Lumea e formată din oameni care trăiesc aşteptând moşteniri, şi oameni dispuşi să-şi dea viaţa, ca să lase în urmă o moştenire.
Iisus Hristos. Alexandru Macedon. Dante. Ştefan cel Mare. Mihai Viteazul. Mozart. Napoleon Bonaparte. Avram Iancu. Traian Vuia. Mihai Eminescu. Steve Jobs şi următorul Steve Jobs. Toţi ne fascinează – sau ne stârnesc invidia ori antipatia, în funcţie de valorile fiecăruia – pentru un singur motiv. E un motiv mic, mic cât un atom: dar e la fel de puternic. Sunt oameni – mai puţin Unul dintre ei – care au lăsat în urma lor o moştenire. Şi nu orice fel de moştenire, ci una cât se poate de palpabilă, dar nu dintr-acelea care se parafează la notariat. E unica moştenire „pe care moliile şi rugina nu o mănâncă, iar hoţii nu o sapă, nici nu o fură”: o moştenire eternă, singura care, oferindu-se, sporeşte. O moştenire vie care – în spiritul lui Marc Aureliu, sau al Gladiatorului, referinţa culturală e irelevantă – se prelungeşte în eternitate.
Trăim – „bogatul nu mănâncă cu două guri”, spune o frumoasă expresie românească -, ne dăm măsura luptându-ne cu viaţa, şi ieşim din scenă cu mai mult sau mai puţin zgomot. În nemărginirea cosmică, e bătaia din aripi a unei muşte contra alizeului. E ceea ce filosofii ne învaţă de mii de ani, fără a se putea ei înşişi salva de finalul inexorabil. Însă chiar şi unii dintre ei reuşesc să supravieţuiască: lucrul se explică prin aceea că au răspuns, nu condiţiilor timpului, ci condiţiei umane, adică acelui lucru care face abstracţie de timp.
[pullquote]Totul este cu putinţă celui care cumpără – şi se vinde[/pullquote]
Vremurile noastre, ca toate celelalte de-a lungul istoriei, sunt pline de vânturători de vorbe goale. Saltimbancii de-altădat’ au devenit potentaţii, showmen-ii şi politicienii de-astăzi, căci societatea cu elitele-i, cultura şi democraţia sunt nişte comedii burleşti. Şi nici n-am vrea să fie altfel: o viaţă în care nu mergi zilnic la spectacol e o viaţă care te obligă să-ţi creezi propriul rol. Propria moştenire. Ceea ce e complet indezirabil.
Viaţa modernă e o viaţă de împrumut – nu în sensul economic al expresiei, deşi şi-acesta e teribil de adevărat şi de actual. Ci în sensul filosofic al ei: ne împrumutăm ideile de conversaţie din meme-uri care au devenit virale pe internet, stilul de viaţă din reviste glam şi recomandări ale aşa zişilor guru, hainele şi alte posesiuni din garderoba idolilor TV, ne împrumutăm chiar nevestele – pe site-uri de specialitate. Viţelul nostru de aur s-a mutat din faţa Sinaiului: el e în stoc şi, cu puţin noroc, vă va fi livrat cu transport gratuit. Nu trebuie decât să vreţi. Totul este cu putinţă celui care cumpără – şi se vinde.
Credinţa? O poveste de adormit copiii. Nu copiii mici – expresia e desfiinţată de sporul natural negativ. Ci copiii mari, acei 30-somethings, pe care astfel de istorii – jertfă, loialitate, dăruire de sine – îi fac deja să caşte.
Iisus (care, apropo, oricât de mult ne-am dori, nu era nici dac şi nici român), Eminescu (mai român decât mulţi) sau Steve Jobs, deşi ei înşişi idoli (chiar, desacralizaţi) pentru atâţia, ne învaţă cu totul altceva. Nici unul dintre ei n-a trăit aşteptând să-i pice o moştenire din cer, ci şi-a asumat crearea ei, şi a făcut-o misiune de viaţă. Iată de ce, azi, milioane şi miliarde îi cinstesc – în planuri diferite.
Lumea e formată din oameni care trăiesc aşteptând moşteniri, şi oameni dispuşi să-şi dea viaţa, ca să lase în urmă o moştenire.
Voi din ce categorie veţi face parte?
*Acest articol este dedicat numărului noiembrie-decembrie al Revistei Mesagerul Sfântului Anton.
Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din Câmpeni, judeţul Alba. Matricea Românească vă prezintă, în serial, această conferinţă extraordinară, a cărei temă a fost „Transilvania, de la Mihai Viteazul la Avram Iancu”, şi pentru care – atenţie – un simpatizant al proiectului nostru cultural a venit de la Timişoara! Mai jos, al doilea extras.
A mai făcut ceva Mihai Viteazul. (…) Preoții români erau, practic, iobagi, peste săptămână – munceau cu brațele câmpul, și duminica trebuia să slujească. Toți ceilalți preoți – romano-catolici, calvini, unitarieni şi luterani – erau liberi, n-aveau obligația să muncească pământul. Şi Mihai a zis: „De acum, nici preoții români nu vor mai munci peste săptămână pământul, ci vor fi în rând cu ceilalți preoți”.
N-a fost primită bine măsura, firește, și a fost acuzat că vrea să strice rânduielile țării. În fine, la urmă, s-a convins că nu se poate, și a adresat un memoriu Împăratului, în care îi spune: „Înălțate Doamne, să lăsăm în Ardeal numai pe lotreni,” (adică, luterani, că ăștia erau de limba Împăratului, sașii) „să îi lăsăm pe catolici„ – că asta era credința Împăratului – „și pe ortodocși.” Restul, n-a zis că-s păgâni, dar aproape. „Și să facem rânduială în Ardeal.”
Împăratul a primit acest memoriu și – zic unii consilieri – era pe cale să aplice acest lucru. Sigur că nu era drept, că în Transilvania câștigase teren Reforma religioasă de acum 500 de ani, și mulți catolici trecuseră la calvinism, la luteranism, la unitarianism, și nu era drept să le desființezi, dar era o disperare în măsurile lui, deci a vrut să ridice ortodoxia la rang de religie recunoscută. Repet, nu singura, alături de altele! Limba română la rang de limbă oficială – nu singura, alături de altele!
A căzut, pentru că nici împrejurările interne, nici cele internaționale nu erau favorabile. Îl ura nobilimea, în primul rând din Ardeal, dar îl urau și marile puteri din afară. Mihai Viteazul a fost, în primul rând, un mare luptător antiotoman, să știți. Este ultimul mare general al Europei, despre care se spera că va putea elibera Constantinopolul de turci. Era așteptat la Constantinopol ca un eliberator, și el a și spus că era creștin mai întâi, și că a ridicat țara asta a lui din dragoste pentru creștinătate. Deci era ca un cruciat. Lupta în numele crucii. Și-a cucerit un renume înainte de a intra în Ardeal, dar când a intrat în Ardeal a luat aceste măsuri, de care vă spun eu.
În mai 1600 a intrat în Iași, și în Iași s-a intitulat Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Ţara Moldovei. Și a luat stemele celor trei țări: acvila munteană, bourul moldovean și turnurile Transilvaniei, și a făcut o singură stemă. Și l-a chemat pe Nicolae Pătrașcu, moștenitorul, și i-a spus: „Tu vei domni peste toate!”.
[pullquote]Mihai Viteazul a luat acvila munteană, bourul moldovean și turnurile Transilvaniei, și a făcut o singură stemă. Și l-a chemat pe Nicolae Pătrașcu, moștenitorul, și i-a spus: „Tu vei domni peste toate!”[/pullquote]
Lumea zice: „Bine, bine, dar n-avea conștiință românească”. Eu mă îndoiesc. Poate că nu avea în prim plan conștiința românească. Vă spun sincer că nu cred că Mihai Viteazul a vrut să formeze o Românie – că nu se putea atunci -, dar ideea de a-i strânge pe români la un loc a fost în mintea lui, și vă spun și de ce. Avem câteva mărturii, numai una v-o dau:
Un mare cronicar umanist maghiar – care, înainte de a intra Mihai în Transilvania, lucru care s-a întâmplat în 1599, îl face erou european și zice că e urmașul romanilor, și că românii sunt glorioșii descendenţi ai Romei, pentru că acolo a fost provincia Dacia, și împăratul Traian i-a colonizat, și ce bine și frumos este -, după ce Mihai a intrat în Transilvania, nu-l scoate din valahul și tiranul, și barbarul. Că a îndrăznit să intre într-o țară în care o elită minoritară îi conducea pe români, și a îndrăznit să schimbe rânduiala sau să trezească speranțe! Și el ce spune la un moment dat? După bătălia de la Șelimbăr, în care Mihai a fost învingător, acest cronicar, pe care îl cheamă István Szamosközy sau Stephanus Zamozius (un nume latinizat), zice: „La vestea bătăliei nenorocite de la Șelimbăr, s-au ridicat la luptă valahii – și cei de la noi, și cei din Țara Românească – și împreună, și separat, au ocupat drumurile, orașele și au ucis pretutindeni pe nobili”.
De ce? Și acuma vine explicația: „Mânați de încrederea că aveau un domn din națiunea lor”. Repet! „Mânați de încrederea că aveau un domn din națiunea lor.” Lumea nu era proastă atunci, cum ne închipuim unii dintre noi. Se știau deosebiri confesionale, lingvistice, și ideea de români exista, pentru că ăsta zice: “Românii și-au luat nasul la purtare pentru că aveau încredere, fiindcă pentru prima oară în Ardeal era un domn de națiunea lor.”
Altă măsură, după ce Mihai a fost omorât pe câmpul Turdei – nu Câmpia Turzii, Câmpia Turzii e altceva -, lângă Turda, acolo unde s-a întâmplat evenimentul, prima măsură luată de Dieta Transivaniei condusă de nobili maghiari, de sași și de secui a fost următoarea: „Niciodată legăturile cu Țara Românească și Moldova să nu mai fie reluate, să păzim frontierele. Valahii din Țara Românească și Moldova să nu mai intre aici – și mai ales preoți și călugări, căci Mihai a făcut Unirea prin tainica lucrare a preoților săi”, care treceau munții ușor, că știau cărările cucului, nu aveau nevoie de drumurile largi. Și Mihai a lăsat asemenea amintire, deci, în Ardeal. Deosebită.
[pullquote class=”left”]La vestea bătăliei nenorocite de la Șelimbăr, s-au ridicat la luptă valahii – și cei de la noi, și cei din Țara Românească – și împreună, și separat, au ocupat drumurile, orașele și au ucis pretutindeni pe nobili, mânați de încrederea că aveau un domn din națiunea lor
Cronicarul maghiar István Szamosközy (1570-1612)[/pullquote]
Și, după plecarea lui Mihai, Principatul Transilvaniei a devenit Principat calvin, adică toți principii au fost calvini în secolul XVII-lea, și de etnie maghiară, și au avut grijă ca nici un român să n-ajungă într-o funcție publică. Biserica noastră Ortodoxă a ajuns aproape calvinizată, pentru că a fost pusă în subordinea Principelui calvin, și în fruntea ei s-a numit un superintendent calvin. Vă spun asta pentru că, pe fondul ei, s-a produs și Unirea cu Roma, adică Unirea unei părţi a românilor cu Biserica Romei, încât Mitropolitul de Alba-Iulia Atanasie [Anghel] a trebuit să accepte tratative, fiindcă Biserica noastră era strivită. Şi, când au venit promisiuni de la Roma și de la Viena, că toate rânduielile noastre vor fi respectate, trebuia să fii lipsit de judecată ca să nu accepți tratative. Dacă ți s-a spus că ți se respectă Biserica, rânduiala, calendarul, ortodoxia toată, și numai trebuie să îl recunoști pe Papa de la Roma… Încă, un protopop naiv o și întrebat: „Da’ Papa acela a venit vreodată pe la noi? Ne-a tulburat?”„Nu, niciodată.”„Ei, păi atunci îl pomenim!” (râsete în sală).
Deci, n-a existat conștiința că ne părăsim credința. Când s-a făcut Unirea cu Biserica Romei, a existat conștiința că ne lasă să fim în rânduiala noastră, deoarece calvinii, știți ce au făcut? Pândeau în bisericile și în cimitirele noastre, nu au lăsat cultul morții – adică să nu faci tu pomeni la înmormântare, ci după -, n-au lăsat lumânările în biserici, icoanele le-au prohibit, au zis că icoanele sunt periculoase. Or, omul de rând – care nu înțelege teologia profundă, dar înțelege rânduiala lumii, înțelege slujba religioasă, știe cum se face un prohod, o cununie, un botez -, când o văzut că s-amestecă să nu te lase cu lumânarea, să nu te lase pe tine să dai pomană la mort, să nu te lase să faci masă după ce s-a întâmplat nenorocirea, trecerea în altă lume a celui defunct, o zis: „Doamne, dar ăștia ne distrug Biserica!”. Şi Biserica Romei a venit cu ideea: „Veți face tot ce ați făcut, cum vreți voi – numai să recunoașteți patru puncte.” Nu intru în detalii. Unul, cel mai important era recunoașterea Papei, care n-a venit niciodată pe la noi – decât acuma, mai nou.
Va urma
Detalii despre proiectul nostru cultural si precedentele episoade din #ÎntâlnirileMatricei:
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
O discuţie Matricea Românească la Casa Dosoftei din Iaşi, despre limba română, Psaltirea în versuri şi autorul ei de o importanţă crucială pentru cultura noastră, azi acoperit de negura uitării.
Apasă pentru video – Despre importanţa lui Dosoftei în cultura română
Matricea Românească: Ne bucurăm să fim la Iaşi. Cu cine avem onoarea?
Cătălin-Mihai Ştefan: Sunt pedagog muzeal la Muzeul Naţional al Literaturii, coordonator la Casa Dosoftei, și vă urez bun venit la noi.
Matricea Românească: Cătălin, pentru început, o să te rog să ne faci un scurt istoric al instituției de cultură în care ne aflăm.
Cătălin-Mihai Ştefan: Acest loc în care ne aflăm a fost construit demult, demult, în secolul al XVII-lea, mai exact între 1677 și 1679, în timpul domniei lui Antonie Vodă Ruset. Acest voievod apare indirect în Zodia Cancerului a lui Sadoveanu prin prezența fiului său Alecu, deci nu este personaj fictiv nici acolo, nici în povestea mea. Pe atunci, clădirea făcea parte din Mănăstirea „Sfântul Nicolae Domnesc”, din care s-au mai păstrat doar biserica de alături, acest loc în care ne aflăm, și un zid de incintă care este undeva între Biserica “Sfântul Nicolae Domnesc” și Hotelul Moldova. Deci, această casă a fost construită atunci, și se pare, din toate sursele pe care le avem noi, că a adăpostit tiparnița pe care Dosoftei a adus-o de la Kiev.
Sunt mai multe variante: una, că ar fi fost prima tiparniță din Moldova, iar cealaltă variantă, că ar fi fost a doua – prima fiind la „Trei Ierarhi”, adusă de Vasile Lupu. Ele ar fi funcționat în același timp, până când cea de la „Trei Ierarhi” a ars, iar cea de aici a rămas singura din Moldova. Cert este că această tipografie care a funcționat aici, la Casa Dosoftei, și-a făcut treaba foarte bine până în anul 1686, când Dosoftei a fost dus în Polonia – sechestrat, răpit, nu se știe exact.
Matricea Românească: Care a fost motivul?
Cătălin-Mihai Ştefan: Erau vremuri tulburi. Regatul Poloniei era foarte puternic, iar regele a venit cu armata aici, căci era în conflict cu domnitorul de la acea vreme, Constantin Cantemir. În consecinţă, și Dosoftei a fost dus în Polonia de atunci, Ucraina de astăzi, locuind într-un castel dăruit de regele Jan Sobieski. El a fost primit primit acolo foarte bine, pentru că și-a continuat activitatea de tipograf și de traducător. Acest domnitor se pare că l-a prețuit foarte mult, participa la slujbele religioase pe care Mitropolitul le oficia în Polonia. El și-a câștigat acest respect, mai ales pentru faptul că vrut să își păstreze credința ortodoxă.
Să spunem că acest Dosoftei, în afară de faptul că a fost poet şi traducător – subiect la care voi reveni imediat -, cred că a fost primul editor din literatura română. De ce? Pentru că el, când a venit Mitropolit al Moldovei, după ce fusese episcop la Huși și Roman, avea deja un plan editorial. Ştia dinainte: „aduc tiparniță de la Kiev, tipăresc cărți”.
Casa Dosoftei din Iaşi, cu Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”, ctitoria lui Ştefan cel Mare, în fundal
Matricea Românească: A avut o viziune.
Cătălin-Mihai Ştefan: A avut o viziune. Această viziune a lui nu s-a oprit doar în plan editorial. El s-a apucat de tradus. În acea perioadă, monahii trebuia să știe patru limbi: greaca veche, latina, slavona – chirilica de atunci – și, surpriză, polona. Influenţa polonilor era cam la fel de puternică precum cea a ruşilor. Deci acest Dosoftei se apucă de tradus Biblia în proză. El avea un model, pe Jan Kochanowski, un traducător polon.
[pullquote]Ferice de omul ce n-a merge
În sfatul celór fără de lege
Și cu răii nu va sta-n cărare,
Nici a ședea-n scaun de pierzare.
Ce voia lui va fi tot cu Domnul
Și-n legea lui ș-a petrece somnul,
De să va-nvăța de zî, de noapte,
Să-i deprinză poruncile toate.
Și va fi ca pomul lângă apă,
Carele de roadă nu să scapă.
Și frunza sa încă nu-ș-va pierde,
Ce pre toată vremea va sta verde.
Și de câte lucrează i-sporește,
Și agonisita lui va crește.
Iară voi, necurațâi, ca pleava,
De sârg veț cunoaște-vă isprava.
Când s-a vântura dintr-are vravul,
Vă veț duce cum să duce pravul,
Și cu grâul n-iț cădea-n fățare,
Ce veț fi suflaț cu spulbărare.
Mitropolitul Dosoftei, Psaltirea în versuri, Psalmul lui David, 1[/pullquote]
Numai că nu s-a oprit nici aici, a transpus-o în versuri. Şi cu toții știm că acel traducător își aduce și aportul lui personal. Când traduce, într-o mai mică sau mai mare măsură, dar oricum constructivă, creează: traduttore, traditore.
În acea perioadă exista un model. Mai făcuse același lucru, adică traducerea Bibliei în versuri, Clément Marot în Franța. Deci, Dosoftei a făcut un fel de racordare foarte bună, foarte atentă. la literatura din jurul nostru, a timpului, și i-a ieșit cu totul altceva decât lui Clément Marot, pentru că el, dacă o să citiți, dacă o să vă uitați prin Psaltirea în versuri (1673), aduce un stil jucăuș. El și milita pentru introducerea ritului ceremonios românesc în Biserică – pentru că se oficia numai în greacă și slavonă. Aici a publicat el Molitvenic de-nțăles (1681), Parimiile preste an (1683), Psaltirea Slavo-Română (1680), Viața și petrecerea sfinților (1682) și alte cărți pe care o să le vedem jos. Este un colț întreg dedicat lui.
