă sub-remunerată, ci că vei urca suficient de mult în ierarhia favorurilor, încât să primești la rându-ți privilegiul de a-i umili pe alții. E singurul lucru care te ține în viață, Dinule: anticiparea plăcerii sadice de a comanda peste damnații cu care, ieri, te înghesuiai în metrou.
Te mai iubesc pentru ceva, Dinule: investești în educație. Știi că pentru tine, copil simplu născut la Bucov și în alte localități provinciale necartografiate de Google Maps, june trimis de părinți, cu mari sacrificii, în București, singura șansă de a deveni un nouveau riche e educația, dublată de intrigă. Intrigantul fără educație e doar un găinar mărunt. Educatul care nu-și face doctoratul în Ipocrizie e destinat să ajungă o fosilă didactică, evident cu pensie de bugetar. Tu ești ambițios, Dinule: tu știi că ai nevoie de studii înalte la școlile vieții pentru a-ți satisface “marea sete de bani și mărire” ce te muncește. Așa că profiți de toate training-urile pe care Boierul ți le plătește: nu ratezi nici o conferință să-ți diversifici cunoștințele, dar și să-ți extinzi rețeaua de „contacte” ce te vor ajuta să accezi în carieră. Mai ești de admirat pentru ceva, Dinule: când alte slugi boierești își folosesc timpul și banii pentru vacanțe și aidoma lucruri superflue, hrănindu-și iluzia că sunt “libere”, tu ești clinic ca un chirurg: îți cizelezi limbile străine și citești pe nerăsuflate marii clasici ai umanității, de la Plutarh și Cezar, la Daniel Goleman, conștient că ai nevoie de “cărți care să-ți subțieze mintea, să te învețe mijlocul de a te ridica la mărire”.
De aici până ca Boierul, impresionat de zelul și de credința ta ardentă în serviciu-i, să ți-o dea pe Duduca în primire, spre pază și îngrijire, e doar un pas, Dinicule, și tu știi asta. E mai puțin important dacă, în 2018 și mai încolo, Duduca e o femeie, o firmă sau un secret neștiut de alții. Oricum ar fi, tu îl vei folosi în scopurile proprii, de la care nu te abați c-un pas, ca habotnicii de la o religie. Știu, Dinule, știu că Dumnezeul tău nu e banul: Dumnezeul tău e puterea.
[pullquote]Aferim, Dinicule, aferim; să trăiești copilul meu; cine slujește cu zilos pe stăpânul seu, pe acela nu-l părăsește Dumnezeu.[/pullquote]
Trădarea, așadar, e doar o chestiune de timp. Una care se va termina cu Boierul falit, în pușcărie sau la casa de nebuni, și cu tine în poziția de nou potentat al societății românești. E cert că lumea va șușoti: las-o să șușotească! Nu contează ce se spune despre tine, ci ce se șușotește. Zvonurile te fac mare, și “tot ce e mare e pizmuit”, vorba lui Ipsilant. Tu vei face ceea ce face orice om cuminte: îți vei proteja propriile interese, și te vei înconjura de noi prieteni, unii potriviți proaspetei tale condiții.
De-acum, ești un om nou, Dinule, un om care s-a creat singur! De aceea, tu nu mai ai părinți. Când fostul tău tată te va căuta, îl vei izgoni cu sudălmi și bătăi pe spinare, ca pe-un cerșetor și un necunoscut. Când mama ta, fie că vorbim de mama biologică sau de Patrie, va întinde mâna să te cuprindă, o vei respinge fără sentimente, uitând sânul care te-a hrănit. Un miliardar care câștigă mai bine decât un fotbalist e cetățean al lumii, Dinule, versatilitatea lui transcende granițele: de ce să te rezumi la România, când ai prieteni din Dubai și până-n Washington DC?
Un singur lucru îți mai trebuie, bei-mu, o singură dorință ne-mplinită stă în calea fericirii tale: s-ajungi autoritate publică, om al puterii, să vorbim fără ocolișuri: om politic. Fi-vei, în timp record, Sluger, Mare Pitar, Sameș, Stolnic – pe scurt, boier cu caftan, aflat în husmetul țării, pe cât de inexpugnabil se poate fi. Fi-vei, cum scrie la carte, „om deștept și cu pricepere în treburile țării”.
O singură piesă a mai rămas de așezat în puzzle-ul măririi tale: o revoluție e ceea ce îți trebuie să te ridice la culmea onorurilor, Dinicule dragă. Dacă revoluția nu se întâmplă, ea va trebui inventată. Iar tu cu asta te hrănești, tu asta respiri: intrigi. Întețită de tine, Revoluția se va întâmpla, și tu vei fi în primele ei rânduri, fluturând de fațadă steagul patriotismului, în timp ce în sinea-ți râzi cu poftă, anticipându-i decesul convenabil:
Voi părăsi pe acești calici ce cântă toată ziua: «Ah! Sabia lui Traian într-o mână de român» și le chiorăie mațele de foame.
Aici, drumurile noastre se despart de literatură, Dinule dragă. Ocnele au dispărut demult, până și cea mai proastă pușcărie pentru miliardari are Wi-Fi. Dar eu nu cred că vei termina în pușcărie, bei-mu. Sunt șanse mai mari să ajungi să ne conduci. Să ne conduci pe noi la ocnă, coborându-ne în Infernul lui Dante.