Matricea Românească: Apropo de introducerea ritului românesc în biserică: avea Dosoftei conștiință românească?
Cătălin-Mihai Ştefan:Avea! Avea, și o să vedeți, citind Psaltirea în versuri, că are un stil ludic românesc. Jonglează atât de bine cu cuvintele – bineînțeles că sunt arhaisme acum, dar sunt de găsit semnificațiile lor. Jonglează atât de bine cu limba română, atât de frumos curge versul, încât nu ai cum să nu te gândești că este o alegere bună.
Un alt argument pentru care Psaltirea în versuri, adică traducerea Bibliei în versuri, este o alegere foarte bună, ar fi acela că această Psaltire este publicată și acum. Eu am găsit-o în format PDF – deci, o carte publicată la 1600 trăiește și acum!
Bineînțeles că Biserica Ortodoxă a trebuit să se „sesizeze” referitor la toate faptele culturale ale lui Dosoftei, și l-au canonizat. S-a întâmplat 2005, moment în care și Casa Dosoftei a luat o altă titulatură – dacă înainte se chema doar Casa Dosoftei – Secția de Literatură Română Veche, de atunci se numește Muzeul Sfântul Ierarh Dosoftei Mitropolitul. Locul în care suntem a fost organizat ca muzeu în 1970. În 1968 au început prospecțiile – s-a săpat la temelie, s-au găsit urme de morminte jos, în Sala Unu de la intrare, și s-a adaptat acest spațiu pentru normele muzeale, adică a fost refăcut acoperișul, dar după niște schițe de epocă. Arcadele veți observa că sunt refăcute, nu sunt din acea perioadă, dar zidul până la nivelul unui stat de om este original. La acest monument istoric s-a adăugat, în 1975, un altul care este în partea dreaptă, o sculptură ce aparține sculptorului Iftimie Bârleanu, tatăl pictorului ieșean Bogdan Bârleanu, la rândul ei declarată monument istoric. Când o să ieșiți, o să îl vedeți pe Dosoftei în ipostaza aceasta de mirean, cu capul descoperit, ca un învățător, cu capul pe spate.
S-a reîntregit oarecum atmosfera aceea de epocă, pentru că toți vrem să vedem chipuri. În 1970, când s-a organizat acest muzeu, Casa Dosoftei era înconjurată de dughene, de case ale oamenilor mai nevoiași. Acele persoane au fost mutate, căscioarele au fost dărâmate, și tot acest spațiu de până în stația de tramvai a căpătat valoare, pentru că dacă nu era Casa Dosoftei, acest perimetru nu exista.
Cătălin-Mihai Ştefan este coordonatorul Casei Dosoftei din Iaşi. El vede în marea figură a culturii româneşti un deschizător de drumuri şi un promotor de prim rang al limbii române
Matricea Românească: Din ce vedem acum la Casa Dosoftei, atât la exterior cât și la interior, cât a rămas original?
Cătălin-Mihai Ştefan: Clădirea era ruinată, părăsită, a avut tot felul de destinații – de la depozit de sare, de sticlă, și până la grajd pentru cai. A venit, la un moment dat, la noi un vizitator, cam de 70 – 80 de ani, care spunea că atunci când era copil venea cu bunicul lui la iarmarocul din spatele Palatului Culturii, și își lăsau caii aici. A spus că el de atunci nu a mai intrat aici, și a vrut să vadă ce este, cum s-a schimbat locul. Deci, referitor la clădire așa stau lucrurile. Referitor la cărțile pe care le-ați văzut […] ele au fost adunate prin achiziții sau donaţii de pe la mănăstiri, de pe la persoane de bună-credință, dar aici nu s-a găsit nimic – era imposibil. Legat de mormintele care s-au găsit la subsolul Sălii Unu și care au fost strămutate, se pare că aici era un mare cimitir mănăstiresc aici, pentru că de curând, în partea dreaptă a Bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc”, s-au găsit morminte ale călugărilor. Se discută ce se va face cu ele. E interesant că, oriunde se sapă în Iași, se găseşte istorie.
Matricea Românească: O să revin puțin la Psaltirea în versuri. Cât de important este că un Mitropolit, un om al Bisericii, a folosit umorul – pentru că nu asociem Biserica cu umorul?
Cătălin-Mihai Ştefan: Nu, nu prea le asociem, și e firesc. Dosoftei a încercat, și a reușit, să aducă Biblia aproape de oamenii simpli. Pentru că, dacă le sufli în ureche versuri oamenilor simpli, ei altfel rețin, pe ei altfel îi cucerești. El s-a jucat în primul rând, dar cu siguranță a avut și asta în minte: să îi câştige, să le arate şi lor Biblia, să vadă cum sună în versuri și să o poată reține mai bine. Pentru că, pe atunci, erau puțini știutori de carte, iar versul circula mai uşor prin viu grai. Dacă pe un neștiutor de carte îl puneai să memoreze Psaltirea în versuri, el o mai spunea și altora.
„În ţara noastră pe-această vreme nu era om ca acela…” – Cronicarul Ion Neculce, despre Mitropolitul Dosoftei
Matricea Românească: Ne-ai spus că Dosoftei este primul nostru editor, primul nostru poet cult din literatura română…
Cătălin-Mihai Ştefan: Primul nostru poet cult din literatura română, aşa este! Dacă noi am învățat la școală că primii noștri poeți culţi au fost Costache Conachi și poeţii Văcărești, eu aș spune – și nu numai eu, nu sunt primul care afirmă acest lucru – că Dosoftei a fost primul. Argumentele, multe, le-am dat până acum. El a fost primul care a îndrăznit foarte mult cu limba română și, încercând să aducă ritul ortodox în Biserică, a și dat dovada: „Uitaţi, că se poate!”.
Bineînțeles că nu ar fi citit Psaltirea în versuri în biserică, sunt sigur, dar a adus un suflu nou. Ea a putut fi transpusă foarte ușor în alfabet latin, pentru că atunci se scria în chirilică, dar se citea în românește, era transliteraţia aceea din chirilică în română. Deci a putut fi transpusă foarte bine, pentru că limba română este foarte ofertantă. E o limbă cu atât de multe veleități!
Matricea Românească: În ce raporturi era Mitropolitul Dosoftei cu românii din alte regiuni de la vremea lui – întreținea relații, făcea schimburi culturale?
Cătălin-Mihai Ştefan: Relațiile erau mai mult cu Moscova, pentru că el de acolo a cerut sprijin când a adus tiparnița și o făcea oricând avea nevoie de cărți. Cărțile, la fel, îi veneau de acolo ca să le traducă. Aceasta era zona, dar, fiind Mitropolit, cred că era în relații bune cu toate provinciile istorice, pentru că se vorbea româneşte oriunde. El fiind și prelat, nu cred că avea intenția să fie în conflict cu cineva. Totuși știu că a avut niște mici diferende cu Constantin Cantemir.
Matricea Românească: Cât dura realizarea unei cărţi, în secolul al XVII-lea?
Cătălin-Mihai Ştefan: Eu cred că, dacă este să luăm procesul de la crearea matrițelor și până la cartea în sine, dura câteva luni. Bănuiesc, nu am cum să estimez, și nici nu am găsit vreo mărturie în acest sens, dar era foarte laborios. Aveau răbdare cu cartea, asta era interesant!
Aș vrea să vă mai spun un lucru, pe care obișnuiesc să îl spun vizitatorilor pe care îi văd mai înclinați spre poveste, spre fantezie – noi avem jos, în Sala Unu, o carte de oaspeți în care se scrie din anii `70, de când s-a deschis Muzeul. Sunt, în ea, toate limbile pământului. Avem ebraică, vietnameză, chineză, indiană, nu mai spun de limbile europene… E un muzeu în muzeu. Am intenția să pun semne la pagini oriunde este cazul, ca să se vadă că muzeul nostru a fost foarte vizitat, că trezește interes.
Evanghelie de la 1682, Bucureşti, purtând însemnările Mitropolitului Dosoftei. Apasă pe fotografii pentru mărire
Matricea Românească: Dacă nu ar fi fost oameni precum Coresi la Braşov, sau Dosoftei aici, cum ar fi evoluat limba română fără ei? Cât de importanți sunt ei, pentru ce a urmat?
Cătălin-Mihai Ştefan: Bineînțeles că sunt foarte importanți. Dar eu nu vreau să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă nu erau ei. Dacă nu erau ei, erau alții. Pentru că aceste cărți au fost menite să apară, Dumnezeu așa a vrut. Nu putem separa lucrurile. Ce vrea Dumnezeu, aceea se întâmplă – dacă El a vrut să ardă Biblioteca din Alexandria, a ars. Ca urmare, avem Coresi, avem Dosoftei, avem Varlaam, avem Cantemir, avem cronicarii moldoveni pe care îi onorăm aici la etaj, prin cele mai vechi copii după hronicile lor și prin prezența a două busturi… Avem, de asemenea, Cronograful lui Matei Cigola, care i-a aparţinut lui Eminescu, și avem și o traducere a lui Dosoftei purtând însemnările lui olografe. Este cu atât mai importantă, cu cât se vede scrisul lui, urma mâinii lui. Deci, dacă nu erau ei, erau alții, dar dacă este să mergem pe firul acestui scenariu sumbru, cred că limba română ar fi fost mult mai săracă, și ar fi recuperat mult mai greu acest impas.
Matricea Românească: Ca filolog, ți se pare că astăzi mai suntem conștienți de bogăţia limbii noastre?
Cătălin-Mihai Ştefan: Da! Suntem conștienți, nu e neapărat să fie conștientă toată lumea. De exemplu, aud că sunt luați în batjocură fotbaliștii că nu știu să vorbească. Nu, nu trebuie să știe să vorbească ei, ori gimnaștii. Ei sunt sportivi, trebuie să știe să își facă treaba lor, nu mă interesează că nu știu să vorbească gramatical. Mă înțeleg cu el când vorbesc, treaba lui este să fie sportiv. El nu e conștient că limba română este bogată, dar e rolul meu, ca filolog, și al altora, să arate că limba română este foarte ofertantă, este o minune. Fiecare cu rostul lui!
Matricea Românească: Ai o expresie preferată din Dosoftei sau, dacă nu, o expresie preferată din limba română pe care o folosim acum?
Cătălin-Mihai Ştefan: Nu este din Dosoftei, însă am reținut o expresie veche, nu mai ştiu de unde o am, care sună cam așa: A fi șofrănit de mânie. Vine de la șofran. Sunt mai multe expresii de genul acesta, care s-au pierdut, dar care au prospețime. Te fac să îți pui mintea la contribuție, ca la matematică. Eu am auzit cuvântul „şofran” la bunica mea maternă, dar întâlnirea cu expresia a fost livrescă…
Marele istoric Nicolae Iorga: „Dosoftei a îmbălsămat viaţa grea a omului de la ţară”
Matricea Românească: Până unde au ajuns cărțile lui Dosoftei?
Cătălin-Mihai Ştefan: Circulau în Țările Române, mai ales, pentru că rușii le aveau pe ale lor, polonezii aveau cărțile lor latineşti, fiind catolici, dar în zona noastră au circulat foarte mult, mai ales că aceste cărţi erau făcute la comandă. De pildă, stareţul de la Mănăstirea Neamț, să zicem, avea nevoie de un Liturghier, prin urmare făcea comandă la Iași la Casa Dosoftei. Vorbea cu Mitropolitul, i se comunica prețul, i se trimitea cartea, după care, dacă erau multe ceasuri rele, veneau tătarii şi luau cărțile. Şi îi puneau pe cei de la mănăstire să le răscumpere – cu aur, cu bani, cu obiecte de cult din aur şi argint…
Cărțile pe care le vedem acum în toate muzeele – fie că sunt bisericești, fie că sunt laice – sunt o minune, prin faptul că au mai răzbătut până la noi. Noi, la Muzeul Naţional al Literaturii, avem și un laborator de restaurare, și avem grijă să le întreținem. O să observați că pe majoritatea cărților s-a intervenit, pentru că altfel nu ar fi rezistat.
Matricea Românească: Ți se pare întâmplător faptul că Moldova a fost una dintre zonele care au conservat cel mai bine substanța limbii române?
Cătălin-Mihai Ştefan: Este frumos ce aţi spus. Cred că faptul că a existat un Ștefan Cel Mare ne-a responsabilizat foarte mult. El chiar ne-a introdus în măduva oaselor această dragoste pentru carte, pentru istoria noastră, pentru românitate, pentru limba vorbită… Această simplitate de a-ți vorbi limba și a-ți purta portul cred că din această zonă vine.
Din colecţia Casei Dosoftei. De la stânga la dreapta: Psaltire slavo-română, 1680, Iaşi, tradusă de către Mitropolitul Dosoftei; Letopiseţul Ţării Moldovei, de Grigore Ureche şi Miron Costin, copie de secol XVIII; Manual de Patriotism, de Iancu Nicola, 1829, Iaşi. Apasă pe fotografii pentru mărire
Ștefan Cel Mare este o personalitate covârșitoare. Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” este ctitoria lui. Casa Regală a României își mai oficiază aici anumite evenimente. E ca un fel de moștenire pe care a lăsat-o Ștefan, pentru că el aici a fost încoronat, iar Curtea Domnească aici și-a avut locul, în perioada în care scaunul Moldovei s-a mutat de la Suceava la Iași.
Matricea Românească: Când ai auzit despre Matricea Românească, la ce te-ai gândit?
Cătălin-Mihai Ştefan: M-am gândit la matrița pe care o avem noi jos, pe macheta tiparniței – ea este din metal acum, dar înainte era din lemn – cu literele sculptate în oglindă, astfel încât să se poată citi de la stânga spre dreapta. Ea era folosită la tipărirea unei singure pagini. Deci, dacă tipograful avea de gând să tipărească 100 de exemplare, acea matriță era folosită la 100 de cărţi. Se pare că era folosit lemnul de păr, pentru că el este mai permeabil, dar și mai flexibil. Vă dați seama că era o muncă foarte minuțioasă sculptarea fiecărei litere, astfel încât să mai și rămână acolo!
O să vă explic şi modalitatea de funcţionare: erau introduse matriţele în cele două sertare, unse cu tuş negru, deasupra era aşezată coala de hârtie, și presarea se făcea cu ajutorul unui teasc, proces în urma căruia ieșea o pagină. Mai târziu, a început să fie folosit și tușul roșu, care semnala prezenţa limbii române în text.
Tiparniţa lui Dosoftei, cea care a contribuit la Matricea Românească
Amprentă de neşters în cultura română: matriţa expusă la Casa Dosoftei din Iaşi
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din Câmpeni, judeţul Alba. Matricea Românească vă va prezenta, în serial, această conferinţă extraordinară, a cărei temă a fost „Transilvania, de la Mihai Viteazul la Avram Iancu”, şi pentru care – atenţie – un simpatizant al proiectului nostru cultural a venit de la Timişoara! Mai jos, primul extras, însoţit de filmarea discursului.
Ce-au făcut Mihai Viteazul și Avram Iancu pentru români – fiindcă dumneavoastră aveți acest nume frumos de “[Colegiul Naţional] Avram Iancu” – , pentru România și pentru Transilvania sunt lucruri cunoscute, dar nu îndeajuns ca să nu trebuiască să le repetăm. În plus, să mai aducem și noutăți în legătură cu ceea ce s-a întâmplat între timp, pentru că și istoricii și filologii, și oamenii de cultură caută mereu, lucrează, găsesc mărturii în plus – așa e viața, dinamică, și adevărurile se corectează. Chiar dacă au fost adevăruri care ni se păreau eterne la un moment dat, ele se schimbă, pentru că adevărul absolut îl deține doar Dumnezeu. Noi, oamenii, lucrăm cu adevăruri parțiale, și trebuie să ne mulțumim cu asta. Asta nu înseamnă că, dacă-s parțiale, nu trebuie să le căutăm. Și, din această perspectivă, istoricii aduc mereu lucruri în plus.
Pe de altă, parte, de când trăim într-o epocă de libertate și ne-am luptat ca să ajungem la ea, se spun în spațiul public și lucruri negândite, necugetate, inexacte. Unii din naivitate fac acest lucru, alții cu intenție, alții cu foarte rea intenție, alții sunt și cointeresați material să o facă. Și poate și dumneavoastră ați auzit în ultimii ani despre Mihai Viteazul fel de fel de caracterizări: ba că a fost un aventurier, ba că a fost un condotier… Condotier nu e un cuvânt românesc, vine din limba italiană – condottiere – înseamnă un luptător care se angajează în slujba celui care dă bani mai mulți. Ba că nu a fost patriot, ba că nu a știut ce face, ba că a mâncat numai bătaie pe câmpurile de luptă, fel de fel de povești de-astea.
Despre Avram Iancu, ce să vă mai spun? Acum câțiva ani a apărut un articol, “Avram Iancu-criminal de război”. L-am întrebat pe autor: “Cum poți să…?”“Păi”, zice, “a omorât oameni.”“Păi ați auzit dumnevoastră de vreun război în care să nu se omoare oameni?” Într-un război… de aia se face războiul – nu e bun războiul, dar într-un război mor oameni, și de o parte, și de alta. Acum, săptămâna trecută, am văzut un articol, iarăși despre Avram Iancu: “Avram Iancu, născut într-o familie bogată, mort bețiv și nebun!” Cum poți să arunci în spațiul public asemenea afirmații, fără să încadrezi lucrurile? De aceea vă spun: nu avem timp îndeajuns să lămurim lucrurile, iar istoricul știe că nu este întotdeauna o minciună numai o afirmație pe care o faci cu rea intenție, se poate minți și prin abstragere sau prin luarea în calcul a unor aspecte din viața cuiva. Dacă eu las deoparte jumătate din viața cuiva, și mă refer numai la două aspecte ale vieții lui, pot să “dovedesc” orice.
Dar pentru că vorbim de ei și de rolul acestor două personaje în Transilvania, într-o istorie cam de două sute cincizeci de ani – de la 1599, când Mihai Viteazul a intrat prin trecătoarea Buzăului și a coborât în Ţara Bârsei, la Brașov, cu oaste strânsă la Târgșor, lângă Ploiești, și până la 1849, când se termină revoluția română de la 1848-49, sunt două secole și jumătate de istorie…
[pullquote]Dacă eu las de o parte jumătate din viața cuiva, și mă refer numai la două aspecte ale vieții lui, pot să “dovedesc” orice[/pullquote]
Ce a însemnat Transilvania înainte de Mihai Viteazul sau în momentul intrării lui Mihai Viteazul în Transilvania? Din punct de vedere al statutului internațional, Transilvania era un principat autonom sub suzeranitate otomană – adică, toată viața ei internă era liberă, clasa stăpânitoare era formată din localnici, bisericile tradiționale ale Transilvaniei funcționau toate fără nici o restricție, și Principele țării trebuia să se îngrijească ca în fiecare an să se plătească un tribut Porții. Principele era ales de țară, dar trebuia confirmat de Poartă – vă spun asta, pentru că lumea confundă astăzi statutul Țărilor Române cu statutul Bulgariei sau al Serbiei în Evul Mediu. Altă prostie! Serbia și Bulgaria au fost ocupate efectiv, fără clasă stăpânitoare, pământurile creștinilor au fost confiscate, în locul bisericilor s-au făcut moschei. Or la noi, în Țările române – și în Țara Românească, și în Transilvania, și în Moldova – niciodată nu s-au putut construi moschei, meceturi și geamii. Niciodată nu s-a permis propagandă islamică, și niciodată stăpânii de pământ nu au putut fi turci, deoarece conform tratatelor încheiate între Țările române și Poarta Otomană, pământul nu putea rămâne decât în proprietatea creștinilor. Mă rog, asta era în Evul Mediu. Şi atunci, nu e bine să confundăm statutul țărilor de la Sud de Dunăre cu statutul țărilor de la Nord de Dunăre. E drept că, din pământurile noastre, în Evul Mediu, o parte a fost ocupată de către turci. Cele mai multe zone ocupate au fost în urma unor bătălii pierdute de ai noștri – trebuie să fim cinstiți și să recunoaștem. De exemplu, Turnu, Giurgiu și Brăila erau raiale turcești, și erau la Nord de Dunăre. Apoi Tighina, sudul Basarabiei de astăzi, o zonă largă, întâi Chilia și Cetatea Albă, cetățile de la Mare, “plămânii Moldovei” – care au fost ocupați chiar în vremea celui mai glorios domn pe care l-am avut, Ștefan cel Mare. Deci, am avut teritoriu ocupat, dar niciodată nucleul nostru și capitalele nu au fost ocupate. Şi niciodată la Târgoviște, sau la Iași sau la Suceava, nu s-au construit alte tipuri de locuri de închinăciune decât biserici. Nu s-au construit geamii. Mă întreabă câte un străin: “Dar unde sunt geamiile din Cluj?” Că ei știu că Transilvania a plătit un tribut turcilor, cândva.
Deci acesta era statutul – și acest statut de principat autonom sub suzeranitate otomană a existat între 1541 și 1688. După aceea, vin austriecii în Transilvania stăpâni – de fapt în 1688, de drept în 1699 – când au recunoscut și marile puteri că Transilvania nu mai aparținea ca influență, ca plată a tributului, nu mai făcea parte din orbita otomană, din lumea otomană. Și apoi, din 1688 până în 1918, Transilvania a avut, cu mici variațiuni același statut, adică a fost sub oblăduirea Habsburgilor. Și abia la sfârșitul acestei oblăduiri s-a creat un imperiu care a existat în istorie 51 de ani: Imperiul Austro-Ungar. De aia, nu e bine să zicem, când vorbim de evenimente de la 1700 sau 1800 “Imperiul Austro-Ungar” – acela e Imperiul Habsburgic. Imperiul Austro-Ungar s-a creat în 1867 – dar acuma, cu planeta asta care se grăbește, și cu mulți oameni inculți care ne conving la televiziune cât de deștepți sunt, se admite orice.
Avram Iancu, eroul românilor, figură fundamentală a luptei pentru drepturile noastre istorice în Transilvania
Ce se întâmplă în interiorul Transilvaniei când intră Mihai Viteazul? Stăpânii de pământ erau de trei feluri: unguri, secui și sași. Românii erau “clasa muncitoare”. Erau “robii muncii tăcute”. Datoria lor era să producă, să facă armată și să își dea sângele pentru patrie, să plătească taxele la timp, să-și dea obolul, să nu meargă la școli, și să trăiască cum pot. Deci era așa-numitul regim al celor trei națiuni și patru religii. Națiunile erau: națiunea maghiară, săsească și secuiască, iar “religiile ” (între ghilimele zic religiile, că părintele mă vede), ele sunt de fapt confesiuni, că religiile sunt cele mari: religia creștină, religia mozaică, religia islamică, religia budistă. Astea sunt religii, dar catolicismul, ortodoxia, calvinismul, astea se numesc confesiuni. Şi, în Ardeal, erau oficiale: confesiunea calvină a ungurilor, confesiunea unitariană cam tot a ungurilor (anti-trinitară – nu acceptau Sfânta Treime, adică unitatea între Tată, Fiu și Sfântul Duh, și nici sfințenia Mântuitorului, de altfel), sașii erau luterani, și romano-catolicismul maghiar era slab – câțiva maghiari, secui mai ales, rămăseseră romano-catolici. Românii erau cu toții ortodocşi, adică de rit bizantin, și nu erau recunoscuți nici ca națiune, nici ca religie. Şi erau răbdați în țară, adică acceptați să trăiască – vă spun acum în limba latină, și vă traduc: usque ad bene placitum principum et regni-colarum – până va ține bunul plac al principilor și cetățenilor, românii nefiind considerați cetățeni – sau, după unii, cetățeni de mâna a doua. Cu alte cuvinte, termenul de român, sau în documentele latine valah, că valah și român e tot una, sunt sinonime, termenul de valah era sinonim cu iobag. Iobag înseamnă țăran șerb sau țăran dependent, muncitor al gliei, legat de pământ.
[pullquote class=”left”]Niciodată la Târgoviște, sau la Iași sau la Suceava, nu s-au construit alte tipuri de locuri de închinăciune decât biserici. Nu s-au construit geamii. Mă întreabă câte un străin: “Dar unde sunt geamiile din Cluj?”[/pullquote]
Nu e rău să fii legat de pământ, căci cine poate trăi pe planeta noastră fără pământ, dar e rău să fii legat de pământ numai prin muncă și fără foloasele muncii, care se duceau către alții. În Transilvania asta, după ce au venit austriecii, că trebuie să ne apropiem și de Avram Iancu, speranța românilor a fost că se vor îndrepta lucrurile: “Vine o stăpânire din afară, care poate fi neutră, nu-i mai favorizează pe vechii stăpâni și poate ne ajută și pe noi”, au gândit unii capi ai românilor. Şi chiar au fost împărați care au făcut aceste lucruri – eu vă spun asta, pentru că Avram Iancu avea în mintea lui și mitul bunului împărat, credința că împăratul de la Viena e bun, vrednic, mare, și că ne-ar sprijni și pe noi, dar nu-l lasă domnii locali, domnii de pământ, cum ziceau românii – care erau în mare majoritate maghiari. Şi atunci, ideea asta că împăratul e bun şi vrednic l-a făcut pe Horea să meargă pe jos de 4 ori la Viena, de pomană. Dar în mintea lui credința a rămas, până aproape de moarte. Și Avram Iancu, până în 1849, a crezut (1848, finalul anului) că împăratul ne va fi favorabil, pentru că împărații de la Viena au luat niște măsuri în favoarea românilor – nu de dragul românilor, de dragul echilibrării situației, ca să le poată spune domnilor unguri, când erau obraznici, că este o amenințare valahă, că ei îs majoritari în Ardeal și că, dacă nu-s cuminți acești domni și n-ascultă de Viena, există posibilitatea ca românii să se ridice un pic la putere. Şi atunci, cu asta balansau lucrurile, nu? Divide et impera – dezbină și stăpânește.
“Mărite Doamne”, i-a spus un nobil maghiar, “așa ceva nu a fost niciodată în țara noastră. Limba supușilor să fie recunoscută.” “De azi, va fi!”, a spus Mihai
Mihai Viteazul, când a intrat în Transilvania, a găsit această țară cu trei națiuni, patru religii oficiale, în care românii nu se regăseau. A trecut pe la Brașov și a stat în jilțul bisericii Sfântul Nicolae din Șchei – ctitorie veche, străveche, nici nu se știe anul fondării, numai când s-a făcut biserica de piatră se știe – unde erau ctitori mai toți înaintașii lui, domni ai Ţării Românești și Moldovei, și a fost primit bine. S-a îndreptat mai departe spre Sibiu, prin Făgăraș, și a ajuns la Șelimbăr. La Șelimbăr a fost așteptat de oastea oficială a Principelui Transilvaniei, un tânăr de vreo 28 de ani care era și cardinal deja, Báthory András, Andrei Báthory. Oastea a fost risipită, bătută complet la 28 octombrie, și la 1 noiembrie a intrat triumfal în Alba-Iulia, și a avut orgoliul să îi vadă îngenunchiați pe cei care altădată îi îngenunchiau pe români. S-a proclamat Principe al Transilvaniei cu ajutorul autorităților locale și a declarat că va respecta toate rânduielile țării ca să ducă țara înainte, adică cele trei națiuni, cele patru religii, Dieta țării o va convoca… Dar, în același timp, a luat și niște măsuri care demonstrează dorința lui de a fi Domnul românilor. Nu degeaba a fost făcut erou național – și nu a fost făcut de noi, a fost făcut de conștiința publică, generații la rând.
[pullquote]La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul a intrat triumfal în Alba-Iulia, și a avut orgoliul să îi vadă îngenunchiați pe cei care altădată îi îngenunchiau pe români. El a luat și niște măsuri care demonstrează dorința lui de a fi Domnul românilor[/pullquote]
Mihai Viteazul, în Transilvania, a convocat patru diete. Dietă – ştiţi ce înseamnă dietă, nu regim alimentar… (râsete în sală) Dietă înseamnă Adunarea Ţării, azi i-am zice Parlament. Dar şi Parlamentele au nume diferite – de exemplu, în Polonia – Seim, în Rusia – Radă. Trei s-au întrunit și, cu ajutorul Dietelor, ca să vedeți ce mentalitate modernă, a adoptat hotărâri, i-a pus pe deputații de acolo să voteze, fără nici un român în Dietă, numai el. Odată, s-a adresat Dietei și a zis că vrea ca turmele din satele românești să aibă drept de pășunat liber în hotarul satelor săsești și ungurești, fiindcă numai reciproca era valabilă. Deci turmele din satele săsești și ungurești intrau peste tot în satele românești, fără nici o problemă. Dacă se întâmpla invers, păstorul putea fi spânzurat. La 1548, în Ţara Făgărașului, un păstor care nu și-a păzit bine turma, că era ploaie afară și vânt, a fost spânzurat că a scăpat turma în hotarul unui sat săsesc. Și Mihai a zis ”Nu! De acum încolo țăranul e țăran, oile sunt oi toate, indiferent de etnie”. În altă Dietă a hoărât că limba română devine limbă oficială în Transilvania – fără să desființeze latina şi maghiara. A zis: “Alături de limbile vechi, punem şi româna”. “Mărite Doamne”, i-a spus un nobil maghiar, “așa ceva nu a fost niciodată în țara noastră – limba supușilor să fie recunoscută.”“De azi, va fi!”, a spus Mihai.
Toate aceste măsuri sunt de o importanță specială, și prima dintre ele a făcut-o – ca să vedeți că avea gând în legătură cu Adealul – încă înainte de intrarea în Transilvania. Este faimosul tratat de la Alba-Iulia de la 1595, prin care a reașezat Biserica Ortodoxă a Transilvaniei sub oblăduirea Mitropoliei Țării Românești, după tradiția veche, de la Mircea cel Bătrân! Că Biserica noastră, răsăriteană, merge mână în mână cu Statul. Dacă Statul e de o lege ne-ortodoxă, și Biserica noastră e de religie ortodoxă, nu are cum colabora cu Statul. Şi atunci, Mihai a zis: “La noi, în Țara Românească, Biserica și stăpânirea sunt una. Şi punem Biserica Transilvaniei din nou sub oblăduirea Statului românesc, căci Biserica Transilvaniei este Biserică românească„. Și a făcut, în Cetate, la Alba-Iulia, Biserică Românească Mitropolitană, ceea ce iarăși nu se mai pomenise.
va urma
Detalii despre proiectul nostru cultural şi precedentele episoade din #ÎntâlnirileMatricei:
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
În epoca re-facerilor şi a contra-facerilor, pentru a nu folosi termeni englezeşti, a relua / continua Moromeţii pare o idee logică atât din perspectivă patriotico-estetică, precum şi dintr-una mercantilo-pragmatică. Însă pariul cinematografic al lui Stere Gulea şi Horaţiu Mălăele ar putea fi unul cu două tăişuri.
Orice popor are filmele sale-cult. Or, Moromeţii tocmai asta este pentru poporul român: un film-cult, un film de artă în adevăratul sens al cuvântului. Mai mult decât alte producţii cinematografice de dinainte de 1989, contaminate de morbul ideologiei comuniste, cu stigmatul aferent, Moromeţii a rămas un film “neîntinat”, un «clasic» pentru că, aşa cum îmi mărturisea odată Victor Rebengiuc, a fost un film onest – atât faţă de cartea lui Marin Preda, cât şi faţă de sufletul românesc.
Moromeţii a “prins” la români pentru că sufletul românesc e, în chintesenţa lui, un suflet ţărănesc. Sub hainele noastre moderne şi sulimenelile noastre forţat occidentale, dincolo de cartierele rezidenţiale în care, retrăgându-ne, ne epatăm “civilizarea”, rămânem un popor de ciobani, şi prin apucături, dar şi prin dorurile care ne macină.
[pullquote]Moromeţii a “prins” la români pentru că sufletul românesc e, în chintesenţa lui, un suflet ţărănesc[/pullquote]
Ajunge să vă plimbaţi la ceas de seară printr-un cartier al Bucureştiului pentru a vedea “ţăranii” ieşiţi din «cutiile de chibrituri», combătând pe teme de cancan, politică sau fotbal, şi strigând (inconştient), prin toţi porii, după libertate. Aceşti “orăşeni” sunt urmaşii ţăranilor strămutaţi de Ceauşescu – precum salcâmul despre care îmi vorbea maestrul Rebengiuc – într-un mediu impropriu lor.
Moromeţii, partea a II-a: nişte ţărani
Deşi a uitat că e ţăran, ba chiar s-a obişnuit şi profită de avantajele noii sale condiţii, orăşeanul mediu din oraşul ciobanului Bucur (ca şi omologii săi din toată România) vrea în realitate un singur lucru: să stea la poartă alături de “consăteni” şi să dezbată mersul lumii – cu bârfa de rigoare – într-o Poiană a lui Iocan extinsă la nivel cosmic. Nu mă credeţi? Explicaţi-mi, atunci, de ce mai orice orăşean român sărit de 50 de ani (re)devine mic agricultor – fermier – gospodar pe pământul “de la ţară”. Nostalgia vinde, şi vinde bine.
„Moromeţii”, un film care a marcat mentalul colectiv românesc. În imagine, scenă de pe platoul originalului
Moromeţii 2, programat să intre în cinematografe în noiembrie 2018 (mizând deci pe valul delirico-patriotic care e sigur că va cuprinde România în apropierea Centenarului), are două opţiuni: să fie un film de geniu, precum precursorul său, sau să rateze dureros. Ceea ce – şi îmi doresc din tot sufletul să nu se întâmple asta – e în grafic să se întâmple.
Motivele sunt previzibile şi numeroase. Pentru început, filmul aceluiaşi Stere Gulea nu va conta pe Victor Rebengiuc, cel care va rămâne pe veci Ilie Moromete. Sigur, spun unii, şi surogatul Horaţiu Mălăele are geniu. Desigur, le vom răspunde: Mălăele are geniu, însă cu precădere geniu comic. Or Ilie Moromete, deşi are un umor teribil, numai bufon nu e! El râde de deşertăciunea lumii fără a schiţa un zâmbet, iar când zâmbetul apare, e unul cât se poate de amar. Chiar dacă va reuşi rolul carierei (iar Moromete asta este, eminamente), Mălăele va fi, involuntar, asociat în mintea spectatorului cu avatarurile sale comice. Cine va râde la urmă?
[pullquote class=”left”]Moromete, deşi are un umor teribil, numai bufon nu e! El râde de deşertăciunea lumii fără a schiţa un zâmbet[/pullquote]
În al doilea rând, rămâne de văzut în ce măsură Stere Gulea (74 de ani) mai are bagheta magică de acum trei decenii, şi cât de mult scenariul va prelua din “Viaţa ca o pradă”, cealaltă operă a lui Preda, legată ombilical de „Moromeţii”. E limpede că filmul nu va reuşi, dacă nu va cuceri prin dialoguri bine scrise, prin replici memorabile, interpretate cu simţ actoricesc, dar şi cu simţire românească.
Misiune imposibilă… Horaţiu Mălăele în „Moromeţii 2”
Pe de altă parte, succesul lui Moromeţii 2 depinde de raţiunea sa de a fi. E acesta un oportunism cinematografic, dornic să capitalizeze de pe urma freneziei ce va cuprinde societatea românească în 2018, să captiveze psihicul colectiv golit de repere genuine, care se adapă la fântâna simbolurilor? E Moromeţii 2 un soi de ie cinematografică, pe care o scoatem de la naftalină după 30 de ani pentru că “dă bine”, pentru că e o “hipstereală” cu iz de cultură ca multe altele (îmi vine în minte filmul dedicat geto-dacilor) într-o societate românească mega image-izată? Sau e Moromeţii 2 un film căruia i-a venit clipa, şi care îşi va onora predecesorul, printr-o realizare solidă?
[pullquote]E Moromeţii 2 un oportunism cinematografic, dornic să capitalizeze de pe urma freneziei ce va cuprinde societatea românească în 2018, Anul Centenarului?[/pullquote]
Dar întrebarea fundamentală în ce priveşte Moromeţii 2 e dacă filmul va fi copilul timpului său şi va răspunde publicului timpului său, un public superficial, cu o cultură dacă nu inexistentă, subţire, un public plictisit, fără mari aspiraţii, în afară de iUmor şi de iPhone. Moromeţii 2 va eşua lamentabil dacă va face comedie – sau prea multă comedie suburbană – din realităţile satului românesc. Or, a-l vedea pe Bobonete din Las Fierbinţi pe platourile de filmare ale peliculei e deja un mare, mare motiv de îngrijorare. Printre atâţia băieţi amuzanţi, tare singur trebuie că se simte filosoful practic Ilie Moromete!
Moromeţii 2 merge pe o linie subţire, iar provocările sale sunt multe. Mi-e greu, mi-e tare greu să cred că efectul pe care îl va produce va fi la fel de durabil precum impactul fabulos avut de Moromeţii cel original. Tot ce mă rog este ca, presaţi de imperativele lui 2017, Gulea, Mălăele & Co. să nu facă din tribulaţiile ţărănimii române din anii ‘40 o comedie ieftină, ori o dramă boantă.