Îmi ești tare drag, Dinicule, din mai multe motive: primul e că ești unul dintre cei mai muncitori români pe care îi cunosc. Al doilea e că ești un exemplu de tenacitate: puțini oameni sunt atât de dispuși la sacrificiu ca tine, pentru a-și îndeplini visele, chiar imorale. Ai stăpânit arta înțelepciunii lumești: de aceea, lumea ți se așterne la picioare. Și îmi mai ești simpatic, pentru că ești un filosof între nelegiuiți. Ceea ce nu-i puțin lucru.
Atât de drag îmi ești, cocoane Dinule, încât, dacă Providența îmi va dărui un băiețel, sunt hotărât să-i dau numele tău. Doar că, alte valori.
Voi continua să îți urmăresc momentele de cădere și momentele de glorie. Sunt sigur că vei avea multe, în următorii ani.
Al tău prea credincios prieten,
T.
Imagine deschidere: litografie a lui Louis Dupré, intitulată Prinţul Moldovei, Mihail Şuţu
Teodor Burnar
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
La ora la care citiţi aceste rânduri, Corina e într-o maşină, în drum spre casă – undeva, aproape de Chişinău. Dar întoarcerea ei peste Prut, după aproape cinci luni petrecute în echipa Matricei Româneşti, nu e un eşec, cum s-ar părea la prima vedere....
Limba noastră aur poartă, dar noi plătim tribut voluntar englezei. Într-un material amintind de Ambrose Bierce şi al său dicţionar satiric, Matricea Românească elogiază limba română, lovind nemilos în ceea ce se cheamă romgleză: o modă lingvistică...
În cele mai grele momente ale istoriei, umorul ne-a salvat de la implozie. Căci, dacă n-ar fi această constatare a absurdului în care trăim şi care ne şicanează adesea viaţa, în sine o expresie a credinţei în Dumnezeu şi în reversibilitatea situaţiei,...
Subiectul e crud, cu atât mai mult pentru un material de sfârșit de săptămână, moment dedicat relaxării. Dar, nu doar foametea, ci și confortul și uitarea ucid. Este deci clipa perfectă să ne amintim de acei români basarabeni și nu numai, uciși în...
Am mai spus-o în paginile foii noastre de cultură, şi o vom mai spune: 2018, anul Centenarului, e anul în care e cel mai la modă să fii român. E, deşi n-ar trebui să fie, clipa de aur a ipocriziei în toate câmpurile vieţii sociale, momentul potrivit pentru...
Continuăm aclamata serie de autor Nae Ionescu printr-o binevenită pastilă de spiritualitate: Ce e Predania, articol despre Biserica Ortodoxă Română şi tradiţia ei, scris la 1937.
Una din cele mai mari primejdii care amenință ortodoxia românească – și cu...
Sunt bucureştean, aşa că – asemeni lui Catullus, mai precis Catullus 85 – odi et amo în acelaşi timp oraşul care m-a crescut. Ar fi nenatural altfel, pentru că Bucureşti e tot ce-are mai bun şi mai rău lumea: e târg murdar şi capitală strălucitoare,...
De câteva zile, pe posturile româneşti de televiziune îşi face veacul (cea mai potrivită expresie!) o publicitate având ca obiect “100 de ani de România”. Sub pretextul românismului, în realitate unul de ocazie, un mare lanţ de magazine – nici măcar...
Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia evurilor trecute şi prezente din România, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne aminteşte câtă suferinţă, câtă...
O cunoştinţă, numele căreia n-are rost să îl rostesc aici, e încântată de minunile Vienei şi îi laudă, cu mai orice ocazie când ne întâlnim, senzaţionala Grădină Zoologică. E o naivitate poate scuzabilă pentru un postmodern, dar denotă o severă...
Nae Ionescu (1890-1940) rămâne unul dintre cei mai înzestraţi, dar şi cei mai controversaţi, gânditori originali români. Omul care observa “meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui...
Eminescu mort la 39 de ani. Veronica, urmându-l curând, la aceeaşi vârstă. Vasile Cârlova, deschizătorul de drumuri, “furat” dintre noi la 22 de ani. Nicolae Labiş, trecut la cele veşnice la 21 de ani. Şt. O. Iosif, decedat în plinătatea forţei...
Nichita Stănescu aparţine unei lumi în care ne iubeam prin scrisori şi ne împărtăşeam sufletele cu vin sfinţit în taverne, o lume în care poezia ne era psalm, într-o viaţă fără poezie. Pe el îl elogiază Matricea Românească în materialul...
Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia românească a evurilor trecute şi prezente, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne-a învăţat că o familie nu se vinde nici...
Legionarismul – incontestabil pentru unii, dubitabil pentru alţii - lui Mircea Eliade şi relaţia lui "ideologică" avută cu Corneliu Zelea Codreanu planează ca un nor dens de îndoială asupra carierei ilustrului istoric român al religiilor. Matricea...
Dinicule dragă,Sunt ani de când îmi ești unul dintre cele mai simpatice personaje, nu doar din literatura, ci din societatea românească.
Te văd în fiecare dimineață grăbind către birou, cum se numește azi casa boierească a stăpânilor tăi....
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