Moromete şi ai lui, cu profunzimile, cu luminile şi cu umbrele sufletului românesc pe care le reprezintă, merită mult mai mult.
Motor… acţiune… Moromeţii 2!
Foto: Facebook Moromeţii 2 / Vlad Cioplea
“Conştiinţa românească a voit să dea celui mai mare poet al ei o obârşie fabuloasă”, scrie George Călinescu în capitolul introductiv (“Strămoşii”) al emblematicei sale Viaţa lui Mihai Eminescu. Despre Luceafăr, continuă exegetul, s-a spus că ar fi, la origine: turc, suedez, rus (după mamă), bulgar (cum era numit în zeflemea de adversarii contemporani), sârb, polonez, armean, rutean, albanez, ba chiar şi persan.
“… Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă deloc realitatea; el nu mă opreşte de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă neam de neamul ei – să nu vă fie cu supărare – încât vă asigur că între strămoşii din ţara de sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate ţărani liberi, dar […] păzitori de temniţă măcar nici unul”, îi răspundea Eminescu unuia dintre detractorii săi, care îi imputa origini străine.
Despre originile presupus aromâne ale poetului naţional al românilor
Poposită la Sofia, în Bulgaria, unde Luceafărul dă inclusiv numele unui bulevard, Matricea Românească l-a aflat pe Eminescu ţinut la mare cinste la sediul Suţatei (Asociaţiei) Aromânilor „Unirea” din capitala bulgară. Şi liderul organizaţiei culturale, Toma Kiurkciev, are o teorie – deschisă discuţiei – privind filiaţia marelui poet, pe care a împărtăşit-o cu Matricea Românească:
[pullquote]Mina, Sina, Dina sunt familii ale aromânilor. Din Mina vine şi Eminescu. Aşa că este de origine aromână. Bineînţeles, el întotdeauna a fost un bun român[/pullquote]
“Mihai Eminescu este de origine aromân din Erige Vardar, din nordul Macedoniei. Mama lui este moldoveancă, mi se pare că este de origine rusă. Dar tatăl lui este din familia Mina… Mina, Sina, Dina sunt familii ale aromânilor. Din Mina vine şi Eminescu. Aşa că este de origine aromână. Bineînţeles, el întotdeauna a fost un bun român. El, în nici o lucrare a lui, nu a pomenit că este de origine aromână! (…)
Cred că ştia că este aromân. El a avut o bună legătură, fiind chiar născut în acelaşi an (n.r., în realitate, cu doi ani mai devreme, la 1848), cu [poetul] Hriso Botev. Şi mi se pare că au avut ceva contacte. Pentru că Botev a trăit la Bucureşti şi a fost în legătură cu intelectuali în toate domeniile. Cred că au avut o legătură bună.”
Întrebat dacă aşa-zisa origine aromână a lui Mihai Eminescu “se simte” în poezia sa, Kiurkciev a fost categoric:
“Nu se simte că este de origine aromână. Absolut! Nu! Totul este pur român!”
Pur român: marele Eminescu, cinstit şi la Sofia de către aromâni
Ceea ce confirmă spusele aceluiaşi Călinescu:
“Nici un scriitor român nu-şi poate afirma mai cu putere ca Eminescu însuşirea de poet ce aparţine poporului român şi nu-şi poate număra ca el strămoşii moldoveni pe degete, vreme de două veacuri.”
Seniorul aromân i-a adus un omagiu marelui poet român Mihai Eminescu, recitând pentru Matricea Românească celebra „Scrisoarea a III-a”. Urmăreşte-l mai jos!
Cu mulţumiri pentru sprijin domnului Victor Dediu, consilier diplomatic, afaceri culturale şi de presă la Ambasada României de la Sofia
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Recenzie de film românesc MR: Octav, cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, este o peliculă ce încălzeşte sufletul şi ne reaminteşte valorile care nu sunt negociabile şi nu se vând.
De fiecare dată când un film românesc își face apariția pe firmament, încerc sentimente contradictorii. Pe de o parte, nerăbdare și entuziasm. Pe de alta, teamă. Teamă că respectiva peliculă va cădea în clișeele cu care producțiile românești post-decembriste ne-au obișnuit: atmosferă gri și deprimantă, obsesii comuniste, în fine multă durere și tristețe, de parcă românii n-au bucuria sănătoasă a vieții – cu mici excepții, care confirmă regula.
Octav (2017, regia Serge Ioan Celebidachi), văzut de către Matricea Românească la premiera bucureșteană pentru presă de luni seara, e o surpriză frumoasă, chiar dacă are el însuși păcatele lui, pe care le vom expune, dimpreună cu virtuțile, în cele ce urmează.
Filmul gravitează în jurul unei retrocedări tergiversate, dar finalmente de succes, care îl aduce pe octogenarul Octav (Marcel Iureș) înapoi acasă, după ani de exil în Franța, pricinuit de venirea la putere a comuniștilor și confiscarea proprietăților familiei.
Intriga nu e complicată, iar evoluția filmului e în linii mari previzibilă, ceea ce nu e neapărat rău: spectatorul nu e păcălit la Octav, el știe pentru ce a venit. În Octav nu veți vedea efecte speciale, și nici decoruri sofisticate (excepție Vila Golescu din Câmpulung Muscel, utilizată la maximum și veritabil personaj al filmului, prin prisma rolului crucial jucat în el). Veți vedea în schimb emoție și suflet. Adică lucruri invizibile. Octav e antidotul perfect la abrutizarea prin, şi „cu ajutorul” tehnologiei.
[pullquote]În Octav veți vedea emoție și suflet. Adică lucruri invizibile[/pullquote]
Da, Octav e un film de artă, dar o artă românească în care omul sfințește locul, iar familia e mai importantă decât banii. Spuneam în titlu că acest Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul, și îmi mențin părerea, numai că în el „băieții răi” sunt – mai mult decât oamenii – timpul și amintirile ce „intră prin efracție” în sinapse demult închise.
Marcel Iureș interpretează un personaj frământat – chinuit de amintirea mamei și a marii sale iubiri din copilărie, Ana – a cărui salvare din iadul nostalgiei e tocmai acțiunea. Dacă iadul este amintirea a ceea ce a fost, fără posibilitatea de a schimba ceva, cum s-a spus, Octav capătă o șansă la o viață nouă tocmai pentru că știe să își negocieze ieșirea din cea veche.
Ajutat de „spiridușul” Victor Rebengiuc – Spiridon, în film – dar și de jocul remarcabil de dezinvolt al puștilor puși să-i recreeze copilăria (Alessia Tofan, 11 ani, merită aplaudată și urmărită), Iureș salvează filmul de compromiterea prin abuzul de rememorări și sedentarismul acțiunii. Dacă ochiul și rațiunea vor avea unele obiecții, comentarii si rezistențe, sufletul va pleca satisfăcut de la Octav, și acesta este marele triumf al filmului semnat de fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache, pe care Iureș – după propria-i mărturisire – l-a întruchipat voit.
Octav – clip de prezentare
E un film care stă sub semnul muzicii (scena tată-fiu, dintr-una din scăpările în vis ale lui Octav, este momentul-cheie al peliculei) şi al identităţii. Dacă ar fi să rezum Octav la o întrebare, aceasta ar fi, în perfect echilibru cu spiritul Matricei: “Renunţăm la ceea ce ne-a făcut – şi, dacă da, unde ne duce asta?”.
[pullquote class =”left”]Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul[/pullquote]
Dar mai este ceva Octav: o lecţie de generozitate, dublată de una de nobleţe.
„Atunci când iese din scenă, în secvenţele finale, Octav o face împăcat. (…) O să vă rog să observaţi că personajul meu nu îşi înjură ţara, nu o scuipă, nu zice un cuvânt urât, deşi ea l-a purtat prin tribunale. Asta ţine de o eleganţă a omului, pentru că el revine acasă şi îşi reia viaţa, are o atitudine, are un bun-simţ. Filmul nu se răsteşte nici la istoria personală, nici a statului român, nici a jurisprudenţei”, a explicat Marcel Iureş pentru Matricea Românească, la conferinţa de presă ulterioară vizionării filmului.
“Octav” are premiera pe 4 octombrie, la Sala Palatului din Bucureşti.
Foto deschidere: captură Octav
Cu Ion Guceac, vicepreşedinte Academia de Ştiinţe a Moldovei, Matricea Românească s-a întâlnit într-o zi friguroasă de februarie, îndulcită de căldura interlocutorului. Este, deci, un act de justiţie pentru profesorul doctor habilitat în Drept, specialist în Drept Constituţional, ca, după un an lung şi încărcat cu experienţe intense, dar şi impunând timp de reflecţie, să redăm frumoasa noastră discuţie, despre limba română, perioada interbelică în Basarabia şi despre idealurile noastre comune româneşti.
Matricea Românească: Sunteţi un reputat specialist în Drept Constituţional. Cum vedeţi relaţia dintre cultura juridică şi cultura în sensul ei larg, mai ales că proiectul nostru cultural aparţine unei firme de avocatură?
Academician, profesor dr. Ion Guceac: Eu zic că şi cultura juridică este o parte a culturii sociale, sau a culturii pe care o îmbracă un individ şi societatea în ansamblu. Eu, venind din lumea Dreptului, sigur că în cea mai mare parte sunt concentrat pe sporirea şi ridicarea nivelului de cultură juridică a populaţiei, a concetăţenilor, fiindcă în ultimă instanţă de aici depinde şi cultura în sensul mare al cuvântului.
Avem probleme la acest capitol, mai ales că reformele din ultimul timp, şi în domeniul educaţional, au făcut ca din programul de învăţământ să dispară unele discipline. Dacă, anterior, în toate instituţiile, la toate facultăţile, se studiau cursuri cum ar fi “Bazele Statului şi Dreptului”, şi persoana primea anumite date formative, chiar și primitive, privind structura Statului, raportul dintre individ și Stat, drepturile și libertățile fundamentale, acum, cu aspectul acesta, nu se ocupă practic nimeni – nici la nivel de liceu, nici la nivel de instituții superioare de învățământ.
De aceea, chiar mi-am pus drept scop să vin cu câteva lucrări în acest domeniu. Cu câțiva ani în urmă am editat și o lucrare, Dicționarul drepturilor omului pe înțelesul tuturor (Editura Ştiinţa, Chişinău, 2010, 160 pagini.). Acum am un manuscris – şi cred că până la sfârșitul anului o să reușesc să pregătesc o lucrare, Omul și Statul, pornind de la instituția cetățeniei, pluralismul – sau, mai bine zis, pluralitatea cetățeniei -, drepturile, libertățile, îndatoririle fundamentale, sistemul electoral. La capitolul sistemul electoral avem lacune în ceea ce privește cultura juridică a electoratului luat în ansamblu.
Problema principală în jurul căreia mă axez eu este dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova. Practic, a fost ștearsă, din istoria Republicii Moldova, perioada interbelică. Dar eu vreau să spun că, în acea perioadă, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, au fost aplicate principiile clasice ale constituționalismului contemporan, cum ar fi separația puterilor, pluralismul politic, dreptul la proprietate, drepturile și libertățile fundamentale – cele naturale, social-economice, care erau consacrate în Constituția României. Fiindcă, după 1918, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova a fost aplicată Constituția României din 1866. Ulterior, în procesul de integrare a Basarabiei în cadrul structurilor de stat ale României, s-a solicitat – una dintre solicitările înaintate de reprezentanții Sfatului Ţării – elaborarea unei noi Constituții. Constituția din 1923 este și rezultatul solicitărilor teritoriilor care au revenit în componența României.
[pullquote]Practic, a fost ștearsă, din istoria Republicii Moldova, perioada interbelică[/pullquote]
Matricea Românească: Au avut un aport, pentru că erau niște realități de care trebuia să se țină cont.
Ion Guceac: Da. Legea fundamentală trebuia să țină cont de aceste realități noi. Constituția din 1923, care a fost aplicată și pe teritoriul Republicii Moldova – până în 1938, pentru că atunci a fost abrogată, fiind înlocuită de către Constituția mai retrogradă, a lui Carol al II-lea – nu în zadar este considerată una dintre cele mai democrate Constituții din Europa de la acea perioadă. Ea a fost repusă în vigoare după cel de-al Doilea Război Mondial, pe un interval scurt. În Basarabia deja nu, căci noi făceam parte din componenţa altui sistem politic. Dar amprente importante în trecutul istoric al dezvoltării constituționale a Republcii Moldova au rămas. Chiar la capitolul controlul constituționalității legilor. Un control veritabil al constituționalității legilor noi l-am cunoscut în Republica Moldova abia după ce a fost adoptată Constituția în vigoare, în 1994. Numai ea a prevăzut o Curte Constituțională. Dar, în perioada interbelică, și Constituția din 1923 prevedea controlul constituționalității legilor, prin așa-numita formă de control judecătoresc al constituționalității legilor. Iar noi, lucrurile acestea trebuie să le recunoaștem azi.
Cu părere de rău, și în discursul unor politicieni, dar și al unor persoane care sunt mai aproape de materia Dreptului, este ignorată această perioadă. În repetate rânduri, poți auzi că Republica Moldova își are istoria abia după declararea independenței şi suveranității, inclusiv și în dezvoltarea constituțională, ceea ce este absolut incorect. Dacă noi pretindem să ne impunem în fața civilizației contemporane cu anumite rezultate înregistrate de către înaintașii neamului nostru, trebuie să ţinem cont inclusiv de trecutul istoric, și de dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova, și de impactul pe care l-au avut asupra constituționalismului de aici, obiceiurile, legislația veche românească care a generat ulterior veritabile izvoare al constituționalismului contemporan.
Apasă pentru video: „De ce să ne ascundem trecutul istoric?”
Matricea Românească: A stat la baza unei tradiții.
Ion Guceac: Sigur. De aceea, prin această lucrare, Constituția la răscruce de milenii, eu vorbesc despre rădăcinile istorice, politice și chiar religioase ale Constituției. Fiindcă nu poți, dacă nu prinzi rădăcini în trecutul istoric, să te menții, în condițiile globalizării de astăzi. Dacă nu avem rădăcini, o să fim foarte repede absorbiți de culturile care înaintează și uneori noi nici nu conștientizăm acest fapt.
Nu în zadar [Samuel] Huntington, în cunoscuta lui lucrare, Ciocnirea civilizațiilor, atenționează asupra acestui fapt. Noi, dacă pretindem să devenim membri ai unei anumite civilizații, trebuie să avem poziție în raport cu statul pilon al structurii respective, dar această poziție este determinată, în mare parte, și de trecutul istoric. Eu mi-am consacrat mai mult timp acestei probleme, și cu mare plăcere am primit invitația colegilor de la Institutul de Cercetări Juridice din România, ca să particip la elaborarea acestor lucrări, în vederea transpunerii pe hârtie a acelor particularități care au influențat conținutul, forma Dreptului din Republica Moldova. Eu cred că este interesant și pentru colegii din România, și pentru cititorul din România, fiindcă prea puțin se cunoaște despre această perioadă. Spuneam mai devreme că nici autorii din România nu au reflectat. Dacă luăm şi manualele de Drept Constituțional și de istorie a Dreptului, se trece peste această perioadă. Dar noi trebuie să recunoaștem lucrurile așa cum au fost. De ce nu? De ce să ascundem?
[pullquote class=”left”]Nu poți, dacă nu prinzi rădăcini în trecutul istoric, să te menții, în condițiile globalizării de astăzi. Dacă nu avem rădăcini, o să fim foarte repede absorbiți de culturile care înaintează[/pullquote]
Matricea Românească: Ce ne puteți spune, în câteva cuvinte, despre Academia de Științe a Moldovei?
Ion Guceac: Academia de Științe a Republicii Moldova nu are un istoric atât de impunător precum Academia Română, care a sărbătorit anul trecut 150 de ani. Noi, în același an 2016, am sărbătorit 70 de la fondarea primelor instituții de cercetare în Republica Moldova, 55 de ani de la fondarea Academiei de Științe a Moldovei. Pe parcursul întregului an, am organizat diferite manifestații consacrate acestui eveniment, în cadrul căruia am fost gata să aducem la cunoștință comunității care sunt rezultatele înregistrate de către comunitatea științifică pe parcursul acestor decenii.
Academia de Științe a Moldovei ocupă un loc deosebit în întreaga infrastructură a comunității științifice și este un centru de atracție și în acelaşi timp de protecție a tuturor valorilor culturale, cum ar fi istoria, limba, tradițiile neamului românesc în zona respectivă, în procesul de evoluție istorică. Pe parcursul acestui an, noi am reușit să demonstrăm întregii comunități că Academia de Științe a Moldovei are un cuvânt greu de spus atunci când este nevoie.
Iarăși, dacă revenim la problema limbii, Academia de Științe a Moldovei încă din 1994 a recunoscut, printr-o hotărâre adoptată de către Adunarea Generală, că denumirea corectă a limbii vorbite este limba română. Ulterior, clasa politică nu a ținut cont întotdeauna de această hotărâre istorică a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, deoarece în procesul de adoptare a Constituției în vigoare a rămas sintagma “limba moldovenească”. Curtea Constituțională a adoptat recent o hotărâre prin care, iarăși făcând uz de această hotărâre a Academiei, a recunoscut Declarația de Independență ca fiind parte integră a blocului de constituționalitate. Astfel, s-a încercat să se facă lumină în ceea ce privește raportul dintre noțiunea de limbă română și limbă moldovenească, care deocamdată se conţine în articolul 13 din Constituție.
Mai sunt diferite situații în care intervine Academia, în raport cu interpretarea anumitor date și evenimente istorice. Această problemă, în ultimul timp, devine tot mai stringentă, mai ales cu schimbările care au avut loc în structura autorităților publice centrale, din punct de vedere al abordării unor aspecte mai mult ideologice. Aţi auzit ultimele propuneri care au fost vociferate de către președintele Republicii Moldova, domnul Igor Dodon, privitor la introducerea unei sărbători naționale, din perspectiva modificării legislației ce vizează drapelul de stat al Republicii. Este cunoscută și poziția partidului care l-a condus mai mult timp, vizavi de limba moldovenească, vizavi de tentativa de unionism pe care o promovează anumite partide. Dar, Academia de Științe a Moldovei, rămânând o instituție depolitizată, ea trebuie să pledeze întotdeauna pentru argumentarea științifică a adevărului istoric și să promoveze valorile culturale care, prin definiție, trebuie să dăinuiască în timp. În acest sens, noi dispunem de capacități în conformitate cu potențialul pe care îl deținem la acest moment. Noi încercăm să promovăm personalitățile care se consacră culturii, prin alegerea acestora în calitate de membri corespondenţi ai Academiei, prin oferirea titlurilor de doctor honoris causa, organizarea de diferite conferințe. În 2015, noi am organizat o conferință dedicată pământeanului nostru Constantin Stere, mare om de stat, profesor universitar, prozator. Acest eveniment a fost organizat împreună cu Academia Română, Institutul „Xenopol” din Iași. Avem, totodată, și lucrări editate.
Apasă pentru video: „Limba vorbită în Basarabia este limba română”
Matricea Românească: Care sunt relațiile cu Academia Română și cu instituțiile de profil din țară?
Ion Guceac: Noi avem un acord de colaborare cu Academia Română și, în virtutea acestuia, instituțiile încheie acorduri inter-instituționale. Avem relații foarte strânse și prodigioase, mai ales în ultimul timp, ținând cont că ai noștri colegi, ca și noi, sunt membri ai programelor europene de cercetare – și Programul Cadru 7, și actualul program Orizont 2020. În procesul de promovare a unor proiecte, şi colegii din Republica Moldova, și cei din România au nevoie de parteneri, așa că noi colaborăm în promovarea și organizarea proiectelor europene. Mai de succes sunt colegii care vin din domeniul științelor naturii, din agricultură. Noi, din domeniile social, economic, umanitar, avem mai puține realizări la acest capitol. Dar suntem optimiști, și am zis că suntem dispuși să accelerăm relațiile pe această dimensiune.
Avem un acord încheiat între Institutul de Cercetări Juridice şi Politice al Academiei de Științe a Moldovei şi cel din România. Suntem în așteptarea unor evenimente concludente, care ar dezvolta dispozițiile acestor acorduri. Deocamdată, eu sunt optimist, şi consider că relația este bună. Ne bucurăm de sprijnul colegilor din România. Noi, la rândul nostru, contribuim cu tot ce putem – și cu potențial uman, și cu literatură, şi cu date istorice, cu documente de arhivă.
Matricea Românească: Îmi povesteați despre experiența Dvs. de la București, pe care ați avut-o în anii ’90. Cum i-ați găsit pe români la momentul acela?
Ion Guceac: Și atunci, și acum, îi găsesc foarte binevoitori. Totuși, consider că este vorba și despre aportul pe care fiecare persoană îl are în această relație. Fiindcă întotdeauna un om sincer, onest, va fi tratat în egală măsură. Eu, începând din anii ’90, până în prezent, încă nu m-am decepționat în relațiile cu colegii de breaslă din România. Dar, sunt convins că forma şi conţinutul acestor relații depinde în mare măsură de cum tratăm noi și cum contribuim la dezvoltarea lor. Sunt convins că este loc de o apropiere și mai strânsă.
[pullquote]Eu, începând din anii ’90, până în prezent, încă nu m-am decepționat în relațiile cu colegii de breaslă din România[/pullquote]
Matricea Românească: Vorbeați despre valorile culturii din Basarabia. Care ar fi acestea, pe scurt?
Ion Guceac: Vă vorbeam despre ceea ce mă interesează pe mine, cultura juridică. Dacă vorbim despre valorile cultural-spirituale ale poporului, sigur că sunt în mare parte tradițiile la care noi ținem foarte mult. Aceste tradiții sunt materializate în monumentele de cultură pe care le avem noi, în cultura materială, dar şi imaterială. Academia a contribuit la monumentele de cult păstrate pe teritoriul Republicii Moldova, care în ultimul timp strălucesc tot mai mult și mai mult. Este vorba despre biserici, mănăstiri restabilite. Avem și o serie de lucrări consacrate acestor monumente istorice. Avem rezultate frumoase și în domeniul muzicii, al artei. Îi menționez pe regretata Maria Bieșu, care a fost cunoscută în întreaga lume, pe Eugen Doga, un nume binecunoscut… Valsul lui, practic, este cunoscut în orice colț al lumii, și este primit călduros și la București. Anul 2017 este anul Doga în Republica Moldova. Știu că se pregătește un concert mare, care va fi organizat la București. Nemaivorbind de muzica populară, dansuri, ansambluri, jocuri, orchestra de muzică populară – bine primită și apreciată la București, condusă de către maestrul [Nicolae] Botgros.
Matricea Românească: Cum ați descrie Chișinăul, ca centru cultural de unde pleacă direcțiile în domeniu?
Ion Guceac: Cu părere de rău, focarul cultural în Republica Moldova este Chișinăul. Cu toate că și municipiile Bălți și Cahul sunt orașe mari, centre culturale. Avem teatru și la Bălți, și la Cahul, dar ținând cont de relațiile economice, de situația economică a țării, mare parte se concentrează în Chișinău. Sper că acele strategii dezvoltate de către Guvernul Republicii şi tendința de regionalizare vor duce la răspândirea proporțională a eforturilor, în ceea ce priveşte susţinerea şi dezvoltarea culturii pe întreg teritoriul.
În mare parte, suferă localitățile rurale. Astăzi, noi ne confruntăm cu un proces de depopulare, consecință a problemelor demografice – migrația. Dar aceste consecințe apar și din cauza unor reforme realizate în cadrul Statului – precum, de pildă, optimizarea instituțiile de învățământ. Închiderea unor școli gimnaziale în localitățile rurale face ca populația să le părăsească și să se stabilească mai aproape de zonele cu instituții de învățământ, accesibile pentru copii. Paralel, se creează o infrastructură pentru acest scop, dar nu întotdeauna aduce rezultatele scontate. Mai avem probleme și cu infrastructura drumurilor. La fel, optimizarea instituțiilor medicale, a instanțelor judecătorești.
Academicianul Ion Guceac, un om de ştiinţă care nu admite falsificarea trecutului
Acest lucru face ca, în special, localităţile rurale să ducă lipsă de cultură. Nu mai vorbim despre căminele culturale, care sunt într-o stare dezastruoasă. Guvernul nu are posibilitatea de a le întreține. De aceea, cartea rămâne a fi sursa principală de culturalizare a populației și, de ce nu, întâlnirile care au loc nemijlocit între oamenii de știință, oamenii de cultură, cu populația țării. Noi mergem deseori în localități, avem acorduri de colaborare cu unitățile administrativ-teritoriale, cum sunt raioanele, Consiliile raionale. Acordăm sprijin și consultanță și în probleme ce țin de cultură, dar și de agricultură, tehnologie, dezvoltarea unor afaceri, prin intermediul instituțiilor subordonate Academiei.
[pullquote class=”left”]Nu mai vorbim despre căminele culturale, care sunt într-o stare dezastruoasă. Guvernul nu are posibilitatea de a le întreține[/pullquote]
Ce reprezintă Academia de Științe a Moldovei? Conform legislației, Academia de Ştiinţe a Moldovei este cel mai înalt for științific, este o instituție care se bucură de autonomie și una care se autoguvernează. Avem câteva organe colegiale. Este vorba despre Asamblee, care este constituită din membrii corespondenți ai Academiei și doctorii habilitați, aleși de către adunările doctorilor habilitați pe domenii de activitate. Juriștii își deleagă reprezentanții, economiștii la fel, medicii la fel, cei din agricultură la fel. Acest organ colegial alege președintele Academiei. La propunerea președintelui, se aleg vicepreședinţii și secretarul general, pentru a forma Consiliul Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică. Acesta este un organ colegial executiv, care de fapt administrează toate relațiile în domeniul cercetării și inovării.
Matricea Românească: Câți membri aveți?
Ion Guceac: Avem 91 de membri. Zilele acestea, va demara un concurs pentru alegerea suplimentară a membrilor corespondenți și titulari.
Matricea Românească: Din câte știu, sunt și membri din România.
Ion Guceac: Avem și membri de onoare. Recent, în 2016, acest titlu înalt l-a obținut membrul corespondent, academicianul Ion Dogaru, și președintele Academiei Române, domnul academician [Ionel] Vlad. Sunt mai mulți, ca și viceversa. Președintele Academiei, Gheorghe Duca, este membru, recent şi academicianul Toderaș a obținut titlul de membru de onoare al Academiei Române. Ne apropiem.
Matricea Românească: Dacă ne uităm în urmă cu 20-30 de ani, cum considerați că a evoluat peisajul academic și cultural din Moldova?
Ion Guceac: A evoluat simțitor. S-a eliberat de îndoctrinare excesivă, este mai multă libertate în ceea ce ţine de promovarea interesului științific. Cred că Academia de Științe a venit mai aproape de popor, de interesele contribuabilului, și are o claritate referitoare la promovarea valorilor culturale și moral-spirituale autentice.
Matricea Românească: Treceţi, vă rog, în revistă marile obiective ale Academiei pentru 2017.
Ion Guceac: La nivel de instituție, pe parcursul anului 2017, ne-am propus să reuşim să promovăm o reformă pe care nu ne-am dorit-o, dar a fost impusă de guvernare. Reforma este în domeniul administrării științei și inovării. Unii consideră că Academia ar monopoliza întreg procesul de administrare în domeniu. Se pregătește o reformă, noi participăm activ, și sperăm că vom fi în stare să convingem clasa politică asupra conținutului acestei reforme, pentru a nu pierde ceea ce am realizat la acest capitol. Este foarte ușor să distrugi ceva. Mai greu este să construiești din nou. Sunt persoane care nu privesc cu ochi buni Academia. Fac trimitere la o experiență tristă, a unor foste state socialiste, cum ar fi Georgia, Kazahstan, Tadjikistan, care au lichidat Academia de Științe, pierzând întregul potențial științific. Actualmente, restabilesc aceste instituții, dar efectiv nu au persoane, fiindcă le-au pierdut. Între timp, veriga intermediară a dispărut, și este o mare problemă. Dintotdeauna, Academiile au fost acele focare sau fortărețe care au protejat și au multiplicat eforturile în vederea conservării și promovării valorilor naționale.
[pullquote]Dintotdeauna, Academiile au fost acele focare sau fortărețe care au protejat și au multiplicat eforturile în vederea conservării și promovării valorilor naționale[/pullquote]
Matricea Românească: Evocam, împreună, momentul pe care-l sărbătorim și noi, și Dvs. în martie – legăturile instituționale cu România, editarea de opere care să cinstească acest moment. Cum se trăiește aici 27 martie? E o emoție a zilei?
Ion Guceac: Iarăşi, depinde de gradul de documentare al celor vizați în acest domeniu. Sigur că cei care cunosc particularitățile legate de acest eveniment au retrăiri sufletești mai pronunțate, mai profunde. Cei care nu s-au intersectat niciodată, nu s-au documentat și nici nu au fost educați în acest context, evident că trec fără emoții. Numărul de organizații non-guvernamentale, de activiști civici care promovează, inclusiv în stradă, acest eveniment, care îl serbează într-un anumit fel, sigur că nu rămâne fără rezonanță în conștiința socială. În plus, este vorba și despre atitudinea mass-mediei și despre suportul masiv pe care ni-l oferă partenerii noștri de peste Prut.
Matricea Românească: Vă rog să adresați un cuvânt publicului românesc, doritor de a cunoaște cultura Moldovei.
Ion Guceac:Dacă e să vorbim despre relația care nu a încetat niciodată, probabil, pe parcursul anilor, ea trebuie să dăinuie, și acest foc trebuie întreținut prin eforturile noastre comune. Sunt convins că, numai prin eforturi comune, vom ajunge la acel ideal pe care îl proslăveau poeții, pe care îl cântau în baladele lor strămoșii noștri. În acest context, îmi aduc aminte și de un cunoscut dicton din Antichitate: acta non verba. Să trecem de la vorbe, la fapte. Aceasta ar fi deviza care ne-ar ajuta foarte mult să soluționăm în sfârșit această îndepărtare care, deocamdată, persistă între noi.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Prinşi în tumultul schimbărilor care transformă tradiţia în anacronism şi obiect de deriziune, este comod să uităm rolul emblemelor naţionale în devenirea noastră. Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, Bucovina, şofer la Protecţia Copilului în viaţa de toate zilele, ne reaminteşte că de la opincă ne-am ridicat toţi, indiferent ce identitate am „încălţa” astăzi.
Apasă pentru video
“Eu am lucrat cu ani în urmă în pielărie, cizmărie, pe comandă. Am făcut școală de creație în București. M-am întors la Gura Humorului și au vrut să mă trimită ca maistru la Câmpulung Moldovenesc, unde era fabrica de încălțăminte „Montana”. Dar eu am refuzat să fac naveta. N-am vrut, pur și simplu. Și atunci, fiind școlarizat de cooperativa „Solidaritatea”, m-am angajat la Complexul Meșteșugăresc, la secția Încălțăminte Comandă. Era unul dintre cele mai renumite ateliere de încălțăminte la comandă. Veneau şefi de la București, de la Consiliile Populare, cum erau atunci, de la Suceava. Își făceau numai oamenii cu bani încălțăminte la comandă! Era la mare căutare, mai ales de Paște, când se făceau pantofi, sau de Crăciun, când se făceau cizme. Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici, modele vechi – și le dădeau la refăcut. Eu le făceam modelul din nou”, a povestit pentru Matricea Românească meşterul Ioan Hojbotă.
[pullquote]Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici, modele vechi de încălţăminte – și le dădeau la refăcut[/pullquote]
“În comunism, era o ruşine să revii la opincă”
Însă, întâlnirea lui cu opinca noastră ancestrală s-a datorat unui hazard fericit:
“Niciodată, cât am lucrat 20 de ani în pielărie și în cizmărie, nu am făcut o opincă. Noi lucram la acord individual, și concurența era după bani – care câștigă mai mult pe statul de plată. Așa era, la modul cinstit. Nu mi-a stat capul niciodată să pun mâna pe o bucată de piele, să croiesc o opincă. Era și un fel de rușine să revii la opincă, în regimul de tristă amintire…
Lucrând ulterior aici, la Protecția Copilului, o doamnă – care este şi șefa mea – a mers cu mine în parcare la Voroneț, să cumpere pentru serbare o pereche de opincuțe. Şi nu i-o plăcut nici de colo, nici de colo. Și atunci, m-am gândit să vin acasă și să îi fac. Am zis: «Doar eu în pielărie am lucrat atâția ani!». Dar nu pusesem mâna să fac ceva.
Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, lucrând în atelierul său la o opincă
Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Probabil, foarte frumoase! Oricum, erau primele, nu puteam să-mi dau seama dacă sunt frumoase. M-am dus și i-am arătat: «Uite, asta am putut să fac». S-a bucurat, a zis că sunt foarte frumoase, s-a dus și le-a arătat doamnelor, colegelor. De acolo, s-a deschis drumul meu. Oamenii, colegii m-au solicitat. Am început să fac, şi mi-am dat drumul. Lucram într-o șură la început și, după ce am văzut că am atâtea solicitări, mi-am încropit atelierul… Aici țineam tractorul, când veneam de la câmp. Tractorul l-am vândut și mi-am încropit atelierul ăsta.”
Apasă pe poze pentru mărire
Lacrimi pentru România
Cu lacrimi în ochi, meşterul bucovinean a ţinut să realizeze şi o scurtă lecţie de istorie a opincii, special prin intermediul Matricea Românească:
“E încălțămintea românului. Opinca o purtat-o omul de rând. Oamenii înstăriți purtau cizma de piele, Bilger – cizma ofițerească, specială, care are alt croi. Avea catarame, şi o deschizătură, un șliț. Era ceva boieresc. Numai băieții de bani gata, bogătanii, purtau cizma Bilger și baston – era o fudulie. Poate mai aveau și o ploscă – atunci când bogatul ieşea în sat, nu bea el cu badea Ion din sticla lui, îşi punea în ploscă!
[pullquote class=”left”]Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Nu îmi puteam da seama dacă sunt frumoase – erau primele![/pullquote]
Opinca o purtat-o omul de rând. Aici, în Bucovina, a fost influența austro-ungară, oamenii au trăit mai bine. Au purtat, în ziua de lucru, opinci de gumă, care greu se mai găsesc astăzi, şi colţuni de lână sau obială. Obiala este o bucată de pătură cu care se învelește piciorul. Spuneam că era opinca din cameră de tractor, din guma aceea, pe care purta și ciobanul, și țapinarul în pădure, și omul de rând, la munca câmpului. În sărbători, la noi, în partea Bucovinei, se purtau opinci osebite, din piele de vițel. Se luau la nunți, la hore, la baluri. În partea Regatului, unde nu a fost influența austro-ungară, se făceau opinci din piele de porc.”
Opinca, apărătoarea românului în război
Ioan Hojbotă a rememorat şi un episod din istoria familiei sale, în care opinca a jucat un rol providenţial – pentru că i-a apărat tatăl de gloanţele inamicului, în război.
“Tatăl meu mi-o povestit că, fiind recrut în Armată, o purtat opinci când s-o instruit în pre-militară, până s-o dus în război. În Armată, pe timpul războiului, s-o întâlnit cu tot felul de băieți – cum era atunci, doi de colo, doi de colo – și a găsit bucureșteni care nu știau să se încalțe cu obiele. Într-o sară, tata le-o le-o făcut demonstrație camarazilor, care apoi o fost încălțați ca lumea. Deci, s-o purtat opinca și-n Armată. Eu, făcând turism ecumenic, am găsit la Mănăstirea Râmeț din Aiud, într-o vitrină din Muzeul Mănăstirii, o opincă cazonă cu potcoavă, aşa cum se punea la bocancii cazoni. Deci era potcoava, ca să nu se roadă.”
Opinca românească merge mai departe, graţie meşterului Ioan Hojbotă, şofer în viaţa de zi cu zi
Desprinsă din matricea românească: opinca tradiţională, mereu actuală
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Despre români, se ştie că suntem un popor de ciobani care a evoluat (sau involuat) într-o naţiune de domni. E o alegorie care se explică bine în districtul financiar al oraşului (ciobanu)lui Bucur. Matricea Românească a stat de vorbă cu un cioban autentic, din moşi-strămoşi, despre problemele Mioriţei în România anului 2017. Mai jos, vă oferim un extras.
Click pentru video
Matricea Românească: Vorbiţi-ne, vă rog, despre transhumanţă. Cum se mai derulează ea astăzi?
Ciobanul Ionică Sterp (Ianoşda, judeţul Bihor): Puţini mai fac transhumanţă… Pentru că, mai demult, oamenii ştiau: plecau de la Sibiu, veneau la Bihor, plecau de la Sibiu în Tulcea sau în Bărăgan. N-aveau atâtea probleme. Acum, au venit străinii: olandezi, nemţi, italieni… Nu mai ai voie să treci! Înainte, aveai voie să treci pe oriunde. Acum, îs în stare să vină să te omoare, să îţi dea în cap! Că zice: “E pământul meu!”. Dar el e străin aici, noi suntem băştinaşi, cum s-ar spune! Te împiedică toată lumea, îs toţi contra la oaie!
[pullquote]Te împiedică toată lumea, îs toţi contra la oaie[/pullquote]
Matricea Românească: Atunci când plecaţi în transhumanţă, cum trăiţi momentul? Se leagă o relaţie specială cu mioarele?
Ciobanul Ionică Sterp: Relaţia e tot timpul. În momentul în care ai pus şaua pe măgar şi ai plecat, rămâne familia acasă, şi tu te întorci la 3 săptămâni, la o lună, pentru o zi, sau pentru o noapte, să îi vezi, şi te întorci la ele. Că nu poţi! Tot timpul eşti într-o nesiguranţă.
Încăpăţânare de berbec, dragoste de cioban: Ionică Sterp, din Ianoşda, judeţul Bihor
Niciodată nu ştii, că tu nu eşti pe hotarul tău niciodată, eşti tot străin! Niciodată nu ştii când vine un nebun, când vine oricine, să sară la tine, să îţi dea în cap. Sau te întâlneşti cu sălbăticiuni: cu ursul, cu lupul. Poţi să rămâi sărac din momentul ăla: de când ai plecat de la poartă, până te întorci, eşti tot în pericol!
[pullquote class=”left”]Singurul sprijin pe care îl avem îs mioarele şi Dumnezeu[/pullquote]
Matricea Românească: Deci singurul sprijin pe care îl aveţi sunt mioarele, nu?
Ciobanul Ionică Sterp: Singurul sprijin pe care îl avem îs mioarele şi Dumnezeu! Atâta!
Ionică Sterp mărturiseşte că păstoritul, ocupaţie milenară în România, este un mod de viaţă pentru el şi familia sa
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
La ceas aniversar, când ne pregătim să sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, dar şi un an de când proiectul nostru produce “balsam pentru sufletul românesc”, Matricea Românească vă oferă extrase dintr-o discuţie purtată la Mănăstirea Putna, loc binecuvântat de geniul a doi mari români: Ştefan cel Mare, geniul politic, şi Mihai Eminescu, geniul poetic. De hotărârea de oţel a primului, şi de simţirea celuilalt, avem, noi românii, nevoie pentru a deveni ceea ce ne este hărăzit a fi. Nota bene, pentru un potenţial proiect de ţară: 3.4 milioane de români, adică 17% din populaţia ţării, au plecat pe meleaguri străine. Ar fi momentul să ne întrebăm, cu onestitate, de ce.
Umbra marelui Eminescu la Putna
Matricea Românească: Părinte, cum şi-l aduce aminte Mănăstirea Putna pe Mihai Eminescu?
Părintele Alexie Cojocaru: Hai să vă dau un exemplu. Turnul de la intrare a fost construit de către Mitropolitul Iacob în 1757, însă astăzi este numit Turnul Eminescu. De ce? Pentru că, în noaptea de 15 spre 16 august 1871, marele nostru poet a dormit acolo. El a fost organizatorul şi creierul întregii Serbări (la care s-au sărbătorit 400 de ani de la ctitorirea Mănăstirii, n.r.). Şi s-a ocupat nu doar cu punerea în rânduială a discursurilor, ci şi cu cazarea invitaţilor.
Există mai multe documente ale Serbării, memorii, şi unul dintre ele aminteşte cum Eminescu, în seara respectivă, târziu, după ce i-a cazat pe toţi, el însuşi a rămas fără loc unde să-şi plece capul. Văzând deci un călugăr coborând din acel turn, cu o sarcină de fân în braţe, l-a întrebat dacă ar putea să rămână acolo peste noapte. I s-a dat voie, şi a dormit acolo. El şi încă doi prieteni au mas în turnul lui Iacob Putneanul. Iar de atunci până astăzi, în amintirea acelei nopţi, turnul îi poartă numele marelui nostru poet naţional.
[pullquote] Eminescu, în seara respectivă, târziu, după ce i-a cazat pe toţi, el însuşi a rămas fără loc unde să-şi plece capul [/pullquote]
O vreme, acolo a fost un Muzeu, în care erau depuse darurile făcute Mănăstirii Putna de către Societatea Junimea. Iar în Muzeu se păstrează urna din argint care a fost aşezată de către Mihai Eminescu pe mormântul lui Ştefan cel Mare, cu pământ din toate ţinuturile româneşti.
Ştefan cel Mare a fost un punct de sprijin, în momentele grele. Să ne amintim de Doina lui Eminescu, care a fost compusă, pare-se, atunci, la dezvelirea bustului lui Ştefan cel Mare din Iaşi, din faţa Palatului Culturii. În momentele respective – când graniţele ţării erau schimbate, când, aşa cum spunea Eminescu, românul era străin în ţara lui, adică vrea să zică, în oraşe, cel puţin, elementul alogen, străin, era preponderent, şi românii nu aveau acces la resurse, când pământul ţării era arendat la străini şamd. – practic, românul era nu doar străin, dar era şi slugă în ţara lui, căci stăpânii lui erau străinii. Ei bine, în momentele acelea, amintirea lui Ştefan cel Mare era ca un balsam pentru sufletul românesc, şi nădejde. Era amintirea unui domn care aducea nădejde.
Doina lui Mihai Eminescu
În acea Doină a sa, după ce descrie toate problemele societăţii de atunci, spune Eminescu:
De la Turnu-n Dorohoi Curg duşmanii în puhoi Şi s-aşează pe la noi; Şi cum vin cu drum de fier Toate cântecele pier, Zboară păsările toate De neagra străinătate;
Şi mai aminteşte şi de defrişările care se făceau atunci:
Îşi dezbracă ţara sânul, Codrul – frate cu românul – De secure se tot pleacă Şi izvoarele îi seacă – Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii, Mâncă-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia, Şi neamul nemernicia!
Dar, la sfârşit, Eminescu îşi termină Doina într-o notă optimistă. Însă acest optimism se bazează tocmai pe ceva concret. Pe credinţa lui că Ştefan cel Mare este viu şi că, de acolo de unde este, îşi va ajuta neamul ca în cele din urmă să se elibereze. Şi încheie cam aşa:
Ştefane, Măria ta, Tu la Putna nu mai sta, Las’ arhimandritului Toată grija schitului, Lasă grija sfinţilor În sama părinţilor, Clopotele să le tragă Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, Doar s-a-ndura Dumnezeu, Ca să-ţi mântui neamul tău! Tu te-nalţă din mormânt, Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând. De-i suna din corn o dată, Ai s-aduni Moldova toată, De-i suna de două ori, Îţi vin codri-n ajutor, De-i suna a treia oară Toţi duşmanii or să piară Din hotară în hotară – Îndrăgi-i-ar ciorile Şi spânzurătorile!
Eminescu a fost foarte, foarte ataşat de istorie. La deschiderea cursurilor la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu a spus un lucru foarte profund: că istoria este întâia carte a unei naţii. Ea ne învaţă ce am făcut, şi ne învaţă, mai ales, ceea ce avem de făcut. Şi observăm că marile civilizaţii sunt acelea care au avut o tradiţie, care au avut o istorie lungă în care au acumulat experienţă, şi la un moment dat au trăit din experienţa respectivă, au ştiut să se orienteze. Au ştiut în ce punct sunt, au ştiut ce au făcut şi, în continuare, ce au de făcut.
[pullquote class=”left”]La deschiderea cursurilor la Academia Mihăileană din Iaşi, Kogălniceanu a spus un lucru foarte profund: că istoria este întâia carte a unei naţii. Ea ne învaţă ce am făcut, şi ne învaţă, mai ales, ceea ce avem de făcut[/pullquote]
Este foarte important să ştii ceea ce ai de făcut. În momentul în care nu ştii ce ai de făcut, ceea ce faci este posibil să fie greşit, sau să fie într-o direcţie greşită, sau să faci lucrurile cu jumătate de măsură. Şi mai există şi acea relaxare sufletească: altfel lucrezi când ştii exact unde trebuie să mergi şi ce trebuie să faci, decât atunci când nu ştii exact ce trebuie să faci mai departe. Sau să faci – nu următorul pas, ci următorul după aceea!
Eminescu a avut acest atu, că el a cunoscut istoria, şi lucrul se vede din viziunile pe care el le-a avut – corecte, fireşte – şi din publicistica lui. El a înţeles că progresul naţiei nu poate fi decât atunci când oamenii sunt uniţi în jurul ţării lor. De aceea, şi astăzi este actual, şi Ştefan cel Mare, şi Mihai Eminescu. Observăm că nu este o soluţie migraţia: oamenii merg acolo, dar nu sunt trataţi de la egal la egal de către cei de acolo, sunt văzuţi ca nişte venetici. Sunt diferenţe mari, culturale, religioase, între ei şi occidentali. Pe termen lung, tot renaşterea ţării este cea mai bună soluţie pentru noi: ca omul să rămână, să aibă aici tot ce îi trebuie, să aibă un loc de muncă aici în ţara lui, să trăiască în mediul lui în care s-a născut, să îşi crească familia aici.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Probabil mii de elevi români au trecut în ultimii 25 de ani prin mâna lui Carmen Bodiu, profesorul de Limba Română cu care Matricea Românească a stat de vorbă la Oradea. Pentru directorul Casei Corpului Didactic Bihor, cultura în România înseamnă educaţie, iar profesorul limbii materne este cel mai important apărător de identitate naţională. Măriei sale, Dascălul, îi dedică şi MR „prima pagină”, la început de an şcolar.
Matricea Românească: În primul rând, vă voi ruga să vă prezentaţi pentru publicul nostru. În al doilea rând, o să vă întreb la ce v-ați gândit când ați auzit despre Matricea Românească?
Carmen Bodiu: Sunt profesor de Limba Română de 25 de ani, iar de 5 ani sunt Director al Casei Corpului Didactic a judeţului Bihor, o instituție care are obiect de activitate formarea și dezvoltarea profesională a cadrelor didactice din învățământul preuniversitar. Mă bucură orice inițiativă de promovare a culturii naționale. Sunt om de educație, cred că educația înseamnă cultură, cultura înseamnă cunoaștere, cultura înseamnă să fii om – și ar trebui ca aceste eforturi de promovare, de redescoperire a culturii naționale să fie o preocupare constantă în rândul cadrelor didactice din sistemul preuniversitar, și nu numai. Dar spun preuniversitar, pentru că în liceu se pun bazele culturii generale pentru tinerele generații.
Matricea Românească: Cum educăm și cum întreținem dragostea elevilor pentru cultura națională, pentru identitatea lor?
Carmen Bodiu: Metodele sunt multe, sunt variate, sunt complexe și sunt la îndemâna noastră. Avem, față de vremurile trecute, pedagogia audio-vizualului. Putem să le proiectăm filme, putem să le aducem tot felul de texte, putem să le oferim informații prin care să le stârnim interesul pentru lectură. Solomon Marcus spunea că educația înseamnă spectacol. Înseamnă spectacol, în condițiile în care concurăm mereu cu tehnologia modernă și trebuie să le oferim elevilor mai mult, astfel încât să îi convingem să iubească cultura. Metodele pentru a-i apropia de cultură sunt la îndemâna noastră, trebuie să le descoperim la clasă și să le aplicăm în procesul de predare.
Matricea Românească: Pentru dumneavoastră, ce înseamnă să fii dascăl?
Carmen Bodiu: A fi dascăl e cea mai nobilă și cea mai onorantă profesie din câte există. Şi spun asta cu toată convingerea. Eu nu mă regăsesc în alţi termeni, străini, ce descriu profesorul. Când spun dascăl, spun un întreg șir de înaintași iluștri, spun cultură, spun spiritualitate românească.
Matricea Românească: Tudor Gheorghe ne-a spus, în cadrul unei discuţii, „Pentru mine, un gest patriotic este să știi să reciți bine Miorița.” Cum interpretați vorbele sale? Sau poate o poezie de Coșbuc, sau poate o poezie de Arghezi…
Carmen Bodiu: Sau o poezie de Eminescu, de ce nu? Din păcate, elevii din ziua de azi, din cauza acelei simplificări a programelor despre care vorbeam înainte, nu știu dacă o să mai poată recita aceste versuri, chiar din Miorița sau chiar din Eminescu. Poate că vor mai fi doritori, poate că se mai găsesc profesori care, în detrimentul elementelor de structură, vor pune accentul pe cunoașterea de ansamblu, pe o viziune, pe ce înseamnă specificul literaturii. Pentru că, de multe ori, din pricina elementelor structurale, a conceptelor operaționale pe care trebuie elevul să le însușească, uităm esența, uităm să le transmitem plăcerea, iubirea… acel nivel de înțelegere subiectivă care îl apropie pe elev de literatură, nu acele concepte pe care el trebuie să le stăpânească și să le utilizeze. Da, bineînțeles, acelea sunt niște instrumente de care are nevoie pentru a comunica eficient, pentru a construi, pentru a recepta tipuri diferite de texte, mesaje, dar când vorbim de literatură, vorbim despre cultura română.
Am fost neplăcut surprinsă să observ o recomandare a unor programe, care spunea că, în lipsa unor exemple de concepte operaționale din literatura noastră, putem să apelăm și la literatura universală. Nu contest importanța literaturii universale, dar în primul rând să accentuăm literatura națională în contextul universalității. Nu putem intra în patrimoniul universal de valori decât cu pașaportul nostru național literar!
Cum trebuie să citim Mioriţa
Matricea Românească: Fiindcă vorbeam despre identitate, și o temă critică este tocmai erodarea acestei identităţi, vă vizităm după ce am realizat un reportaj, la o stână de aici, din Crişana. Dumneavoastră, ca profesor de Limba Română, cum înțelegeți Miorița și cum îi transmiteți mesajul?
Carmen Bodiu:Miorița! Știți, se spune că fiecare literatură are o hartă a ei, are câteva elemente de bază de la care pornește sau care o definesc. Ei, Miorița este această hartă a literaturii noastre, e matricea. Miorița e filosofie de viață, e specificul nostru național, e punct de plecare pentru literatura noastră, Miorița e un mit, adică prelungirea unui popor care nu vrea să moară.
Matricea Românească: De ce credeți că a fost interpretată ca fatalism? E o lectură superficială?
Carmen Bodiu: Da, e o lectură superficială în această resemnare – nicidecum nu am să accept termenul de abandonare -, în această seninătate a omului în fața morții. Mioriţa înseamnă un nivel superior de înțelegere a destinului, în nici un caz fatalism, și în nici un caz abandonare.
Pentru profesorul de Limba Română Carmen Bodiu, cărţile „sunt punct de sprijin în veșnica alunecare a lumii”
Matricea Românească: Cum credeți că putem ajuta românii din diaspora își păstreze limba?
Carmen Bodiu: Aici, un rol foarte important îl au părinții. Bineînțeles că la școală se va vorbi limba ţării adoptive, dar acasă, părintele ar trebui să vorbească în limba nativă, care este a doua mamă, este cea care îl ține până la urmă în orice loc al lumii. E o bucurie, e o sărbătoare a sufletului de câte ori auzi, în străinătate, vorbindu-se curat în graiul românesc.
Matricea Românească: Am auzit aici în Crișana, câteva expresii foarte frumoase. Aveți una preferată, pe care o utilizați în mod curent sau le-o dați ca exemplu copiilor la clasă?
Carmen Bodiu: Unul dintre cuvintele mele preferate este dor, care face parte din seria cuvintelor intraductibile: dor, jale. Fiecare popor are cuvintele care îl definesc ca simțire. Cred că dor este unul dintre cuvintele care ne definesc pe noi, românii. Și, pentru a le transmite elevilor această sărbătoare a simțirii, le recit un catren dintr-o poezie a lui Lucian Blaga, un alt autor al meu de suflet.
Poezia este așa:
Lucruri suntem, ce poartă în ele, Gânduri ca pietrele, uneori stele, Şi totdeauna Un dor.
Cred că mă definesc aceste versuri.
Matricea Românească: Discutam cu Grigore Leșe, și îl întrebam dacă, după 1989, s-a schimbat ceva în structura spirituală a românului. Şi mi-a dat un răspuns oarecum frapant: „Nu, sau nu s-a schimbat atât de mult încât să se vadă”. Dumneavoastră – pentru că, iată, activitatea didactică vi se confundă cu perioada post-decembristă – ați observat la noi o schimbare de structură spirituală, morală? Suntem diferiți față de cum eram?
Carmen Bodiu: Da! Oamenii conjugă mai des verbul «a avea», decât verbul «a fi»! Am apelat la o exprimare destul de laconică, dar cred că suficient de expresivă ca mesaj. Da, oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi». Tot ce am discutat înainte, vizavi de ce se întâmplă şi în educație, acea simplificare a programelor, acele schimbări care se petrec în majoritatea domeniilor, înseamnă accentuarea laturii materiale a vieții, a lucrurilor, și estomparea laturii spirituale, din păcate. De aceea vă spuneam că am rămas profund impresionată de orașul Iași. Acolo, există un nivel de vibrație foarte ridicat, un nivel de vibrație pe care l-a perceput Sabin Bălașa, pictorul care a pictat frescele de la Universitatea ieşeană.
Ulterior am văzut o altă frescă, „Nunta cosmică”, la un hotel din Capitală. Sabin Bălașa spunea, la un moment dat, într-un interviu, că are convingerea că Iașiul ar putea să devină unul din centrele de redeșteptare spirituală ale lumii. Spunea, despre „Galaxia iubirii”, că prin această frescă a înscris Iașiul în circuitul marilor metropole ale lumii. Şi îşi exprima convingerea că această lucrare e comparabilă cu Capela Sixtină.
Un catren din Lucian Blaga
Matricea Românească: Ca profesor de Română, vă simțiți, în contextul popularităţii mari a limbilor străine, un port-stindard de identitate? Profesorul de română e un personaj solitar, e un personaj optimist, e un personaj care e conștient de misiunea lui?
Carmen Bodiu: E un personaj vertical, cu tot ceea ce înseamnă el. Şi când spun tot ceea ce înseamnă el, mă refer la profesia pe care și-a ales-o și cu care se identifică. Și atunci, dacă ți-ai însușit și dacă îți exprimi această verticalitate, bineînțeles că ești un pilon, un stâlp de susținere a autenticității, a identității şi specificului național, un personaj fundamental pentru cultura românească. Asta nu înseamnă că nu colaborăm în ariile curiculare, că nu avem proiecte în care se interferează lucrurile, dar fiecare este stăpân pe domeniul lui. Și vă spun ceva: profesorul de Limba Română, mai mult decât oricare alt cadru didactic, e un apărător al identității naționale. Dacă nu simte așa, înseamnă că nu și-a găsit vocația, nu și-a îndeplinit menirea.
Matricea Românească: Vorbeați despre cărți și ați folosit o sintagmă foarte frumoasă.
Carmen Bodiu: Da: cărţile sunt punct de sprijin în veșnica alunecare a lumii.
Matricea Românească: Vi se pare că alunecăm din ce în ce mai mult?
Carmen Bodiu: Bineînțeles că aspectul era unul conotativ. Această perioadă de tranziție presupune o anumită dispută a valorilor. Lucrurile își caută matca – pentru că există un mecanism în a cărui evoluție se răstoarnă -, se pun sub semnul întrebării, se probează. Până și educația nu este decât o punere mereu sub semnul întrebării. Dacă nu vom căuta mereu, nu ne vom ridica la gradul de ființe umane. Suntem veșnici căutători ai pietrei filosofale. Vorbeam despre educația permanentă, și spuneam că aceasta nu e nici o noutate. Da, s-a concretizat în cadrul Strategiei de la Lisabona prin sintagma „învățare pe tot parcursul vieții”. Dar omul, prin natura lui, este o ființă care învață, care se autodepășește, care trebuie să se perfecționeze cât trăiește.
Matricea Românească: Sunteți de acord, cum spunem noi creștinii, că lumea s-a născut din Cuvânt – și că, numind un lucru, îi dai viață?
Carmen Bodiu: Da, Cuvântul este un demiurg, e un creator de universuri în devenire, Cuvântul clădește în toate dimensiunile – și în cea materială, și în cea spirituală -, și în toate tainele cerești.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Carmen Bodiu este profesor de Limba şi Literatura Română şi director, Casa Corpului Didactic a judeţului Bihor. Cu ea, Matricea Românească a discutat la Oradea despre starea limbii noastre, despre cum ne “rost(u)im” viaţa ca români, despre marii noştri oameni de cultură, şi despre misiunea dascălului în societatea românească. Interviul integral, în curând pe www.matricea.ro.
Întrebată de către Matricea Românească dacă împărtăşeşte opinia artistului Grigore Leşe, care ne-a declarat că “după 1989, nu s-a schimbat mare lucru în structura spirituală a poporului român”, profesorul Carmen Bodiu a surprins, cu emoţie şi mâhnire în glas, o schimbare fundamentală, de discurs existenţial, a românilor.
Aşa cum îi şade bine unui profesor de Limba şi Literatura Română, cea care este dascăl de 25 de ani (!) a formulat schimbarea de paradigmă din existenţa românilor printr-o superbă subtilitate lingvistică.
Matricea Românească: Observaţi o schimbare în structura noastră morală post-decembristă? Suntem diferiţi de cum eram?
[pullquote]Ce cred că s-a schimbat în mentalitatea noastră, a românilor, după Revoluţia din 1989? Oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi»[/pullquote]
Prof. Carmen Bodiu: Da, oamenii conjugă mai des verbul «a avea», decât verbul «a fi»! Am apelat la o exprimare destul de laconică, dar cred că suficient de expresivă ca mesaj. Da, oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi».
Tot ce am discutat înainte, vizavi de ce se întâmplă şi în educație, acea simplificare a programelor, acele schimbări care se petrec în majoritatea domeniilor, înseamnă accentuarea laturii materiale a vieții, a lucrurilor, și estomparea laturii spirituale, din păcate. De aceea vă spuneam, că am rămas profund impresionată de orașul Iași – acolo există un nivel de vibrație foarte ridicat, un nivel de vibrație pe care l-a perceput Sabin Bălașa, pictorul care a pictat frescele de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Frumuseţea geniului e că respinge, organic, complicaţia şi operează cu esenţialul. Tocmai de aceea, Bojdeuca din Ţicău, prima casă memorială a ţării, locul unde marii Creangă şi Eminescu discutau “câte-n lună şi-n stele”, continuă să predea o lecţie de frumoasă simplitate, ce concentrează chintesenţa spiritului românesc. Aşa cum Mântuitorul s-a născut într-o iesle modestă, şi nu într-o clinică privată, nici cultura română nu s-a născut în «lounge», ci în cerdac, contemplând luceferii.
Vezi video: Lecţia de simplitate a marelui Ion Creangă
“Vă invit la un experiment: când intri în Bojdeucă, se pare că este mai rece. Dar, dacă stai puţin, devine atât de caldă şi de intimă, încât te prinde. Credeţi că Ion Creangă s-ar fi gândit să rămână până la sfârşitul vieţii într-o bojdeucă neprimitoare?”, ne spune Valentin Talpalaru, scriitor, muzeograf la faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi).
“Creangă chiar îi scrie, la un moment dat, lui Titu Maiorescu: «Locuiesc într-o căsuţă, dacă se poate numi căsuţă, o bojdeucă bântuită». Dar uite că a rămas! Şi i-au fost dragi – locurile astea i-au fost la fel de dragi ca locurile din Humuleşti, de care discută cu atâta patimă, pe care le evocă cu atâta patos.”
Faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi), a lui Ion Creangă, unde marele povestitor l-a avut ca oaspete inclusiv pe prietenul Mihai Eminescu
Omul de litere crede că spiritul lui Creangă era incompatibil cu o viaţă de lux, iar traiul său modest, dar sănătos, ar trebui să ne servească drept model, azi.
“Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie! Din copilărie a ieşit, în copilărie a intrat prin scris. E un cerc rotund…”
Scriitorul Valentin Talpalaru, muzeograf la Bojdeuca din Ţicău
Iezii lui Creangă, aşteptându-şi cuminţi vizitatorii
[pullquote]Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie[/pullquote]
Şi pentru că marele povestitor a fost totodată un pedagog ce a marcat educaţia românească de secol XIX şi nu numai, Talpalaru consideră că viaţa lui Creangă ne învaţă încă un lucru: puterea valorilor dobândite în familie.
“Creangă este unul dintre marii noştri pedagogi, autor şi co-autor de manuale, un tip care a înviorat învăţământul. De fapt, cred că asta a fost scânteia care s-a aprins între el şi mult mai tânărul Eminescu, „fratele” Mihai, pe atunci revizor.
Iarăşi ne întoarcem la matrice, pentru că matricea înseamnă învăţământ. Înseamnă aşezarea în limitele normale a gândirii, a vorbelor, a discursului… şi toate celelalte care ţin de zona aceasta.
Vedeţi Dvs., toată lumea aruncă în spinarea învăţământului dezavantajele care se întâmplă, rateurile, eşecurile copiilor. Uită însă ceva: dar părintele, dar tatăl, dar mama, ei ce fac? Creangă de unde a cules esenţa? A fost educat în familie. Şcoala adaugă un plus de instrucţiune. Mai adaugă ceva la etică, la morală, la alte lucruri. Dar esenţa este acolo.
[pullquote class=”left”]De unde a cules Creangă esenţa? A fost educat în familie. Şcoala doar adaugă un plus de instrucţiune[/pullquote]
El de acolo şi-a luat bunul-simţ. El a trăit la Bojdeucă la fel de simplu cum a trăit la Humuleşti: mânca la fel, se îmbrăca la fel, avea aceleaşi obiceiuri… De ce? Educaţia. Şi a simţit că aceea i se potriveşte lui.”
Modestie, simplitate şi “şapte ani de-acasă”: învăţături pe care genialul Ion Creangă ni le predă peste timp. Sau, aşa cum spunea “bădia Mihai”, vecinul său de bojdeucă în acele nopţi albe de la 1876: „Geniul, în zdrenţe sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne”.
Un copac cu „flori” tricolore, în curtea casei lui Ion Creangă din Ţicău, Iaşi
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Vezi video: Un rus loial României – lipoveanul Paul Condrat
Se spune că, atunci când pescarii din Jurilovca (sat în care măgarii erau animalele de povară) şi cei din Sarichioi (cunoscuţi pentru cai) se întâlneau pe mare, primii nechezau, iar ultimii răgeau. Despre această frumoasă poveste, şi multe altele, Matricea Românească a discutat, într-un interviu extins, cu Paul Condrat din Jurilovca (judeţul Tulcea). De formaţie istoric, Paul se descrie “rus cu sufletul, însă un cetățean român care-și iubește țara. Consider că sunt din tabăra celor care cred că România poate foarte mult – și merită mult!”
Matricea Românească: Pentru început, te rog să te prezinți în câteva cuvinte.
Paul Condrat: Sunt lipovean din Jurilovca, născut și trăit aici cea mai mare parte a vieții. Sunt absolvent de Istorie. De mai bine 10 ani, mai exact din 2005, am lucrat în administrația publică locală, dar într-un proiect atipic, unul ce a vizat dezvoltarea comunitară, un proiect național. Era despre economia bazată pe cunoaștere, și a adus internetul în vreo 500 de comune din țară. Eu am fost coordonator local.
Matricea Românească: Vorbește-ne, te rog, despre istoria localității tale.
Paul Condrat: Ar trebui să începem cu originea lipovenilor. Ei sunt, din punct de vedere etnic, ruși, iar din punct de vedere confesional sunt staroveri sau ortodocși de rit vechi. Starover înseamnă credință veche, starobreadţî înseamnă adevărata credință. Totul a început pe la mijlocul secolului XVII, când în Rusia are loc o reformă a cultului Bisericii Ruse. Această reformă a fost inițiată de autoritatea politică, de către țar. Scopul a fost alinierea cultului Bisericii Ortodoxe Ruse la restul ortodoxiei. Iniţiator a fost tatăl lui Petru I cel Mare, Alexei. Este momentul în care Rusia începe să crească, să devină Imperiu, eventual un imperiu pan-ortodox, şi atunci aveau nevoie de eliminarea diferențelor dintre cultul Bisericii Ruse și restul ortodoxiei. Această reformă a cultului a avut printre rezultate – și poate cel mai important – scindarea societății ruse în nikonieni (Nikon a fost Patriarhul Bisericii Ruse la momentul demarării acestei reforme), cei care au acceptat reforma şi ţineau de Biserica oficială, și staroveri sau starobreadţî, cum se numeau ei înşişi, sau numiți de biserica oficială, raskolniki – eretici, cei care au refuzat reforma.
După 1668, se accentuează prigoana împotriva lor și astfel sunt nevoiți să iasă de sub autoritatea țarului și a Bisericii Ruse. Se pare că a fost o migrație în etape. Aceste grupuri mai mici căutau să iasă în afara autorităţii ţarului şi a Bisericii, însă momentul coincide și cu extinderea Imperiului, astfel că nu apucau – cum zice un lingvist român – să se așeze bine, că venea țarul peste ei. A fost migrație radială, pe trei direcții principale – spre Răsărit, spre Siberia; spre Apus – se pare că au ajuns până în Polonia; respectiv spre Sud, inițial la cazacii nekrasovţi, cazacii de pe Don, şi apoi la gurile Dunării – Sudul Basarabiei și, conform informațiilor documentare, se pare că în Dobrogea și în Deltă, ceva mai târziu.
[pullquote]Nu apucau – cum zice un lingvist român – să se așeze bine, că venea țarul peste ei[/pullquote]
Prima mențiune a unei populații de staroveri o avem de pe la jumătatea secolului XVIII – în 1754, dacă nu mă înşel, în Sarichioi e menționată existența staroverilor, a populației ruse de rit vechi. Asta ar fi, foarte pe scurt, originea lipovenilor. Jurilovca a fost întemeiată, se pare – o spun autori în diverse studii, M.D. Ionescu ar fi de menţionat – în pragul veacului XIX. Prima mențiune documentară o avem de la 1815. E atât un document din pisania Bisericii, dar făcută pe hârtie, un document din arhivele tulcene și – cel mai interesant – o așa-zisă notiță de margine, pe verso-ul unei scrisori comerciale. Doi lipoveni din Jurilovca probabil au dezbătut și au și notat etapele principale în dezvoltarea satului.
Matricea Românească: La momentul acela, Dobrogea nu aparținea de România.
Paul Condrat: Da, Dobrogea era teritoriul Imperiului Otoman. De altfel, în această pisanie din Biserică sunt menţionaţi prigonitorii lipovenilor, staroverilor, respectiv Alexei și Petru. Și se spune în continuare că s-au instalat în Jurilovca, provincie otomană la momentul respectiv, în preajma satului Caramanchioi – existent la momentul respectiv, actuala Sălcioara – și a satului Pașacâșla, actuala Vişina.
Român între ruşii lipoveni, şi rus între români: istoricul Paul Condrat din Jurilovca, judeţul Tulcea, Dobrogea
Matricea Românească: După 1878 și alipirea Dobrogei la România, cum au resimțit cei de aici, din Jurilovca, tranziția? S-au identificat cu noua formațiune statală – pentru că, și pentru ei, identitatea se formase de foarte puțin timp, de două generaţii?
Paul Condrat: Parafrazând un istoric român – cred că Iorga a spus: „Eu sunt naționalist român patriot”, eu sunt rus – român patriot. Dar, un istoric trebuie să fie obiectiv. Autoritățile române nu au tratat întotdeauna bine lipovenii – şi probabil nu numai ei, și populațiile de alte etnii din Dobrogea au avut numeroase situații când au fost tratați ca cetățeni de rangul doi. E drept că Statul român urmărea, pe de o parte, popularea Dobrogei și schimbarea componenţei etnice, pentru că era un teritoriu nou. De fapt, în Dobrogea, populația românească era mult sub 50%, la momentul 1878, românii fiind așezați în satele româneşti – cu tradiţie, de altfel, dobrogene -, cele mai multe de-a lungul Dunării, în Lunca Dunării.
Apoi, mai ales după Revoluția bolșevică din 1917, lipovenii au fost considerați bolșevici și monitorizați cu mare atenție. O referință foarte interesantă am găsit în arhivele tulcene – prin 1918-19, în contextul în care în toată țara are loc o efervescență a mișcării socialiste, la o percheziţie la un locuitor din Jurilovca au fost găsite și… ruble bolșevice! Din punctul de vedere al autorităților, asta constituia o dovadă a legăturilor cu bolșevicii. Or, de fapt, acele ruble bolșevice probabil proveneau de la ultimele expediții comerciale ale pescarilor lipoveni din Jurilovca, la Odessa.
[pullquote class =”left”]Autoritățile române nu au tratat întotdeauna bine lipovenii. Au fost numeroase situații când aceştia au fost tratați ca cetățeni de rangul doi. După Revoluția bolșevică din 1917, lipovenii au fost considerați bolșevici și monitorizați cu atenție[/pullquote]
Aceste expediții comerciale la Odessa și la Varna erau o tradiţie. Cei mai gospodari pescari mergeau cu chefal afumat în cele două orașe, îl vindeau… Cumpărau diverse mărfuri industriale, unelte de pescuit, mărfuri de uz casnic. Or, autoritățile au considerat că rublele bolșevice sunt o dovadă a legăturilor subversive cu autoritățile bolșevice!
Un bătrân din sat mi-a povestit ultima – spunea el – astfel de expediție, în care a fost și o mică confruntare între pescarii din Jurilovca și autoritățile bolșevice sau partizan-bolșevice din Odessa, din care abia au reușit să scape. Au reușit, totuși.
Matricea Românească: Cum au trăit jurilovcanii cele două Războaie Mondiale, dar și instaurarea comunismului?
Paul Condrat: Avem destul de puține informații din Primul Război Mondial. În al Doilea Război Mondial, Statul român a evitat să folosească soldații ruși lipoveni în calitate de combatanți. Cei mai mulți au făcut servicii auxiliare în spatele frontului, pentru că autoritățile nu au avut încredere în ei. Dar au fost și lipoveni care au ajuns până la Stalingrad, au făcut și prizonierat. După război, venirea regimului comunist, într-o primă etapă… sigur, afinitatea de limbă, de cultură le-a adus ceva avantaje, mai ales unui grup restrâns, care a obținut și funcții pentru o anumită perioadă. S-a făcut şcoală în limbă rusă, deși nu a fost considerat – culmea – chiar un avantaj.
Cei care au prins perioada în care au făcut școală în limba rusă mi-au povestit că, de fapt, asta a întărit izolarea față de societatea românească. Pentru că terminau o școală în limba rusă, știau româna foarte rău, și nu prea își puteau continua studiile la o școală românească.
Din punct de vedere economic, a fost mult mai bine, cel puțin în primii ani ai regimului comunist. Până în anii ’80, a fost destul de bine, pentru că Statul – în comparație cu alte zone, poate -, prin întreprinderea piscicolă locală a adus un alt tip de abordare a muncii, un alt tip de relații de muncă. Nu orice pescar din Jurilovca își permitea, în perioada interbelică, și înainte, să aibă o barcă, un năvod, unelte pescărești. Or, acum Statul punea la dispoziție toate astea, și pescarii erau plătiți în acord global, iar pentru că era pește foarte mult, aveau venituri frumușele, în comparație cu alte zone ale țării. Până în anii ’80, când au început să se strice lucrurile – deși prindeau pește, nu mai exista desfacere, și a început să scadă puţin calitatea vieții. Este însă o vorbă locală: „Dacă are balta pește, nu murim de foame!”
Vezi video: Despre începuturile lipovenilor în România
Matricea Românească: În ziua de astăzi, cum trăiește Jurilovca? Și cum se vede România de aici? Mi-ai spus că ești un rus român patriot. Te voi ruga să dezvolţi ce înţelegi prin asta.
Paul Condrat: Sunt rus cu sufletul, însă sunt un cetățean român care-și iubește țara. Consider că sunt din tabăra celor care cred că România poate foarte mult – și merită mult! Sigur, e foarte mult de lucru la asta, dar depinde de fiecare dintre noi să o ducem cu toții mai bine. Tot dăm vina pe clasa politică… Sigur, sunt vinovați, dar e discuție generală în societatea românească: „Clasa politică e vinovată!”. Totuși, clasa politică noi o promovăm.
[pullquote]Şcoala în limba rusă, făcută de către lipoveni, a întărit izolarea față de societatea românească. Pentru că ştiau româna foarte rău, și nu prea își puteau continua studiile la o școală românească[/pullquote]
Matricea Românească: Voi, ca lipoveni, ce părere aveți despre rusofobia care există în România?
Paul Condrat: Culmea e că nu prea avem dezbateri de genul acesta!
Matricea Românească: Dar tu, personal, cum vezi faptul că există o teamă viscerală față de Rusia?
Paul Condrat: Există tradiție în asta! (râde) Statul rus, autoritățile ruse nu au adus niciodată bine în România. Însă, noi, localnicii, lipovenii… Cei mai mulţi, da, eventual îl admirăm pe Putin pentru anumite atitudini, dar sigur, teama aceasta destul de accentuată în societatea românească, de amenințare a Rusiei, are justificare, totuşi. Suntem la mijlocul jocului politic între Marile Puteri.
Matricea Românească: Crezi că ar fi fost necesară dezvoltarea unei alte relaţii cu Rusia, după 1990?
Paul Condrat: Aici a fost pe de o parte greșeala clasei politice, pe de altă parte, teama de Imperiul Rus. La începutul anilor ’90, da, ar fi trebuit, poate, consolidate legăturile economice cu Rusia și, mai mult decât atât, cred că s-ar fi putut specula asta foarte bine în negocierile pentru aderarea în Uniunea Europeană. Probabil că am fi obținut mult mai mult, dacă aveam relații mai strânse cu Rusia.
Suspină lotca: din 500 de pescari, câţi avea Jurilovca acum 10 ani, au mai rămas doar 30
Matricea Românească: Dacă ar fi să descrii profilul locuitorilor din Jurilovca, ce-ai spune că vă caracterizează? Ocupația de bază, pe lângă – mai nou – turism, este în mod tradiţional pescuitul.
Paul Condrat: Despre ocupația de bază, pescuitul, nu prea mai putem vorbi. Acum 10 ani erau 500 de pescari în Jurilovca, acum mai sunt 30. E drept că încă vreo 50, poate 100, pescuiesc în apele Scoției sau ale Irlandei. Au rămas în domeniu. Lucrează câte două luni, mai vin pe acasă…
Matricea Românească: Cum vezi scăderea aceasta dramatică, de la 500 la 30, în 10 ani?
Paul Condrat: E [cauzată de] lipsa resursei piscicole. Asta s-a mai întâmplat și la sfârșitul secolului XIX. [Grigore] Antipa și M.D. Ionescu, pe care l-am amintit mai devreme, spuneau că locuitorii satelor din Jurilovca și Sarichioi sunt pe cale să devină agricultori, pentru că dispăruse peștele. E drept că, drept urmare a demersurilor lui Antipa, au fost luate o serie de măsuri care au avut ca rezultat creșterea populației piscicole din Razim. E posibil și acum, dar trebuie să fie voință.
[pullquote class=”left”]Este o vorbă locală în Jurilovca: „Dacă are balta pește, nu murim de foame!”[/pullquote]
Matricea Românească: Mai există voință din partea celor de aici să-și reia ocupația?
Paul Condrat: Bună întrebare! Nu știu. Mai degrabă, nu. Dar, iar, e tendința generală în toată țara. Tinerii se duc la oraș.
Matricea Românească: Înțeleg că aici, în comunitate, există un loc pentru bătrânele singure, amplasament susținut de către comunitate. De unde vine grija aceasta pentru bătrâni?
Paul Condrat: Acesta e un aşezământ social tradițional, de protecție socială. “Schit” îi spune, deși nu este un așezământ monahal. E specific lipovenilor. Se pare și în celelalte sate – cel puțin în două, în afară de Jurilovca, la Sarichioi și la Carcaliu – au existat astfel de schituri. Acum, în Jurilovca mai sunt câteva pensionare ce locuiesc acolo. Spunea o bătrână – s-a prăpădit – care era decana de vârstă a schitului că, înainte, oamenii construiau case pentru suflet. Cei mai înstăriți construiau câte o chilie în curtea bisericii pentru bătrânele fără posiblități materiale. Tradițional, așa era – bătrânele fără copii şi fără posibilităţi materiale aveau un loc acolo unde să poată locui aproape de biserică. Primeau pomeni de la locuitorii satului. Dar pomană, nu în sensul de cerșit! La noi, pomana are un alt sens: primești mâncare, eventual bani, dar nu ca pomană, ci ca să te rogi pentru sufletul moșilor – roditeli, în traducere. În rusă, înseamnă născătorii, de fapt. E vorba de moși-strămoși. Cei răposați.
Matricea Românească: Casele au fost construite de către oameni înstăriți?
Paul Condrat: De oameni din sat. Câte o familie mai înstărită construia o astfel de chilie. Ultima a fost făcută destul de recent, acum vreo 20 de ani, deci în epocă modernă.
Matricea Românească: E un element care unește comunitatea.
Matricea Românească: Cum vă conservați identitatea? Există o mândrie de a fi din Jurilovca? Cum e natalitatea aici?
Paul Condrat: E ca peste tot în țară, destul de scăzută. Nu cred că ieșim în afara statisticilor.
Jurilovca: lotcă (barcă) tradiţională de năvod şi superba arhitectură locală
Matricea Românească: Aveți o sărbătoare precum Fiii Satului, la care se întorc cei plecați?
Paul Condrat: Sărbătoarea asta este hramul bisericii, în mod tradițional. Hramurile bisericilor lipovenești din diverse comunități constituiau – aici, ies în afara comunității locale – ocazie pentru schimburi, chiar matrimoniale, pentru lipovenii din toată țara. Şi aici, în satele din Dobrogea, ajung lipoveni din Bucovina, cu ocazia unor astfel de hramuri, și viceversa. Mai nou – deși e adresată turiștilor – există serbarea borșului pescăresc. Tradițional, hramul bisericii este ziua satului, prilej de întâlnire pentru fiii satului.
[pullquote]Există tradiție în teama românilor faţă de Rusia! Statul rus, autoritățile ruse nu au adus niciodată bine în România[/pullquote]
Matricea Românească: Dacă ar fi să rezumi la unu-două elemente care sunt absolut identitare, ce s-a mai păstrat?
Paul Condrat: Din păcate, se pierde cam tot. Folclor muzical încă există, şi acesta este specific nouă. Un element vizibil şi consistent.
Matricea Românească: Mai sunt bătrâni care cântă aceste cântece tradiţionale lipoveneşti?
Paul Condrat: Mai sunt bătrâni ce le cântă. Sunt şi două – chiar mai multe – ansambluri folclorice în Jurilovca. La școală, aproape fiecare doamnă învățătoare – educatoare are un mic grup folcloric, dar există și două grupuri de adulți. Din păcate, uite că tocmai pentru că cele mai multe cântece ale noastre sunt triste și există cererea aceasta comercială, ambele grupuri cântă în diverse ocazii, evenimente, unde sunt turiști, și gândesc: „Nu le cântăm pe acestea triste, ele trebuie să fie vesele, jucăușe.” Și preiau din muzica rusească modernă sau populară… Dar și la ruși, s-a cam pierdut popularul. În cel mai fericit caz este etno-pop.
Matricea Românească: Luând avânt turismul, Jurilovca ar putea să piardă, pe filon folcloric.
Paul Condrat: Într-adevăr. Un profesor din Sarichioi a zis, foarte supărat, că pierdem și folclorul, că fetele astea se prostituează la turiști. Dar eu nu-s chiar de acord. Da, există riscul acesta, dar ce mă împiedică pe mine, ca localnic, sau grupul din care fac parte, să nu oferim cântece vesele? Cu toate acestea, sunt câteva cântecele tradiționale vesele. Cu fetele din grup am fost colegi, am cântat și eu mulți ani în grup. Unul dintre motivele pentru care m-am retras a fost și acesta, că nu am reușit să le conving să conservăm cântecele vechi. „Nu, uite, cântăm [Nadezhda] Kadysheva!” – ea e o mare cântăreață din Ucraina. Lipovenii cântă, astfel, și cântece ucrainene, întrucât limba e foarte asemănătoare. Ucrainenii și rușii au un fond folcloric comun destul de important.
Vezi video: Un cântec cât un neam – elegia lipovenilor din Jurilovca
Matricea Românească: Vorbeai despre nostalgia transmisă din generație în generație și ai amintit despre limba rusă. Tu, de exemplu, urmărești emisiuni în rusă sau citești în rusă?
Paul Condrat: Eu vorbesc rusa destul de rău, citesc foarte greu. Culmea e că prima limbă învățată a fost rusa, de la bunica. De fapt, am învățat în același timp şi rusa și româna. Consider că am două limbi materne.
[pullquote class=”left”]Înainte, oamenii construiau case pentru suflet. (…) La noi, pomana are un alt sens: primești mâncare, eventual bani, ca să te rogi pentru sufletul moșilor[/pullquote]
Matricea Românească: Numele tău înseamnă ceva?
Paul Condrat: Nu. Condrat e nume de familie, dar e și prenume, în limba rusă – destul de rar. Nume care să însemne ceva, însă, sunt. În momentul acesta, îmi vine în minte unul foarte simpatic: Cernodârcă, nume de familie, care înseamnă „gaură neagră” (râde). Probabil a fost poreclă și, la un moment dat, a ajuns nume de familie. Cel mai probabil din neștiința notarului care făcea înregistrările la Starea Civilă.
Matricea Românească: Aveți un cult pentru familie?
Paul Condrat: Da, sigur.
Matricea Românească: Ce e caracteristic pentru o familie de lipoveni?
Paul Condrat: Mi-e greu să zic. Am tendinţa de a mă gândi la familia tradiţională. Se pierd multe lucruri, şi nu doar de la generație la generație. Deja generația mea a pierdut multe lucruri, iar copiii mei încearcă să recupereze acum limba rusă. Fiica-mea e în corul bisericii, învață slavona. Fiul meu e deja prea mare să mai învețe, să revină la tradiție.
[pullquote]Consider că am două limbi materne: româna şi rusa[/pullquote]
Matricea Românească: S-au dezvoltat la Jurilovca anumite credințe față de mare, faţă de apă – legende, povești, ritualuri?
Paul Condrat: Nu neapărat credințe. Povești, da, care de obicei redau situații dificile de pe apă – multe dintre ele reale, probabil. Exista – şi încă există – un respect al pescarului față de apă, faţă de natură. Sunt anumite lucruri care nu se fac în barcă.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Geniul limbii române se vădeşte în poate cea mai populară carte pentru copii, uriaşă lecţie de poezie, scrisă de către Gellu Naum în anii ‘50 şi publicată în 1959: Cartea cu Apolodor.
La circ, în Târgul Moşilor, Pe gheaţa unui răcitor, Trăia voios şi zâmbitor Un pinguin din Labrador.
– Cum se numea? – Apolodor. – Şi ce făcea? – Cânta la cor. Deci, nu era nici scamator, Nici acrobat, nici dansator; Făcea şi el ce-i mai uşor: Cânta la cor. (Era tenor.)
De la publicarea “Cărţii cu Apolodor” au trecut aproape 60 de ani. Ar trebui, deci, ca Apolodor să fie o filă (îngălbenită) de istorie. Nici pe departe. Pinguinul din Labrador, tenor la Târgul Moşilor, continuă să lumineze copilării. Şi una, de-ar fi, e de ajuns: pentru că, în această minunată carte pentru copii, Gellu Naum a pus întregul geniu al limbii române.
„Grăsuţ, curat, atrăgător / În fracul lui strălucitor, / Aşa era Apolodor…” Geniala carte a lui Gellu Naum continuă să fascineze copii şi adulţi, şi să predea lecţii de limbă română
Poezia românească a ultimilor ani nu se poate lăuda cu realizări notabile sau, dacă există, ele sunt excepţii: ea şi-a pierdut ştiinţa rimei, s-a logodit cu prolixitatea şi tabloidul (titlul poeziei unui “poet”, de acum câţiva ani, era “Maşina de ejaculat cafea”…), în fine îşi justifică lipsa de talent şi delirul “prozodic” prin sintagma facilă “poezie albă”. Când n-ai talent, tot ce faci e artă, “inaccesibilă” ignoranţilor care nu te-nţeleg…
[pullquote class=”left”]Când n-ai talent, tot ce faci e artă, “inaccesibilă” ignoranţilor care nu te-nţeleg…[/pullquote]
Apolodor-ul lui Gellu Naum e o comoară lingvistică, de claritatea apei cristaline de munte, şi puţini sunt exegeţii care-i mai trâmbiţează meritele ce i se cuvin, poate şi pentru că ar fi o bătaie de cap prea mare: la urma urmei, e mai comod să citeşti / recenzezi ceva care nu te pune să gândeşti, bunăoară cartea unui blogger pasionat de gătit, sau un episod din Game of Thrones.
Părinţilor preocupaţi de viitorul odraslelor, le recomand… Apolodor. E drept că nu va fi uşor, poate părea plictisitor, dar cine ştie, fraţilor, ar putea fi încântător.
Ce-a mai păţit? Ce-a mai făcut? Cu mâna lui, Apolodor Notează de la început Pe-o filă rătăcită: Vai! Se ţine după mine, scai, Tâlharul din Connecticut…
(…)
Cu glasul lui răsunător Se jeluia Apolodor: – Ce mi-a făcut, ce mi-a făcut Tâlharul din Connecticut!… Aşa, cu vânătăi şi gol Nu cred să mai ajung la Pol, Nu cred să mai ajung la Pol… Missouri clipocea, uşor, Şi el plângea, plângea de zor…
Apolodor costă mai puţin decât o pungă de mâncare bio (mâncarea oamenilor bolnavi sufleteşte), dar e mai sănătos.
Apolodor vă va învăţa copiii limba română, ceea ce nici un Nintendo sau PSP nu o poate face.
[pullquote] Apolodor vă va învăţa copiii limba română, ceea ce nici un Nintendo sau PSP nu o poate face [/pullquote]
Apolodor e un pinguin care o să le predea celor mici (şi o să vă reamintească vouă, celor mari şi gârboviţi) ce înseamnă inocenţa, umorul, suişurile şi coborâşurile vieţii, dar mai ales, ce înseamnă acasă.
Apolodor nu e Pleşu – e şi mai simpatic, şi mai înţelept.
Citind Apolodor, te minunezi de bogăţia incomensurabilă a limbii române, de fluiditatea ei, te minunezi de resursele creative ale lui Gellu Naum în a construi o epopee în cuvinte atât de puţine, dar atât de frumoase.
La Capul Nord, la Capul Nord, / Adăpostit într-un fiord / Şedea pe ţărm Apolodor / Posomorât şi gânditor (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)
“Cartea cu Apolodor” e Odiseea românilor, o Odisee în care Odiseu e pinguin, un pinguin cu penaj suprarealist.
Pentru mine, Apolodor nu e doar o revelaţie de vârstă medie. Mai e ceva: e dovada aproape biblică a faptului că, aşa cum “sufletul este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea”, tot astfel viaţa este (sau trebuie să fie) mai mult decât o pendulare între televiziuni care propagă mizerie şi site-uri care provoacă panică “pe surse”.
De sus, ascunsă lângă cer, / Pe creanga unui palmier / L-a ascultat, întâi cu frică, / O foarte mică maimuţică. (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)
Închideţi, deci, televizorul, şi deschideţi Apolodorul. La bătrâneţe, vă promit, un pici vă va fi mulţumit.
Sunt file goale-n manuscris / Şi n-aş vrea să înşir poveşti. / Oricum, un lucru e precis: / Că într-o zi, Apolodor / S-a reîntors la Bucureşti. (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)
Şi l-a primit pisoiul Tiţ Plângând cu hohot şi sughiţ. Cămila Suzi, optimistă, Zâmbea cu nasul în batistă Şi toţi cântau, cântau în cor Urările prieteneşti: – Bine-ai venit, Apolodor!
Iar el ofta încetişor: – Ce bine e la Bucureşti!
Foto deschidere şi interior: Cartea cu Apolodor, Editura Humanitas Bucureşti, 2016, 84 pagini
Teodor Burnar
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Lumea e formată din oameni care trăiesc aşteptând moşteniri, şi oameni dispuşi să-şi dea viaţa, ca să lase în urmă o moştenire.
Iisus Hristos. Alexandru Macedon. Dante. Ştefan cel Mare. Mihai Viteazul. Mozart. Napoleon Bonaparte. Avram Iancu. Traian...
Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din Câmpeni,...
O discuţie Matricea Românească la Casa Dosoftei din Iaşi, despre limba română, Psaltirea în versuri şi autorul ei de o importanţă crucială pentru cultura noastră, azi acoperit de negura uitării.
https://www.youtube.com/watch?v=Jgk6xDzmnUA
Apasă pentru...
Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional "Avram Iancu" din Câmpeni,...
În epoca re-facerilor şi a contra-facerilor, pentru a nu folosi termeni englezeşti, a relua / continua Moromeţii pare o idee logică atât din perspectivă patriotico-estetică, precum şi dintr-una mercantilo-pragmatică. Însă pariul cinematografic al lui Stere...
“Conştiinţa românească a voit să dea celui mai mare poet al ei o obârşie fabuloasă”, scrie George Călinescu în capitolul introductiv (“Strămoşii”) al emblematicei sale Viaţa lui Mihai Eminescu. Despre Luceafăr, continuă exegetul, s-a spus că ar...
Recenzie de film românesc MR: Octav, cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, este o peliculă ce încălzeşte sufletul şi ne reaminteşte valorile care nu sunt negociabile şi nu se vând.
De fiecare dată când un film românesc își face apariția pe firmament,...
Cu Ion Guceac, vicepreşedinte Academia de Ştiinţe a Moldovei, Matricea Românească s-a întâlnit într-o zi friguroasă de februarie, îndulcită de căldura interlocutorului. Este, deci, un act de justiţie pentru profesorul doctor habilitat în Drept, specialist...
Prinşi în tumultul schimbărilor care transformă tradiţia în anacronism şi obiect de deriziune, este comod să uităm rolul emblemelor naţionale în devenirea noastră. Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, Bucovina, şofer la Protecţia Copilului în...
Despre români, se ştie că suntem un popor de ciobani care a evoluat (sau involuat) într-o naţiune de domni. E o alegorie care se explică bine în districtul financiar al oraşului (ciobanu)lui Bucur. Matricea Românească a stat de vorbă cu un cioban autentic,...
La ceas aniversar, când ne pregătim să sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, dar şi un an de când proiectul nostru produce “balsam pentru sufletul românesc”, Matricea Românească vă oferă extrase dintr-o discuţie purtată la Mănăstirea Putna, loc...
Probabil mii de elevi români au trecut în ultimii 25 de ani prin mâna lui Carmen Bodiu, profesorul de Limba Română cu care Matricea Românească a stat de vorbă la Oradea. Pentru directorul Casei Corpului Didactic Bihor, cultura în România înseamnă educaţie,...
Carmen Bodiu este profesor de Limba şi Literatura Română şi director, Casa Corpului Didactic a judeţului Bihor. Cu ea, Matricea Românească a discutat la Oradea despre starea limbii noastre, despre cum ne “rost(u)im” viaţa ca români, despre marii noştri...
Frumuseţea geniului e că respinge, organic, complicaţia şi operează cu esenţialul. Tocmai de aceea, Bojdeuca din Ţicău, prima casă memorială a ţării, locul unde marii Creangă şi Eminescu discutau “câte-n lună şi-n stele”, continuă să predea o...
https://youtu.be/-EwbTDrlMVg
Vezi video: Un rus loial României - lipoveanul Paul CondratSe spune că, atunci când pescarii din Jurilovca (sat în care măgarii erau animalele de povară) şi cei din Sarichioi (cunoscuţi pentru cai) se întâlneau pe mare,...
Geniul limbii române se vădeşte în poate cea mai populară carte pentru copii, uriaşă lecţie de poezie, scrisă de către Gellu Naum în anii ‘50 şi publicată în 1959: Cartea cu Apolodor.La circ, în Târgul Moşilor,
Pe gheaţa unui...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
